Nu i-am crezut, bineînţeles.
N-aveau ei feţe de oameni pe care să-i crezi pe cuvînt! Nu puteam s-o las pe Scumpa Mea acolo, singură, pe mîna lor! Medicul părea un măcelar păros — ce zic eu măcelar? Un gîde părea el! Iar surorile — calfele lui!
Am încercat să-mi spun punctul de vedere, dar portarul, un găligan fioros, m-a apucat de gulerul hainei şi m-a azvîrlit în stradă.
Bineînţeles că am sărit imediat gardul înapoi.
M-au prins, m-au ambalat într-o cămaşă de forţă, m-au legat de-un pat de fier, şi-au încuiat de două ori uşa debaralei pe dinafară. Apoi paşii lor s-au pierdut în depărtare.
Mi-am ros legăturile, am sfîşiat cu unghiile cămaşa de forţă, am distrus patul de fier, am trecut prin uşă ca printr-un petec de hîrtie creponată şi m-am ascuns sub o scară.
Cîteva minute mai tîrziu s-au auzit iar paşi, de data asta apropiindu-se de ascunzişul meu, şi cînd un colos în halat alb mi-a depăşit vizuina, i-am aplicat o lovitură cu tocul pantofului care l-a anesteziat total. L-am dezbrăcat de halat, m-am îmbrăcat eu cu el, mi-am înfundat boneta pe cap şi am luat-o la goană spre sala de naşteri. Nenorocita aia de bonetă îmi era mare, îmi aluneca mereu pe nas, aşa că i-am făcut un nod în spate, mi-am apucat poalele halatului cu mîna şi m-am năpustit în încăperea cu pricina.
Tocmai la timp!
Cînd m-am trezit, primele cuvinte pe care le-am auzit au fost următoarele:
— De douăzeci de ani moşesc, am văzut mii de nou-născuţi, dar copil mai frumos ca al apucatului ăsta n-am mai pomenit!
Am sărit în sus, am sărutat-o pe moaşă, (în treacăt fie spus, era cea mai frumoasă moaşă în pragul pensionării pe care o văzusem, la rîndul meu, pînă atunci...) am făcut cu ea în braţe un tur de valsuri, polci şi menuete prin tot blocul operator, l-am îmbrăţişat şi pe doctor (un bărbat foarte distins, de o nobleţe şi spiritualitate rar întîlnite) şi i-am promis că îi voi fi veşnic recunoscător, mergînd pînă acolo încît îl voi face nemuritor, introducîndu-l în viitorul meu roman poliţist în care un medic ginecolog este găsit asasinat într-un balot de tifon, după care am solicitat să-mi examinez imediat feciorul şi încă amănunţit şi foarte îndeaproape.
Am fost evacuat din sală şi azvîrlit direct în răsadurile de flori din curtea interioară.
— Scumpa Mea! Scumpa meaaaaa! Unde eeeşti? am început eu imediat să strig.
Eu însă, din mulţimea de capete, îl vedeam numai pe cel al Scumpei Mele!
M-am interesat precaut:
— Eşti vie, Scumpa Mea?
— Da, mi-a răspuns ea după ce s-a consultat cu o vecină de pat.
— Eşti sigură? am insistat eu.
— Aproape, a bîiguit ea indecisă.
— Ce face băiatul?
— Doarme.
— Are toate degetele?
— Are douăzeci.
Era să leşin!
— Douăzeci la o mînă?!
— Douăzeci în total.
— Repartizate armonios?
— Cred că sînt cîte cinci...
— Le-ai numărat bine?
— Le-am numărat de două ori...
— Mai numără-le o dată!
Capul Scumpei Mele a dispărut.
Pînă la reapariţia lui, a trecut secolul XX. În pragul secolului XXI, am auzit ca prin vis:
— Are cîte cinci la fiecare mînă.
— Dar la picioare?
— La picioare are restul.
Restul era zece. Împărţit la doi, cinci. Părea în regulă, dar nu eram perfect convins. M-am interesat!
— Aşa trebuie să fie?
— Cred că da... Ştii, sînt şi eu la primul copil...
— Ce să fac cu el?
— Cum ce să faci? m-am uimit eu de ignoranţa Scumpei Mele, care fusese în stare să producă o aşa minune ca feciorul meu, dar nu manifesta nici umbră de spirit practic. Cum ce să faci? Să te iscăleşti pe copil. Vrei să ni-l schimbe?
Mai departe nu mai ţin minte ce s-a mai întîmplat, s-o fi rupt filmul...
Secvenţa următoare mă arată însă pe mine, la ora închiderii barului de la etajul 22 al hotelului Intercontinental, dansînd cu capul pe umărul...
— Hei, stop cadru! Ce faceţi acolo! Ce umăr e acela?!
Eh, n-are nici o importanţă... au încurcat peliculele...
Vă garantez eu că era umărul robust al şefului de orchestră...
(Perpetuum comic ’89, pag. 22)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu