Lumea grăbită

        Erau bune vremurile de altădată cînd totul decurgea liniştit, astăzi toată lumea e grăbită, timpul costă bani, fiecare se zgîrceşte cu acest capital, gîfîie din cauza ocupaţiilor suprapuse, a ritmului de viaţă drăcesc din marele oraş european care e Bucureştiul. Puţine sînt deci şansele să găsesc oameni care să mă asculte, să mă înţeleagă şi mai ales să aibă timp să-mi confecţioneze urgent nişte pantaloni de casă, — asta e problema! — căci de-a gata nu se găsesc în această etapă pre-liberală înspre economia de piaţă.
        Parchez maşina cu greu într-un loc neutru, intru în magazin şi încep să pipăi două-trei materiale. — Ce vreţi să vă faceţi? mă întreabă o cucoană ageră, din spate. — Pantaloni de casă. — Pantaloni de casă? — Da. — Păi nu găsiţi? — Nu. — Şi vreţi să vi-i faceţi la lenjereasă? — Da. — Din asta? — Da. — Păi asta nu ţine! — Nu ţine? — Nu ţine! Nu vedeţi cum se mototoleşte? Plus că e şi culoare deschisă, prinde murdărie. — Dar e plăcută!... — Eh! plăcută! se strîmbă cucoana. — Ba chiar e plăcută, zice o altă cucoană, ochioasă, din dreapta, preţăluind materialul. — Fugi, doamnă, zice prima, eu nu ştiu ce cunoşti dumneata... — Cunosc foarte bine, zice a doua, am mai tîrguit şi noi aşa ceva şi poci să declar că nu prinde murdărie deloc! — Haida de! se îndoieşte prima, să nu-mi spui mie care... — Nu e rea! îşi dă cu părerea şi un bărbat năltuţ venind dinspre stînga, atît că se deşiră uşor. — Ba nu se deşiră deloc! protestează cea ageră, în schimb se face mototol! — Nu se face, zice cea din dreapta. Cred că dînsul nu vrea dungă. Vreţi dungă? — Pu-ţină!... zic eu timid. — Atunci luaţi-o! opinează bărbatul. — Cum s-o ia, se oţăreşte prima cucoană, să-i stea mototol, burlan? Nu se poate! Plus că trebuie s-o ducă mereu la „Nufărul"; or „Nufărul" acuma te ţine şi 30 de zile, că n-are apă... — Nu apă n-are...! — N-are nici chimicale, căci bandiţii ăia de la guvern... — De ce le ziceţi aşa? Se roşeşte a doua cucoană, se vede treaba că sînteţi din ăia care... — Păi sigur, zice prima, dumneatale, acuma, dacă îţi place de primul-ministru îţi închipui că... — Mie? — Lasă că am văzut eu ce ziar ai în mînă... — Şi ce dacă? Te pomeneşti că nu-mi dai voie dumneata! Ete, soro! na-ţi-o fleoşc!
        Cît vrajba continuă, eu îmi fac bonul şi merg să plătesc la casă. — Ahá, îmi spune prima cucoană cu ură, vasăzică şi dumneata eşti cu cioflingarii care vor să ne destabilizeze! — Eu? — Ţi-am spus că nu-i bun materialul, o să-ţi dea lenjereasa cu el în cap, iar acasă o să fii ca un Vasilache mototolit, vai de nevasta d-tale!
        Lenjereasa nu mi-a dat cu materialul în cap, era foarte grăbită, avea comenzi, nu prea voia să mă ia la rînd, deşi mai fusesem la dînsa, dar acum era absolut imposibil, n-avea timp nici să moară. Plus că i se umflase şi talpa piciorului. Făcuse fel de fel de tratamente, însă nu se ştia care e cauza. Fusese şi la doctorul Chiriacescu, acela îi recomandase prişniţe... — La Mămulea aţi fost? — Da, fusese şi la Mămulea, îi administrase profesorul un medicament din străinătate, căci ai noştri, ce să zicem, e haos mamă-dragă, n-au, eu nu ştiu ce face industria noastră farmaceutică, dezorganizată, lasă că nici pînă la revoluţie nu prea mergea, dar credeam că după, sîngele curs eroic în decembrie . — Şi medicamentul străin nu v-a făcut bine? — Nu mi-a făcut nici el, mamă-dragă, probabil că era expirat, a zis doctorul Cristache să încerce un autovaccin şi dacă nu dă rezultate să mă duc la Amara, deşi o colegă a bărbatului meu spune că Amara e prea tare şi că nu e pe specificul bolii... — Care specific? — Asta e că nu ştie nimeni, eu acum ţin comprese cu burow şi nu simt nimic, dar nimic, mamă-dragă! Că dacă s-ar şti o situaţie clară cel puţin aş putea să iau măsuri, — dar ce măsuri să iau cînd sînt mereu înghesuită, aţa e proastă, eu nu ştiu guvernul ăsta ce face...!
        Şi tiptil trecem spre chestiunea minerilor din iunie, apoi a unor rude pe care le are dumneaei în Italia şi care nu vor să mişte, deşi au un castel pe care l-au cumpărat după căderea lui Mussolini, socialişti fiind, apoi alunecăm la problema gîndacilor negri care i-au invadat blocul şi ne întoarcem la laba piciorului. O încurajez din răsputeri, ea îmi ia măsură de pantaloni şi îmi promite că într-o lună-două dacă va avea timp... Acum, mai ales, după o oră de conversaţie, e foarte înghesuită!
        O iau spre maşină, o pereche îmi vine din faţă, de braţ, în cadenţă, dar la un metru de mine bărbatul desface braţele: — Maestre, îmi zice, ce bine că vă văd, arătaţi minunat, ca atunci!... şi îmi trage cu ochiul. — Cînd atunci? — Ei, atunci, zice el, şi-mi mai trage o dată cu ochiul, cînd eraţi în comisie şi pe urmă, la premii, s-a dat un banchet... Domnişoara e... (Se fac prezentări) Dacă aţi vrea să mergem să bem un pahar cu vin!... Noi vă urmărim! Sînteţi cel mai...! Zîmbesc echivoc, îndoindu-mă că vom găsi un pahar de vin şi că domnişoara mă urmăreşte şi că sînt cel mai... — Dom’le, ce fac ăştia? Nu mai e ca... zice bărbatul, şi face un gest spre trecut. Eu schimb vorba. El repetă invitaţia şi ochiadele. Pînă la urmă înţeleg c-a fost militar, avea şi el un ochi deschis asupra culturii. Peste un sfert de oră, copleşit de efuziuni, mă extrag din grup, dar cad peste o compozitoare care mergea grăbită la Televiziune dar, fiindcă tot întîrziase, propunea o abatere pe la cofetărie, să ia ceva pentru ăla-mic şi să mai stăm la o parolă. Ea între timp mai făcuse o sonată şi fusese la Innsbruck sau la Mamaia.
        Se-nnopta cînd am ajuns la maşină, unde erau adunaţi vreo trei-patru inşi grămadă. — Nene, vă curge radiatorul! îmi lansă un puşti, fericit că descoperise defectul. — Nu-i de la radiator, e de la colier, sări un mustăcios. — Ba de la radiator, să n-am parte, să moară mama! — Păi tot o să moară, interveni un umflăţel roşu, dar eu zic că e de la borcan...! — Vezi de treabă, se zborşi mustăciosul, înseamnă că nu te pricepi, iar tu ţîcă du-te, mă, în moaşe-ta, de te plimbă, ce, n-ai treabă? Eu îţi spun că e de la colier, şi colier nu se găseşte neam, căci bandiţii ăştia de fesenişti...
        Am ajuns cu bine la domiciliu cu nădejdea că pînă la Crăciun, în lumea asta europeană, atît de grăbită, o să am şi eu o pereche de pantaloni de casă.

(Perpetuum comic ’91, pag. 129)

Vezi toată postarea

Girafa şi cămila

Girafa trecu pe lîngă cămilă 
Şi i se făcu de ea milă 
Văzînd-o în faţa leului,
                            aplecată,
Deşi părea că nu e vinovată.
— Vai, soro, dar se poate? 
N-ai pic de demnitate?
— Aşa e cînd priveşti, girafo,
                                   se pare c-ai dreptate
Dar uită-te şi vezi
ce duc de-o viaţă-n spate...

ÎN LOC DE MORALĂ
De ce este girafa intrigantă şi trufaşă? 
În faţa leului şi ea se apleacă,...
                                  deşi n-are cocoaşă...

(Perpetuum comic ’89, pag. 151)

Vezi toată postarea

Vremea lui Ghiţă Berbecul

        Pe seara ninsese vîrtos ca pilaful la felinariile cu gaz aerian, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe focoase, tot oraşul ieşise să facă zloată cu săniile, gătite cu clopoţi mărunţi şi canafi — tocmai făcuse Marghiloman regulament scris pentru permisuri de circulaţie „livrezon", şi Sarandi, sub-şeful sergenţilor, frumos ca sfîntul Gheorghe călare, scoţînd abur pe nare, abia dacă mai prididea cu controalele —, pre urmă secase zăpada, fugise lumea prin case să bată la cărţi, iar noaptea se pusese dihanie de ger şi-un îngheţ sticlă, să nu laşi afară nici o jigodie de pripas; dacă mai trecea la un ceas vreun tramvai rătăcit, din cela cu mîrţoage învălite în valtrapi de atlaz, ducînd ultimii colivari, beţi-curcă, cari-şi tocaseră paralele pe la Nae Sacîz zis Perie-Peşte, prin mahalaua Antim în fundul gangului la Franzelaru, unde se ţinea bal masché, ori la Pomul Verde, plătind pentru dame în domino corneturi cu alune americăneşti, rum dulce, bombonuri şi rahate. Jurai că-i oarecare înmormîntare cu cai mascaţi. Doar se intrase bine în săptămîna agiunului, ce bulucărie de lume nu se strînsese înainte la „Salon de Mode" şi la „Maxim", sub palatul Nifon, de parcă s-ar fi vîndut de pomana morţilor, şi mirosea al naibii a ghiudemuri ardeiate să-ţi pişte limba, curcani cu cocanari perpeliţi la foc mic cu murători, şi-a tămîioase popeşti pentru oblojirea gîlcilor, cu care vorbesc hroanicele — scăpasera feţele bisericoase de la pîrjol pe la o mie opt sute o biserică din preajmele Bucurescilor, cu sfintele odoare cu tot..

        O tempora, o mores! — suspina melanholic Ghiţă Berbecul, strîngîndu-şi jur împrejur cojoaca de Astrahan cusută din pielicelele nepoţilor de soră (şi tot să fi intrat vreo zece, nu încape îndoială, căci Ghiţă se lăţise malac), jugăniţi de fragezi la Atelierul de mode, cusături şi carpace din Blănari. Îşi adusese aminte de bunică-su (fie-i ţărîna uşurel, că-l făcuseră fript la o kermesă tot într-o vreme ca asta, apocaliptică, rînjea vîntul din cheutori iar el se răsucea în pari deasupra jarului gemînd de plăcere...), ce vremuri, ce moravuri prinsese sireacul, pe vodă Neculai Mavrogheni ducîndu-şi ţucalul ferecat în argint drept icoană-n altar, să-l pupe babele şi aridicîndu-şi calul clucer, că-i băteau temenele boierii scoţîndu-şi tarabulosurite... Îl trecu cu fiori... Se purta elegant Ghiţă, chiar dacă nu mai era tocmai mînzat, ca să-l mai înghiţă careva i-ar fi trebuit două părechi de dinţi, nu glumă! — şi îl cam năpădiseră burţile, altfel se ţinea ţeapăn, lat în piepţi, cu ditamai frunte în bombeu şi două frumuşele de coarne pe cari gurile proaste vorbesc că le căpătase la Paris de la o oaie de juca striptease pe bani şi de-atunci, chipurile, de supărare, Ghiţa ar fi căzut în darul beţiei ca să paţă uitare, dar astea erau gugumanii de Braşov, nimeni nu reuşise să-l scoaţă criţă oricîtă şampanie „Chateau Ikem" din aceea nepredicată pe care-o cumpăra şi ţarul ruşilor cu 10 lei paharul, i-ar fi turnat pe beutori. Iar Ghiţă se respecta — nu gusta decît după lăsata soarelui, ca să nu umble în trei cărări ziua în nămiaza mare, iar atunci doar şampanie la pilaf cu cîş-mîş pentru tăierea greţilor, iar pre urmă un felegen cu cafea neagra să facă caimaci, ziare franţozeşti şi o nargilea din cari bea alene, mestecînd fumul... De fapt, din Bucuresci nu ieşise vreodată nici pînă la bariera Vergului — se dedea băţ cu originea sa de muntean de la vite adus în capitală de domnul — ştie-cine, vreun nesănătos cu scrinteală, aşa cum îl zăriseră pentru prima oară într-o dimineaţă de la o mie opt sute şaizeci nişte tineri, pe lîngă Bursă, în Podul Mogoşoaiei, acolo unde posteritatea avea să ridice un birt în memoria lui, „La Ghiţă Berbecul". De atunci nu mai umblase decît înfăţoşat în haine turceşti din vremea lui Sutzu — ditamai işlicul de blană pe cap şi-un antiriu cîrmîziu încheiat în copci, ieşit din beciuri la zavera tîlharilor lui Pazvantoglu, cînd a fugit domnul şi s-au căftănit măgarii, traşi în ştreang şi spînzuraţi la răspîntii de drum. Mandatarul crîşmei „Mai bine aici decît peste drum", un coate fripte cu haz macabru (altfel nici c-ar fi ţinut vis-á-vis de cele veşnice, locantă) i-l pusese în spinare spre rîsul întregii adunături cari se strînsese la petricanie. Iar nu era Ghiţă cînd vă spui decît un miel chelbaş, de-abia înţărcat şi nedus la biserică. Din ziua aceea însă i se lăsase cu nărav — nu mai umbla la blană nici să-l tai, învăţase manierele, se închina cu stîngul ca ne-oamenii, ţinea postul mare şi mai avea şi un ornic în cap (de unde se vede că nu stetea la mijloc chiar lucru curat), că ştia cu precizie orele cînd se făcea să onoreze cu prezenţa diferitele puncte ale oraşului. Spre pildă dimineaţa, nu mai devreme de opt ceasuri boiereşti, se făcea stîlp la Fialkovschi în cafenea, unde trăgea protipendada şi claie de artişti să joace biliard ca la „Chat noir", servea un corn-două, zahăr cubic oferit de edecurile casei şi o cafelă nemţească cu lapte, apoi saluta în două picere adunarea şi se retrăgea în trebile lui; flanela pînă spre prînz, iar la 12 punct se oprea la Creţulescu şi urca pentru un ceas în atelierul de croitorie al madamei Briol. Adevărul e că devenise marota locului, nici o jupîneasă supţire nu-şi mai tăia rochii în alte părţi de cînd deschisese vad Ghiţă Berbecul, iar fetelor le cam căzuse cu tronc. Îi preparau zilnic scrob de ouă proaspete, luate de sub clocitoare, şi vinete Imam Baialdîn ca la hanul lui Mîrzaian-bey de pe lîngă Curtea Domnească, cum îi plăceau lui mai mult, iar o dată în lună îl cadoriseau din ce pustiu de tafta şi serasîrle rămînea din vapolurile vreuneia mai scarandive, cu cîte o haină pe măsură. Ba, odată, aşa fercheş cum era la arătare, patroana îşi scosese gherdanul să i-l atîrne de guşă şi să-l tragă aşa la dagherotip spre înrămare, iar beleaua era cît pe ce să se pitreacă dacă Ghiţă nu l-ar fi rumegat, scornind lucru de supărare...

        De dispărut nu ştia nimene pînă seara pe unde umbla, unii supozau că stă în paie şi îşi scrie jurnaliul, alţii, mai necredincioşi, că s-ar fi înhăitat cu banda lui Ionel Izvoreanu. Dar nu, cum era studios, Ghiţă mai degrabă să se fi dus să audieze procesurile iui Ulysse Creţeanu, advocat celebru al Bucurescilor, din gura căruia ieşeau toate putreziciunile de se ofileau, auzindu-l, broscării şi bidinăresele de la Morgă, dacă nu cumva îşi făcea siesta la Cişmeaua Beizadelelor, pe malul gîrlei, unde adăstau echipagiile ieşite din atelierele Binder şi Clochez, şi coborau boerii ca la Karlsbad cu paharul. Avea acolo întîlnire cu un magistrat care locuia pe lîngă Cişmegiu, cu douăzeci de şerpi laţi şi un leu de Bengal laolaltă în casă. Nu-i vorbă, şerpii păreau de lume, se deplasau numai urcaţi în manşon la întruniri publice, iar de englendiseuri ieşeau, ascultau muzică, consumau de obicei îngheţată de şocolată à la Giovanni (odată, păţiseră din asta umflare, de trebuise stăpînul să umble pe la uşile Măţăresei o săptămînă încheiată!) —, cît despre leu, se uita în bagdadii, se prostise de tot, şi năpîrlise pe la coadă ca ultima janghină, chit că odinioară fusese ceva dihanie şi puseseră ochii pe dînsul niscai coţcari de la circ, să ragă la oameni şi ei să ia banul. Steteau la şuetă de una, de alta, trebi de-ale politichiei, atîta că Ghiţă n-avea de-ale glasului trebuitoare, behăia din beregăţi pe vocea a patra şi scurma din copită, arătînd împotrivire, căci ce timpuri, ce moravuri trăise săracu bunică-su, el le ştia toate, şi altele mai vechi, ciuma lui Caragea, şi cînd Mavrocordat zbanghiul, că nu era cap sec nici el, primea proştii la jalbă călare pe tun şi trăgea lumea în scobitoare, îşi suise pe Merkelius velclucer, făcîndu-i grajd lîngă domneştile dormitoarii... Spera şi Ghiţă de la ape să-i dea vorbă cum trăsese şi Bărbucică ramolitul nădejde să se înzdrăvinească, doar că abia i se mai şi înroşise barba de la fierul acelora că se prăpădea oraşul de rîs cînd ieşea ca papistraşii pe stradă. Şi aşa îl prindea pe Ghiţă iar melanholia şi nu-i mai dedea drumul decît pe seară. Cobora la cafe „Union Suisse" cu popicărie pe din dos, în grădina clubului coloniei elveţiene din Cîmpineanu. Altădată, cînd era mînzat pofticios, s-ar fi repezit pîn’ la Capşa, adora ouăle de ciocolată aduse de Vasile din streinătăţuri, fondantele şi cutiile cu scoici cu cari îngrăşaseră tot Bucuresciul, dar acuma se codea, de cînd i se lăsase la burţi cu slană. Prefera un colţ mai retras, o masă dinspre trotuar, căci se făcea înghesuială, morfolea rahat „Lokum", aprindea o „Regală roşie" şi asculta pe canţonetistul I.D. Ionescu, spaima femeilor, cîntînd galopul Tramwaiului cu cai. Prinsese şi momente de pomină cînd Fanelly, diseusa, colega de trupă, se aruncase pe genunchii pudicului Dimitrie Sturza, lăsîndu-l ghiurghiuliu ca morcovul, în toiul unui distins praznic. Şi mai pitrecuse cu Ionescu, după cum se purta mînă-spartă, în unele din nopţile albe din Herăstrău, în cari beau toţi pe socoteala lui, prietini din trei-patru cupeuri cît putea să încarce o dată, iar pe Ghiţă îl ţinea numai pe şampanie, după cîte ziceam, „Chateau Ikem". Şi se cheltuiau pe atunci cîte trei-patru sutare pe puţin, dar pe Ionescu îl durea drept în coate, căci atunce ce să mai credem despre bietul boier Manolache Lahovary cari pierduse la cărţi la o mie opt sute şi nouă 7133 de guldeni într-o singură noapte?!...

***

        Pe seară ninsese vîrstos ca pilaful la becurile electrice, alte vremuri, alţi domni!, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe turbate, iar noaptea se pusese un zdrahon de ger şi doar o dată la ceas vreun tramwai rătăcit, fără cai, se retrăgea huruind în mahalale. Trecuse de mult moda mîrţoagelor învălite în valtrapi de atlaz, epidemia canarilor venită de la Constantinopole, şi a căţeilor de poşetă, purtaţi ca flecuşteţe pe braţ. Nu mai călca picior de om pe gîrlă, la fîntîna beizadelelor, acuma se descoperiseră barul automat americănesc de lîngă Palatul Telefoanelor, băgai fisa şi îţi ieşea paharul cu bere, iar Josephine Baker, dusă în delir la Alcazar, se plimba ca nemica pe Podul Mogoşoaiei trasă de struţi la şaretă. O tempora, o mores! Doar bătrînii cari nu se rebegiseră chiar de tot şi mai erau în puteri să piarză nişte ceasuri la noul cabaret „Maxim", deschis de doi franţuzi în strada Oteteleşeanu, văzînd maimuţăreală de chelneri la frac şi picoli în smoking pană, şi mai degustînd nişte şampanie „Mumm Cordon Rouge", oferită de Papaianopol, ce-şi mai aminteau de un berbec Ghiţă cari umbla îmberegat în straie turceşti ca-n vremea lui Sutzu, bea şi fuma într-una, umplut de viţii. Dispăruse fără băgare de seamă din Bucuresci într-o urticarie de ninsoare din săptămîna agiunului, dar nu mai ştiau anul în care, văduvind de clientelă pe madam Briol şi croitoria cari intrase la faliment. Poate că fusese mîna vreunui nesănătos cu scrinteală ori cine ştie, unuia de la zalhanale. Apoi pierdeau firul vorbei şi se luau cu altele. Iar afară cădea zăpadă şomoiog ca-n timpul cînd bunicu-su, fie-i ţărîna uşure, îşi perpelea coastele pe un jar bun, la frigare...

(Perpetuum comic ’89, pag. 74)

Vezi toată postarea

Frichinel dă la pedale

        Pe la opt şi-un pic, Voicu Dănuţ a fost culcat cu forţa de mama sa, bineînţeles, ajutată energic de sora mai mare. Cu ochii umezi, strivit de o plapumă nedrept de groasă, Dănuţ, la cei opt ani ai săi, se gîndeşte cu destulă maturitate la nedreptăţile ce i se fac zilnic, la regimul de teroare pe care i-l impune sora în absenţa mamei, la toate pedepsele primite degeaba ori pentru prea puţin lucru, în timp ce colegii şi vecinii de bloc o boieresc...
        Această seară este foarte potrivită pentru a-şi aduce aminte de cea mai tare bătaie pe care a mîncat-o de la soră-sa, de Anul Nou, cînd, privind şi el emoţionat pomul de iarnă, un glob uriaş s-a desprins şi a căzut de la sine. A fost bănuit de o încercare de furt de dulciuri, încolţit în baie cu pantalonaşii deja daţi jos şi lovit sălbatic cu o riglă de lemn, de vreo cincizeci de centimetri, ciobită de atîta întrebuinţare. Ah, rigla aceea, cît de ascultător cîrmeşte înapoi tricicleta în parc, atunci cînd surioara i-o arată, ridicînd-o şi agitînd-o cam în dreptul urechii, ca pe un aparat de emisie-recepţie. Dar pentru a scăpa şi de acest minim efort al acţionării riglei, pentru a nu se mai deranja din lectură, mintea infernală a surorii denaturate a găsit o metodă hiper-eficientă: i-a legat picioruşele de pedale şi i-a dat drumul să se plimbe pe o porţiune de alee aflată între două scări abrupte de ciment. Dănuţ nu are de ales: dă la pedale pînă la epuizare pe aceeaşi bucată de asfalt, du-te, vino, du-te, vino, iar gînduri de sinucidere îi trec prin minte... Numai că se abţine de la supremul gest, de dragul unei răzbunări totale, al unei pedepse corporale exemplare pe care el, Dănuţ, i-o va administra căţelei cînd va fi mare. Doar acest ideal îl face să strîngă din dinţi, să rabde, să înveţe pentru nota zece şi premiul întîi. Dănuţ se întoarce pe-o parte, împinge puţin plapuma sufocantă, dar se potoleşte brusc şi susură ca şi cum ar dormi, căci uşa camerei se deschide. Întunericul e tăiat de un şuvoi de lumină, apoi şi de silueta musculoasă a surioarei, care se apleacă asupra lui şi îl întreabă: „Dormi?... Fir-ai al dracului, dormi?", apoi îl pupă pe obraz, nu de altceva, dar în cameră intrase şi mama, care îl sărută şi ea, neuitînd să-i tragă pînă peste urechi plapuma duşmănoasă. Rămas singur, Dănuţ analizează mirosurile rămase după vizită şi conchide: au musafiri! Căci, dacă nu se cinsteşte cu un păhăruţ peste zi, sora nu îndrăzneşte să bea în prezenţa mamei dacă nu le vine cineva în vizită. Dănuţ se gîndeşte la tînărul cu mustaţă şi ochelari care miroase frumos a tutun şi-i aduce cîte o carte, uneori, cînd se abate după prînz pe la domnişoara soră-sa, care se face numai lapte şi miere în prezenţa drăguţului, toarnă lichior în pahare, şi chiar îi oferă şi lui o cacao. În culmea fericirii, el se simte mai liber, descătuşat de griji şi complexe, înfiripă discuţii instructive cu mustăciosul, care îl tratează omeneşte, nici nu se jenează să folosească expresii mai colorate pe care Dănuţ le-ar caligrafia în jurnalul său, dacă ar avea unul, ca atîţia eroi-copii din literatură. Starea de optimism culminează cu ingurgitarea conţinutului dulceag şi frumos mirositor al ceştii, după care, invariabil, frăţiorului i se face somn. Este apoi culcat cu tandreţe de surioară. Însă de cînd a auzit o dată, cînd s-a cufundat în somn mai tîrziu ca de obicei, cheia rotindu-se pe dinafară în broasca uşii camerei sale, şi-a dat seama că e lucrat. În ce scopuri, bănuia... prima revoltă a avut loc cînd în locul mustăciosului a venit unul cu părul creţ. N-a vrut cu nici un preţ să bea poţiunea pregătită de vrăjitoare. În cele din urmă a fost silit şi încuiat fără menajamente în camera lui. Bineînţeles, cu prima ocazie i-a mărturisit mamei întîmplarea, insistînd mai ales asupra prezenţei creţului în locul mustăciosului. Mama a dat din cap şi, cu prima ocazie, i-a spus chestia fiicei abia intrate pe uşă. Cînd a început cu: „Am auzit că...", o privire cruntă, prevestitoare de rele, s-a abătut asupra lui. Apoi a fost trimis la joacă. De a doua zi a început o prigoană mai ceva ca înainte: controale inopinante între douăşpe şi două, însoţite de bătăile de rigoare, inspecţia chiloţeilor, spălatul pe picioare la diverse ore, îmbrăcatul în cele mai incomode haine cînd mergeau la plimbarea cotidiană prin parc, interzicerea orcăror lecturi necuprinse în programă, şi cîte şi mai cîte. El a răbdat bărbăteşte totul, fără a neglija lupta de gherilă, sabotînd din toate puterile vizitele admiratorului creţ, mergînd pînă la vărsatul ceştii. Dacă era cumva trimis la joacă, nu pierdea prilejul de a suna periodic la uşă, luînd-o apoi la fugă, de a trimite cu praştia inofensive guguloaie de pămînt în geamul de la sufragerie. Cînd mustăciosul a reapărut, în cele din urmă, a interpretat asta drept o izbîndă personală şi a băut cana de cacao pînă la fund, fără să crîcnească, apoi a mers singur, ostentativ, la culcare.

        Deci, încă de la această vîrstă, viaţa este o luptă pentru Dănuţ. Nu pentru a dobîndi cine ştie ce drepturi, ci pur şi simplu dreptul de a-şi folosi drepturile, pentru libertatea gîndului, pentru a-şi recuceri vîrsta copilăriei, pierdute într-un şir neîntrerupt de privaţiuni. De ce să pătimească pentru nişte fapte nevinovate care o calcă pe nervi pe o soră cu mult mai mare, obligată să-l păzească şi să-i facă educaţie? Dacă s-ar înţelege omeneşte cu el, ar avea numai de cîştigat. Complicitatea frăţiorului mai mic i-ar asigura o securitate absolută în faţa mamei, care ar putea fi uşor dusă prin minciuni de bun acord. Şi atunci să vezi lichioruri, ţigări, mustacioşi, creţi, distracţii felurite şi interzise de legile matriarhatului puritan care guvernează în familie. Înainte de a adormi, Dănuţ visează la un astfel de pact care să-i aducă independenţa. Zîmbeşte, dar imediat devine serios. Îi revine în minte, într-o străfulgerare, întîmplarea cu globul căzut din pomul de iarnă, apoi chipul descompus de furie al soră-sii, întrebîndu-l: „Ce-ai făcut, Frichinel (cît urăşte Dănuţ acest apelativ!), iar ai chef de ciocolată cu pumni în gură?" Imaginea se focalizează din nou asupra globului, asupra momentului desprinderii, înainte de care el s-a întrebat, inconştient, dorindu-şi asta, nu ştie de ce, cu ardoare, că ce-ar fi dacă ar cădea. Altădată, aflat în raza de acţiune a riglei înălţate, s-a gîndit că ar fi frumos ca, înainte de a poposi pe spinarea lui, ascuţişul să întîlnească unul din globurile lustrei. Acum, descompunînd imaginea, vede cum rigla îşi modifică milimetric traiectoria, pulverizează rotundul de sticlă şi se opreşte vremelnic. Ce a urmat a fost infernul... Şi şi-ar mai aduce aminte de alte asemenea întîmplări, la săniuş, bunăoară, în perioada admiratorului cu părul creţ, cînd, animată de un elan ciudat, sora lui a vrut să se dea cu sania, l-a pus pe flăcău înainte-i şi... la vale. Se vede treaba că insul nu era prea bun cîrmaci, de vreme ce a îndreptat sania spre un pîlc de arbuşti. În orice caz, neîndemînarea i-a adus trei copaci în frunte, iar pe coechipieră asta a costat-o o puternică sîngerare a nasului, cu umflarea şi învineţirea respectivei podoabe faciale. Ca prin minune, spre dezamăgirea lui Dănuţ, care privise oarecum fix sania pe drumul ei cotit spre marginea pistei, a scăpat de o fractură a piramidei nazale ori de o deviaţie de sept. Legînd toate aceste întîmplări, Dănuţ se agită în pat, căci trebuie să dea la pedale, sfoara de împachetat a lăsat urme adînci în pielea săndăluţelor albe, el gîfîie epuizat şi aude un strigăt. Întoarce capul, o vede pe soră-sa agitînd rigla, coteşte înapoi într-o curbă largă, zîmbeşte sarcastic şi observă cum mîna fetei tresare, cum scîndurica gradată se însufleţeşte şi-i arde una peste propriul ei cap, şi încă una, după care urmează o pleznitură peste pulpă, încă una în cap, şi aşa mai departe, se croieşte ca o nebună pe unde apucă, el continuă să surîdă cu răceală, trece pe lîngă ea, o aude icnind o întrebare printre şocurile loviturilor: „Unde... te... duci?...", e speriată şi pentru că el a ajuns la pragul de netrecut al scărilor care coboară, sînt pe puţin treizeci de trepte, Dănuţ continuă să pedaleze nepăsător şi, cînd e gata să cadă, cînd sora urlă animalic, el îşi continuă drumul rulînd pe o pantă invizibilă ce îl poartă pînă jos, de unde mai întoarce o dată capul, cu acelaşi zîmbet fix pe figură, apoi se îndreaptă spre scările care, de astă-dată, urcă, se înalţă odată cu ele, continuă să se ridice şi, cînd începe asfaltul, un mănunchi de raze de soare îl îmbracă în timpul ascensiunii, şi dintr-o dată începe o ploaie măruntă care se opreşte imediat: rolul ei a fost să întindă în faţa lui Dănuţ un curcubeu de care el se apropia dînd molcom la pedale.

(Perpetuum comic ’89, pag. 50)

Vezi toată postarea

Sfatul vecinilor

        — Bună dimineaţa vecine!
        — A, bună dimineaţa!
        — Tot pe lîngă dumneaei?!
        — Tot! Am spălat-o!
        — Iar?! Cum se murdăreşte, că nu circulaţi mai de loc.
        — Praful se aşează indiferent! Ce, mobila circulă?! Nu circulă! Şi-n trei zile se aşează pe ea praful de-un deget!
        — Asta aşa e!
        — Şi, cum să circul, cînd ţin de permis cu dinţii?!
        — Bine dar care-i motivul?!
        — Motivul? Eu am obţinut permisul de conducere cu mare trudă. Şapte ghicitoare ambulante, din care toate fără atestat, mi-au prezis că voi vedea permis cînd mi-oi vedea ceafa...
        — Păi dumneata eşti superstiţios?!
        — Tocmai! Nu-s! Aşa că nu m-am lăsat pradă prezicerilor empirice. Am făcut recurs la o specialistă în dat cu bobii. Asta mi-a prezis reuşită. Reuşită, dar cu bob zăbavă. Aşa a fost! A treisprezecea oară am reuşit!
        — Şi-acum plecaţi undeva?!
        — La un frate de-al meu! Vecine, aş îndrăzni să te rog ceva, dacă se poate.
        — Desigur!
        — Dumneata eşti automobilist cu experienţă. Am rămas cu cîteva probleme nelămurite.
        — Ascult!
        — Începătorii, trebuie să circule pe banda unu?
        — Exact!
        — Şi, poftim! În faţă este oprit un autovehicul!
        — Pentru depăşire, se poate folosi banda a doua!
        — Vezi?! Dacă ştiam lucrul ăsta, luna trecută, nu-mi petreceam două zile în spatele unui tractor rămas în pană! Dar, într-un sens giratoriu, cîte ture trebuie să faci?!
        — Mergi doar pînă unde doreşti să virezi la dreapta!
        — Atît?! Asta-i bună! Eu m-am învîrtit într-o-zi pînă am terminat benzina!
        — În giratoriu?!
        — Dar, ce se întîmplase?!
        — Sigur! Mă cam plictisisem. Să te mai întreb ceva. Radarul te mai poate prinde, cînd circuli cu viteză mare?
        — A! Sigur că te prinde! Nu te prinde cînd mergi cu viteză mică!
        — Ia uite, domne’! Şi, ar mai fi o întrebare: compotul de prune iese la fiolă?!
        — Dacă-i la borcan, nu iese!
        — Există şi la borcan?!
        — Există!
        — Deci, dacă-i la borcan, nu iese! Bine că ştiu! Vecine, mi-ai fost de un real folos. Mulţumesc!
        — Pentru puţin! Ei, acum, la ce te mai gîndeşti?!
        — Nu-mi iese chestia asta din cap! Deci, la borcan, nu iese! Minune mare, borcanele astea! Auzi vecine, nu te-am întrebat! Îţi place maşina mea?! Vezi ce împodobită e?!
        — Îm! de ce nu renunţi dumneata la mîna mişcătoare, fixată pe geamul din spate?!
        — Păi asta este invenţia invenţiilor! Îşi ia rămas bun de la rude şi prieteni, fără să-ţi mai oboseşti propria-ţi mînă.
        — Renunţă măcar la perdeluţe, flori artificiale, lămpi suplimentare şi tromboane. Iar instalaţia asta cu beculeţe colorate nu se montează la geamul din spate, ci în pomul de iarnă. Rişti ca ceilalţi parteneri la trafic să te ia drept Moş Gerilă, sau plecat cu sorcova.
        — Vai de mine! După dumneata, înseamnă că maşina să rămînă aşa, cum a făcut-o fabrica! Nota mea personală unde e?! Păi, mai bine mă lipsesc de trusa medicală! Asta da, lucru inutil!
        — Cum să renunţi la trusa medicală?!
        — Uite-aşa bine! Tot nu ştiu ce-i înăuntru şi nici cum se dă primul ajutor!
        — Cum?! Nici n-ai deschis-o?!
        — De ce s-o deschid?! Ce, eu sînt cadru sanitar?! Ei, ce zici, încap toate bagajele astea?
        — Eu ştiu?! Nu cred!
        — Ia să vedem! Lăzile de bere, roşiile şi castraveţii, lăzile cu fructe, grătarul, lăzile de pepsi, casetofonul, televizorul sport şi... trei geamantane! Uite că au încăput!
        — Pleacă singură?! Că nu mai e nici un loc liber. Pe scaune ai pus geamantanele!
        — Ei, ne facem noi loc!
        — Unde stă fratele dumitale?!
        — Ehei! Tocmai la capătul străzii!

(Perpetuum comic ’88, pag. 108)

Vezi toată postarea

Umor „S.F.”

        M. se decise, în sfîrşit, să-şi comande un nou costum. Alegerea croitorului n-avea nici o importanţă. Lui M. îi păsa prea puţin cum va arăta noul său costum. Nu vroia decît s-o împace pe logodnica sa, Maria, care nu-l mai accepta în costumul său de velur, bleumarin, singurul, de altfel, pe care-l purta de cîţiva ani şi la serviciu, şi în unele cercuri alese ale Mariei, cu o nonşalanţă pe care ea o găsea de-a dreptul vulgară.
        Intră în prima croitorie pe care o întîlni în drumul său. Cineva îi deschise uşa înainte de a se sinchisi el s-o facă. Nu-şi dădu seama dacă era patronul sau valetul: era prea elegant pentru un valet şi mult prea curtenitor pentru un patron.
        — Bine aţi venit! Costumul dumneavoastră este gata.
        Cum aşa? Era absurd! Omul acesta patron-valet, valet-patron pe care îl vedea acum pentru prima oară în viaţa sa îi cunoştea numele şi, culmea, îi anunţa executarea unui costum pe care nu-l comandase niciodată.

        — Trebuie să fie o confuzie la mijloc, o eroare, d-le, eu...
        — Vă înţeleg nedumerirea! Fireşte, n-aţi comandat nici un costum. Societatea noastră nu primeşte niciodată comenzi pentru că activitatea de marketing modern exclude asemenea principii învechite. Agenţii noştri, specializaţi în prospectare, statistică, drept, medicină, psihoanaliză etc. se ocupă în special de clienţii potenţiali, urmărind fiecare secvenţă din viaţa lor, bineînţeles, într-un mod categoric discret. Ei prospectează toate clişeele existenţei lor pînă în cele mai infinitezimale amănunte, acumulînd numeroase informaţii vis-à-vis de gusturile lor, necesităţi, gradul de uzură al hainelor corelat cu activitatea zilnică, cu limitele de neglijenţă sau pedanţă, temperamentul individului, disponibilităţi financiare, alimentaţie, adăugînd-se la asta procentajul rezervat întîmplărilor neprevăzute: furt, accident, acţiunea factorilor externi etc. Computerul nostru prelucrează aceste date, furnizîndu-ne informaţii precise asupra modului în care se va orienta clientul. Cazul dumneavoastră e unul din cele mai uşoare: logodnica dumneavoastră v-a anunţat acum o săptămînă că vă va înapoia inelul de logodnă dacă veţi continua să purtaţi acest costum ponosit bleumarin, culoare care-i provoacă iritante indispoziţii. O iubiţi, d-le, nu-i aşa? Prin intermediul fotografiilor pe care vi le-am făcut cu aparate speciale, am aflat amănunte din viaţa dumneavoastră. În primul rînd ne-au interesat dimensiunile corpului dumneavoastră.

        Şi patronul-valet, valetul patron, îi întinse un impresionant plic cu fotografii în care se putea admira în toată splendoarea fiinţei sale, surprinse într-un impresionant număr de poziţii, în propria-i cameră. Ideea i se păru infernală. Cu ce drept acest nebun se introduce în viaţa sa privată?? Peste cîteva clipe se trezi în faţa uinei oglinzi mari veneţiene îmbrăcat în noul costum. Îi venea impecabil. Căută disperat un cusur, cît de mic, încercă să inventeze unul, era zadarnic. Onoră chitanţa pe care o găsi în buzunarul hainei şi ieşi trîntind uşa după el. Plătise în bancnote mari fără să aştepte restul. Peste cîteva minute îl găsi în buzunarul din interiorul hainei, pînă la ultimul bănuţ. Trebuia să fie o escrocherie la mijloc, nu se putea altfel. Era prea de tot. Marketing, ce nerozie! Deodată, dintr-o tutungerie ţîşni o vînzătoare tînără, cu ochi mari, albaştri:
        — Domnule M. Pachetul dumneavoastră de ţigări!
        M. se uită nedumerit la ea. Îşi aminti că rămăsese fără ţigări, intenţionînd să-şi cumpere de la prima tutungerie, dar uitase cu desăvîrşire de ele.

        — Îmi datoraţi atît, domnule... zîmbi vîzătoarea neprefăcut. M. se scutură îngrozit, ca apucat de friguri, grăbindu-se să ajungă cît mai repede acasă. În sfîrşit! Liftul era defect. Urcă gîfîind cele zece etaje. Efortul îi stîrni o foame de lup. Îşi aminti că bucătăreasa avea zi liberă. Nu-i nimic, îşi va pregăti singur o friptură de porc. Puse mîna pe clanţă şi, dintr-o dată, încercă un fel de teamă, intră. În sufragerie îl aştepta o friptură de porc bine rumenită, pişcată de untul fierbinte. Complet transfigurat, tremurînd ca un ceainic, M. le intentă tuturor exponenţilor noului său destin, un proces virtual, sîngeros. Se gîndi la pedepsele cele mai scrîncene pe care le-a oferit istoria, dar renunţă imediat la ele. Îi veni o idee strălucită. Întîi îi va invita pe toţi, să le mulţumească, să-şi exprime recunoştinţa pentru modul generos în care au ştiut să răspîndească cuceririle ştiinţei moderne, pentru grija faţă de om... Apoi...! Auzi bătăi în uşă. Săltă clapa vizorului şi privi paralizat. Afară, într-o superbă ţinută de seară aşteptau liniştiţi şi surîzător, patronul-valet, valetul-patron, vînzătoarea cu ochi mari, albaştri, bucătăreasa. Se întoarse electrizat spre telefon, formă un număr şi aşteptă.
        — Maria? Dragostea mea. Ajută-mă, numai tu poţi s-o faci. Vino cît poţi de repede, înţelegi? Cît poţi de repede. E absolut necesar, iubito, simt că înebunesc.
        — Regret, dragul meu, acum nu pot.
        — Maria, glumeşti? Nu se poate să nu înţelegi, încearcă, te implor...
        — E imposibil. Tu TREBUIA să vii, trebuia să fii demult aici...

(Perpetuum comic ’88, pag. 16)

Vezi toată postarea

Primul meu reportaj sanitar

        Într-o bună zi, şeful redacţiei ziarului la care lucrez, m-a chemat la el şi, după ce m-a ţinut un sfert de ceas în picioare fără să se uite la mine, m-a poftit să iau loc.
        — Uite, ce e tovarăşul Băbeanu, începu şeful să-mi vorbească cu o voce obosită. (Paranteză: vocea bosului e tot timpul obosită de moarte. Înainte cu douăzeci de ani, cînd era şi el simplu redactor, nu era obosită. Vocea a obosit exact în clipa cînd a fost numit redactor-şef, şi de-atunci nu s-a mai schimbat. Probabil că această voce obosită justifică diferenţa de clasă de salarizare de 3000 de lei dintre el şi simplii redactori care, pe patul morţii nu vor muri cu un cuvînt pe buze, aşa cum se spune că-şi dau duhul oamenii, ci vor muri cu vocea aceea obosită în urechi.) Deci tovarăşul Băbeanu, ai sarcina să scrii un reportaj minunat, mobilizator despre o unitate sanitară din judeţul nostru. Am cam neglijat acest aspect în ziar, în ultimii ani, timp în care în medicină s-au petrecut mutaţii serioase, aş spune chiar spectaculoase. Peste două zile să-mi aduci materialul. Drum bun!
        Obosită sau nu, vocea redactorului-şef avea dreptate; în ziar nu se mai scrisese un reportaj din medicină, demult de tot şi era cazul ca şi munca oamenilor ocupaţi cu sănătatea (mai precis cu bolile) publice să fie cunoscute.


        Am luat trenul şi am mers în comuna C., despre care mai scrisesem reportaje despre alte domenii ale vieţii publice, dar nicidecum despre sănătate.
        Am ajuns în comună pe la zece dimineaţa. Casele, aleile, arborii erau nemişcaţi într-o lumină alb-albastră de toată frumuseţea. Aşezarea părea scufundată într-un borcan cu spirt. Animaţie era doar la cîrciumă şi la dispensarul uman. Am trecut pe lîngă cîrciumă unde un bătrîn la 90 de ani căuta să convingă pe alţii 3—4 de aceeaşi vîrstă că „Universitatea lu’ Craiova e a mai bravo echipă din lume, bre!". Trei moşnegi dădeau din cap că-s de acord, iar unul singur nu făcea această mişcare pentru că se cufundase într-un somn dulce, din care nu ştiu dacă, pînă la urmă, s-a trezit sau nu.
        Dispensarul era într-o casă ca oricare alta, cu două camere şi un antreu, doar că era vopsită în alb pe dinăuntru şi avea două chiuvete noi-nouţe (nefolosite, adică, din lipsă de canalizare), un dulap de medicamente, un fişier şi un pat din acelea, sanitare, pe care pat se întinsese jumătate din suflarea satului, în ultimii ani, să-şi facă injecţiile. În hol aşteptau trei femei cu copii mici, o babă cu falca legată cu o basma şi un bărbat tînăr cu un braţ într-o eşarfă armonios străbătută de sînge.
        În camera lui, medicul căuta să convingă pe un bărbat bolnav că nu trebuie să pună picătură de alcool în gură timp de o săptămînă cît durează tratamentul cu antibiotice. Omul dădea din cap că, da, aşa o să facă, dar mai mult din respect faţă de medic decît din convingere.
        După plecarea pacientului, am stat de vorbă cu medicul Vasile Măraru, un om de 35 de ani, interlocutor plăcut, cu o voce de stentor. Mi-a spus că munceşte cu plăcere în profesie, dar că îi mai trebuiesc cîteva lucruri pentru a se simţi pe de-a-ntregul util al oamenilor din comună: cu mai multe medicamente, o butelie de schimb pentru a steriliza zilnic instrumentarul, că pe reşou merge mai greu fiindcă curentul electric se întrerupe cîteva ore pe zi. Mi-a mai spus că s-a complicat formularistica şi, că face prea multă administraţie şi contabilitate şi prea puţină practică, apoi că primăria ar trebui să-i dea un cal pentru şaretă să-şi poată vedea bolnavii la domiciliu, că deşi e afon, e obligat să vină de patru ori pe săptămînă la cor. Mă rog, lucruri pe care le cunoştea şi primăria şi direcţia judeţeană, dar care se rezolvă cu ţîrîita cînd nu se rezolvă deloc.
        Peste două zile am predat reportajul secretariatului. După patru reformulări cerute de conducerea gazetei, peste alte patru zile a apărut următorul text: „În comuna C. un medic şi un dispensar uman model." (titlul).
         „În acest efervescent început de primăvară am fost în comuna C. pentru a vedea cum se aplică grija faţă de om în domeniul sănătăţii publice. Satul întreg era cuprins de-o vie lumină. Soarele strălucea plin de promisiuni împlinite. Pe ogoare, sătenii munceau cu spor, depăşindu-şi clipă de clipă normele de lucru. Geloase pe succesele oamenilor, albinele lucrau şi ele cu mult sîrg, dăruire şi abnegaţie pentru a-şi depăşi planul de miere planificată.


        În spaţioasa, luminoasa şi primitoarea clădire a dispensarului uman din comună, doctorul Vasile Măraru consulta pe tractoristul Ion Săpăceanu, singurul pacient din acea zi, fiindcă în general, oamenii de aici sînt renumiţi pentru sănătatea lor. După ce i-a recomandat pacientului să se ferească pe viitor de curent şi umezeală pentru a nu mai răci, medicul i-a dat şi medicamentaţia trebuincioasă tipului de răceală rurală şi întîmplătoare. Am admirat în dispensar curăţenia de farmacie, iar în micuţa farmacie curăţenia de spital, care domnea peste tot. Cele două chiuvete, în special, străluceau de curăţenie şi voie bună. Medicamentele se aflau liniştite în dulăpiorul lor, gata să stăvilească din faşă orice perfidă încercare a viruşilor de orice fel de a deturna sănătatea sătenilor de la sensul şi rostul vieţii lor de zi cu zi. Pe un aragaz cochet, se sterilizau trei truse argintii cu tot ce le trebuie. În curte, într-un colţ special amenajat, un murg şarg, parcă coborît din folclorul nostru, păştea o iarbă verde, grasă. „E calul dispensarului pe care îl înham la şaretă şi zbor cu el într-o clipă la domiciliul bolnavilor", mi-a mărturisit medicul.
        „Acum va trebui să vă las, mi-a mai spus tînărul medic, spre seară. Abia aştept să ajung la căminul cultural să repet la cor unde activez cu plăcere de cinci ani de cînd m-am stabilit în comună. O seară de basm se lăsase peste aşezare. Oamenii, întorşi de la lucru, sporovăiau încet pe la porţi. M-am despărţit de medic cu o caldă strîngere de mînă şi cu promisiunea de a reveni pe acest meleag. Şareta doctorului s-a îndepărtat lin, dar repede, spre căminul cultural, de unde se auzeau cîntecele de voie bună. Am plecat şi eu spre gară, lăsînd satul cufundat într-o mare de lumini de neon, stele ale cuceririi acestui veac".

(Perpetuum comic ’84, pag. 113)

Vezi toată postarea

Operaţie complicată

        Într-o dimineaţă, profesorul Karbunkel, chirurg şef şi doctor în medicină, se străduia, zadarnic, să pornească motorul automobilului său.
        — O defecţiune în sistemul de aprindere, puse el diagnosticul şi coborî din maşină.
        Deschise capota şi examină cu atenţie carburatorul, bujiile, filtrul de aer, bobina, pompa de apă şi toate cele 117 piese misterioase care compun motorul. Veni şi soţia să-l asiste.
        — Ce s-a întîmplat, Manfred? se interesă aceasta. De ce n-ai plecat încă?
        — O inflamaţie acută la aprindere, răspunse profesorul. A intervenit, se pare, o complicaţie pe fondul trombei în sistemul de aducere a combustibilului. Voi încerca o mică, nedureroasă intervenţie chirurgicală...


        — Nu, nu, Manfred! protestă, cu glas rugător, soţia, înălţînd mîinile spre cer. Pe toţi sfinţii, nu face asta! Lasă motorul în pace. Mai bine cheamă un mecanic auto.
        — Nu vorbi prostii! Dacă pot să fac o operaţie complicată pentru eliminarea pietrei la vezică simultan cu curăţirea canalului biliar, atunci, sigur, am să mă descurc în faţa unui fleac de inflamaţie la sistemul de aprindere!
        Soţia clătină din cap. Argumentele doctorului nu păreau s-o convingă:
        — Treaba asta nu-i pentru tine. Chiar dacă diagnosticul tău nu e greşit, deşi, personal, mă îndoiesc, gîndeşte-te că şi mecanicul trebuie să trăiască. Mă duc să-i telefonez.
        Peste o jumătate de oră, mecanicul remorcă maşina pînă la un atelier de reparaţii. Trecînd pe acolo, după ora patru, după-amiază, profesorul îşi găsi autoturismul în acelaşi loc. Se vedea că nimeni nu se apucase de reparaţia lui.
        — Se pare că e o treabă serioasă, îl avertiză mecanicul. Mă tem că trebuie să facem o operaţie constînd în eliminarea acumulatorului, după care, vom încerca să-i transp... un transpla...
        — Un transplant?
        — Da, da, ăsta-i cuvîntul. Vom încerca să-i transplantăm unul nou. De asemenea, e necesar să executăm disecţia întregului motor, strunjirea cilindrilor şi şlefuirea clapetelor. Dacă totul se va termina cu bine, pot să vă garantez că maşina va funcţiona. Sînteţi de acord?
        — Şi cît timp va dura această operaţie?
        — Mai treceţi peste 48 de ore...
        Peste două zile, profesorul reveni la atelier. Meşterul, cu capul afundat în motor, dădea comenzi energice subalternului său. Acesta ţinea, gata de intervenţie, cleştele plat şi cheile de piuliţe, ungătorul şi alte instrumente, mai complicate decît cele necesare la operaţiile chirurgicale.
        — Merge, merge? Terminaţi repede?
        — Nu mă conturbaţi! Dv. nu vedeţi că operaţia e în plină desfăşurare? Dă narcoticul, băiete! ceru mecanicul. Şi apasă pe clacson, să aflăm dacă pacientul mai este în viaţă.


        Peste alte două zile, reparaţia se încheie.
        — Maşina s-a însănătoşit, fu asigurat proprietarul. Poate să vă ţină încă 20 de ani. Trebuie să vă spun însă că a fost o operaţie foarte complicată. Poftim nota de plată.
        Cercetînd cu luare aminte chitanţa, profesorul fu pe punctul de a face un infarct, simultan cu o congestie cerebrală.
        — O groază de bani! mormăi el. E de zece ori mai scump ca reparaţia pacientului care şi-a fracturat mîinile şi picioarele şi de două ori mai scump decît o operaţie de apendicită.
        — Aşa şi este, domnule profesor, dar imaginaţi-vă numai cît de complicată este munca mecanicului, în comparaţie cu aceea a chirurgului.
        — Mai complicată? întrebă profesorul Karbunkel, perplex.
        — Bineînţeles! se îndîrji şi mai mult acesta, ştergîndu-şi cu dosul palmei şiroaiele de sudoare de pe frunte. Noi, mecanicii, trebuie să studiem în fiecare an cîteva tipuri noi de maşini, în vreme ce dv., medicii, de la Adam şi Eva încoace, aveţi de-a face cu una şi aceeaşi structură. În două modele.

Traducere de Tinca Silvestru

(Perpetuum comic ’83, pag. 220)

Vezi toată postarea

Problemă de hotar

 

        Rîul curgea domol, clipocitul apei sporea parcă liniştea nopţii cu cer înalt, pe care spuza de stele şi cerul din jurul lunii vesteau secetă. Cooperatorul Ionică Brînduşel, cu pantalonii suflecaţi, purtînd în mînă sacul şi lingura de peşte, se furişa pe malul apei, spre un loc ştiut numai de el, unde, la adăpostul sălciilor, putea să braconeze în voie. Sezonul era închis dar a doua zi un văr urma să-şi boteze copilul şi oricum, nişte peşte era necesar pentru a stimula setea participanţilor. Ar fi fluierat „Mărie Mărie" melodia lui preferată, dar pe paznicul de noapte, pe Timofte, nu-l văzuse la bufet, aşa că s-ar fi putut să se afle pe undeva pe-aproape. Nu se temea de altceva decît de faptul că ăla, fiind fricos, începea să urle, trezea tot satul atunci se ducea dracului crapul. În apropierea cotului rîului, într-un loc unde apa parcă încremenise în lumina lunii, între nişte cioturi de sălcii, se încurcase ceva. Ionică Brînduşel se apropie cu băgare de seamă. Un strigăt de spaimă îi scăpă fără voie. Era un om înecat. Întinse lingura să-l tragă spre mal, dar nu izbuti să-l descurce, ci doar să-l mişte puţin, cînd observă ceva ce îl determină să o rupă la fugă peste cîmp. Înecatul nu avea cap...
        Cînd ajunse la bufet, tremurînd, gîfîind, cu pantalonii suflecaţi, de i se vedeau izmenele, şi cu picioarele goale, se stîrni o cascadă de rîsete. Stătea în mijlocul localului şi nu putea să articuleze o vorbă.


        „S-o fi întîlnit cu Timofte şi i-o fi găurit turu’ cu sare", dădu unul cu presupusul. „Hai, mă, a lu’ Brînduşel, zi ce-ai păţit!", se apropie de el Coleaşă, miliţianul, după ce, în prealabil, îşi încheiase vestonul, îşi pusese centura şi cascheta, ca să fie în „ţinută". Uitase să-şi încalţe bocancii dar şi aşa, în ciorapii albi de bumbac, era destul de ameninţător şi falnic. Cineva, mai milos, îi întinse lui Brînduşel un pahar de rachiu alb. Acesta îl goli pe nerăsuflate şi apoi îngăimă: „Un înecat, un mort fără cap... " la care cîţiva se repeziră spre uşă cu intenţia vădită de a fugi la rîu, să vadă. Îi opri vocea autoritară a lui Coleaşă: „Nu mişcă nimeni. Brînduşel rămîi la dispoziţia mea. Pătrunjel, te duci şi anunţi pe tovarăşu’ primar, pe secretar şi pe doctoriţă. Îl cauţi şi pe Timofte, mama lui! Fuga marş!" Pătrunjel, cel mai destoinic dintre „persoanele de sprijin", o rupse la fugă. După o jumătate de oră se întoarse cu toată comuna după el. Apăru şi primarul, care fusese toată seara furios, din cauza nevesti-si, care alunecase pe o coajă de pepene şi căzuse cu capul într-o ladă de gunoi, în văzul lumii, făcîndu-l de rîs. Acum o încuiase în casă cu capul ei prost şi spart dar presimţea că o să iasă pe fereastră, la ea curiozitatea fiind mai tare decît mîndria. „Să mergem să-l scoatem pe bietul om", propuse o femeie. Coleaşă însă avea altă părere. „Tovarăşu’ primar, permiteţi să raportez, de la noi din sat nu e, nu a fost declarat nici un dispărut. De ce să ne încărcăm cu un mort? Ştiţi cum e. Anchetă, procuratură, ne mai alegem şi cu sancţiuni. Nici nu ştiu dacă s-a înecat la noi sau în comuna vecină. Poate s-a înecat la ei. E şi alt judeţ..." Din acel moment toate minţile începură să lucreze febril. Rîul nu despărţea doar cele două comune, ci şi judeţele din care acestea făceau parte. Deci, gîndea primarul, problema devine complicată. În joc e onoarea judeţului! „Îl împingem dincolo", propuse pripit Pătrunjel. „Împingi tu" prinse glas Brînduşel. Într-adevăr, soluţia era imposibilă rîul fiind destul de lat. „Haideţi, că ne apucă dimineaţa. Îl trecem pe pod", hotărî autoritar primarul. În ciuda protestelor vehemente, muierilor şi copiilor li se interzise categoric să participe la „acţiune". Doar doctoriţa stagiară, care îmbrăcase un balon peste cămaşa de noapte, fu luată ca să constate decesul. Se deplasară în linişte, prin porumb. În frunte, Brînduşel şi primarul. Simţeau atmosfera marilor fapte. Pe un alt drum, tot pe furiş, se îndrepta spre comuna vecină Ruţa Petrii, jignită de moarte că, femeie fiind, nu i s-a permis să ia parte la activităţile din acea noapte istorică.
        Mortul era greu, de mirare cum nu se scufundase. Îl traseră cu căngi improvizate la mal şi îl întinseră pe o prelată adusă de şoferul de la C.A.P. Purta un costum negru, demodat, şi pantofi de lac. Pe haine, nici o urmă de sînge. „Să vină doctoriţa!" Stagiara Ciociu însă, sprijinită de o salcie, vărsa. Ridicară foaia de cort şi porniră. „Le aruncăm mortu’n ogradă" chicoti careva. Pînă la primul podeţ era o distanţă bună. „E greu, al dracului. A înghiţit ceva apă!" „Lasă că i-o scot ăia de dincolo". Primarul şi Coleaşă se sfătuiau dacă nu ar fi bine să anunţe şi ofiţerul de serviciu de la judeţ. Renunţară însă din cauza lipsei de timp. Peste podeţ trecură doar cei patru care purtau prelata, cu dispoziţia clară să-l bage cu gîtul în apă, restul pe mal, „să nu-l aducă curentul iar la noi". Treaba se făcu uşor şi porniră înapoi spre comună. Timofte şi Pătrunjel rămaseră „să păzească mortu", să nu treacă hotarul. Se aşezară în porumb şi îşi aprinseră cîte o ţigară. Timofte tremura. O linişte apăsătoare se lăsase peste cîmpie.

        În comuna vecină însă, Ruţa Petrii reuşise să pună toată lumea în picioare. Pe primar îl găsise la sediu plîngînd. De trei zile nu părăsise biroul. Aştepta să vină de la judeţ să-l schimbe, pentru că-şi măritase fata cu popa din sat şi asta în plină campanie agricolă, irosind trei zile bune de recoltat. Deşi în acest timp toată populaţia fusese beată şi fericită, o ţinuseră într-un chiolhan, careva, bănuia el cine, îl turnase la judeţ, de unde îi venise pe căi ocolite vestea că urma să se facă anchetă mare. Acum, de cîte ori auzea pe cineva la uşă, începea să plîngă. Miza pe coarda sensibilă a celui ce urma să conducă ancheta. Cînd o văzu pe Ruţa Petrii se opri subit din suspinuri şi începu să urle ca un apucat: „Ce dai buzna? N-ai somn, tovarăşa? Mîine, la audienţe, acum am treabă!" Aceasta îl lăsă să se potolească şi apoi, cu glas mieros şi dîndu-şi ochii peste cap, îi povesti tot. Operativ, primarul Prună convocă toţi oamenii de bază. „Asta-mi mai lipseşte, gîndea el, un mort fără cap, poate-l pun şi pe ăsta pe seama nunţii". Era în stare să dea tot darul, şi ieşiseră bani frumoşi, adunat la nuntă, numai să scape de cadavru. „Cine-i bărbat, să vină cu mine", strigă şeful de post, care avea şi el păcatele lui în povestea cu nunta, căci închisese ochii la nişte decese de viţei, porci etc. şi păşi hotărît înainte sprijinindu-se de ginerele în sutană, cu care băuse pînă la acea oră tîrzie, în casa parohială. Bineînţeles că porniră cu toţii. Din case ieşeau cei mai leneşi, femeile şi copiii. „Părinte, nu-i aprindem o lumînare?" „Aprindem pe dracu!" făcu popa, care era „tămîiat" bine şi tare ar fi vrut să chiuie puţin dar indicaţiile erau să se înainteze „ca la camuflaj". Mobilizarea fusese, orice s-ar zice, exemplară. Din păcate, disciplina lăsa de dorit, căci, deşi în relativă linişte, se auzea doar un zumzet de şoapte, mergeau buluc, îngrămădiţi unii în alţii şi din cînd în cînd, cei mai împiedicaţi sau somnoroşi cădeau, spre hazul celorlalţi. Budilean, un om roşu la faţă, de peste o sută de kilograme, îşi adusese aminte de marşurile lungi prin cîmpiile nesfîrşite pe unde-l purtase războiul şi cu încă trei cooperatori fruntaşi, leat cu el, începură să facă salt înainte, culcînd la pămînt suprafeţe apreciabile din lucerna prin care treceau.


        Pe malul celălalt Timofte adormise. Brînduşel însă, vigilent, simţi mişcarea. Îl trezi pe paznicul de noapte şi-l trimise „urgent" la bufetul transformat prin „dispoziţia autorităţilor locale" în „cartier general", unde se bea şi se jucau diverse jocuri de societate, preferinţele majorităţii înclinînd spre „douăşunu" şi „şaişase". Careva zisese că se simte „ca la priveghi", adică bine, dar primarul îi reteză avîntul spunîndu-i, în faţă, că nu are „nivel", ceea ce-l făcu să golească aşa, în duşmănie, cîteva pahare unul după altul ca să-i crească ceea ce nu avea. Şi reuşi. Cînd intră Timofte cu vestea începuse să jignească şi să înjure. Abia încăpu pe uşă. Comuna era din nou în picioare. Alergau peste cîmp fără să se mai ferească. Brînduşel le ieşi înainte: „L-au trecut la noi. N-am avut ce să fac. E la piciorul podului". Hotărîră să-l treacă înapoi pe acelaşi podeţ. Nu mai aveau timp prea mult. O geană de lumină vestea zorile.
        De data asta merse mai greu. „L-au aruncat în păpuriş". „Ce oameni, dom’le". Un plescăit, urmat de un cor de înjurături, anunţă căderea adormitului Timofte în apă. Îl salvară cu greu, se încurcase în papură şi nici nu ştia să înoate. Pînă reuşiră să-l scoată, se luminase bine. Pe malul celălalt, fără să se mai ascundă, cei din comuna vecină se prăpădeau de rîs arătîndu-l cu degetul pe Timofte, care tremurînd de frig de data aceasta, îşi storcea hainele. După cîteva momente de descumpănire hotărîră să-l ducă de unde l-au adus ăia cu orce riscuri. Cîţiva apucară de prelată şi cu cei mai zdraveni bărbaţi din comună în frunte, printre care şi mecanizatorul Manole, care avea un pumn mai mare decît capul, păşiră pe pod. Adversarii porniră şi ei cam odată, aşa că întîinirea se produse la mijlocul podului. Budilean întinse mîna înainte şi strigă: „Pe aici nu se trece!" Manole se şi repezise să-l pocnească pe primarul Prună cînd o voce autoritară propuse discuţii, ceea ce-i tăie elanul şi-l făcu să se dea mai la o parte, nerenunţînd ce-i drept ia uitătura cruntă. El, la şedinţe, discuţii, conferinţe etc. nu era admis de la ultimele alegeri cînd împărţise buletine de vot şi la invitaţi, ceea ce nu numai că dăduse peste cap votarea dar atrăsese şi sancţionarea primarului de către tovarăşii veniţi de la judeţ. De altfel şi la film prezenţa lui era o pacoste, căci intra în „conversaţie" cu personajele, iar în momentele cheie începea să urle „rupe-i oasele, atinge-l la moacă, dă-i borşul" şi alte expresii din bogatu-i vocabular, ceea ce stîrnea indignarea celor din sală. Aici însă nu l-au putut opri să participe, plătea, era dreptul lui şi se folosea de el din plin căci, neavînd ce face, în fiecare seară, înainte de a intra la bufet, „dădea pe la film". Putea să vadă un film şi de zece ori. Nu se plictisea. Acum nu înţelegea nimic. Vorbeau toţi odată. Lăsaseră prelata cu mortul pe pod şi se certau. Muierile, rămase pe mal, strigau vorbe urîte unele la altele, şi cînd nu mai dovedeau, se întorceau cu spatele şi-şi ridicau fustele bătîndu-şi fundurile mari spre partea adversă, iar copiii, atîrnaţi prin sălcii, îşi puseseră praştiile în funcţiune cu un zel nemaipomenit. Pe pod, tratativele erau pe cale să degenereze pentru că fiecare ţinea morţiş să demonstreze că celălalt a vrut să-i arunce mortul în casă. Ginerele-popă, abia ţinîndu-se pe picioare, binecuvînta şi îndemna la calm. A obţinut exact contrariul căci unul din „combatanţi" îi strigă primarului Prună: „Ori cu Biblia ori cu noi, tovarăşu", ceea ce-l făcu pe acesta să pună mîna în gîtul obraznicului. Manole începu să lovească în stînga şi în dreapta. La încăierare participară toţi, fără daosebire, mai puţin cei doi miliţieni care retrăgîndu-se fiecare în „teritoriul" lui şi umezindu-şi creioanele chimice cu limba, notau. Bătaia nu dură mult, bilanţul ar fi fost catastrofal, deoarece în învălmăşeală cineva, toţi îl acuzară pe mecanizatorul Manole, aruncă prelata, cu mort cu tot, în apă. Aceasta fu scoasă rapid, spre fericirea şoferului, care o avea în inventar, dar mortul nu a mai fost găsit. L-au căutat pînă spre seară ajungînd departe, în josul rîului, fiecare pe partea lui, dar în zadar. Cîteva babe aprinseră lumînări pe malul apei şi începură să bocească. Întunericul se lăsa peste cîmpie, ca un gol imens de disperare. Într-un tîrziu, porniră, cu paşi nehotărîţi, tăind cărări aiurea prin recoltă, spre case. Erau sfîrşiţi. Ciudat, dar nici pe raza celor două judeţe, nici în sus, pe firul apei nu a fost semnalată nici o dispariţie. În cele două comune primarii hotărîră triplarea pazei pe malurile rîului pe timp de noapte ceea ce-l înnebuni pe Brînduşel, care se văzu nevoit să se ducă să braconeze departe, în josul apei. Oricum, de locul „acela" jurase să nu se mai apropie. O cruce de mesteacăn tînăr, fără nici un înscris, îl marcă o vreme, apoi, într-o primăvară, cînd rîul ieşi departe în luncă, apele dezlănţuite şterseră şi ultima urmă, cît de cît palpabilă, a acelei nopţi.

(Perpetuum comic ’83, pag. 124)

Vezi toată postarea