Pentru cel care nu mai suportă locuinţa neprimitoare, refugiul preferat în serile reci este întotdeauna cinematograful. Pasiunea lui Marcovaldo erau filmele în culori, pe ecran panoramic, care-ţi îngăduie să cuprinzi cu privirea orizonturile nesfîrşite: pajişti întinse, munţi stîncoşi, păduri ecuatoriale, insule unde oamenii poartă cununi de flori pe cap. Vedea filmul de cîte două ori, pleca numai cînd se închidea cinematograful; cu gîndul continua însă să cutreiere peisajele şi să respire culorile acelea. Dar drumul către casă prin seara ploioasă, aşteptatul în staţia tramvaiului 30, gîndul că viaţa lui nu va cunoaşte alt decor în afară de tramvaie, semafoare, odăi la demisol, aragazuri, rufe întinse la uscat, depozite şi secţii de ambalaj, converteau splendoarea filmului într-o tristeţe de tot cenuşie.
În seara aceea, filmul pe care îl vizionase se petrecea în pădurile Indiei: din luxurianta vegetaţie mlăştinoasă se înălţau nori de aburi, iar şerpii se urcau pe liane, se căţărau pe statuile unor temple antice înghiţite de junglă.
La ieşirea din cinematograf, deschise ochii larg, îi închise, îi deschise din nou: nu vedea nimic. Absolut nimic. Nici măcar la doi paşi. Cît stătuse înăuntru ceaţa năpădise oraşul: o ceaţă densă, opacă, învăluind lucrurile şi atenuînd zgomotele, deformînd distanţele într-un spaţiu fără dimensiuni, amestecînd luminile înlăuntrul întunericului, prefăcîndu-le în pîlpîiri fără formă şi loc.
Marcovaldo se îndreaptă automat spre staţia lui 30, izbindu-se cu nasul de stîlpul indicator. În clipa aceea îşi dădu seama că e fericit: ascunzîndu-i lumea dimprejur, ceaţa îi îngăduia să păstreze în ochi imaginile de pe ecranul panoramic. Pînă şi frigul se muiase, de parcă oraşul s-ar fi învelit cu o cuvertură de nori. Înfofolit în paltonul lui. Marcovaldo se simţea apărat de orice senzaţie exterioară, plutind în gol, şi putea colora acest gol cu imaginile Indiei, ale Gangelui, ale junglei, ale Calcuttei.
Sosi tramvaiul evanescent ca o nălucă, clopoţind moale; lucrurile abia se desluşeau, faptul că stătea în fundul tramvaiului, cu spatele la ceilalţi călători, cu privirea pironită pe geam în noaptea pustie, străbătută numai de vagi prezenţe luminoase şi cîte-o umbră mai neagră decît întunericul, constituia în seara aceea pentru Marcovaldo un prilej minunat ca să viseze cu ochi deschişi, proiectîndu-şi dinainte, oriunde ar fi mers, un film fără sfîrşit pe un ecran nemărginit.
Tot rătăcind astfel cu închipuirea pierduse şirul staţiilor; la un moment dat se întrebă unde ajunsese; observă că tramvaiul era acum aproape gol; se zgîi afară pe geam, îşi tălmăci licăririle ce se iveau, stabili că staţia lui era următoarea, alergă spre uşă în ultimul moment, coborî. Privi în jur, căutînd ceva după care să se orienteze. Însă bruma aceea de umbre şi lumini pe care ochii lui reuşeau s-o capteze, nu lua forma nici unei privelişti cunoscute. Greşise staţia şi nu ştia unde se afla.
Dacă ar fi întîlnit un trecător ar fi fost o nimica toată să-l roage să-i arate drumul; însă, probabil din pricina locului izolat, a orei înaintate ori a vremii urîte, nu se zărea ţipenie. Într-un tîrziu desluşi o umbră şi aşteptă să se apropie. Nici vorbă însă: se îndepărta, poate traversa sau mergea pe mijlocul drumului, poate nici nu era un pieton, ci un biciclist pe o bicicletă fără lumini.
Marcovaldo strigă:
— Alo! Sînteţi bun, domnule! Ştiţi unde vine strada Pancrazio Pancrazietti?
Silueta continua să se îndepărteze, aproape că nu se mai vedea. Răspunse:
— Pe-acolooo... — însă nu puteai înţelege încotro arăta.
— Spre stînga ori spre dreapta? — ţipă Marcovaldo, fără să ştie dacă nu striga în van.
Răspunsul, sau o frîntură de răspuns, sosi: un „...-ta!" care putea fi şi un
„...-ga!" Oricum, întrucît nici unul nu desluşea poziţia celuilalt, dreapta sau stînga nu însemnau nimic.
Marcovaldo mărşăluia acum către o geană de lumină ce părea să vină de pe trotuarul celălalt, ceva mai încolo. De fapt, distanţa era mult mai mare: Trebuia să traversezi un fel de piaţă, cu o insuliţă ierboasă la mijloc şi cu săgeţile (singurul semn vizibil) indicînd sens giratoriu pentru autovehicule. Era tîrziu, însă fără îndoială mai rămăseseră deschise vreo cafenea ori vreo bodegă; firma luminoasă care începea să se descifreze glăsuia: Bar... Dar se stinse; peste ceea ce trebuie că era o fereastra luminată coborî o lespede de întuneric, ca un oblon. Barul tocmai se închidea, aflîndu-se încă — realiză el parcă dintr-o dată — extrem de departe.
În orice caz, trebuia să se îndrepte spre o altă lumină: mergînd, Marcovaldo nu ştia dacă urma o linie dreaptă, dacă punctul luminos spre care se îndrepta era mereu acelaşi ori se dubla, se tripla sau îşi schimba locul. Pulberea de un negru puţin lăptos prin care înota era atît de fină încît o simţea pătrunzîndu-i prin palton, printre fibrele ţesăturii, ca printr-un ciur, îmbibîndu-l ca pe un burete.
Lumina la care răzbise era uşa fumegîndă a unei cîrciumi. Înăuntru se aflau oameni aşezaţi la mese sau în picioare, la tejghea, dar — fie din pricina proastei iluminări, fie din cauza ceţii care pătrunsese peste tot — şi aici chipurile păreau neclare, exact ca în unele birturi de pe timpuri ori din ţări îndepărtate, pe care le vezi la cinema.
— Căutam... poate cunoaşteţi... Strada Pancrazietti... — începu el, însă în cîrciumă era zgomot, beţivi care rîdeau crezîndu-l beat, iar întrebările pe care reuşi să le pună, explicaţiile, pe care izbuti să le obţină, erau la rîndul lor cu totul nebuloase. Cu atît mai mult cu cît, pentru a se încălzi, comandă — sau mai bine zis lăsă să-i fie comandat de către cei care stăteau la tejghea — un sfert de vin; asta la început; apoi încă un sfert de litru, plus cîteva pahare oferite de către ceilalţi, care le însoţeau cu scatoalce zdravene în spinare. În sfîrşit, cînd ieşi din cîrciumă, ideile sale în ceea ce priveşte drumul către casă nu erau cu nimic mai limpezi decît înainte; în schimb, în ceaţă sălăşluiau parcă mai mult ca niciodată toate continentele şi toate culorile.
Purtînd în corp căldura, Marcovaldo umblă un sfert de oră încheiat, cu paşi care simţeau neîncetat nevoia să bîjbîie la dreapta şi la stingă pentru a aprecia lărgimea trotuarului (dacă mai mergea pe un trotuar), cu mîinile care simţeau nevoia să pipăie mereu zidurile (dacă mai umbla de-a lungul unui zid). Mergînd, ceaţa din creier i se risipi; însă cea de afară rămînea la fel de deasă. Îşi amintea că, la cîrciumă, îi spuseseră să apuce într-o anumită direcţie, preţ de o sută de metri, iar apoi să mai întrebe. Dar acum nu mai ştia cît se depărtase de cîrciumă sau dacă nu cumva se învîrtise în jurul cvartalului.
Printre zidurile de cărămidă ca nişte incinte de fabrici, locurile păreau pustii. Cu siguranţă că în vreun cotlon se afla şi tăbliţa cu numele străzii, însă lumina becului suspendat în mijlocul carosabilului nu bătea atît de sus. Ca să se apropie de inscripţie, Marcovaldo se căţără pe stîlpul unei „staţionări interzise". Urcă pînă să dea cu nasul de tăbliţă, dar scrisul era destul de şters iar el n-avea chibrituri să-l lumineze mai bine. Deasupra tăbliţei zidul se termina printr-o coamă dreaptă şi lată, astfel că, întinzîndu-se de pe stîlpul cu „staţionarea interzisă", Marcovaldo reuşi să se ridice sus. Zărise, montat deasupra coamei zidului, un panou mai mare bătînd în alb. Făcu doi-trei paşi pe coamă, pînă la panou; aici becul lumina literele negre pe fondul alb, însă anunţul „Intrarea persoanelor neautorizate strict interzisă" nu-l lămuri în nici un fel.
Coama zidului era suficient de largă pentru a-ţi putea menţine echilibrul şi a merge pe ea; ba chiar, dacă te gîndeai bine era de preferat trotuarului, întrucît felinarele se aflau la înălţimea potrivită pentru a vedea pe unde calci, trasînd o dîră de lumină în mijlocul beznei, într-un anumit punct zidul se termina, iar Marcovaldo se trezi faţă-n faţă cu vîrful unui stîlp; dar nu, peretele făcea numai un unghi drept şi se continua...
Şi tot aşa, depăşind colţuri, intrînduri, bifurcaţii şi stîlpi, drumul lui Marcovaldo urma un traseu neregulat; în mai multe rînduri el crezu că zidul se termină, pentru ca apoi să descopere că acesta se continua într-o altă direcţie; după atîtea ocolişuri nu mai realiza în ce poziţie se găsea, adică în care parte trebuia să sară dacă-ar fi vrut să coboare din nou în stradă. Să sară... Dar dacă diferenţa de nivel se mărise? Încălecă pe vîrful unui stîlp, încercă să scruteze golul de dedesubt într-o parte şi alta, însă nici o rază de lumină nu ajungea pînă la pămînt: putea fi vorba de o mică săritură de doi metri sau de un abis. Nu-i rămînea altceva de făcut decît să meargă mai departe, pe coamă.
Prilejul salvator nu întîrzie însă să se ivească. Era o suprafaţă plană, albicioasă, lipită de zid: probabil acoperişul din ciment — după cum aprecie Marcovaldo înaintînd pe el — al vreunei clădiri care se prelungea în întuneric. Se căi însă curînd că mersese prea departe: acum pierduse orice punct de referinţă, se îndepărtase de şirul becurilor şi fiece pas pe care-l făcea putea să-l ducă pe marginea acoperişului sau chiar mai încolo, în gol.
Golul era într-adevăr un abis. Dedesubt licăreau nişte luminiţe, aflate parcă la mare distanţă: dacă acelea erau becurile, pămîntul trebuie că se afla şi mai jos. Marcovaldo se găsea suspendat într-un spaţiu imposibil de imaginat: din cînd în cînd deasupra lui apăreau lumini verzi şi roşii, alcătuind nişte figuri neregulate ca nişte constelaţii. Tot urmărind luminile acelea, cu ochii pe sus, nu-i trebui mult să facă un pas în gol şi să se prăbuşească.
„Am murit!" se gîndi el, însă în aceeaşi clipă realiză că se afla pe un teren moale; mîinile lui pipăiau iarba; căzuse în mijlocul unei pajişti, nevătămat. Luminile joase, care i se păruseră atît de depărtate, erau nenumărate lămpi mici dispuse în şir la firul ierbii.
Un loc neobişnuit pentru lămpi, excelent însă pentru el, fiindcă lămpile îi marcau drumul. Piciorul lui nu mai călca acum pe iarbă, ci pe asfalt: printre pajişti trecea un drum mare asfaltat, iluminat de fasciculele acelea la firul ierbii. În jur, nimic: numai licăririle colorate la mare înălţime, care apăreau şi dispăreau.
„O şosea asfaltată trebuie să ducă undeva", se gîndi Marcovaldo şi merse înainte. Ajunse la o bifurcaţie, chiar la o intersecţie: fiecare din drumuri era flancat de lămpile acelea mici şi joase, fiind marcat cu nişte cifre albe de dimensiuni uriaşe.
Îi pieri tot curajul. Ce rost avea să aleagă încotro s-o apuce dacă peste tot nu exista decît această pajişte ca-n palmă, năpădită de ceaţă? În acelaşi moment desluşi — chiar la nivelul ochilor — tremurul unor raze de lumină. Un bărbat în carne şi oase, îmbrăcat — se părea — într-o salopetă galbenă, agita două palete luminoase ca cele ale şefilor de gară.
Marcovaldo alergă spre bărbatul acesta şi, înainte să fi ajuns lîngă el, începu să vorbească precipitat:
— Hei, dumneata, spune-mi, eu, aici, cu toată ceaţa asta, ce mă fac, ascultă...
— Să n-aveţi grijă — îi răspunse, calmă şi politicoasă, vocea bărbatului în galben —, peste o mie de metri nu există ceaţă, mergeţi liniştit, scăriţa e-aici în faţă, ceilalţi au şi urcat.
Erau nişte cuvinte cam fără noimă, însă încurajatoare; Marcovaldo se bucură mai ales auzind că la doi paşi se aflau alţi oameni; înaintă ca să ajungă la ei, fără să mai întrebe altceva.
Scăriţa despre care fusese avizat în chip misterios era într-adevăr o mică scară albă, cu trepte potrivite, mărginită de două balustrade. Marcovaldo urcă. Din pragul unei uşiţe, o tînără îl salută cu atîta amabilitate, încît părea cu neputinţă să i se adreseze chiar lui.
Marcovaldo nu mai contenea cu temenelele:
— Toată stima, domnişoară! Omagiile mele! — Pătruns de frig şi umezeală cum era, nu-i venea să creadă că găsise adăpost sub un acoperiş...
Intră, clipi mărunt din pleoape, orbit de lumină. Nu era într-o casă. Se afla — unde? — într-un autobuz, păru el să priceapă, un autobuz lung, cu multe locuri goale. Se aşeză; de obicei, cînd se întorcea acasă lua tramvaiul, nu autobuzul, fiindcă biletul costa ceva mai puţin, însă de data aceasta se rătăcise într-o zonă mult prea depărtată, unde — fără îndoială — nu circulau decît autobuze. Ce noroc că ajunsese la timp pentru cursa asta, care trebuie că era ultima! Şi ce scaune moi şi confortabile! Acum că aflase, Marcovaldo o să călătorească mereu cu autobuzul, chiar dacă pasagerii erau supuşi la oarecare corvezi (3... sînteţi rugaţi — zicea un difuzor — să nu fumaţi şi să vă prindeţi centurile...") Iar huruitul motorului la pornire era de-a dreptul exagerat.
Un ins în uniformă trecea printre şirurile de scaune.
— Iertaţi-mă, domnule taxator — zise Marcovaldo —, aveţi idee dacă există o staţie pe lîngă strada Pancrazio Pancrazietti?
— Poftim, domnule? Prima escală e la Bombay, apoi la Calcutta şi Singapore.
Marcovaldo privi în jur. Pe celelalte locuri şedeau impasibili indieni cu barbă şi turban. Era chiar şi cîte-o femeie, înfăşurată într-un sari brodat şi cu o aluniţă de lac pe frunte. Prin hublouri se zărea noaptea înstelată, acum, după ce avionul depăşise pătura densă de ceaţă, zburînd prin cerul senin al marilor înălţimi.
În româneşte de
MIHAI BANCIU
(Perpetuum comic ’88, pag. 228)
