Anecdote cu artişti
În timpul studiilor la Paris şi apoi la înapoierea lor în ţară, sculptorul Ioan Georgescu şi arhitectul Ion Mincu legaseră o prietenie aproape frăţească.
Pe cît de mare era bunătatea lui Ioan Georgescu (uneori mergea pînă la o naivitate copilărească), pe atît de ghiduş era Ion Mincu, veşnic pus pe farse, multe făcîndu-le pe seama prietenului său.
Astfel, cînd Ion Mincu s-a însurat la Focşani, printre invitaţii acestuia au fost şi prietenii săi Ioan Georgescu şi Nicolae Petraşcu, găzduiţi la părinţii arhitectului.
Seara, pe la ora şapte, cei doi invitaţi au început să se pregătească de nuntă. În timpul preparativelor, Petraşcu admira şi lăuda frumuseţea mustăţii lui Georgescu, pe care acesta şi-o aranja cu mult dichis, ceea ce îi făcu mare plăcere sculptorului. Într-un astfel de moment, cînd să îmbrace fracul, Georgescu constată că nu-i al lui. „Cu sprîncenele ridicate în sus — afirmă criticul de artă N. Petraşcu, cel care relatează întîmplarea — se uită la el şi îi spune: „Se vede ca Luca mi-a schimbat fracul cu al altuia, cînd mi l-a călcat ieri, la Bucureşti." Apoi, întorcîndu-l pe o parte şi pe alta, dă în buzunarul de la pieptul fracului de o hîrtioară scrisă: „Dl. avocat Calcîntraur." „E fracul altuia... spune cu fermitate Georgescu, după care adaugă plin de tristeţe: Dacă ar şti bietul Luca ce-a făcut, şi-ar pune mîinile în cap. Ce e de făcut?"
În timpul zilei, Mincu, deşi era în dîrdora nunţii lui, găsise timpul să schimbe fracul său cel vechi, ca „să-l ambeteze puţin" pe bunul său prieten. Cînd Mincu i-a mărturisit, puţin după aceea, gluma, Georgescu nu l-a crezut pînă nu i-a adus fracul lui.
*
Într-o zi, sculptorul Ioan Georgescu a primit o carte de vizită a bătrînului profesor de chimie de la Universitate, Alexe Marin, care scria că-l aşteaptă la el acasă, spre a se înţelege în privinţa executării unui bust.
Prompt, Georgescu se prezintă a doua zi dimineaţa la profesorul Marin Alexe, un om ultra-econom, care se ducea pe jos zilnic în Piaţa mare, ca să-şi tîrguiască puţinele legume ce-i trebuiau, şi se întorcea cu ele într-o basma roşie. Sună la uşă şi îi deschide însuşi Alexe Marin, ascunzînd la spate mîna stîngă, în care avea un cep pentru butoiul de varză. Se prezentară, se complimentară reciproc, se aşezară pe două scaune în antreu, vorbiră mai de una, mai de alta, de vremea de afară, de belşugul toamnei, pînă cînd, în cele din urmă Georgescu îndrăzni să-i spună în sfîrşit:
— Acum, daţi-mi voie, domnule profesor, să venim la chestie...
— La chestie... Care chestie?
— La chestia bustului...
— La chestia bustului... Care bust?
— Bustul dumneavoastră, domnule profesor...
— Bustul meu?!...
Apoi, aruncînd o privire fulgerătoare asupra lui Georgescu, pregătit să scoată cartea de vizită, Alexe Marin se sculă în picioare şi zise:
— Bustul meu, da, da, ştiu, uitasem. Bine, bine, o să vorbim despre asta mîine, duminică. Vă vestesc eu la timp.
Cînd îl văzu pe Georgescu ieşit pe uşă, şopti printre dinţi:
— Alta acum! Bustul meu... O trăsnaie la care nu m-am gîndit de cînd sînt!
Georgescu a aşteptat mult şi bine vestea profesorului.
Mai tîrziu, povestind ciudata întîmplare prietenilor, Georgescu n-a bănuit farsa făcută de prieteni, a rămas convins că profesorul este un om urmărit de o idee fixă.
*
Maxy, deschizînd în 1920 o expoziţie personală la Bucureşti, colecţionarul Al. Bogdan-Piteşti i-a trimis vorbă să treacă pe la el cu cîteva iucrări. După închiderea expoziţiei, Maxy a răspuns invitaţiei. Colecţionarul i-a mulţumit pentru osteneală, le-a privit îndelung, dar n-a cumpărat nici un tablou. În schimb i-a propus ca în timpul verii să-i fie oaspete la moşia sa, Vlaici. Maxy a profitat de invitaţie şi a stat la Vlaici mai bine de şase luni, lucrînd în compania lui Vermont circa trei luni. Reîntors la Bucureşti cu o producţie serioasă de lucrări, a realizat o nouă expoziţie personală. În timpul organizării ei, Ressu, care lucrare şi el la Vlaici, i-a spus că la vernisaj va veni sigur şi Al. Bogdan-Piteşti, pentru a-şi alege mai multe lucrări, în contul cheltuielii făcute de el la Vlaici, pe baza unei socoteli amănunţite. De aceea, la intrarea lui Al. Bogdan-Piteşti şi a suitei sale în expoziţie, Maxy, ieşindu-i în întîmpinare, şi-a exprimat dorinţa ca, drept recunoştinţă pentru ospitalitatea oferită la Vlaici, să-şi aleagă un tablou. Al. Bogdan-Piteşti i-a ripostat pe loc: „Fugi, bă, eu cumpăr, nu primesc daruri". După ce a privit toate tablourile, s-a oprit în faţa unuia şi i-a cerut să-i spună preţul. Maxy a cerut patru mii de lei. Colecţionarul i-a dat pe loc un aconto de două mii lei, rămînînd ca restul să-l primească la predarea tabloului, după încheierea expoziţiei. Făcînd un tur al sălii, înainte de a pleca, Al. Bogdan-Piteşti s-a oprit la un tablou, avînd un bileţel „reţinut" şi l-a întrebat pe Maxy de preţ. Pictorul a răspuns că l-a vîndut cu patru mii lei, primind acont două mii. Imperturbabil, Al. Bogdan-Piteşti i-a spus că-l reţine el şi i-a dat alte două mii lei aconto, cerîndu-i să-i dea celuilalt arvuna înapoi. Maxy n-a mai ripostat şi a luat banii Explicîndu-i cumpărătorului care îi arvunise tabloul păţania cu Al. Bogdan-Piteşti, acela, în loc să se supere, din contră, s-a bucurat, căci se probase că avea un gust artistic tot atît de rafinat ca al faimosului colecţionar.
*
Prin anii 1938—1940, cu ocazia unei sărbătoriri a lui Ion Minulescu, se adunaseră mulţi scriitori şi artişti în locuinţa viitor muzeu a acestuia. Cum era şi firesc, evocările unor vremi ale studenţiei pariziene şi înţepăturile discrete au constituit ingredientele discuţiilor purtate. Cu prilejul evocării scriitorului „Romanţelor de mai tîrziu", în calitate de colecţionar, în cadrul unui simpozion la Muzeul de artă, dr. Horia Dumitrescu, fost profesor de anatomie la Academia de arte frumoase din Bucureşti şi prieten la toartă cu Camil Ressu, Medrea şi Dărăscu, ne relata cîteva din discuţiile purtate cu această ocazie, savurate din plin de toţi comesenii, care închinau de fiecare dată cîte un pahar de vin, omagiind victoriile spirituale ale celor triumfători ca şi ale celor răpuşi de vorbele de duh.
Iosif Iser se duce la N. Dărăscu să ciocnească un pahar. Dar îl agaţă:
— Mă Nicule, eşti un bun barcagiu, meştereşti reuşit tutunul de pipă, mănînci pasionat ţîri, numai cu pictura te destinzi din cînd în cînd.
Gîndacul (aşa era poreclit Dărăscu, după numele vaporaşului său, n.n.) a văzut verde.
— Tu îmi spui asta? Erai Monumental cînd făceai caricaturi pentru Furnica. Acum, cînd ai intrat în pictură, ai pocit desenul prin deformări. Crezi că-i măreşti efectul artistic? L-ai îndopat cu vopseluri crude, de bîlci, ţi-ai pierdut rangul, deşi ai tăi, din strada Crăiţelor (unde locuia artistul, n.n.) te-au declarat „Împăratul".
Iser, enervat, îl părăseşte pe Dărăscu şi, pornit pe harţă îl apostrofează pe Ressu, care devenise volubil şi rîdea de tot ce i se spunea:
— Camile, să-ţi spun ce-i cu tine. Te-ai hrănit cu laptele biberonului lui Ingres şi al lui Courbet.
Ressu, dezinvolt, a răspuns:
— M-am hrănit cînd eram prunc, dar acum savurez mîncărurile lui Camil Ressu.
*
Colecţionarul Mircea Iliescu, doctorul şi prietenul pictorului Pallady, l-a întrebat într-o zi:
— Maestre, ţineţi foarte mult la propria dumneavoastră persoană?
— Deloc. De unde constaţi? îl întrebă pictorul, contrariat.
— După cele 99 de autoportrete pe care le-aţi făcut.
— Pardon. Le-am făcut ca tip de expresie, ripostă pictorul iritat.
— Credeţi că aveţi? întrebă, aparent naiv, Mircea Iliescu.
*
Th. Pallady nu-şi cruţa rudele atunci cînd le critica defectele, ba din contră, îşi exprima dezaprobarea în termeni foarte drastici.
Într-o vreme, venind la putere partidul conservator, i s-a oferit fratelui său, Vasile, postul de primar al oraşului Botoşani. Acesta, care spera o funcţie mai avantajoasă, a refuzat oferta, motivînd celor din familie că s-ar înjosi să primească un asemenea „bagatel", întrucît avea un nume de prea mare rezonanţă în istoria ţării, era cult şi era bogat. Repetînd aceste argumente într-o zi şi fratelui, pictorului, acesta i-a ripostat:
— „Postul este pe măsura capacităţii tale şi te sfătuiesc să-l primeşti pînă nu-l ocupă altcineva. Cît despre nume, n-ai nici un merit să te făleşti cu el, căci nu ţi l-ai făcut singur, ci îl moşteneşti; cult nu eşti, pentru că n-ai reuşit să-ţi iei bacalaureatul; bogăţia nu este făcută de tine, ci este a soţiei, ca zestre".
(Perpetuum comic ’86, pag. 33)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu