Premiera

        Stau la un spectacol cu piesa Trei surori. Dar stau tare neinspirat, lîngă nişte spectatori neobişnuiţi cu exigenţele spectacolului (oare cînd vom scrie şi un ghid pentru spectatorii de teatru? Şi oare cînd vom consemna, în cronici, şi atitudinea publicului?!). Ca să vă conving, voi reproduce, alternativ, fragmente din „dialogul" sală/public:

        Actorul (pe scenă): S-a crăpat de ziuă!
        O spectatoare (în stal) Păi atunci ce mai stai!? Pleacă odată!
        Actriţa: Haide, Ferapont tătucule, să mergem!
        Un copil: Mama, ce-i aia Ferapont?
        Actriţa: Va veni odată timpul cînd vom afla cu toţii tîlcu’ acestor suferinţe.
        O spectatoare bătrînă: Foarte buni covrigeii! A închis la bufet?
        Actorul: Unde sînt zilele de odinioară?
        Un spectator în vîrstă: El are perucă, Lariso?
        Actorul: Te iubesc nespus de mult! Te iubesc din toată inima!
        O spectatoare: I-a sucit gîtu’ lu’ ăsta!
        Actorul: Du-te! Du-te, fără să întorci capul!
        Spectatoarea: Moşu-i nervos!
        Actorul: O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor...
        Spectatorul în vîrstă: E clar, el are perucă, Lariso!
        Larisa: O, da’ urîţel mai e!
        Actorul: Să-ţi dea Dumnezeu un bărbat bun! E timpul să te măriţi, Irina!
        Spectatoarea: Vezi că are suflet bun, săracul?
        Actriţa: Trebuie să trăim... trebuie să trăim!
        Spectatoarea: Da’ cît mai ţine tu?
        Ş.a.m.d.

        Avem şcoli de regizori, scenografi. actori, critici. Nu avem şcoli de spectatori. Şi ce nevoie are spectatorul de o şcoală la care se poate învăţa rîsul, plînsul şi mat ales, riscul de-a decide soarta unui spectacol!

(Perpetuum comic ’91, pag. 29)

Vezi toată postarea

Chibiţul

        Literatura scrisă sau orala a reţinut, de-a lungul timpului, figurile legendare ale multor vînători şi pescari. Despre veneraţia şi fantezia cu care sînt repovestite, toate acele isprăvi care le-au făcut gloria nu are rost să mai amintesc. Foarte puţini au fost însă aceia care s-au ocupat de un personaj rămas de obicei în umbră, dar fără de care reuşitele protagoniştilor nu ar avea aceeaşi strălucire, şi în orice caz n-ar putea fi autentificate cu atîta precizie: şi anume — chibiţul. Voi încerca, în rîndurile urmatoare, să repar această nedreptate şi iertată să-mi fie lipsa de modestie dacă voi începe chiar cu mine!
        Trebuie să mărturisesc de la început că nu am fost, nu sînt şi în nici un caz nu voi deveni pescar sau vînător. Ca orice chibiţ, am însă ambiţia că sînt cel mai bun observator, pentru ambele activităţi. De cum am intrat pe baltă, pot spune, cu o eroare de 0,05%, care pescar se pricepe şi, în funcţie de vreme şi „scule", pot aproxima, la acelaşi procent, şi ce va prinde fiecare. N-o să vă plictisesc cu drumul pe care l-am parcurs pentru a ajunge la această performanţă. Aş vrea să vă relatez doar una din primele etape care m-au adus aproape de perfecţiune. La începutul activităţii mele, pentru că îmi permit să o numesc aşa, am avut şansa să plec în Deltă cu unul dintre cei mai redutabili pescari din judeţ. Ca o observaţie lipsită de importanţă, aş vrea să notez că cele mai frumoase trofee se obţin, totdeauna cît mai departe de locul de baştină al pescarului şi în prezenţa unui singur martor. Chiar de pe vremea aceea, intuiţia mea ereditară m-a făcut să fiu sigur că prietenul meu va prinde ceva ieşit din comun. Stăteam de cîtva timp pe mal cînd, la un moment dat, prietenul meu a simţit în umăr o asemenea lovitură încît s-a întors mirat către mine, bănuind, în lipsă de altcineva, că eu aş fi autorul unui asemenea gest. Date fiind distanţa dintre noi şi faptul că în timp ce mă privea reprobativ, a mai primit o asemenea lovitură, am citit pe faţa lui o oarecare nedumerire. S-a întors brusc şi curba pe care o făcea lanseta, atingînd apa cu vîrful, m-a scutit de orice explicaţie. A fost o luptă scurtă dar intensă. La suprafaţa apei s-a iscat o vînzoleală din care eu, cu firea mea poetică, n-am sesizat decît curcubeul format de stropii care se ridicaseră în aer. Prietenul meu a mai apucat să strige: Salvează peştele! În timp ce alergam spre mal, mă gîndeam, cu o inocenţă care nu m-a părăsit, de ce trebuie salvat un peşte din apă? Explicaţia a venit de la sine cînd ne-am apropiat. Într-adevăr, apa era foarte murdară. Am sărit direct în mîlul de lîngă mal, secundă în care s-au întîmplat două evenimente simultane. Peştele mi-a dat o coadă peste faţă, care m-a ajutat să trec uşor peste capul lui Costel şi în timp ce planam i-am rupt şi naylonul lansetei. Eu am căzut pe spate în nişte ciulini, iar peştele a dispărut în apa murdară din care nu-l putusem salva. Am mai auzit un strigăt scurt, ca o bătaie de aripi, apoi ceva ca un somn m-a toropit. M-am trezit după cîteva clipe în timp ce prietenul meu îmi făcea fotografii. Grija lui pentru a lăsa o amintire celor dragi m-a emoţionat, în timp ce îmi lua un prim plan, mi-a spus: Urma cozii ţi-a rămas perfect întipărită pe faţă. Cred că avea cel puţin 200 kg.
        Într-adevăr, capul îmi ardea şi, pipăindu-mă, mi-am dat seama că umflătura care îmi acoperea faţa, şi întrucîtva vederea, părea să aibă forma cozii unui peşte. „Trebuie să mergem imediat la un doctor", a mai adăugat. M-am ridicat, concentrîndu-mă să privesc, printre steluţele roşii care îmi jucau în faţa ochilor. Pe drum am aflat că am neapărat nevoie de un certificat medical care să confirme că este vorba de o lovitură de coadă de somn.  O şalupă care trecea pe o acolo ne-a îmbarcat şi, la rugămintea prietenului meu, s-a îndreptat în cea mai mare viteză către cel mai apropiat dispensar.
        Imediat a fost pus în discuţie cazul „monstrului" care, cu ancora lui Costel, în buză, număra cincizeci şi două astfel de trofee, dintre care cel puţin zece aparţineau comandantului şi secundului său de pe şalupă. Am fost chemat de la umbra unde mă aciuasem, pentru a sta la soare, ca să nu mi se dezumfle faţa, cu care ocazie am mai fost fotografiat şi cu aparatul marinarilor.
        Discuţiile s-au aprins într-un asemenea hal încît a fost norocul dispensarului că a fost construit la o oarecare distanţă de mal, deoarece atunci cînd ancora a fost aruncată, de sub prova s-a auzit un guiţat straniu şi în loc de debarcader am coborît printr-un cireş. Doctorul n-a părut să fie mirat că am venit cu şalupa prin grădină, dar a refuzat categoric să elibereze un certificat medical prin care să ateste că semnul de pe faţa mea ar fi urma unei cozi de somn. Apoi a vrut să ştie la ce ar folosi un asemenea certificat şi dacă aveam de gînd să dau în judecată întreprinderea piscicolă pentru comportamentul agresiv al peştilor din teritoriul ei. Eu, avînd gura umflată, nu m-am pripit să-i răspund. În locul meu Costel i-a explicat că nu eu aveam nevoie de certificat, ci el, pentru autentificarea poveştii cu somnul. Doctorul s-a uitat lung la noi, apoi s-a uitat lung prin încăpere, în căutarea unui obiect contondent, dar negăsind nimic s-a enervat. Din cauza acestei enervări a declarat că nu-şi poate da seama dacă este o lovitură autentică de coadă de somn, sau povestirea este trucată şi am fost lovit de o vîslă. Costel s-a jurat pe copiii lui, marinarii s-au jurat şi ei împotriva regulamentului, am jurat şi eu cu gura strîmbă, dar fără nici un folos. Doctorul a susţinut că aceste jurăminte nu reprezintă o probă ştiinţifică. Atunci Costel s-a repezit afară, s-a întors cu o vîslă, şi l-a pocnit pe doctor peste faţă. Doctorul a căzut pe gînduri şi a rămas aşa un timp destul de lung. Noi aşteptam răspunsul lui cu sufletul la gură. Văzîndu-l atît de interiorizat, căpitanul i-a aruncat o găleată de apă în cap, după care l-a ridicat de pe linoleum. A urmat apoi proba oglinzii care a dovedit clar marea diferenţă de formă şi culoare între cele două lovituri.
        Doctorul a mai vrut să spună ceva, dar avea şi el gura umflată şi s-a gîndit că mai are încă doi ani de stagiu prin locurile acelea, aşa că a semnat repede certificatul. Toată lumea a fost de acord că tinerii care ies de pe băncile facultăţii de medicină sînt foarte bine pregătiţi în ziua de azi, drept pentru care am plecat cu toţii la bufet.
        În al treilea rînd, Costel îi povestea doctorului, fluturîndu-i certificatul sub nas, cum după ce a scos somnul pe mal, în timp ce îl măsuram, acesta m-a lovit cu coada de mi-a spart maxilarul. Eu am leşinat şi el a alergat după un doctor pe care l-a adus la faţa locului, a văzut peştele şi i-a dat certificatul. Din recunoştinţă, Costel i-a făcut cadou peştele, dar neputînd să-l ridice, l-au agăţat de barca doctorului şi l-au tîrît înapoi în apă. Peştele şi-a revenit şi a smucit barca cu doctor cu tot, tîrîndu-l prin cine ştie ce hăţişuri, de nici pînă în ziua de azi nu se mai ştie nimic despre el. Doctorul a vărsat o lacrimă pentru colegul lui iar marinarii şi-au amintit că au găsit un halat sfîşiat într-un loc unde nu putea pătrunde nimeni. Certificatul acela a stîrnit multă admiraţie în judeţ iar în iarnă a trebuit să facem o copie legalizată la notariat din cauza stării precare în care ajunsese. M-am supărat însă pe Costel pentru că în primăvară l-a împrumutat unui prieten, în primul rînd pentru faptul că este singurul document care îmi lipseşte şi în doilea rînd pentru că aşa îi încurajăm pe toţi cei care au făcut să nu mai poţi spune o poveste adevărată fără ca cei din jur să nu te privească ironic.

(Perpetuum comic ’89, pag. 137)

Vezi toată postarea

Creşterea tensiunii arteriale

        Nu bănuiam existenţa unei legături între sistemul meu nervos şi... cel energetic.
        Ieşit de sub tensiunea succesului în presa umoristică, consumat în precedentul almanah estival care s-a vîndut ca îngheţata la chioşc, pe timp de caniculă, bronzat de invidie şi ferm hotărît să dau frîu liber imaginaţiei mele creatoare (care de multe ori îmi joacă feste) mi-am reluat activităţile extra-satirice, prozaice din cale afară, cînd şeful meu — nu spun cine — îmi zise: Răspunzi de informarea energetică!".
        În lumina normativelor, patru colective căutau cu lumînarea neajunsurile din reţea. Tensiune mare! Zilnic primeam rapoarte iar seara (cu ajutorul dactilografei care se specializase în asemenea materiale, elaborîndu-le în cele din urmă singură, pentru a-mi da răgaz să-mi scriu comediile pe care nu le mai finalizam odată, fiind total ieşit din priză!) întocmeam informarea aşteptată de Şeful absolut al secţiei tehnice (care, la rîndul lui, cu sprijinul dactilografelor... etc., etc.)
        Disciplinaţi de amenzile usturătoare promise, risipitorii de energie intraseră în normal, consumau strictul necesar, nici un watt în plus, nici unul în minus. Ce era de informat?
        Norocul îmi sări în cale sub forma unei anonime care sesiza că dintr-un coş nu ieşea fum. Ionescu, delegatul, se deplasă la ordin, verifică toate fumurile — coş cu coş, sobă cu sobă — constatînd în cele din urmă că sesizarea se confirmă. Coşul cu pricina... neafumat. Lemnele în curte. Cum se încălzeau sobele?
        Redau pe scurt conţinutul raportului:
        „Locatarul fură energie electrică de la contorul de decontare prin ruperea sigiliului şi scoaterea capacului, legînd ilicit două fire (conductoare) care alimentau un radiator improvizat din BCA de 3 Kw şi două rezistenţe de cîte 1 Kw. S-a întrerupt furnizarea cu electricitate din cofret şi s-a sigilat bufetul (de fapt, cofretul). Cazul a rămas în evidenţă pentru luarea tuturor măsurilor.

Delegat,

Ionescu Tiberiu (Ss. indescifrabil)"

        Necazul hoţului, bucuria mea. Dau imediat nota la maşină, cazul ieşit din comun proba eficienţa controlului pe viu, existenţa în reţeaua umană a conştiinţelor înapoiate care trebuiau arse!
        — Adresa radiatorului, numele şi prenumele contorului, îmi ceru pe bună dreptate dactilografa încălzită şi ea de caz, ieşirea din anodin fiind rară deşi pădurea evenimentelor e destul de deasă.
        Descifrez adresa: strada sergent Stoian Ilie 16 A. Numele infractorului ia-l de unde nu-i. Intru în tensiune. Imobil particular. Telefonez la Circumscripţia financiară, dau şefului adresa, aştept la telefon numele. Nu există în rol. Văd întuneric în faţa ochilor. Toată noaptea mă perpelesc, caz neraportat. A doua zi caută-l pe Ionescu Tiberiu. Dispărut în teren. Telefonista îmi face legătura cu cabinetul directorului — nu spun cine — persoană percutantă — explic necazul provenit de la caz. Sînt îndrumat să iau legătura cu serviciul — nu spun care, secret electric. Şefa — concediu medical. Subşefa! urlu disperat, apoi explic, plin de răbdare, unei fete, întreaga poveste. Mă ascultă cu interes, mă lasă un pic la telefon, caută, vreo cinci minute, prin evidenţe.
        — Reveniţi mîine. Cînd vine şefa.
        — Un cadru competent.
        — Vă dau pe inginera Adriana.
        Adriana îmi ascultă povestea neracordată la tensiunea mea şi îmi dă de înţeles că nu arde.
        — Vorbiţi cu tov. Ştefănescu, poate ştie dînsul ceva.
        Alt telefon, altă relatare cu aceeaşi poveste tensionată. Ştefănescu e pîrjolit de perspectiva scandalului ierarhic şi se arată binevoitor, chiar foarte receptiv. Îl aud dînd sarcină Paulei din subordine să caute. Se găseşte o singură soluţie. Telefon la Mizileanu. La el a ajuns raportul lui Ionescu, predat secretarei, care l-a înmînat tovarăşului director în mapa de corespondenţă, de unde a ieşit cu rezoluţie, rezoluţie care, dacă nu este în compartiment la Mizileanu nu are unde să fie în altă parte. Nu leşin, avînd nervii tari de la premierele mele teatrale, focul aplauzelor căleşte. Revin la Mizileanu, cu care vorbise şi prudentul Ştefănescu şi în sfîrşit aflu:
        — Strada radiatorului este caporal Stoian Ilie, numărul 61 A.
        Răsuflu! Dau imediat telefon la rol şi rectific numărul casei. Eu am greşit! Nu e 16 ci 61. Şeful plecat. Inspectorul care răspunde de fişele impare face pariu cu mine că nu voi găsi ceea ce caut, întrucît nu ştiu să cer politicos ce-mi trebuie! Are dreptate omul. Tonul face muzica. Informarea în maşină. Aveam doar numele străzii.
        Mă sună, fiecare pe alt telefon, Mariana de la tov. Mizileanu şi Paula de la tov. Ştefănescu şi-mi lasă vorbă la Gabi să dau un ultim telefon.
        — Cui?
        — Tovarăşului Pescaru.
        Primesc numărul. E de la o casierie unde au fost contabilizate datele, în vederea luării măsurilor, după recontrolarea controlului, dacă — lucru foarte puţin probabil după opinia mea neexpertă — consumatorul de energie, surprins în flagrant delict, nu a intrat cumva, între timp, în legalitate şi cu contorul şi cu cofretul.
        Telefonez! Pescaru nu este.
        — Da, cine este? Cu cine pot vorbi?
        Reiau firul povestei, explic, cu foc înăbuşit în glas, tot scurtcircuitul. De la Ionescu la secretară, de la ea la foarte amabila Adriana, la receptivul Ştefănescu, Paula, Nuţi, Tuţi etc., etc., etc.
        Consum un timp extrem de preţios. Şi ca să nu rămîn cum se spune „ţuţ" — tehnicianul mă roagă să revin cu telefonul poimîine dimineaţă şi să insist ca, în caz de nerezolvare, să fiu primit în audienţă personal de către tovarăşul Pescaru întrucît scrisoarea şi rezoluţia de la Mizileanu nu au ajuns la casierie şi să nu fac prea mult fum în jurul cazului, adăugîndu-mi că el s-aruncă şi-n foc dacă primeşte sarcină în acest sens.
        Aprind o ţigară. Văd ca prin ceaţă. La doctor rămîn tablou. Dar numai conectat la problematica vieţii — asumîndu-mi creşterea tensiunii arteriale — pot îmbina iţele care aprind pofta de lucru a scriitorului.

(Perpetuum comic ’89, pag. 111)

Vezi toată postarea

Cine se scoală tîrziu...

De-ale revistei

        În zilele noastre, mai toate teatrele, de orice fel, prezintă, din cînd în cînd, spectacole de „Varietăţi". A fost o vreme cînd aceasta era o specialitate exclusivă a Teatrului „C. Tănase". De fapt, ce este un spectacol de „Varietăţi"? Este o defilare de numere, un prilej de a aduna, sub acoperişul aceluiaşi titlu, pe oricine bate la uşă, cu sentimentul că fiecare în parte a fost invitat special pentru acest spectacol.
        Într-o vară, sezonul în care se coc cel mai bine varietăţile, Teatrul „C. Tănase" organizase o asemenea producţie la Teatrul de vara Herăstrău. Lume multă, dornică de o boare de vînt şi de o adiere de frunze. Vedete — cu masură, nici prea puţine, nici prea multe, nici prea de tot necunoscute publicului, dar nici prea mari, producătoare de înghesuială.
        Actorii veneau la teatru pe rînd, cum se vine, de obicei, la „Varietaţi", după ordinea scenariului, pe care o ştiau dinainte. La aceste spectacole numai publicul vine la început şi pleacă, uneori, abia la sfîrşit. Interpreţii vin după un orar propriu, îşi fac numărul şi pleacă cu sentimentul datoriei împlinite. Şi, iată ce s-a întîmplat: actorul Nae Lazărescu, producător de vorbe de spirit şi farseur cît cuprinde, ştiind din scenariul spectacolului că trebuie să intre în scena înaintea colegului sau Alexandru Lulescu — care, avînd somnul greu, era programat întotdeauna mai către sfîrşit — a învăţat repede şi a spus pe scenă monologul comic, de rezistenţă, al colegului sau, pe care acesta îl debita îndeobşte, cu destul succes, la toate „Varietaţile". Nae Lazărescu a cucerit meritate aplauze, publicul s-a amuzat copios şi numerele celelalte s-au înşirat unul după altul, ca mărgelele pe aţă.
        Într-un tîrziu, a venit la teatru şi actorul Alexandru Lulescu, cu semnele somnului încă pe faţa, dar bucuros de o grădină plină şi de succesul care, neîndoielnic, îl aştepta.
        A intrat în scenă cu pasul sigur şi a început să-şi debiteze monologul, ca de atîtea ori. La prima poantă — nimic. Linişte deplină. N-a rîs nimeni, deşi actorul ştia că acolo planificase să se rîdă... A mers mai departe, subliniind şi îngroşînd poantele, pentru a le scoate şi mai mult în evidenţă. Dar publicul era mut. Doar cîte-o frunză mai foşnea din cînd în cînd în vreun copac. Şi monologul, celebrul monolog care de atîtea ori umpluse sălile şi grădinile de vară cu hohote de rîs, s-a derulat, pînă la sfîrşit, într-o tăcere de mormînt... Actorul Alexandru Lulescu era atît de derutat încît uitase să mai fie şi furios. Pur şi simplu, nu-i venea să creadă. A ieşit din scenă buimac, însoţit de cîteva aplauze de politeţe. Oricum, nu se poate rîde de două ori, la acelaşi monolog, în acelaşi spectacol!
        Pe la cabine — veselie mare. Toţi colegii degustau cupa cu şampanie a farsei care reuşise atît de bine.
        Numai actorul Alexandru Lulescu, trist ca un monolog fără succes, s-a îmbrăcat repede şi a pornit-o spre casă fără să-şi dea seama de nimic şi, mai ales, fără să realizeze că şi în teatru, ca şi în alte domenii de activitate, nu e bine să te scoli tîrziu...

(Perpetuum comic ’88, pag. 168)

Vezi toată postarea

Cum v-a plăcut în Sahara?

        Tovarăşul Pafnutie, directorul întreprinderii „Ace, cuie şi cîrlige", încremenit în faţa ferestrei de trei stînjeni, rămăsese cu privirile scufundate în apa curată ca lacrima, din piscina aflată în curte, chiar lîngă peretele clădirii în care, la etajul doi, se afla cabinetul directorial. Aprige furtuni răscoleau sufletul greu încercat al tovarăşului Pafnutie: în şedinţa colectivului oamenilor muncii nu reuşise să afle cine-i vinovat de prăbuşirea unor raboteze prin tavanul halei de asamblare. Şi, colac peste pupăză, mai apăruse şi un ziarist care voia un interviu spiritual pentru pagina duminicală de umor, din gazeta locală. „Au înnebunit ziariştii ăştia: interviuri vesele, glumeţe... de bancuri ne arde nouă acum, cînd producţia se agaţă de fiecare procent, iar rabotezele se scufundă prin planşee?'
        — Ia loc, tovarăşe Naftanailă, fă-te lejer, dragule! Aţi gîndit profund la cauzele care au dus la prăbuşirea rabotezelor prin tavanul halei de asamblare? O, nu-ţi mai istovi mintea acum... te-am chemat pentru altceva... a venit un ziarist... vrea un interviu hazliu. M-am gîndit că secţia voastră, cu toate lipsurile şi greutăţile, a mai înregistrat şi unele rezultate, hm, ca să zic aşa, notabile! Uite, ai aici întrebările, citiţi-le în colectiv, găsiţi răspunsurile şi aduceţi-le în termen util, hm, dar să fie hazlii, că aşa vrea ziaristul ăla, hm... dar, fie vorba-ntre noi, şi aici directorul coborî vocea, vreau multă seriozitate, dacă nu în formularea răspunsurilor, măcar în cuget...
        — ...şi-n simţire! Vom fi serioşi, dar spirituali, tovarăşe director!
        — Hm, atenţie la întrebări, că-s cu schepsis! Auzi, ce vrea ziaristul ăla: „Dacă aţi avea o comoară, ştiind că toate comorile se-ngroapă, undea-ţi ascunde-o?" Ce părere ai? Eu i-am cerut unele explicaţii, aşa ca de la om la om... mi-a sugerat: „Păi, sub scaunul unui şef oarecare!" Hm! Adică, aflînd subalternii, să înceapă săpăturile! Sau, tot el mai sugera: să fie îngropată undeva, pe Cîmpia Bărăganului, în luna mai. Dăm un anunţ la mica publicitate şi toţi căutătorii de comori vor năvăli în Bărăgan, cu sapele pe umeri. Găsesc — nu găsesc comoara, n-are importanţă: cert rămîne faptul că vom efectua praşila-ntîia în cîteva zile şi fără cheltuieli!"
        — Nu cumva face o aluzie la angajamentul nostru cu munca obştească? murmură, lac de sudoare, inginerul şef Naftanailă.
        — De unde vrei să ştiu eu? Oricum şi-ntrebarea cealaltă e cu dus şi-ntors: „Aţi fost în Sahara? Cum v-a plăcut? Dacă aţi fi din nou, acolo, şi ar veni spre dumneavoastră o cămilă... îi treziţi interesul, iar bestia vă urmăreşte pas cu pas... ce veţi face?" Adică, e clar? Subalternii dumneavoastră au lucrat la şantierul ăla din Sahara, ştiu ei ce-i o cămilă, fireşte! Ea ne dă lapte, păr, ne cară-n spate şi se fotografiază cu tot colectivul în cîrcă, adică pe cocoaşă... Ştiţi voi mai bine, ce naiba!

        Directorul şi-a scufundat iarăşi privirile-n apa piscinei de la parter, iar inginerul şef Naftanailă a dispărut cuprins de friguri.
        — Fraţilor, e jale! Ăla mare, a arătat cu capul spre cabinetul directorului, e pus pe rele! Citiţi şi-o să vedeţi! Cică-s întrebări puse de-un ziarist! Haida-de! Ne ia pe departe, dar la noi nu se prinde: „Recent, am traversat solstiţiul de vară. Aţi fost consultaţi de şefii dumneavoastră în această privinţă? A ţinut cineva cont de părerea dumneavoastră?" Aţi înţeles? Noi trebuie să răspundem cam aşa: „Păi, de părerea noastră nu ţin seama nici cînd este vorba de producţie, darmite dacă sîntem de acord sau nu cu evoluţia planetei în spaţiu!"
        Membrii secţiei s-au privit uimiţi.
        — Sau: „Dacă un tren pleacă din Ploieşti, către Bucureşti, la ora 8 şi 3 minute, circulă cu 72 km/h, staţionează un minut la Periş, întîrzie un sfert de oră la semnal, temperatura — la umbră — este de 23°, umiditatea de 40%, iar în ultimul vagon se află 36 de pasageri, ştiţi cîţi ani are, ce număr poartă la pantofi şi ce culoare preferă nepoata şefului de tren?"
        — Ia te uită la Pafnutie al nostru! Păi, cine m-a pus s-o angajez pe pupăza aia de secretară? Nu el? sare şeful de cadre. Tovarăşe Naftanailă, cu mine nu-i merge, am acoperire... El mi-a dat dispoziţie... Pantofi i-a cumpărat tot el, din Noua Caledonie... şi trusa de manechiură şi alte chestii care, oricît aş vrea, nu pot să mă dezbrac de caracter să le spun aici...

        — Lăsaţi asta! Auziţi: „Dacă aţi primi sarcină să mulgeţi o vacă, vă simţiţi capabili să vă achitaţi onorabil de această tulburătoare misiune? Atenţie: vaca este bălţată, are 323 kg, iar cu doi ani în urmă şi-a luxat un picior!"
        — Vacă n-avem la secţia anexă a întreprinderii! Porci, da! Însă, aici toţi am apreciat preparatele de la cantină, mă refer la porcii cu picioarele luxate, sacrificaţi pentru stare de necesitate! s-a scuzat şeful administraţiei. Ce-ar vrea să mai mulgem?...
        — Fiţi calmi, fraţilor! Uite ce scrie mai departe: „Întîmplător, absolut întîmplător, sînteţi cazaţi la hotel în aceeaşi cameră cu şeful dumneavoastră. Peste noapte, coboară din pat, se urcă pe pervaz, şi — de acolo — , călcînd graţios pe cablul cu fire telefonice, ajunge pe acoperişul clădirii vecine, unde începe să se plimbe copleşit de gînduri. Cum veţi reacţiona în tot acest răstimp?"
        — Bate departe scorpia! oftează doi şefi de birouri. La urma urmei, toţi am mers în delegaţie, iar noaptea am ieşit pe coridoare şi am făcut vizite protocolare fetelor de la protecţia muncii şi C.T.C. Zice că am mers pe acoperişuri aşa, sugestiv, să pricepem că ne-am comportat ca nişte motani în călduri... Care-i substratul, tovarăşe Naftanailă? Ce vrea, frate, de la sufletele noastre?
        — Aici e-aici! şopteşte cu tîlc inginerul şef. Vrea un cap, asta-i! Fiţi atenţi: „Dacă aţi fi comandantul unei nave cosmice, iar echipajul ar fi alcătuit din colegii dumneavoastră, şi v-ar scăpa o şurubelniţă în spaţiul interplanetar, pe care dintre ei l-aţi trimite s-o caute?" E clar: cineva trebuie să zboare! a închis un ochi, semnificativ.
        — Aha!l s-au dumirit cei prezenţi.
        S-au strecurat, spăsiţi, în biroul de la etajul doi.
        — Tovarăşe director, am reflectat profund, cu ascuţit simţ de răspundere: da, noi sîntem vinovaţi că afurisitele alea de raboteze s-au prăbuşit prin tavanul halei de asamblare!
        — Măi, oameni buni, ce-i cu voi, aţi înnebunit? a exclamat directorul şi s-a făcut palid. Acum v-aţi găsit să vorbiţi despre... unde-s răspunsurile hazlii, la întrebările din interviu? Poftim, tovarăşul ziarist a venit după ele...
        În colţ, pe un scaun, îi filtra prin ochelari un ins pirpiriu.
        — Cum, s-a fîstîcit tovarăşul Naftanailă, n-au fost, aşa, întrebări semnificative, puse de dumneavoastră? ...iar după un îndelungat moment de tăcere, s-a adresat, învins, ziaristului: avînd în vedere aluziile dumneavoastră juste, permiteţi-mi să răspund eu la ultima întrebare, aceea cu nava cosmică şi spaţiul interplanetar! Aveţi dreptate, cineva trebuie să zboare!
        Şi-a aranjat cravata, şi-a încheiat nasturii la costum, s-a urcat pe pervazul ferestrei de trei stînjeni şi, ca un Icar, s-a avîntat în spaţiu, către apa cristalină a piscinei.
        — Hei, tovarăşe Naftanailă, unde pleci? Şi de ce prin fereastră? Aici sîntem la etajul doi...
        În urma lui, peste platoul incintei, ecoul i-a mai reverberat cîteva secunde angajamentul exprimat prin dreptul etajului întîi:
        — Zbor să caut şurubelniţa!

(Perpetuum comic ’87, pag. 147)

Vezi toată postarea

Intransigenţa contabilului Elefterie

        Atunci cînd nu mergea să cumpere lapte, ziua contabilului Elefterie începea la ora şase dimineaţa. Dacă zorile îl aflau într-o dispoziţie bună, se bărbierea la sînge, fluierînd cîntece de viaţă nouă. Dacă zorile, dimpotrivă, îl găseau indispus, deschidea mai întîi radioul, pentru ca ştirile ultimelor izbînzi din agricultură să-l mobilizeze. În deobşte, însă, dispoziţia contabilului Elefterie nu era nici bună, nici rea, ci mai întotdeauna aceeaşi.
        Povestirea noastră se desfăşoară într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe cînd eroul nostru se îndrepta spre partea cea mai pasionantă a existenţei sale, către masa de lucru unde-l aşteptau fişele de recepţie şi avizele de expediţie, unde şuruburile şi piuliţele se rînduiau frumos în rafturi iar pe cutiile cu motoare luceau, vopsite în roşu, numerele de inventar. Contabilul Elefterie verifică sigiliile, descuie magazia, trase în urma sa zăvorul şi-şi scoase pardesiul pe care-l aşează pe umeraş. Apoi îşi îmbrăcă halatul, îşi trase cotierele, întinzîndu-le pe braţ, şi-şi puse basca bleumarin pe care-o înfundă cu nădejde pîna spre mijlocul frunţii. Avu însă grijă să-şi lase în afară urechile ciulite pentru ca nici cel mai mic foşnet să nu-i scape. După care muie plaivazul în gură şi porni să adune o coloană de cifre, bolborosind rar şi cu voce tare fiecare număr. După ce socoti de trei ori şi de fiecare dată îi ieşi alt rezultat, dovadă a caracterului variat şi pasionant al muncii sale, contabilul Elefterie ridică, într-o doară, privirile. Fără să realizeze prea bine ce vedea, îşi coborî din nou ochii în hîrtii. Abia peste cîteva clipe, cînd simţi că ceva nu e-n ordine, ridică fruntea şi ceea ce văzu îl făcu să caşte ochii cît cepele. În faţa sa se afia o fată nespus de frumoasă care răspunse cu un zîmbet fermecător privirilor sale holbate şi tîmpe. Era nu numai frumoasă, ci şi strălucitoare, cu un păr lung, blond şi luminos, cu ochi albaştri şi sclipitori, cu o piele catifelată şi orbitor de albă. Contabilul Elefterie rămase năuc; îi trebuiră cîteva clipe ca să se-adune.
        — Livrările de mărfuri se fac numai după ora nouă! declară căutînd să pară cît mai autoritar.

        Fata continua să zîmbească. Purta o rochie lungă, azurie, transparentă şi decoltată pînă la sabotaj.
        — După ora nouă! repetă, ceva mai moale, şi-şi coborî ochii în hîrtii.
        Fata nu se clinti de la locul ei.
        — Doar m-ai chemat... şopti ea, cu un glas susurat ca o apă.
        — Eu? se apără contabilul Elefterie. Cînd?
        — Acum cîteva cipe... Ai atins cu buzele bagheta magică, iar eu am auzit chemarea ta...
        — Care... care baghetă magică?
        Fata arătă cu un gest vaporos spre braţul căptuşit cu cotieră. Elefterie privi spre mîna sa şi strigă indignat:
        — Asta nu e nici o baghetă magică! E creionul meu chimic! Şi l-am muiat în gură ca să...
        — Ca să mă chemi, şopti din nou fata. Aşteptam acest semn de la tine.
        Eu sînt zîna cea bună...
        — Tovarăşa! ridică glasul contabilul Elefterie, lovind cu pumnul în masă. Sîntem într-o unitate socialistă! Te rog să laşi misticismele la o parte!

        — De ce te miri aşa? şopti, netulburată, fata. Doar ai citit, cînd erai mic, despre zîna cea bună...
        — Da, tovarăşa, nu se lasă contabilul Elefterie. Am citit! Dar asta era pe vremea cînd eram mic! Acum sînt mare şi am gestiune într-o unitate socialistă! Într-o unitate socialistă n-au ce să caute zînele bune. Apoi, luminat de o idee: Şi, de fapt, de unde ştiu eu că spui adevărul?
        — Pune-mă la încercare, gînguri fata. E de ajuns să-ţi rosteşti dorinţa şi ea pe loc se va-mplini...
        — Orice dorinţă? se îndoi contabilul Elefterie.
        — Chiar şi cea mai tainică, numai să porunceşti...
        — Oricît de grea? întrebă iar Elefterie, căruia o străfulgerare vicleană îi trecuse prin priviri.
        — Îmi stă orice în putinţă, spuse frumoasa, întinzînd braţele, larg.
        Contabilul Elefterie zîmbi sadic, micşorîndu-şi ochii.
        — Bine, se învoi, să văd de ce eşti în stare. Poate nu ştii ce te-aşteaptă... Apoi, arătînd cu degetul spre foaie: Fă-mi adunarea asta!

         Nu apucă să-şi sfîrşească vorba că lîngă cele trei rezultate ale sale apăru încă unul, scris cu litere aurite, care diferea sensibil de celelalte. Elefterie rămase prostit, ochiul stîng începu să i se zbată. După cîteva clipe, luîndu-şi seama, tuşi şi se îndreptă pe scaun.
        — Mda, spuse. Am să verific mai tîrziu. Apoi, schimbînd tonul: Să presupunem că eşti zîna cea bună. Dar de ce-ai venit tocmai în depozitul meu?
        — Ca să te-ajut... şopti preafrumoasa.
        — Nu poţi să mă ajuţi, spuse Elefterie. Eşti prea tînără. Contabilitatea e o treabă grea, cere experienţă.
        — Am să-ţi arăt frumuseţile lumii, continuă Cosînzeana. O să ai tot ce-ţi doreşti... O să fii fericit...
        — E de ajuns să-nchizi ochii, continuă zîna cea bună, şi te vei simţi plutind spre cele mai tainice locuri ale desfătării.
        — Un gestionar nu închide niciodată ochii! sări contabilul Elefterie ca ars. El trebuie să fie cu ochii în patru!
        — Dar nimic rău nu se va întîmpla... susură frumoasa. Nici unul din aceste minunate giuvaeruri nu se va clinti din loc.

        — Giuvaeruri? se nedumeri contabilul Elefterie. Care... giuvaeruri?
        Zîna cea bună arătă spre rafturi.
        — Astea nu sînt giuvaeruri! tovarăşă dragă! se indignă Elefterie. Sînt rulmenţi şi piuliţe...
        — N-am purtat niciodată asemenea brăţări şi inele, se entuziasmă Cosînzeana. Ce frumos sclipesc în soare!
        — Sclipesc, e drept! fu de acord contabilul Elefterie. Dar nu pot să mă ating de ele. Toate sînt scrise aici!
        Şi spunînd acestea, lovi cu palma peste registru.
        — Dar nu trebuie să-mi oferi nimic, zîmbi frumoasa zînă. Eu sînt cea care-ţi va dărui ţie... Închide ochii şi pune-ţi o dorinţă.
        — Nu se poate să închid numai un ochi? încercă Elefterie.
        — Porunceşte, repeta Cosînzeana, fără să-i răspundă, şi toate plăcerile ţi se vor împlini...

        Elefterie închise ochii cu teamă şi-i redeschise imediat căutînd din priviri rafturile, cu vigilenţă gestionară. Ceea ce văzu, însă, îl îngrozi.
        — Hei! se sperie, căutînd zîna din priviri. Ce-ai făcut? Unde sîntem?
        — În văzduh... se auzi, prelung, frumoasa frumoaselor.
        — Dar eu nu ştiu să zbor...! strigă contabilul Elefterie cît îl ţinea gura, pentru a acoperi zgomotul vîntului, şuierînd pe la ureche.
        Zîna cea bună zîmbi şi-şi întinse braţele ca nişte aripi. Elefterie privi în jos. La început văzu nişte valuri de ceaţă, apoi, printre norii care se subţiau, deosebi casele cît nişte furnici. Începu să dea cu disperare din braţe.
        — Nu aşa..., îi strigă zîna, trecînd pe lîngă el. Întinde braţele ca mine...
        Prăbuşirea se transformă în plutire şi căderea fu lină. Elefterie oftă uşurat. Îşi netezi hainele, îşi trase basca la loc spre jumătatea frunţii şi privi în jur. Îl înconjurau vitrine de cristal din care scînteiau bijuterii, rafturi înţesate cu veşminte strălucitoare, tot felul de minunăţii rînduite sau aşezate de-a valma.
        — Tii! exclamă Elefterie. N-am mai văzut niciodată atîtea lucruri la un loc!
        — Îţi plac? întrebă zîna cea bună.
        — Mai e vorbă? exclamă Elefterie şi porni printre rafturi.
        Frumoasa fată făcu un gest cu braţul.
        — Alege-ţi tot ce-ţi pofteşte inima...

        Contabilul Elefterie se opri, mîngîie un costum de haine, apoi pipăi un covor greu, întins pe perete.
        — Trebuie să fie foarte scumpe... spuse.
        — Nu-ţi va cere nimeni să plăteşti...
        — Fie, se înduplecă Elefterie. Am să iau asta...
        Şi alese dintr-un coş cu sclipiri multicolore un bec colorat.
        — Cum?! se miră preafrumoasa. Numai atît?
        — Nevesti-mii îi plac foarte mult becurile colorate... răspunse, roşind, contabilul Elefterie.
        — Mai alege-ţi ceva... îl îndemnă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc, refuză Elefterie. Îmi ajunge becul ăsta. Nevastă-mea spune că atunci cînd aprinde un bec colorat, lumea i se pare cu totul altfel... Te rog, numai, să fii aşa de amabilă încît să mi-l păstrezi dumneata. Mi-e teamă, dacă-l pun în buzunar, să nu se spargă.
        Ajunseră într-o sală luminoasă. Oameni cărora Elefterie nu reuşi să le distingă chipurile, şedeau la mese şi vorbeau în şoaptă. Erau cu toţii foarte eleganţi; Elefterie îşi netezi stînjenit cutele halatului, şi-şi întinse cotierele pe braţ.
        — Să ne şezăm, îl îndemnă zîna cea bună.

         Contabilul Elefterie se foi pe scaun, neliniştit. Îşi scoase basca şi o puse pe masă, apoi o luă repede şi-o mototoli între degete. În cele din urmă şi-o puse iarăşi pe cap, trăgînd-o pînă peste urechi.
        — Ce facem aici? întrebă în cele din urmă, căutînd să pară-n largul său.
        — Nu ţi-e foame? întrebă Cosînzeana. Ce ai poftă să mănînci?
        — Nu prea mi-e foame... încercă el. Apoi, în faţa privirilor neînduplecate ale frumoasei frumoaselor, spuse către ospătar: Poate aveţi nişte parizer... sau stavrid prăjit... Şi cîte-un suc, da’ rece...
        Fără să i se clintească nici un muşchi, ospătarul se înclină din nou în semn de mulţumire şi se aplecă spre cosînzeană.
        — Eu aş vrea, spuse divina, dîndu-şi ochii peste cap, aş vrea caviar cu şampanie franţuzească...
        — Ce faci? îi şuieră contabilul Elefterie la ureche. Aici remiza trebuie să fie cel puţin douăzeci la sută!
        — Porţie dublă, continuă zîna, netulburată. Şi anulaţi comanda precedentă.

        Privind spre ospătarul care se îndepărta, contabilul Elefterie suspină pierdut. Zîna cea bună îşi puse palma cea catifelată peste mîna lui.
        — Nu-ţi fă griji... şopti. Eşti cu mine; nimic nu te opreşte să te simţi fericit. Priveşte la ceilalţi şi încearcă să fii ca şi ei. Tu...
        — Mă cheamă tovarăşul Elefterie...
        — Care din ele e numele mic?
        — Elefterie, repetă el.
        — Elefterie, continuă zîna, mîngîindu-i braţul pînă la încheietură, acolo unde cotiera se îngemăna cu halatul bleumarin, eşti la fel de bun ca şi ei. Ai şi tu dreptul la fericire. Nu trebuie să-ţi fie ruşine...
        Ciocniră. La mulţi ani! şopti frumoasa zînă. La mulţi ani! răspunse Elefterie şi dădu paharul pe gît. Apoi mîncă tot, ungînd caviarul pe felii groase de pîine. La urmă rupe o coajă şi şterse cu băgare de seamă farfuria.
        — Mai vrei? întrebă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc! spuse Elefterie. Ajunge... Luă paharul şi bău o înghiţitură. Zîmbi vinovat: M-am cam ameţit. Nu prea beau şampanie. Numai de Anul Nou... Mă simt de parc-ar fi anul nou...
        — Ce-ai spune de o plimbare cu barca? sugeră crăiasa.
        — N-ar fi rău, într-adevăr, socoti Elefterie. Mi-ar prinde bine puţină mişcare. Dar unde să găsim lacul?

        Închise ochii şi stătu nemişcat cît timp simţi zborul şuierîndu-i la ureche. Între timp profită de zgomotul vîntului pentru a sughiţa neobservat. Cînd cerul, de o parte şi de alta, se linişti, deschise cu teamă ochii. Se văzu legănat într-o barcă; în jur întinderea lacului era albastră şi molcomită, pe maluri sălciile se auzeau foşnind într-o adiere. Frumoasa zînă, cu rochia ei strălucind în soare ca nişte solzi, părea o sirenă.
        Contabilul Elefterie se lăsă pe fundul bărcii, cu mîinile adunate sub cap.
        — Şi lîngă oraşul nostru e un asemenea lac, spuse, privind cerul. Un lac mare, cu verdeaţă de jur împrejur. Sînt şi cîteva vile, unii chiar locuiesc acolo vara. N-am fost niciodată acolo, ştiu numai din auzite. Deşi nu e chiar aşa de departe...
        — Trebuia să te fi dus...
        — Se ajunge destul de greu; autobuze nu circulă, trebuie să ai maşina ta... Aş fi mers şi eu din cînd în cînd, dacă...
        — Dar e atît de simplu! exclamă zîna cea bună.
        — Nu e deloc simplu să ai maşină! contrazise Elefterie.
        — Închide o clipaăochii şi...
        — Fără glume! sări ca ars contabilul Elefterie. Să ştii că mă supăr! Asta e prea de tot! Atît mi-ar trebui, să-mi apară dintr-o dată o maşină în faţa casei...
        — Dar ce-i rău în asta?
        — E foarte rău! se oţărî Elefterie. Cum explic eu, ia spune-mi, că am maşina asta? Un capăt de aţă n-am luat de la depozit în douăzeci de ani! Şi dintr-o dată să mă trezesc cu revizorii pe cap! De ăştia nu scapi cu una cu două, ascultă-mă pe mine, fac ei ce fac şi tot te scot vinovat. Cu statul nu te pui... Poate dacă-i pun şi pe ei să închidă ochii... Mă faci să rîd...
        — Bine, dacă nu vrei... Am crezut că-ţi fac o plăcere...
        Elefterie lăsă barca să plutească în voia valurilor şi-şi lăsă capul pe spate, cu obrajii în bătaia soarelui.
        — E foarte frumos, spuse. Apa asta şi soarele te liniştesc...
        — Te simţi fericit?
        — Dacă mă simt fericit...?

        Elefterie zîmbi şi-şi coborî basca peste frunte, pînă la sprîncene. Apoi închise ochii, mulţumit, ascultînd ciripitul păsărelelor printre sălcii şi molcomirea valurilor care clipoceau spintecate-n vîrful bărcii. Elefterie se lăsă legănat de tăcerea aceasta pe care-o urmări, relaxat, cum se îndepărtează, odată cu sălciile şi cu malul. Cînd tăcerea deveni totală şi vîntul nu-i mai adie, sprinţar, pe obraji, deschise ochii leneş. Apoi privi, nedumerit, în toate părţile. De peste tot îl întîmpinară rafturile familiare, rulmenţii şi armăturile care sclipeau în soarele dimineţii de vară. Se regăsi şezînd într-o poziţie caraghioasă, puţin într-o parte şi cu tălpile săltate pe birou. Se dezmetici, îşi trase picioarele şi se frecă la ochi. Ceasul arăta aproape nouă. Puse creionul chimic după ureche şi-şi frunzări fişele. Apoi privirea îi căzu pe foaia pe care trei rezultate se îmbrînceau sub linia de total; îşi frecă preocupat mîinile, luă creionul de după ureche, îl muie în gură şi se puse pe treabă, numărînd cu glas tare şi ţinînd zecile cu degetele mîinii stîngi. Un foşnet îl făcu să ridice ochii. Tresări; în faţa sa, vaporoasă şi fremătătoare, sclipea zîna cea bună. Lui Elefterie îi trebuiră cîteva clipe ca să înţeleagă.
        — Credeam că totul n-a fost decît un vis... bîigui...
        — Cum asta? se miră preafrumoasa. Doar m-ai chemat...
        — Nu te-am chemat! strigă, exasperat, contabilul Elefterie. Tocmai faceam nişte socoteli...
        — Aşa socoteam, repetă. C-am adormit şi... Cînd colo...
        — Totul e adevărat, zîmbi prinţesa.
        Elefterie clătină din cap, neîncrezător.
        — Hm! exclamă. Să nu-ţi vină să crezi...
        — Şi fericirea poate fi adevărată, şopti frumoasa crăiasă. Nu m-ai fi chemat dacă n-ai fi avut nevoie de ea... Trebuie numai s-o doreşti şi să nu-ţi pierzi speranţa.
        — Eu am auzit chemarea baghetei tale...
        Elefterie duse creionul la ureche şi ascultă cîteva clipe cu răsuflarea tăiată.
        — Eu nu aud nimic! izbucni.
        Zîna cea bună zîmbi luminos.
        — Ţi-am adus asta... Puse becul pe masă. L-ai uitat la mine...
        — Eşti foarte drăguţă, se domoli Elefterie. Nevastă-mea o să fie tare bucuroasă...
        Zîna îl privi în tăcere. Elefterie o privi şi el, încurcat.
        Elefterie îşi săltă basca şi se scărpină încurcat pe frunte. Părea dornic să cugete, dar nu ştia la ce.
        — Am să stau mereu în preajma ta, continuă zîna cea bună. De cîte ori ai să mă chemi, am să vin...
        — Cum adică, în preajma mea? sări Elefterie.
        — Cît mai aproape... răspunse zîna.
        — Ce vrei să spui cu asta? O să stai aici, în depozit?
        Zîna încuviinţă fluturîndu-şi părul strălucitor.
        — Zi şi noapte?
        — Zi şi noapte...
        Elefterie rămase cîteva clipe pe gînduri. Zi şi noapte, mormăi, în timp ce degetele lui căutau cu înfrigurare în sertar.
        — Aici, în depozit? repetă, maşinal.
        — Aici, întinse zîna braţele larg.
        — Tot timpul?
        — Tot timpul...
        — Aha! se dumiri, în sfîrşit, contabilul Elefterie.
        Degetele lui găsiră în sertar ceea ce căutau. Scoase o fişă, muie plaivazul în gură şi scrise într-un colţ: Număr de inventar 1001. Apoi învălui cu o privire de specialist frumoasa apariţie, închizînd dintr-un ochi, estimativ. Şi adăugă mai jos, apăsat, cu litere mari: una bucată zînă...

(Perpetuum comic ’86, pag. 187)

Vezi toată postarea