Acum vreo două veri, dacă nu cumva chiar trei, mă sui într-un tren personal care se pregătea să taie cîmpia Bărăganului pe din două. N-aş putea zice că trenul era prea aglomerat, măcar că a trebuit să străbat vreo patru vagoane ca să-mi pot găsi un loc. Am intrat într-un compartiment în care se aflau fix şapte inşi, ceea ce presupune că eu aş mai fi lipsit ca mecanicul să dea semnal de locomotivă şi să ne aşternem la drum. E un obicei mai vechi de-al meu să circul cu personalul şi asta nu pentru că m-ar apuca ameţeala din pricina vitezei acceleratelor, ori că aş fi, Doamne păzeşte, zgîrcit la bani! De ce fac treaba asta? Simplu; ca să-i aud vorbind. Povesteşte unul una altul alta, nici nu simţi cum trece vremea... Uneori am noroc, alteori nu. În vara despre care veni vorba aveam de făcut un drum lung. De la un capăt la celălalt al cîmpiei. Aşa cum am spus, nu mă grăbesc. Plecasem din Bucureşti puţin după ora prînzului şi din precizările conductorului aveam să sosesc spre apusul soarelui. Era spre toamnă, aşa cam pe la mijlocul lui septembrie, şi de-abia aşteptam să ieşim din oraş ca trenul să se poată aşterne gospodăreşte la drum. Făcusem călătoria asta de nenumărate ori; cunoşteam numele aproape al tuturor gărilor. Socotindu-mă orăşean sută la sută, bărbaţii care se aflau în compartiment la intrarea mea îmi făcură cu amabilitate loc lingă fereastră, cer permisiunea să fumez, mi se îngăduie, toţi cei şapte ocupanţi ai compartimentului îşi aprind ţigările odată cu mine, fumul mă îneacă, îmi vine să-mi dau palme, mi-arunc privirea prin geam, trenul a pornit, mi-ar fi dor de o fluturare de batistă, dar nimeni nu m-a condus — „Doar nu pleci peste pămînt!" cum mă alinta o dragoste mai veche — şi încerc să sper într-o minune: adică toţi şapte să coboare la cea mai apropiată gară, eventual la Moara-Vlăsiei fostă Moara-Săracă, rebotezată de un funcţionar dornic de avansare, dar lipsit total de cele mai elementare noţiuni de istorie. Toata lumea tace, pe coridorul vagonului forfota a înţepenit în nemişcare, cum-necum fiecare şi-a găsit un loc pe undeva, nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu mi-e dor de codrul verde, strivesc ţigara în scrumiera în care sînt înghesuite cotoare de mere, dar ceilalţi nu-mi urmează exemplul, închid ochii şi încep să număr. (Mi-a mărturisit un expert că este exclus să nu aţipeşti dacă numeri pînă la nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă şi jumătate...). Se vede că expertul avea partea lui de dreptate. Cînd m-am trezit, nu fumegau decît două ţigări. Soarele se mutase de cealaltă parte a vagonului, vîrîndu-mi degetele în ochi.
— ...trag eu într-o parte, trage el în alta, nimic. Aşa mi-am adus aminte de coşciugul lui Epifanie Cozărescu.
O întîmplare se sfîrşea, alta începea?... M-am prefăcut că dorm.
2. CUM SE CUMPĂRĂ UN COŞCIUG
Epifanie Cozărescu murise pe la vreo şaizeci şi ceva de ani. La viaţa lui fusese negustor de vite şi strînsese ceva avere. Două năravuri mari avusese: băutura şi femeile; dar mai cu seamă femeile. Ţinuse cinci neveste. Ultima, mai mică decît el cu aproape patruzeci de ani, se gîndise să-i cumpere coşciug lăcuit, să n-o vorbească lumea ca i-au rămas atîţia bani şi n-a fost în stare să-i facă o înmormîntare măcar. Avea un frate ceva mai mare decît ea. Pe el l-a trimis la Bucureşti după cumpărături... Era cam spre sfîrşitul lui noiembrie. Ploua de cîteva zile fără întrerupere, o ploaie măruntă şi deasă ca o ceaţă. Cumnatul lui Epifanie Cozărescu să fi avut pe-atunci vreo treizeci şi cinci — treizeci şi şapte de ani. Avea năravul băuturii şi-l are şi-acum. Ca să-l ajute pe drum, l-a luat cu el pe Cristea Stănceru. Dacă-l plăteai bine, Cristea ţi-ar fi adus un coşciug în spinare şi de la Paris, nu numai de la Bucureşti... Îl tocmea lumea la tot felul de corvezi. Din asta trăia. De la gară au luat drumul Oborului. Coşciugarii de elită îşi ţineau prăvăliile pe Calea Moşilor. Au încercat în mai multe locuri şi nu din pricina preţului. Îi dăduse bani pentru patru coşciuge nevasta lui Epifanie. „Numai să nu te-ncurci pe undeva la băutură şi să mă laşi cu mortu’ în casă", îl rugase văduva. Ştia că o să aibă partea lui, aşa că s-a jurat: „Alege-s-ar prafu’ cine o pune mîna pe pahar..." A încercat în mai multe coşciugării fiindcă nu-i convenea nici materialul — scîndură de brad arsă cu lampa de benzină şi cu trei straturi de ulei pe deasupra, ca să-ţi ia ochii şi să crezi că e stejar — , nici înfloriturile de pe capac. Pînă în cele din urmă s-a hotărît. Umblaseră prin ploaie pînă aproape de piaţa Sfîntu Gheorghe şi cînd au ieşit cu marfa în uşa prăvăliei, Cristea Stănceru era ud pînă la piele şi tremura ca un cîine scos din apă. „Acum ar fi bună o ţuică fiartă", aruncă el într-o doară către cumnatul lui Epifanie Cozărescu. Cunoştea înţelegerea dintre cei doi fraţi şi nu punea cine ştie ce bază pe vorba aruncată. „Treaba am făcut-o, vreme, slavă Domnului, este..." „Crezi că ne primesc ăştia cu coşciugul în cîrciumă?..." „Ieşim la Bariera Colentinei. Ştiu acolo un negustor care te-ar primi şi cu mortul, numai să-l plăteşti!..." Au luat un camionagiu care să-i scoată pînă la marginea oraşului. În cîrciumă, lume puţină. Dacă erau cinci-şase inşi. Pe o asemenea vreme nu-ţi prea venea să ieşi din casă. Stănceru luase coşciugul în spinare şi intrase cu el, răsturnîndu-l pe două mese în preajma tejghelei. Lîngă rafturile cu băuturi spirtoase veghea o femeie ciolănoasă, cu un cap osos, cu fruntea aşezată ca o minge enormă peste un nas cîrn şi numai nări. Gura deschisă lăsa să i se vadă nişte dinţi ca de cal şi sub buza care îi spînzura nu se zărea nici urmă de bărbie. Cîrciumarul moţăia lîngă un godin ruginit, cu un ziar deschis în faţă. Era alb şi umflat ca o balenă căzută într-un butoi cu ţincvais. Cerură o jumătate de drojdie ca să se încălzească. Circulau în vremea aceea între Bucureşti şi Slobozia nişte căzături de maşini, cumpărate de la nemţi pe lucru de nimic. Nu se ştia cînd pleacă. Să nu mai vorbim că dacă apucai un loc, era la fel cum te-ai fi băgat de bunăvoie într-o fîntînă părăsită şi l-ai fi rugat pe unul să-ţi aşeze cîteva pietre de moară deasupra. Prin satele dinspre Valea-Măcrişului se abătea o dubă hodorogită şi căptuşită cu tablă, proprietatea unuia Mihai Pivniceru, care-şi schimba traseul de la o zi la alta, după cum i-o cereau clienţii. Oricîtă înghesuială ar fi fost în maşină, el tot oprea la cîrciumă de la bariera Colentinei. Exista o înţelegere între el şi cîrciumar. Pivniceru îi aducea clienţi, cîrciumarul îi dădea zeciuială din vînzare. Pe firma de deasupra uşii fuseseră desenaţi în culori ţipătoare o mulţime de bărbaţi bînd bere direct dintr-un butoi, iar dedesubt scria: „Hai să bem la drumu’ mare". Cam după două ceasuri, şoferul apăsa pe claxon, pornea motorul cu manivela, punea apă în radiator şi cine mai apuca loc, se urca. Maşina asta o aşteptau cei doi în cîrciumă de la bariera Colentinei, ca să poată duce coşciugul lăcuit al lui Epifanie Cozărescu... Afară continua să cearnă o ploaie măruntă şi deasă. Cînd şi cînd, cumnatul mortului ieşea pînă în uşa prăvăliei şi se uita în lungul şoselei. Ajunseseră la a treia jumătate de drojdie. Hodoroaga lui Mihai Pivniceru sosi cam la jumătatea timpului dintre prînz şi seară. Stăpînul ei era un om mic, grăsun, cu capul rotund şi creştetul pleşuv, cu faţa rotundă, cu ochii rotunzi, un om făcut din cercuri perfecte... Ca să nu se deschidă uşa din mers şi să-şi piardă călătorii pe drum, sudase două belciuge pe dinafară, pe care le încuia cu un lacăt a cărui cheie o purta legată la gît. Călătorii se înghesuiră în faţa tejghelei. Pivniceru nu-l refuză pe cumnatul lui Epifanie Cozărescu. Se cunoşteau mai de mult. Îi ceru cît nu face, chipurile n-ar fi avut „autorizaţie de transport" decît pentru vii, celălalt nu se tocmi, îi dădu banii înainte, Cristea Stănceru ancoră coşciugul deasupra maşinii, trăgîndu-i prelata deasupra. Înainte de a porni motorul Mihai Pivniceru dădu pe gît două dorobanţuri de secărică. Asta era măsura pe care şi-o îngăduia. Era mîzgă pe şosea şi n-avea poftă să nimerească în vreun şanţ. Pe cumnatul lui Cozărescu, fiind clientul lui cel mai de vază îl urcă în faţă lîngă el. Lumea a plătit ce a băut, şi cîrciuma a rămas la fel de goală.
3. CĂLĂTORIND ÎNTR-UN COŞCIUG
Profitînd de înghesuiala de la uşa maşinii, Cristea Stănceru s-a strecurat sub prelată şi s-a întins în coşciug. Pînă nu se înnopta bine tot nu ajungeau şi era păcat să nu tragă un pui de somn ca lumea. Cumnatul mortului îl bănuia înghesuit în spate şi nu l-a strigat. El stătea boiereşte. În faţă se întindea şoseaua pustie, udă. Păcat că în faţa lui nu era un ştergător de ploaie, ca să vadă mai bine satele prin care treceau. Pivniceru era sărac la vorbă. Sîsîia printre dinţi un cîntec porcos şi fuma ţigară de la ţigară. În duba din spatele lor s-a aşternut o linişte lipicioasă. Secărică, verdele şi caisata şi-au făcut efectul. Din pricina monotoniei drumului, a frigului şi a ploii, moţăie cît moţăie şi adoarme. Are vreme destulă să şi viseze. Parcă ar sta călare pe coama casei lui Epifanie Cozărescu şi s-ar uita la coşciugul pe care l-a cumpărat pentru el cum zboară pe deasupra satului. De sub capacul lui scot capul o mulţime de şerpi. Se trezeşte şi se freacă la ochi. I-a înţepenit gîtul. Ştie că nu visezi şerpi decît atunci cînd te ia frigul. „Nu putea să moară şi ăsta vara", gîndi ridicîndu-şi gulerul de la haină. Şoseaua era la iei de pustie. Ploaia se înteţise, formînd o pînză deasă, Mihai Pivniceru sîsîia acelaşi cîntec ţinîndu-şi ţigara între dinţi. „Am trecut de Urziceni?" îl întrebă pe şofer. Omul de la volan clătină din cap. Dacă nu trecuseră încă de Urziceni, era peste putinţă ca dincolo de oborul de vite să nu stea vreun întîrziat pe marginea drumului ca să-i facă semn să-l ia şi pe el. Măcar că l-ar fi aruncat peste capetele celorlalţi şi Mihai Pivniceru nu-l lăsa jos. În faţa lui drumul se întindea la fel de negru, de pustiu, de nesfîrşit. Cînd se trezi pentru a doua oară — nu mai visase nimic — maşina era oprită în faţa unei fîntîni. Stăpînul ei turna apă cu o căldare în radiatorul care fierbea din pricina încărcăturii. Alături de el, murat pînă la piele, un bărbat cu o paporniţă goală. Cunoştea locurile; trecuseră de Urziceni. Mai erau vreo cîţiva kilometri şi aveau să se abată la stînga, tăind cîmpul spre Cocora. „Mă, nea Mihai, nu mă lăsa în mijlocul drumului, că nici măcar n-am unde trage", se ruga omul cu paporniţa. „Unde să te urc, în capu’ meu? Ac de gămălie dacă ai fi şi tot nu ţi-aş găsi loc!..." Omul nu se dădu bătut. „Mă sui pe maşină şi mă bag sub prelată." „Asta, da; Da’ preţu' să ştii că tot ăla e!". „Îţi plătesc cît îmi ceri, numai nu mă lăsa noaptea în drum." Mihai Pivniceru îi luă banii — întotdeauna plăteai la urcare — strînse capacul radiatorului şi înainte de a învîrti de manivelă îi spuse celui care se agăţase de scara din spate a maşinii: „Vezi cum îţi găseşti loc, că e un coşciug lăcuit al unuia Epifanie Cozărescu. Să nu-l zgîrii, că-l plăteşti ca nou!..." Maşina pornise. Omul se ţinea cu disperare de fierul care mărginea acoperişul, în întunecimea de sub prelată. Cristea Stănceru îl auzise cînd s-a urcat. Nu putuse să doarmă. De atîtea zdruncinături îl dureau toate încheieturile. Scoase mîna prin deschizătura pe care şi-o lăsase ca să aibă ceva aer şi-l căută pe proaspătul călător, îl apucă de pulpana hainei şi spuse numai:
4. MORTUL DIN COŞCIUG FACE POCINOAGE
„Rău al dracului să fii mort şi să te care dintr-un loc într-altul cu o rablă ca asta!..." Celuilalt îi stătu inima. Smuci prelata într-o parte şi văzînd mîna care-l ţinea de marginea hainei, înţepeni. Simţind picăturile de ploaie, Stănceru îl întrebă plin de curiozitate: „Tot mai plouă, mă neică?..." Mihai Pivniceru s-a trezit cu el pe capota motorului. Omul a căzut greoi, ca un sac plin, şi într-o frîntură de gînd s-a aruncat în şanţul şoselei. Din căzătura n-a păţit mare lucru: şi-a sucit un picior şi şi-a rupt două degete de la o mînă. Pe stăpînul maşinii l-a dus mintea ce s-a întîmplat. L-a scos pe Stănceru din coşciug, i-a dat doi pumni de l-a umplut de sînge, le-a aruncat marfa în mijlocul drumului, l-a dat jos şi pe cumnatul lui Cozărescu, în locul lui l-a urcat pe cel din şanţ şi a plecat mai departe fară să le înapoieze măcar banii pentru drum. Aşa se face că Stănceru a trebuit să care coşciugul pînă la Cocora în spinare, unde au găsit o căruţă care să-i ducă pînă-n sat. Cînd l-a văzut, soră-sa i-a dat două perechi de palme. Îi întîrziase înmormîntarea cu o zi şi-o noapte...
Abia după ce isprăvi de istorisit îşi dădu seama de ţigara stinsă, uitată între degete. Mă aflam în mare încurcătură. Dacă mă prefăceam în continuare că dorm, aveam şansa să ascult şi alte întîmplări: dacă deschideam ochii, tovarăşii mei de drum şi-ar fi putut alcătui o părere greşită despre persoana mea. (Adică îmi place să trag cu urechea!) Se pare însă că nu-i interesam într-o prea mare măsură. Un simplu pasajer nimerit din greşeala în compartimentul lor...
(Perpetuum comic ’86, pag. 20)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu