Unde dai şi unde crapă

        La ora şapte fix, Ion Bilică îşi începu serviciul.
        Cum stătea el aşa, aplecat asupra mandrinei şi foarte concentrat asupra unei piese, simţi deodată cum cineva îl bate pe umăr.
        Întoarse capul şi dădu cu ochii de meşter.
        — Ce-ai mai făcut, nenorocitule? îi zise maistru.
        — Ce-am făcut, meştere? se arătă Bilică surprins.
        — Ce-ai făcut, ce n-ai făcut, uite că ţi-ai aprins paie-n cap, asta e. Cine naiba te-a pus, mă, să vorbeşti în şedinţa de ieri? S-au supărat şefii... foc!
        — Dar n-am criticat nici un şef, meştere.
        — Măi, omule, degeaba eşti cel mai bun strungar din întreprindere dacă în relaţiile cu unii oameni îţi lipseşte orientarea... totul e de prisos. I-ai criticat pe ăi mai mici. Foarte bine! Dar te-ai întrebat tu cine sînt ei? Acum descurcă-te; şeful de secţie te aşteaptă sus.
        Bilică îşi aranjă ţinuta şi pătrunse la şef.
        — Dumneata eşti tovarăşul Bilică?
        — Da, şefu’!
        — Uite ce e, tovarăşe Bilică, să ştii că eu am mai auzit de dumneata şi chiar am ţinut să te felicit. Faptul că ai nişte merite şi cîteva invenţii brevetate nu te îndreptăţeşte însă ca, în relaţiile cu tovarăşii dumitale de muncă, să devii prea rigid. Spune-mi, de pildă, ce-ai avut în şedinţă cu tovarăşul Papiţoi?
        — Păi, şefu’, cum să vă zic... În fiecare zi, tovarăşul ăsta întîrzie de la program, nu se ţine de treabă, face scandal şi rebuturi şi, în general, ne face numai greutăţi. Şi apoi, face şi multe lipsuri.
        — Păi dacă face lipsuri, cum poţi dumneata afirma că întîrzie şi provoacă scandal? Să fim serioşi, măi tovarăşe Bilică.
        — Eu, şefu’, l-am criticat ca să se îndrepte. Din cauza lui, a lui Perciunete şi a încă vreo patru inşi nu ne putem face planul.
        — Tovarăşe Bilică, problemele de plan cad în sarcina mea. Ştii dumneata cine e tovarăşul Papiţoi? Ei bine, află că e nepotul meu dinspre frate. Că dacă era dinspre soră, ehe... nu dădeam doi bani; că eu n-am surori. Şi poftim, să-i faci dumneata educaţie! Păi în neamul nostru, aşa ceva nu s-a mai pomenit. Şi să ştii că problema educaţiei, e o chestiune ereditară în familia noastră. Pe Papiţoi, eu personal l-am educat încă de mititel. Îmi seamănă leit, ca dealtfel toţi cei de un neam cu mine, care mişună ca furnicile prin secţia asta codaşă. Aşa că sfatul meu e următorul:
        La următoarea şedinţă te înscrii la cuvînt şi spui că în privinţa tovarăşului Papiţoi ai greşit, că te-ai înşelat, că atunci cînd l-ai criticat erai bolnav sau cu capu-n traistă, mă rog... ceva din care să rezulte că erai complet inconştient. Apoi îţi faci auto-critica. Dar ştii cum? Aş vrea aşa... ceva model, o autocritică sănătoasă, în spirit muncitoresc, menită a-l reabilita pe sărmanul Papiţoi în ochii celorlalţi. Acum eşti liber; te aşteaptă directorul adjunct.

         În drum spre cabinetul adjunctului, condus de secretara auxiliară, Bilică mai fu interpelat de vreo cîţiva şefi şi şefuleţi, cărora soarta celorlalţi patru criticaţi nu le putea rămîne indiferentă, în virtutea aceluiaşi fapt, că sîngele apă nu se face.
        Chiar de pe prima sută de metri, Bilică primi o întreagă avalanşă de mustrări scrise şi verbale, fără a mai pune la socoteală şi propria sa mustrare de cuget.
        Ajuns la destinaţie, Bilică fu luat în primire de încă patru secretare şi cîţiva portărei, care-i înmînară imediat cîte o decizie de penalizare, din care reieşea că, exact în acea clipă, tovarăşul Bilică, strungar în fier şi în alte materiale, nu fusese găsit la locul de muncă.

        Cu braţul plin de hîrţoage, Bilică, pătrunse la şef.
        — A sosit corespondenţa? mormăi acesta preocupat, clătindu-şi privirea printr-o revistă de modă.
        — Da’ de unde? Dînsul e tovarăşul Bilică, îl lămuri secretara.
        — O, ce surpriză, ia să te văd mai de aproape, măi tovarăşe Bilică, rosti jovial adjunctul, ridicîndu-şi ochii şi privindu-l pe musafir prin lentila groasă a ochelarilor cu ramă de aur, ca pe un exponat a cărui prezenţă era demult aşteptată. Dar să ştii că-mi placi. Uite, eu, unul, apreciez oamenii ca dumneata: harnic, plin de iniţiativă, bun meseriaş, dar mai ales... combativ! Daaa, combativitatea este cheia progresului, tovarăşe Bilică, fără de ea, ehe... dar trebuie să recunoşti că pe undeva, totuşi, ai cam scrîntit-o.

        — Ştiu, răspunse Bilică spăşit, mi-a spus şi tovarăşul şef de secţie, nu trebuie să-l critic pe tovarăşul Papiţoi.
        — Ce Papiţoi, care Papiţoi?!
        — Nepotul şefului de secţie!
        — Ba să-l critici! O, ce l-aş mai trînti eu să nu mă aibă şeful secţiei...
        — De naş! interveni şi secretara vădit neinspirată.
        — Tu să nu te amesteci în chestiuni de producţie, se burzului adjunctul. Mai bine taci şi termină-ţi lucrarea la mîneci. Tovarăşe Bilică, se întoarse el spre musafir, află că eu sînt un duşman înverşunat al nepotismului. Auzi dumneata, nepotul lui cutare! Păi dacă are nepoţi, să şi-i educe, ei drăcie. Problema însă e alta: ce ai avut cu tovarăşul Perciunete? Ştii dumneata cine e tovul ăsta?
        — Probabil nepotul dumneavoastră... n-am ştiut...
        — Ce nepot, care nepot? Ţi-am spus clar că eu nu suport nepotismul. Această plagă detestabilă a instituţiei noastre, această rămăşiţă retrogradă a unei concepţii pe cale de dispariţie, acest mod anacronic de a privi lumea şi viaţa e în totală contradicţie atît cu legile firii, cît şi cu conştiinţa mea. Faptul că dumneata ai putut gîndi astfel despre mine, mă face să cred că nivelul dumitale ideologic e la pămînt şi că o asemenea concepţie, infestată de microbii unor idei atît de perimate, scot la iveală germenii unei conştiinţe iremediabil compromise. Nu, tovarăşe Bilică, află că tovarăşul Perciunete nu-mi este nici un fel de nepot; tovarăşul Perciunete îmi este văr şi încă văr primar! Maricica!

        — Aud, naşule!
        — Ce naş, care naş?, aici sînt tovarăşul naş! ptiu! adică aici sînt tovarăşul director, aşa-i tovarăşe Bilică?
        — Aşa-i, tovarăşe director.
        — Păi vezi, Maricica? Ia sună-l tu pe tovarăşul Sile — şeful de personal.
        — Cumnatul Silică e cam obosit, şopti fata, doar ştii că ieri a fost la cumetrie.
        — Bine, atunci cheamă-l pe... ai înţeles?
        — E la plajă, ştii doar cît îi place soarele.
        — Atunci stai jos şi scrie: „După şedinţa în care îşi va face autocritica, tovarăşul Bilică va fi transferat la secţia a patra, unde propagandist sindical este"... cine mai este la secţia asta. Maricico?
        — Cum, nu ştii?
        — Pandele?
        — Nu, unchiul Pandele e la secţia a doua!
        — Nu-i la trei?
        — Nu, la trei este finul Costea, iar la a patra — tuşa Lenuţa.
        — Bine. Atunci îl dăm la secţia a cincea, unde propagandist onorific e cumătrul Stăvărache. Cu tovarăşul Bilică va trebui dusă o serioasă muncă ideologică!

(Perpetuum comic ’86, pag. 195)