Ospăţul lui Simeon Balmoş

        Pînă la Bălgrad, baciul Simeon Balmoş îşi vînduse aproape întreaga încărcătură de ciubară şi donicioare. Plecat de peste o săptamînă de acasă, trecuse Muntele mare, luă calea Abrudului, apoi, în caruţa lui cu coviltirul făcut dintr-un ţol vărgat se lăsă spre cîmpie, către satele mănoase şi bogate dinspre Alba Iulia. Strînse bănuţi frumoşi pe ceea ce vînduse şi-şi căptuşise bine chimirul lustruit de vreme şi ţintat ca hamurile cailor domneşti. La margine de drum, cînd îşi desfăcea năframa albă să mănînce îşi număra din nou banii, socotind în sinea sa cam cîte feldere de cucuruz va lua pe ei. Cu mîncarea şi dormitul n-avea nici un fel de cheltuieli. Mînca din straiţă şi dormea în căruţă. Îşi lua la drum o bucată de slănină, brînză şi ceapă. Am făcut treabă bună în ăst an îşi zicea el mulţumit foarte. La Alba Iulia, sau la Bălgrad cum îi zicea Simeon Balmoş (de fapt Balmoş era o poreclă dată de oamenii din sat care ştiau că-i place balmoşul, căci, de fapt îl chema Simeon Todor), după ce bătuse toate străzile, omorînd calul degeaba, la o fereastră mare de la o casă boierească se arată în cadra ei o doamnă care-l strigă să urce la ea. Doamnă mare îşi zicea Simeon văzînd-o îmbrăcată într-o rochie largă şi lucioasă ca pielea de şarpe. O avea despicată la piept, de vai de păcatele mele i se vedeau aproape de tot ţîţele. N-avea năframă pe cap. În părul ei roşcat, ca de vulpe care năpîrleşte iarna avea agăţate o grămadă de ţevuşoare găurite, de mă miram şi eu cum de poate muierea asta ţine atîta ţăvărime pe cap. „Domnule" îi zise ea cînd îl adusese sus în apartamentul ei, „ceva donicioare, aşa mai înflorate, ştii dumneata, n-ai prin căruţă?" "Am, cum să n-am doamnă! Dar la ce vă fac trebuinţă dumneavoastră boierilor donicioarele mele, că dară sînt bune doar de ţinut apă şi de acrit lapte în ele. Apa văd că o aveţi pe ţavă în casă şi de covăsit lapte bag samă că nu covăsiţi dumneavoastră, domnii”. „Într-adevăr, noi folosim iaurt, apoi avem altă trebuinţă cu ele. Vezi dumneata, domnule, îi trebuiesc soţului meu care este medic psihiatru, o somitate în materie. Intenţionează să împodobească într-un mod inedit biblioteca cu ele”. „Adică cum doamnă, să le ţineţi în loc de cărţi?” se miră omul sincer, „căci după ştiinţa mea o bibliotecă înseamnă o mare grămadă de cărţi puse într-o mobilă anume făcută pentru ele cum am văzut eu la episcopul din Cluj. Mă rog, pe la noi nu se poartă decît stelaje în care îşi pune muierea văsăria din casă. Colea, o carte, două, o foaie pe care le mai avem şi noi le ţinem pe unde putem”. „Nu, domnul meu, soţul meu intenţionează să aranjeze cu ele biblioteca. Adică să le prindem în nişte cuişoare de rafturile bibliotecii, căci, uite, mai deţinem şi alte elemente folclorice”. Acele elemente folclorice erau nişte polonice mari de lemn de să omori omul cu ele, nişte linguri şi furculiţe, cu înflorituri arse cu fierul, care puteau apuca halca din spate a porcului. Dar cine dracu, îşi zicea Simeon în sinea lui, mîncă din asemenea linguroaie. Îţi trebuie o gură de balaur să duci zama la gură cu ele, dar mă rog, boierii sînt boieri. „Şi cam cîte donicioare doriţi doamnă?” o tatonă omul cu gîndul la cîştig. „Cam 8—10 bucăţi sau chiar o duzină dacă se poate şi ai”. „Cum să nu se poată doamnă, ca am pentru toate bibliotecile din Alba Iulia, că asta mi-e meseria, dar duzină n-am”. „Vai ce surpriză plăcută o să-i fac soţului meu, se bucura doamna. Ştiţi, are o muncă atît de grea şi extenuantă”. „O fi grea, doamnă, că, de, boierii lucră cu capu’ şi asta osteneşte”. Îi numără doamna banii pe care i-a cerut omul fără să se mai tîrguiască şi-i îndesă în chimir, bucuros că luase şi peste ceea ce era el dispus să mai scadă din preţ, mirîndu-se chiar de chilipirul care dase peste el în casa psihiatrului. Mulţumit peste măsură, coborînd îşi răsucea vîrfurile mustăţii, aşa făcea Simeon de fiecare dată cînd îi mergea bine. No, acum se chiamă că e cazul să-mi pun foalele la cale, că mă roade foamea şi setea şi azi n-am băgat nimic în gură. Acum nu se cade să mănînc din căruţă. Se învirti omul pe lîngă cetate pînă dete peste un restaurant cu fereştile cît casa. Pune el o mînă de fîn căluţului, îi acoperă spinarea cu un ţol şi intră să-şi astîmpere foamea şi setea, căci aşa se cade, ca după o afacere bună să respecţi un pic şi nevoile trupului. Intră dară în restaurant şi de cum vede ce-i în el se dă un pas înapoi. Nu mai văzuse aşa ceva. Uşa nu era ca toate uşile ci un fel de învîrtelniţă; mesele erau aşezate vintriş, adică colţ la colţ, cu măsăriţe roşii, nişte lămpi de să luminezi cu ele tot satul şi pe deasupra pe fiecare masă cîte o lumînare proptită-n sfeşnic ca la mort. Aşa o fi la restaurantele de la oraş, îşi zise Simeon oarecum temător şi speriat îşi luă totuşi inima-n dinţi şi intră. De cum se văzu înăuntru, un domn îmbrăcat în negru ca un cioclu se apropie de el şi îi depărtă scaunul de masă ca pentru a se aşeza fără ca el să se ostenească, un scaun mare, pluşat, de parcă era scaunul lui Frantz Joseph, împăratul Austriei. „Domnul ce serveşte?” Auzi. Îl ia ca doamna aceea cu ţăvăria din cap. Nimeni nu-i mai zisese pînă acum domnule, oamenii de pe la el îi ziceau simplu Simeoane ori Balmoş, după poreclă. Cioclul se uită cam chiorîş la cioarecii şi laibărul lui ponosit, la pălăria lui pleoştită de ploi, arsă de soare şi pătată de sudoare care ajunsese pînă la pamblică, pe care o aşezase pe masa cu borurile în sus. Cioclul se făcu că nu vede asta. Mirosea mitocanul a sudoare acră, dar avea pesemne chimirul doldora de parale. Scot eu de la el un bacşiş mai gras ca de la toţi fişingăii de coate goale care se dau mari seniori şi n-au nici după ce să bea un pahar de apă. „Apăi ce să servesc domnule, colea un balmoş dacă îţi avea”. „Ceee?” „Un balmoş cu brînză şi smîntînă multă, aşa ca la noi”. „Domnule”, i-o întoarse cioclul, „la noi la restaurant, pe lista noastră de bucate care este extrem de bogată şi variată nu figurează aşa ceva”. „Păcat”. „Poftim lista, optaţi pentru ceea ce doreşte domnia voastră”. Auzi, domnia mea, no Simeoane ajunseşi să ţi se spună domnia ta, aşa ca la marii advocaţi. „Apoi, zise omul, pînă oi ceti lista (cioclul n-avea de unde să ştie că Simeon nu ştia carte), daţi-mi oareşcare tărie, aşa de poftă de mîncare”. „Asta da, se poate. Ce doriţi, o palincă, un coniac, un whisky?” Palincă nu, îşi zise Simeon, aşa ceva am mai băut şi poate ăştia o mai şi botează cu apă. „Daţi-mi o litră din drăcovenia aia nemţească...” „Whisky domnule şi nu-i nemţească, ci scoţiană”. Apăi fie de unde o fi, gîndindu-se că asta înseamnă vreo buruiană din care-i făcută băutura. C-un şervet alb, aruncat peste braţul stîng, i se aduce o talgere lucioasă şi un pahar înalt cît doniţa în care cioclul pusese un pătrăţel de gheaţă. De unde dracu au ăştia gheaţă acum vara cînd se clocesc ouăle în găină. Nu băgase de seamă consternarea ospătarului cînd ceruse dintr-o asemenea băutură scumpă o litră, aşa dintr-o dată. „Mulţămesc domnule” se sclifosi la rîndul său Simeon. Bea omul cu înghiţituri mici din licoarea aceea care la început i s-a părut cam puturoasă. Pesemne, gîndea el, cioclul nu spălase bine paharul acela şi cine ştie ce o fi fost în el. Dar gustînd pe îndelete, începu chiar să-i placă şi să se bucure că nu ceruse pălincă, aşa ca ţăranii de rînd. Mirosea ea puţin a stelniţă, cum le zic moţii la ploşniţe, dar i se părea chiar mai bună, se spulbera în cerul gurii de nu mai rămînea decît un fel de abur plăcut. Îşi mută omul clopul mai către capul mesei să nu i-l ardă lumînarea. Aş sufla în ea, s-o sting, dar cine ştie, poate se supără dihania neagră. „Meniul l-aţi ales domnule?” „Ce?” „Adică felurile de pe listă, dacă aţi consultat-o cumva între timp”. „Da, am consultat-o şi nu m-am hotărît. Am eu încredere în dumneata domnule şi adă-mi ceva bun că mi-e o foame de lup. Pe o farfurioară, mare cît polul de pe vremuri omul îi aduse cam o linguriţă de bobişoare ca de piper, dar lucioase. Nu mi-o da oare cioclul (nu-l scotea din cioclu în sinea lui) căcăreze de iepure, să-şi bată joc de mine? Nu-i plăcură că trosneau în dinţi de gîndeai că mănînci cine ştie ce gîngănii. Le mîncă omul mai mult de ruşine, să nu creadă că el, domnul Simeon Balmoş refuză mîncările boiereşti. Urmă apoi un peşte cu cap cu tot, la care i se aduse o lopăţică lucioasă cu care să-l mănînce. El ştia că orice mîncare se mănîncă cu lingura sau cu furculiţa, că altă sculă de mîncat nu mai există. Nu se folosi de ea şi piguli carnea şi oscioarele cu mîna, ştergîndu-se de grăsime pe cioarecii uzaţi. Veni apoi şniţelul vienez. Asta, da, carne bună şi moale, învelită în cocă de clătite. Ţi se topea în gură nu alta. Şi crumpenii de lîngă el, făcuţi ca mămăliga, într-o grămăjoară crestată cum crestează brutarii jimbla. „Desert?” „Păi... ce-i vrea dumneata că nu-s mofturos de felul meu, domnule”. Se trezi bietul om că ospătarul îi aduce, tot pe un fel de talger scump nişte scoverzi care ardeau. „Clătite flambate, domnul meu”. Aşa ceva nu mai văzuse de cînd îl făcuse mama lui. Mîncare la care să-i dai foc? Flambate, ori cum dracu le zice dar de ce le-o fi dat foc gîndi omul. Policandrele ard ziua în amiaza mare, lumînările de pe mese ard, mîncare în flăcări, toate ard, arzăte-ar focul. „Cafea, ceva?” „Nu, cafea mai mîncarăm noi cînd plecarăm de acasă. O paclă de tutun, da, aş pipa, dacă se poate”. I se adusese o paclă de tutun care nu era decît o cutie frumoasă şi lungă de ţigări fine, învelite în ţiplă, pe care Simeon începu să le fumeze, slobozind către candelabrele din tavan făcute din ţurţuri de sticlă rotocoale albăstrii de fum. Doamne cît erau de bune şi ce frumos amiroseau, bine că nu-i adusese o paclă aşa cum ceruse. N-o să uite el cum înainte de a se căzni să-şi aprindă ţigara cu amnarul, cioclul scoase din buzunar tot o ţavă (dracu să le ia de ţăvi, că azi avusese parte de ele peste tot) şi-i întinse din ea flacăra spre ţigară. „Serviţi domnul meu”. „Mulţămesc...” Altă lume pe aici, care începea să-i placă lui Simeon. În sfîrşit, omul se cam gîndea să plece, mai avea treabă, apoi îi rămăsese calul în drum. Îşi tot învîrtea şi-şi mototolea pălăria şi nu ştia cam cum se procedează cu plata. Tot cioclul îl scoase din încurcătură. „Poftiţi nota de plată, domnule?” „Da, poftesc să plătesc, cum dară”. Cioclul se apucase să scrie pe un petic de hîrtie toate felurile servite de Simeon şi înainte de-a le scrie le mai zicea o dată pe nume cu voce tare şi scria care cît costa. Trase ospătarul linia şi făcu totalul. Simeon îl urmărea neştiind cum îi face socoteala, căci el ştia numai să numere banii nu să-i şi socotească pe hîrtie. „Poftiţi nota, domnul meu”. „Mie spune-mi dumneata cît costă că n-am ochelarii la mine să văd”. „Ospătarul îi spuse suma totală. Să-l apuce damblaua cînd auzise Simeon de suma de pe peticul de hîrtie care însemna toţi banii de pe cele 10 donicioare. Gata, nu-i cazul să se sfădească acum cu cioclul, că doară nu-l băgase cu sila în crîşma lui luxoasă. Se scotoci în chimir şi potrivi suma pe care i-o spuse cioclul şi dase să plece. „Bacşişul, dar bacşişul domnule”, îi ceruse ospătarul plecîndu-se cu respect dar şi cu un fel de neruşinare. „Păi, domnule, nu mai servim nimic, că mulţam ţie Doamne că-s sătul bine acum”. Cioclul aplecîndu-se din şale, aşa ca şambelanii de pe la vechile castele, cu o vădită bătaie de joc îi spuse omului: „Mulţumim domnule, mai poftiţi pe la noi". Mai poftesc la dracu să vă ia vorbi el în gînd. Ieşi omul greu din restaurant din cauza uşii şi calul bătea nervos din copite pe caldarîmul de piatră. Fînul i se gătase de mult. Şi fornăia nervos. No, hai acum în trebile noastre murgule îi vorbi deosebit de blînd Simeon, că ne hrănirăm şi piparăm într-un ceas truda mea de două săptămîni. Omul se pierdu apoi în nişte străzi înguste, pietruite cu bolovani de rîu şi în pustietatea lor striga: „Ciubară, hai la ciubarăăă". Se opri la prăvălia unui evreu pe care-l ştia de multă vreme de unde cumpără pentru Salvina, nevastă-sa, o năframă neagră de cîţiva lei. Să vezi ce o să se bucure săraca cînd o vedea-o şi copilului îi dau şcătula din care pipai ţigările. De cucuruz îi spun că n-am luat, că prea s-o scumpit.

(Perpetuum comic ’86, pag. 72)