Într-o noapte întunecoasă, cînd pe cer nu se zărea nici măcar licăritul unei stele, o bufniţă sta cocoţată pe ramura unui stejar. Dedesubt, două cîrtiţe înaintau pe tăcute. „Hei, voi de colo", strigă bufniţa. „Care noi?", bîiguiră ele uimite, tremurînd de frică, pentru că li se părea cu neputinţă ca să le vadă cineva în întunericul acela ca de smoală. „Voi două!", zise bufniţa. Cîrtiţele o şterseră din loc cît ai bate din palme şi se grăbiră să spună celorlalte lighioane ale pădurii şi ale cîmpiei că bufniţa este cea mai grozavă şi cea mai înţeleaptă dintre toate făpturile, pentru că vede în întuneric şi ştie să răspundă la orice întrebare. „Lăsaţi pe mine, că am să văd eu despre ce este vorba", rosti o egretă şi se duse să facă o vizită bufniţei într-o noapte cînd era din nou întuneric beznă. „Cîte gheare gata de pradă ai ridicate?" întrebă egreta. „Două" zise bufniţa, şi aşa era. „Cunoşti altă expresie pentru «cu alte cuvinte» sau «care vasăzică»"? întrebă egreta. „Adicătelea", zise bufniţa. „De ce se duce un îndrăgostit ca să-şi vadă iubita?" mai întrebă egreta. „Ca să-i facă puţină curte", răspunse bufniţa.
Egreta se grăbi să se întoarcă şi raportă celorlalte lighioane că bufniţa e, într-adevăr, cea mai grozavă şi mai înţeleaptă dintre făpturi, deoarece poate vedea pe întuneric şi răspunde la orice întrebare. „Bine, dar poate să vadă şi pe lumină?" — Întrebă o vulpe roşcată. „Da, o îngînară o veveriţă şi un căţel pudel, poate să vadă şi pe lumină?" Toate celelalte lighioane rîseră să se prăpădească de aşa stupidă întrebare şi tăbărîră pe vulpea cea roşcată şi pe prietenii ei şi îi alungară din locurile acelea.
Cînd bufniţa îşi făcu apariţia printre dobitoace era la amiază şi soarele strălucea puternic. Păşea încet, ceea ce îi dădea o alură plină de demnitate şi îşi holba ochii, ceea ce o făcea să pară teribil de importantă. „E suprema autoritate"! — strigă o găină moţată. Şi celelalte lighioane reluară în cor: „E suprema autoritate!" Şi, oriîncotro mergea bufniţa, se luau după ea, şi cînd începea să se izbească de lucrurile ce-i ieşeau în cale, se izbeau şi ele. Pînă la urmă, ajunse la marginea unei şosele şi porni să meargă pe mijlocul ei, iar celelalte vietăţi o urmară. Deodată, un şoim, care făcea pe cercetaşul, zări un autocamion care gonea spre ele cu 80 pe oră şi raportă egretei, care raportă bufniţei. „Pericol în faţă", spuse egreta. „Adicătelea?" zise bufniţa. Egreta o lămuri şi apoi o întrebă: „Nu ţi-e frică?". „Ce-a făcut?" zise bufniţa imperturbabilă, pentru că nu putea zări autocamionul. „E suprema autoritate!" strigară din nou toate lighioanele şi mai strigau încă „E suprema autoritate!" cînd autocamionul le izbi din plin şi le culcă la pămînt. Unele scăpară doar cu felurite vătămături, dar cea mai mare parte, printre care şi bufniţa, fură omorîte.
VEVERIŢELE ŞI SFRANCIOCUL
Au fost odată două veveriţe, un bărbătuş şi o femeiuşcă. Bărbătuşul socotea că e mai nostim să aranjezi nucile în chip artistic decît, pur şi simplu, să le aduni grămadă, ca să vezi cîte eşti în stare să strîngi. Femeiuşcă nici nu voia să audă, ea o ţinea una şi bună: să facă grămezi cît mai mari. Tocmai d-aia îi spuse soţului său că dacă o să renunţe să mai rînduiască nucile în fel şi fel de figuri, în scorbura lor o să fie loc pentru un număr mult mai mare şi, în curînd, o să ajungă cel mai bogat dintre toate veveriţele pădurii. Dar el nu i-a permis să se amestece în preocupările sale artistice şi atunci i-a făcut o scenă şi l-a părăsit: „O să ajungi rău, o să-ţi facă de petrecanie sfranciocul, pentru că eşti nevolnic şi nu eşti în stare să ai grijă de tine". Ce mai una, alta, nu trecuseră nici trei zile de cînd veveriţa femelă părăsise domiciliul conjugal că soţiorul ei se pregăti să meargă la un mare ospăţ, dar nu-şi putea găsi butonii, ori, mai ştiu eu, cămaşa sau bretelele. Aşa că, pînă la urmă, n-a putut să se ducă la ospăţ, însă asta a fost spre binele lui, pentru că veveriţele care s-au dus au fost atacate de o nevăstuică şi omorîte.
A doua zi, sfranciocul a început să zboare în jurul scorburii unde îşi avea sălaşul veveriţa mascul, aşteptînd să-l înşface. Dar sfranciocul n-a apucat să intre în scorbură pentru că uşa era proptită pe dinăuntru, pînă sus, cu rufe murdare şi vrafuri de farfurii nespălate. „O să iasă la plimbare, după micul dejun, şi atunci al meu va fi", se gîndi în sinea sa sfranciocul. Dar bărbătuşul dormi dus toată ziua şi nu se sculă să-şi ia micul dejun decît după ce se lăsase întunericul. Apoi ieşi ca să respire puţin aer curat, înainte de a se apuca de un nou aranjament artistic. Sfranciocul se aruncă în picaj ca să-l prindă, dar, nevăzînd bine din cauza întunericului, se izbi cu toată puterea de o ramură şi muri pe loc .Cîteva zile mai tîrziu, veveriţa se întoarse acasă şi se apucă îngrozită cu mîinile de cap cînd văzu dezordinea ce domnea peste tot. Se îndreptă spre pat şi îşi zgîlţîi zdravăn soţul: „Ce te-ai face fără mine?" zise ea. „Păi ce să fac, cred că aş continua să trăiesc", răspunse el. „N-ai supravieţui nici cinci zile", i-o tăie ea. Şi se apucă să măture pe jos, spălă vasele, trimise rufele la curăţătorie, apoi îşi pofti, fără prea multă vorbă, soţul să se scoale, să se spele şi să se îmbrace. „Nu poţi fi sănătos dacă zaci în pat toată ziua şi nu faci mişcare", spuse ea. Aşa că îl luă la plimbare ziua în amiaza mare şi fură amîndoi prinşi şi omorîţi de fratele sfranciocului, Săgeată, pe numele lui.
O tînără şi sensibilă molie se îndrăgosti o dată de o stea. Îi mărturisi mamei sale această taină şi ea îl sfătui să se îndrăgostească de un felinar din acelea care străjuiesc podurile „Nu merită să-ţi petreci vremea în jurul unei stele", spuse ea. „Felinarele, asta da, iată un lucru care merită". „Numai aşa ai să ajungi şi tu cineva", adăugă tatăl moliei. „Cine umblă după o stea nu ajunge nicăieri". Dar molia nici nu voia să audă asemenea vorbe. Seară de seară, cînd se lăsa întunericul şi steaua se ivea pe cer, da să zboare spre ea şi dimineaţa, cînd răsăreau zorile, se întorcea sfîrşită de oboseală acasă, după încercările ei zadarnice. Într-o zi, tatăl îi spuse: „Sînt luni de zile de cînd nu te-ai ales măcar cu o aripă arsă şi tare mă tem că n-o să ajungi să faci niciodată un asemenea lucru. Toţi fraţii tăi s-au ales cu arsuri zdravene zburînd în jurul felinarelor de pe străzi şi toate surorile tale şi-au pîrlit rău de tot aripile zburînd în jurul becurilor din case. Hai, ce naiba, dă-i bătaie şi du-te să te alegi şi tu cu o arsură ca lumea.
Coşcogea molie şi fără nici un semn, cine a mai auzit aşa ceva!"
Molia a părăsit casa părintească şi tot n-a zburat în jurul felinarelor şi al becurilor. Şi-a continuat fără răgaz încercările de a ajunge la steaua, care se găsea la o depărtare de patru ani şi o treime lumină sau 26 de bilioane de mile. Molia o credea, însă, aninată undeva, de ramurile cele mai de sus ale unui ulm. N-a ajuns niciodată la ea, dar a continuat să încerce, noapte de noapte, şi cînd a înaintat în vîrstă a început să creadă că, de fapt, a ajuns la stea şi spunea asta cui voia să o asculte. Lucru care îi producea o nespusă plăcere şi a trăit pînă la adînci bătrîneţe. Părinţii, fraţii şi surorile sale muriseră cu toţii de mult de pe urma arsurilor.
UNICORNUL DIN GRĂDINĂ
Într-o dimineaţă însorită, un om care îşi lua micul dejun pe terasă îşi ridică ochii din farfuria cu ouă jumări şi văzu în grădină un unicorn, cu un corn de aur de toată frumuseţea în mijlocul frunţii, care ronţăia petale de trandafir. Omul se duse în dormitor, unde soaţa încă dormea şi o trezi din somn. „În grădină e un unicorn, spuse el. Mănîncă trandafiri". Soţia deschise morocănoasă un ochi şi-l privi cu dispreţ. „Unicornul e un animal mitologic, făcu ea, şi-i întoarse spatele. Omul coborî încetişor scările şi ieşi în grădină. Unicornul era tot acolo; de data asta încerca gustul lalelelor. „Vino încoace, unicornule", spuse omul şi smulgînd o floare de crin i-o întinse. Unicornul începu s-o mestece cu un aer solemn. Cu inima uşoară, pentru că în grădina sa se afla cu adevărat un unicorn, omul urcă şi-şi trezi din nou nevasta din somn. „Unicornul a mîncat o floare de crin", zise el. „Eşti ţicnit de-a binelea, îi zise, şi am să spun să te interneze acolo unde ţi-e locul, la balamuc". Omul, care niciodată nu putuse să sufere cuvintele „ţicnit" şi „balamuc", cu atît mai mult într-o zi plină de soare, cînd în grădină se afla un unicorn, chibzui o clipă. „Om mai vedea noi", făcu el. Se îndreptă spre uşă. „Are un corn de aur în mijlocul frunţii", mai zise Apoi se întoarse în grădină, ca să se mai uite la unicorn, dar unicornul dispăruse. Omul se întinse printre trandafiri şi aţipi.
Imediat ce soţul ieşise din casă, soţia se sculă şi se îmbrăcă la repezeală. Era foarte agitată şi în ochi i se putea citi o lucire de triumf. Telefonă la poliţie şi unui psihiatru şi le spuse să vină degrabă şi să aducă şi o cămaşă de forţă cu ei. Cînd cei de la poliţie şi psihiatrul sosiră, se aşezară pe un scaun, privind la ea cu multă luare aminte. „Soţul meu — zise ea — a văzut azi dimineaţă un unicorn". Cei de la poliţie se uitară cu înţeles la psihiatru şi psihiatrul se uită cu înţeles la cei de la poliţie. „Mi-a spus că a mîncat o floare de crin", continuă ea. Psihiatrul se uită cu înţeles la cei de la poliţie, iar cei de la poliţie se uitară cu înţeles la psihiatru. „Mi-a zis că are un corn de aur în mijlocul frunţii", mai apucă ea să spună. La un semn, făcut cu toată gravitatea de către psihiatru, cei de la poliţie săriră de pe scaune şi se năpustiră spre femeie. Au avut ceva de furcă pentru că se zbătea ca o leoaică, dar pînă la urmă au supus-o. Tocmai cînd îi puneau cămaşa de forţă, intră pe uşă şi soţul. „I-aţi spus soţiei dumneavoastră că aţi văzut un unicorn?", întrebă psihiatrul. „Fireşte că nu, zise soţul, unicornul este un animal mitologic". „Atît am vrut să ştiu", spuse psihiatrul. „Luaţi-o de aici. Îmi pare rău, domnule, dar soţia dumneavoastră e nebună de legat". Şi, în timp ce ea blestema şi ţipa, o duseră de acolo şi o internară într-un spital de nebuni. Iar soţul a trăit ani mulţi şi fericiţi după aceea.
Selecţie şi traducere de ROMULUS CAPLESCU
(Perpetuum comic ’86, pag. 244)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu