Dominte dormea fericit în braţele nevestei — care-i acoperea spatele — şi visa că se scaldă în mare, alături de doi delfini jucăuşi. Dar se auziră, în livadă, nişte zgomote ciudate şi Filipa — căci pe tînăra femeie aşa o chema — deschise ochii şi-şi ciuli urechile. Părea că cineva rupe vreascuri. Îşi scoase mîna de sub gîtul bărbatului şi cu degetul arătător al celeilalte îl ciocăni uşurel în cap. Era un obicei al ei, de care n-o putuse dezbăra: cînd voia să-l trezească, ea îi dădea cu degetul în tidvă, ceea ce-l enerva grozav; odată îi şi muşcase arătătorul — dar degeaba. „Acum i-l rup" — se înfurie, mai ales că i se luase apa caldă din vis şi dispăruseră şi delfinii. Dar înainte de a se răsuci spre ea, auzi şi el vreascurile şi se ridică speriat în capul oaselor.
— Ce-o fi? — îşi şoptiră, amîndoi, în acelaşi timp.
El sări din pat, ea după dînsul. Dădură încet perdeaua într-o parte şi se îngroziră. În livada de meri tineri, pe care-i sădiseră cu mîinile lor acum patru ani, o matahală uriaşă, înspăimîntătoare, un urs, poleit de luna plină, rupea meticulos copăceii, mormăind mulţumit de fiecare asemenea ispravă.
— Îl omor! — fu prima reacţie a bărbatului.
— Nu te las afară! — ţipă, sugrumat, femeia — că te mănîncă.
— Nu vezi că ne distruge? Nu vezi ce ne face?
Vedea şi ea; dar n-aveau arme în casă, nici măcar un ciomag. N-aveau cîini. Nu era în preajmă nici un vecin. Căsuţa, din cele ce se cumpărau pe atunci de gata, o aşezaseră sus de tot, cît mai sub munte, ca să fie izolaţi, să aibă linişte, să nu-i bată nimeni la cap, să se iubească în voie şi să facă plajă goi, pe acoperiş. Pe locul împrejmuitor puseseră meri. Dominte se pricepea; şi taică-său, şi bunică-său puseseră meri şi se făleau a fi iscusiţi, ştiind să-i crească, să-i îngrijească, să-i facă a da rod bun şi greu.
Acum priveau prostiţi cum îşi bate joc dihania de munca şi de pomişorii lor. De la o vreme, ursul păru a se plictisi. O porni greoi spre casă. „Aoleu! — urlă femeia — vine peste noi!" Într-adevăr, păşea domol dar hotărît spre dînşii, călcînd, ca un moşneag cu talpa lată. Apăsă omeneşte pe clanţă, o făcu să zbîrnîie în sus şi în jos. Cei doi fugiră în cămăruţa din spate, gata să sară pe ferestruică. „Mai bine stăm tupilaţi — o sfătui bărbatul — că altfel se ia după noi". Ursul mai zdrăngăni o vreme clanţa, mai zgîrie uşa, apoi se întoarse pe călcîie, se aşeză pe toate patru labele şi-o porni, jucăuş, la deal.
A doua zi, Dominte patrulă prin faţa sediului din strada Episcopiei, al filialei Asociaţiei vînătorilor şi pescarilor sportivi, pînă văzu că apare cineva care descuie lacătul. Năvăli peste acela şi-i spuse povestea pe nerăsuflate.
— Deh! — oftă omul — nu e prima oară cînd auzim de asemenea evenimente. Dar n-ai ce-i face: animalul e ocrotit.
— Îmi strică bunătate de livadă. Poate să ne şi omoare.
— Luaţi-vă un cîine — fu sfătuit. Dominte se supără vizibil:
— Cum, nu veniţi să-l împuşcaţi?
Celălalt îl ţinti cu o privire albastră, rece:
— Nici nu poate fi discuţie. Şi te sfătuiesc şi pe dumneata, nu cumva să-i faci vreun rău că-l plăteşti tot restul vieţii.
Dominte plecă furios, trîntind uşa atît de puternic încît şoimul împăiat din interior păru a-şi fîlfîi aripile.
Mai făcu vreo cîteva vizite în acea dimineaţă — la Consiliul popular, la Miliţie — dar se întoarse acasă foarte cătrănit.
Filipa o porni şi ea, după amiază, să găsească un cîine. În noaptea aceea se întoarseră la locuinţa din oraş. Obţinură, deabia după două zile, un cotei mic, nervos, care, lăsat liber ca să dea piept eventual cu fiara, o rupe de fugă înainte de întîlnirea hotărîtoare, spre primul stăpîn, probabil.
Cum nu se mai vedea urmă de urs, familia Clopoţan se reîntoarse, cu multă grijă, în căsuţa ei, socotind că a fost un accident şi atît. Dar chiar în noaptea următoare îi vizită din nou; mai sfărîmă vreo trei meri, distruse şi coteţul improvizat al cîinelui absent, jucînd batjocoritor tontoroiul pe scîndurelele lui şi plecă, de astă dată pe două picioare, numai după ce încercă temeinic uşa să vadă dacă e bine încuiată.
Dominte povesti cu groază şi desnădejde ceea ce i se întîmplă, colegilor săi de serviciu. Era contabil la depozitul central al cooperaţiei locale şi în jurul lui mişunau doi bătrîni conţopişti, un şef abulic şi miop, vreo trei damicele alburii, una chiar fără gene şi care îngropase doi bărbaţi, un tinerel potopit de acnee, un paznic chior. Colegii tăceau înfioraţi sau pur şi simplu indiferenţi. Numai dubla văduvă avu o idee — haotică, dar idee — ca moşmartinul să fie otrăvit cu şoricioaică.
— Şi unde să-i pun şoricioaica? — întrebă prostit povestitorul.
— Pe crăci. Pe crăcile pomilor.
— Mai bine pe craci — zîmbi paznicul. Că pe craci se mai linge el, dar crăcile nu ştiu de ce le-ar consuma.
Şeful îl sfătui să facă un memoriu, dar nu preciză şi către cine.
— Dom’le — zise paznicul rezolut. Eu te duc la un naş al meu care a fost bulibaşă. Acum e cărămidar, s-a lăsat de zlătărie. Dar a umblat mult cu urşii, că-i făcea şi să joace. Luăm o sticlă de rachiu cu noi şi ne sfătuim cu el. Că e cunoscător.
Tinerelul bubos, care îndeplinea funcţia de curier, dactilograf şi cantaragiu la bascula mică observă, nu fără temei, că una e ursul dresat şi alta acela sălbatic. Dar primi replica, nici ea ilegitimă, ca nici un urs nu s-a născut dresat, ci a ajuns astfel din starea sa naturală.
Sosiră, deci, pe seară, la Pantelimon cărămidarul — la acea margine de oraş de unde începe satul subordonat. Naşul tocmai îşi bătea unul din copii, care ţipa ca apucat, — în timp ce ceilalţi se urcaseră pe garduri, de teamă că le vine rîndul. Nevasta naşului făcea ciorbă într-un cazan, sub un şopron.
Se povesti. Se scoase clondirul cu rachiu. Se medită îndelung. Naşul era un bărbat negru, pletos, altminteri destul de îngrijit îmbrăcat. Avea o privire cruntă şi vorbea repede, mîncînd cuvintele, astfel că din cînd în cînd finul se simţea obligat să reia cîte o vorbă, ca şi cum i-ar fi tradus oaspetelui principal.
— Lui îi foame — conchise Pantelimon, la capătul unui şir de întrebări la care-şi răspundea singur.
— Şi ce să-i dau? — se interesă Dominte. Cam ce mănîncă el?
— Ce mănîncă el, n-o să-i dai dumneata — zise scurt naşul. Dă-i vacă, dă-i zmeură, dă-i oaie, dă-i fagure, dă-i şi dă-i... Dar noi să încercăm cu altceva...
Dominte şi Paznicul ascultau foarte atenţi.
Aici însă fostul bulibaşă, se opri, îşi netezi pletele, ridică iar ceşcuţa cu rachiu şi-l întrebă brusc pe fin:
— Mă, Ciuşcă, finule, dar eu ce am din daravera asta?
Finul se uită la Dominte.
— Dumnealui e om de onoare — zise. O să te omenească în vreun fel.
— Da — întări Dominte. Fac cinste.
Reeşi, într-un chip cam confuz, că „cinstea" ar trebui făcută nu în lichide, ci în bancnote. Asupra numărului lor şi valorii se discută de asemeni cam amalgamat, dar se ajunse la un acord de principiu, că adică „să vedem atunci", atunci fiind un termen indefinit însă posibil. Conversau cu anume reţineri şi cu multiple asigurări, cu rapeluri la onoare, la cuvîntul dat. Ţiganca trăgea cu urechea de sub şopron, mestecînd agale fiertura bolborosindă; zise şi ea ceva, care stîrni oarecare voioşie, că adică „Să-l întrebaţi şi pe urs dacă e de părere..."
— Aduci făină, de unde ştii — îi spuse Pantelimon lui Dominte. Făină şi untdelemn. Face nevastă-mea o pîine mare, roată. De vreo trei kile. Uite-aşa!
Şi deschise larg braţele.
— Şi?
— Şi vin eu cu ea la dumneata. Noaptea. Să stau eu de vorbă cu ursul.
Nu era prea clar rostul pîinii în proiectata convorbire, dar învoiala se făcea experimental, cărămidarul informase de la bun început că întreprinde „o încercare".
Într-adevăr, în seara următoare se ivi cu pîinea într-o traistă şi se instală în fereastră, spre neplăcerea vădită a Filipei care îi tot sufla în ureche bărbatului ei că „ăsta ne omoară mai degrabă decît celălalt..."
Stătură toţi trei în aşteptare, pălăvrăgind, moţăind pînă pe la vreo unu. Era o lună straşnică, aurind livada şi o linişte de apă adîncă.
Pantelimon auzi cel dintîi pasul ursului. Urechea lui era mai fină; poate că şi cunoştea mai îndeaproape umbletul fîrtatului în afară de traista în care adusese pîinea, mai avea la el şi un ciomag foarte lung, un fel de prăjină cu o măciulie de fier la un capăt.
— Acum să staţi liniştiţi — spuse, în şoaptă. Şi deschise uşa.
Ursul, care apucase iar o creangă de măr, rămase oarecum surprins. Ţiganul spuse un şir de vorbe, care sunau ca o chemare; şi mai făcu un pas dincolo de prag. Ursul înaintă şi el un pas, dar numai atît. Se auzi iar acea chemare tînguioasă, apoi poruncitoare. Şi iar făcură amîndoi cîte un pas. Cînd Pantelimon socoti că a cheltuit destulă incantaţie, zvîrli, pe neaşteptate, pîinea spre urs. Acesta se feri uşor, o privi căzînd, se apropie, o mirosi, o luă în labele de dinainte şi începu să rupă tacticos din ea, fără să-l slăbească din ochi pe omul care ţinea prăjina ca pe un catarg de drapel.
Cînd termină de mîncat, îşi şterse botul cu un gest omenesc. Bulibaşa mai rosti o singură propoziţie în limba lui misterioasă şi lăsă prăjina la pămînt. Ursul urlă şi el ceva cu botul spre lună şi o porni rapid pe unde venise.
— Asta a fost! — spuse vesel Pantelimon. E gata. Să-i dai franzelă de fiecare dată şi ai scăpat.
Destupară o sticlă de whisky, care nu prea plăcu musafirului şi acela le lămuri, pe îndelete, procedura viitoare. Ursul va veni mereu după pîine. În fiecare noapte. Ei să-i dea mereu mai tîrziu porţia, pentru ca să poată dormi liniştiţi. Sau mai devreme — în aşa fel încît să-l obişnuiască a veni după ea în amurg.
Cum Filipa continua să fie speriată, iar Dominte nu realiza deloc cum să-l obişnuiască pe urs să poftească la o anumită oră, Pantelimon — care primi pe loc două sutare — se obliga să mai vină el însuşi de vreo trei-patru ori, să şe arate.
Într-adevăr, în a patra seară, ursul sosi pe la asfinţiit. Pantelimon nu mai aruncă pîinea — o pîine obişnuita, de brutărie. Se duse cu ea spre fiară — ţinînd sub braţul stîng prăjina cam cum ţin cavaleriştii lancea în cumpănire, înainte de a se ordona atacul — şi i-o dădu personal în gură, întinzînd braţu-i lung şi păros.
— Vino şi dumneata — îi strigă lui Dominte.
— Nu! — ţipă Filipa.
— Vino-ncoace — porunci, metalic, fostul bulibaşa — să te cunoşti cu el. Că e bătrîn şi blînd. Şi altă pretenţie n-are.
Dominte nu era fricos. Se apropie cu băgare de seamă. Ursul mînca liniştit. „Nu te teme deloc — mîrîi, printre dinţi, fostul ursar — că dacă era să sară, o făcea el pînă acum. Şi pe urmă ştie că-l pot pocni cu fieru-n cap.
De unde putea şti ursul acest lucru? Evident că informaţia îi putea parveni doar pe căi enigmatiice. Şi nici nu era sigur că omul ar mai fi avut vreme să mînuiască prăjina, dacă animalul şi-ar fi manifestat dorinţa unei înfruntări directe.
Pantelimon îşi luă rămas bun. Lasă prăjina acolo. Ursul venea fix la ora cinci, bătea la uşă, ori o sgîlţîia încetinel sau mişca binişor clanţa, Dominte crăpa uşa şi-i întindea pîinea. Acela o înfuleca tacticos şi pleca, de la o vreme facînd şi un fel de temenea cu dosul, ceea ce o amuza de-a binelea pe tînăra stapînă a casei.
L-au botezat, nu se ştie cum şi de ce, Ţuţu. Cu timpul s-au apropiat amîndoi de el. S-au împrietenit. Nu făcea nici o stricăciune; avea poteca lui, pe care călca bătrîneşte. La un moment dat Filipa l-a fotografiat pe Dominte lîngă urs, poză care a făcut înconjurul oraşului. Spre toamnă, au înceut să aibă vizitatori; stăteau la o distanţă respectuoasă şi aplaudau cina pîinească a lui Ţuţu. Totuşi, încet-încet, vreo cîţiva tineri neînfricaţi cerură lui Dominte permisiunea de a-l asista şi acesta se învoi. Se fotografiară şi ei cu ursul, care poza cu cea mai vădită bunăvoinţă.
— Trebuie să punem chestiunea pe o bază economică — îi spuse Dominte, la un moment dat, nevestei. Am avut şi avem destule cheltuieli cu prietenul ăsta al nostru.
Astfel că oricine dorea să se fotografieze cu Ţuţu, plătea o taxă de zece lei şi, bineînţeles, poza de 9 pe 12 centimetri, făcută de Filipa, cu din ce în ce mai multă artă. Rezultă un venit nu lipsit de însemnătate, deoarece soseau doritori şi din alte localităţi.
Cînd începu a se răci vremea şi dădu prima ploaie mocănească, ursul nu mai veni la întîlnirea de la ora cinci. Nici în zilele următoare.
— Îşi caută loc de iernat — îl vesti Pantelimon, consultantul ursesc al lui Dominte. Şi dacă n-o muri, vine iar la primăvară.
Soţii se mutară, bineînţeles, în casa din oraş, unde iernau şi ei. Cum o bună parte a populaţiei avea fotografii, ca fiscul să nu-i amendeze pentru trafic ilicit ori profesie clandestină, sau mai ştiu eu ce, Filipa făcu cerere să intre ca membru la cooperativa „Fotografia populară".
Aşteptau, ca niciodată, primăvara. Se legaseră, fără să-şi dea seama, şi sufleteşte, de blajina făptură a pădurii, consumatoare inocentă de pîine proaspătă.
Dar ursul nu se mai întoarse.
Dominte n-avea de unde să ştie că, pe versantul celălalt al muntelui, pe unde Ţuţu îşi avea pesemne sălaşul, se organizase o vînătoare turistică pentru străini, pe valută, şi că un crupier vestgerman îl împuşcase, obţinînd apoi, cu capul namilei, marele trofeu ce nu ştiu cîte sute de puncte la expoziţia mondială cinegetică de la Karlsruhe.
Fusese şi ultima fotografie...
(Perpetuum comic ’86, pag. 27)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu