„La telefon postul de poliţie 32”. „Alo, este vorba de soţul meu. Luni seara a plecat să scoată căţeluşul la aer şi să facă o mică plimbare, şi astăzi este vineri...". „Încă nu s-a întors?" „Nu... Şi ce mă deranjează mai mult este că în seara asta sîntem invitaţi. Este lipsă de atenţie din partea lui să mă pună într-o asemenea situaţie!". „Dacă vreţi să începem cercetările trebuie să ne daţi cîteva date despre soţul dumneavoastră. Puteţi să ni-l descrieţi exact?". „Bineînţeles!". „Vîrsta?". „Nu se poate să fiţi atît de indiscret. Arăt foarte bine şi trebuie să vă mulţumiţi cu atît...". „Am întrebat vîrsta soţului!". „A, da. Are 47 de ani. Nu, staţi puţin... cred că acesta este numărul de la cămaşă. Sau de la pantofi?". „În ce an s-a născut?". „În 1817". „În ce an? Ce tot spuneţi?". „1718 am vrut să spun. Vai, şi aceasta este pe dos. La cifre mă încurc mereu. Am vrut să spun 1918. În orice caz era ceva cu o mie nouă sute şi ceva". „Înălţimea?". „Este înalt, puteţi să mă credeţi!". „Îmi puteţi spune aceasta în centimetri?". „Un moment. Deci ajungea cu mîna la cărţile din raftul de sus al bibliotecii. Staţi puţin să măsor cîţi centimetri sînt... o secundă!". „Alo, ascultaţi-mă, alo!". „Alo, soţul meu are 232 cm cînd stă în vîrful picioarelor şi întinde braţul drept, cît poate el de mult!". „Culoarea ochilor?". „Albaştri. Albaştri strălucitori. Dar nu sînt chiar sigură. Am spus cenuşii? Culoarea şoarecelui, dar nici gri închis, nici gri deschis, ci o culoare intermediară între bleu-gri sau gri-bleu". „Culoarea părului?". „Îmi scoateţi sufletul cu atîtea întrebări. Doar nu-mi puteţi cere să cunosc toate amănuntele la un bărbat. Dacă eşti căsătorit de atîta timp nu-l mai priveşti foarte atent. E blond închis. Culoarea este schimbătoare." „Are cicatrice sau semne particulare?". „Cicatrice? Credeţi că s-ar fi duelat pentru mine?". „Cum era îmbrăcat cînd l-aţi văzut ultima dată?". „Ştiam că-mi veţi pune această întrebare, da a fost atît de neaşteptat. Stăteam cu prietena mea şi ne beam cafeaua. El s-a sculat brusc şi mi-a spus: Mă duc cu Hannibal puţin la aer — şi a plecat. Cine-şi închipuia că şi-a luat pe el un palton din păr de cămilă şi avea în fiecare mînă cîte un geamantan mare. Acum mi-aduc aminte. Purta un costum bleumarin şi o pălărie gri închis. Of, scrieţi simplu că purta un palton şi două geamantane de piele maro...". „Aţi spus geamantane maro de piele?". „Da, geamantanele sînt de obicei maro, dar nu puteţi să-mi cereţi să reţin exact culoarea!". „Aţi spus că a plecat cu căţelul dumneavoastră. Puteţi să descrieţi cel puţin animalul mai exact!". „Pe dragul, iubitul şi dulcele Hannibal? Asta ar mai lipsi, să nu ştiu să-l descriu. A fost cel mai drăguţ pechinez pe care vi-l puteţi închipui, cu o pată albă deasupra ochiului stîng, greutatea 3,380 kg, lungimea de la botişor pînă la vîrful codiţei este de 37 cm, blana este maronie spre negru, ochii căprui, sinceri, franjurile urechii drepte sînt mai lungi cu un centimetru şi jumătate decît cele ale urechii stîngi. La 27 noiembrie împlineşte 2 ani. Semne particulare: un neg minuscul pe lăbuţa dreaptă din faţă. La gît purta o zgardă verde, culoarea măslinei, din piele de aligator, cu catarama de argint, un clopoţel de argint în miniatură pe care erau gravate iniţialele P.B. şi o panglică roşie. Slavă Domnului, s-a întors încă în aceeaşi seară, însă soţul meu nu s-a întors nici pînă astăzi, şi acum sîntem invitaţi şi în nici un caz nu mă pot duce singură... iar el m-a lăsat baltă!".
În româneşte de KETY TAUB
(Perpetuum comic ’86, pag. 209)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu