Vara în amurg

        Căldura s-a mai domolit. Dinspre apă începe s-adie o boare răcoroasă luminată de soarele ce stă s-apună în spatele blocurilor cenuşii pe balcoanele cărora prind să sune muzici în tranzistoare şi se ivesc trupuri de bărbaţi, strînse în maiouri albe, staţionînd mulţumiţi printre ghivece cu plante firave.
        El stă pe conducta ruginită, cu spatele lipit de ţeava unui bătător de covoare şi priveşte lumea care începe să treacă spre casă, desculţă, în slipuri sau halate, ca şi cum s-ar afla într-adevăr la mare, în vilegiatură, nu pe marginea unei bălţi artificiale, la periferia oraşului. O căruţă cu ţigani trece în trap uşor, urmată de un mînz cenuşiu. Cîţiva copii aleargă după o minge, claxonaţi de o Dacie gri. Sandu mai trage un gît din sticla ascunsă-n geantă şi se-ncăpăţînează s-aştepte, privind cu luare-aminte fiecare faţă. Stă acolo, să fie vreo două ceasuri şi ea tot n-apare. „Sînt la plaje. Viorica", găsise biletul înfipt în uşa apartamentului. O căutase peste tot, pe sub pomi, pînă departe, spre stăvilar, unde perechile se răcoreau, făcuse drumul de cîteva ori, dar n-o descoperise deloc printre trupurile întinse pe iarba uzată şi prăfuită, năpădită de tinichele şi sticle sparte. Probabil că, miop cum e, totuşi n-o văzuse. Dar din locul ăsta, unde stă acum, sigur n-o mai pierde. Un bărbat cu pantalonii sumeşi şi o femeie într-o rochie subţire, înflorată, udă la poale, trec mîndri purtînd un preş, din care apa curge şiroaie. N-o va mai lăsa de-acum. S-a hotărît! Gata! O ia de nevastă. Prea mult a ocolit-o. De prea multe ori a părăsit-o şi iar a revenit. Aşa, în răstimpuri, cînd şi-aducea aminte, îl lovea dintr-odată dorul şi suna la uşa ei. O găsea întotdeauna singură, rămînea o noapte, apoi pleca spre a reveni peste alte trei, patru luni, după ce, în ziua plecării jurase că la prînz e-napoi, să-l aştepte cu masa. Sporadic, tot aşa, îi făcuse şi-un copil.
        Priveşte — prin înserarea care acum a coborît de-a binelea — ultimele perechi întorcîndu-se spre casă şi simte amărăciunea lovindu-l ca un junghi în inimă, pentru că, iată, ea nu-i nicăieri. Se desprinde cu greu, şi-o ia spre blocul aflat lîngă bisericuţa părăsită. Urcă iar la etajul opt, apartamentul 77, să mai verifice o dată; să se convingă, să mai încerce, poate, totuşi... Inima începe să-i bată nebuneşte: creanga de pin pe care i-o lăsase în uşă nu mai era. A venit! Da, e-năuntru! Doamne, ce noroc! I-aude paşii apropiindu-se, uşa se deschide odată cu braţele lui şi o bătrînă îl priveşte mirată.
        — Viorica!, bîlbîie el.
        — Eu sînt!
        Atîta timp să fi trecut oare?! se trezeşte întrebîndu-se fără noimă.
        — Dar dumneavoastră o căutaţi pe cealaltă, revine bătrîna, pe nepoată-mea, probabil. Tot Viorica. Nu mai stă aicea. S-a măritat cu domn’ Marcel, a luat-o la Focşani. Dacă-i vorba de vreo comunicare însă, ceva... Dumneavoastră aţi lăsat creanga...
        Vede buzele gurii supte mestecînd înainte cuvinte pe care nu le mai aude. Se-ntoarce coborînd treptele cu viteza cea mai mare pe care i-o pot imprima picioarele muiate, gîndindu-se că va mai trebui să şteargă din memorie şi din repertuar încă un nume. Trece vremea, frăţioare, se duce, mormăie căutînd prin întunericul holului uşa de la ieşire.

(Perpetuum comic ’91, pag. 143)

Vezi toată postarea

Anecdote V (pc91

        — Ce faceţi? — ţipă pacientul către dentist. Trebuia şi-mi scoateţi alt dinte!
        — Calm, calm! Vom ajunge şi la el, prietene!

*

        Un tribunal american a condamnat un inculpat la 130 de ani de închisoare.
        — Nu vă alarmaţi — l-a încurajat judecătorul. Nu sîntem birocraţi. Veţi ispăşi atît veţi putea.

*

        — Care este diferenţa între sport şi infidelitate?
        — Despre sport vorbesc toţi, dar nimeni nu-l practică.

*

        Soţul se întoarce vesel acasă şi-i spune soţiei:
        — L-am auzit pe portar cum se lăuda unui domn că s-a culcat cu toate femeile din bloc, cu excepţie uneia.
        Soţia căzu pe gînduri, apoi zise:
        — Precis e mototoala aceea de la etajul trei!

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 94)

Vezi toată postarea

Anecdote III (pc91)

DIAGNOSTIC
        — Domnule doctor, nu ştiu ce se-ntîmplă cu mine dar cînd dorm, fluier...
        — Nu e grav.
        — Ba este, fiindcă locuiesc la parter şi sînt şef de gară!

UNDEVA, ÎN MUNŢI
        Un turist ajunge într-un sat pierdut în munţi. Se întîlneşte cu o ţărancă pe care o întreabă:
        — E foarte frumos aici dar e cam pustiu. Medic aveţi?
        — Nu.
        — Şi ce faceţi cînd sînteţi bolnavi?
        — Ei şi dumneavoastră... murim de moarte naturală!

MAŞINA LUI „GROUCHO"
        Invitat să-şi petreacă sfîrşitul de săptămînă la vila unui prieten din Hollywood, vestitul comic american al cinematografuiui anilor ’30 ajunge acolo la volanul unei maşini foarte vechi.
        — De unde ai vechitura asta? îl întreabă gazda, rîzînd.
        — Ce vechitură? Asta e maşina mea de oraş!
        — Da? Atunci aş dori să-mi precizezi despre ce oraş e vorba: Pompei, Babilon, Siracuza?

Culese de IOSIF VIANU

(Perpetuum comic ’91, pag. 67)

Vezi toată postarea

Din jurnalul unui actor

        Sept. 1976. M-am prezentat la teatrul din oraşul N, unde am fost repartizat. Directorul mi-a vorbit timp de o jumătate de ceas despre încrederea în talentul meu, în tinereţea mea, în voinţa mea de afirmare. La fel şi colegii mei de profesiune. Abia aştept să arăt ce pot. Am recitit cîteva capodopere ale dramaturgiei, pentru a-mi împrospăta memoria cu viitoarele roluri care mă aşteaptă: Oedip, Macbeth, Hamlet, Romeo, Tartuffe, Don Juan, Trigorin, Ştefan cel Mare, Rică Venturiano şi altele.
        Oct. 1976. Au început repetiţiile cu „Henric al VIII-lea", de Shakespeare.
        Am fost distribuit şi eu, ceea ce e deja o victorie. Joc rolul lui Griffith, uşierul reginei Katharine. Un rol mic, dar greu, pentru că uşa pe care o închid şi o deschid e din stejar masiv. Înaintea fiecărui spectacol trebuie s-o ung, altminteri se blochează lăsînd în culise pe regină şi întreaga suită. În orice caz, de mine depinde întreg actul al IV-lea. De m-ar vedea părinţii cu cîtă măreţie închid şi deschid uşa ce s-ar mai mîndri că m-am făcut actor!
        Feb. 1978. Punem în scenă „Romeo şi Julieta". Mi s-a explicat că, la cei 28 de ani ai mei, sînt prea tînăr şi lipsit de experienţă scenică pentru al juca pe Romeo. A fost distribuit maestrul Petre Ştefaniu-Vrancea, care are 55 de ani şi o bogată experienţă în spate. Anul trecut a jucat pe Richard al III-lea şi a făcut o impresie deosebită, maestrul Petre Ştefaniu fiind cocoşat din naştere. Se pare că regizorul, adus special de la Bucureşti, va înscrie o pagină de referinţă în montările cu această piesă, propunînd pentru prima dată un Romeo cocoşat. „Drama eroului va fi triplă, ne-a spus regizorul. El este şi vîrstnic şi cocoşat şi va şi muri. Va fi zguduitor". Eu am fost distribuit în suita lui Tybalt şi-l scot pe acesta de pe scenă după ce va fi ucis în duel. E o scenă grea, dar regia e mulţumită de mine.
        Oct. 1979. Premieră de răsunet: „Danton", de Camil Petrescu. Zeci şi zeci de personaje. Regizorul mi-a încredinţat rolul copilului lui Danton, care în piesă are vreo 10—12 ani şi, eu fiind cel mai tînăr actor, voi face un rol de compoziţie. Propriu-zis n-am nimic de zis, dar mi s-a indicat un joc mut plin de simţire.
        Ian. 1980. În sfîrşit, talentul meu dă roadele aşteptate. Un cronicar al revistei „Scena" m-a remarcat cu aceste cuvinte: „O impresie de neşters ne-a oferit interpretul copilului lui Danton, uriaş la fizic ca şi tatăl său şi care aruncă nişte priviri de oligofren, vădindu-se că urmaşii marilor bărbaţi nu moştenesc nimic din geniul părinţilor".
        Iunie 1981. Noul director a remarcat timbrul deosebit de plăcut şi bărbătesc al vocii mele. Am fost solicitat să fac o înregistrare magnetică cu următoarele replici: „Atenţiune, începe spectacolul. Publicul spectator este rugat să-şi ocupe locurile în sală. Vă mulţumim". Am avut puţin trac, dar pînă la urmă înregistrarea a ieşit foarte bine. N-am jucat în nici o piesă nouă în stagiunea actuală, dar vocea mea e prezentă în teatru seară de seară.
        Martie 1982. Am fost solicitat să joc împreună cu amatorii de la Liceul pedagogic din localitate, pentru a da un plus de greutate într-un spectacol. Am acceptat bucuros pentru că au nevoie de un sfat competent. Le-am spus să nu se simtă timoraţi că joacă împreună cu un profesionist, că şi eu am fost amator cîndva şi a trebuit să muncesc mult pînă la afirmare. Trebuie să fiu atent cu ei, să nu-i complexez prea tare.
        Iulie 1983. M-am apucat să colecţionez cutii de chibrituri. E o pasiune nobilă care îţi dezvoltă simţul ordinii, al perseverenţei şi al armoniei, lucruri absolut necesare meseriei mele de bază. Am găsit şi alţi cîţiva colecţionari împătimiţi, de la filarmonică şi teatrul de estradă.
        Aprilie 1984. În teatru a avut loc o întîmplare tragică. În scena balconului din „Romeo şi Julieta", maestrul Petre Ştefaniu s-a prăbuşit de pe balcon şi a fost dus la spital. În urma intervenţiei chirurgicale, marelui nostru actor i s-a extirpat cocoaşa. Regizorul a cerut, în consecinţă, scoaterea spectacolului din repertoriu, căci, spunea el, un Romeo fără cocoaşă nu mai are nici un haz.
        Feb. 1985. Am început stagiunea cu un nou spectacol, absolut original: „Pescăruşul" de Cehov. Acţiunea este mutată în zilele noastre, iar Nina Zarecinaia nu vrea să se facă actriţă, ca în vechile montări, ci aviatoare. Zborul devine simbolul montării. Ea are un accident (nu i se deschide paraşuta la timp) şi se întoarce în orăşelul din care a plecat pentru a învăţa pe cei mai tineri să înveţe să piloteze ultimul tip de avionete numite „Pescăruşul". Eu am fost distribuit în rolul unuia din tinerii care vor să zboare, un rol mut, iarăşi, dar de mare profunzime. Costumul de zbor a făcut o impresie extraordinară. NASA a cerut direcţiei teatrului relaţii despre spectacol, intenţionînd să-l filmeze pentru a ridica moralul cosmonauţilor înainte de zbor.
        Mai 1986. S-au împlinit zece ani de activitate în teatru. La masa festivă directorul a vorbit despre talentul meu de a face neuitate rolurile aparent minore şi de a face uitate rolurile aparent majore. Acum, ca actor de categoria I, am spus eu în încheiere, sînt conştient că mă aşteaptă noi şi noi satisfacţii şi împliniri profesionale.
        Aprilie 1987. Am avut o convorbire absolut interesantă cu noul director al teatrului, bineînţeles, în culise. O reproduc pentru posteritate:
Directorul: Dumneata ce cauţi pe-aici?
Eu: Cum adică, ce caut?
Directorul: Persoanele străine n-au ce căuta în culise.
Eu: Eu, persoană străină? Eu sînt actor categoria întîi tovarăşe.
Directorul: Să fii sănătos, că nu te-am văzut jucînd de 6 luni de cînd conduc teatrul!
Eu: Ce sînt eu de vină că s-a prăbuşit balconul cu maestrul Ştefaniu şi că s-a scos spectacolul de pe afiş? Ce sînt eu de vină că interpreta tinerei Nina a ieşit la pensie şi nu se mai joacă acest minunat spectacol despre aviaţie, care este „Pescăruşul"? Şi vă rog să nu vorbiţi insolent cu artiştii! Ehe, cîţi directori am schimbat eu în peste un deceniu de activitate... Dumneata ştii cîte premii am luat eu pentru colecţia mea unică de chibrituri?
        August 1988. Dupa 12 ani, teatrului i-a fost repartizat un nou absolvent al institutului. Directorul i-a vorbit o jumătate de oră despre încrederea în talentul său, în voinţa sa de afirmare. Noi, cei mai tineri actori din teatru ne-am împrietenit repede. Mi-a cerut cu împrumut cîteva texte de Shakespeare, Cehov, Caragiale şi alţi clasici, pentru a nu fi luat prin surprindere cînd va fi pus să joace pe Hamlet, Trigorin sau Rica Venturiano. I-am arătat şi colecţia mea de chibrituri. A fost uluit şi m-a întrebat cînd am avut timp să adun atîtea cutii. Printre picături, i-am răspuns. Orice mare artist în meseria de bază, trebuie să aibă o pasiune colaterală. I-am dăruit şi cîteva dubluri de cutii pentru a începe să-şi încropească o colecţie. Pe urmă m-a întrebat dacă n-am nişte vaselină să ungă uşa care scîrţîie în „Henric al VIII-lea". Piesa s-a reluat într-o viziune nouă şi am fost distribuit în rolul lui Griffith. I-am dat un borcan întreg. Noi, tinerii, trebuie să ne ajutam între noi. Pe mine nu m-a ajutat nimeni la începutul carierei şi uite că m-am descurcat. Mai tîrziu, mi-a spus că a început să-şi mărească colecţia de cutii de chibrituri. Mă bucură seriozitatea lui. Făra ea nu faci nimic în viaţă. Dar închei aici aceste rînduri pentru astăzi. Mă grăbesc spre teatru unde se reia „Romeo şi Julieta" într-o viziune absolut originală. Julieta, de fapt, e o fată bătrînă, ceea ce explică dragostea ei la prima vedere. Rolul a fost încredinţat soţiei directorului care, din dragoste pentru un teatru modern, revoluţionar în expresie, va renunţa la comoditatea condiţiei de pensionară pentru a-şi pune talentul în slujba unei cauze nobile.

(Perpetuum comic ’91, pag. 54)

Vezi toată postarea

Asediez maternitatea

        ...De cum am pătruns împreună cu Scumpa Mea în incinta maternităţii, toţi cei prezenţi s-au făcut forte să mă lămurească, în termeni tehnici sau profani, că locul meu ar fi oriunde, numai acolo nu.
        Nu i-am crezut, bineînţeles.
        N-aveau ei feţe de oameni pe care să-i crezi pe cuvînt! Nu puteam s-o las pe Scumpa Mea acolo, singură, pe mîna lor! Medicul părea un măcelar păros — ce zic eu măcelar? Un gîde părea el! Iar surorile — calfele lui!
        Am încercat să-mi spun punctul de vedere, dar portarul, un găligan fioros, m-a apucat de gulerul hainei şi m-a azvîrlit în stradă.
        Bineînţeles că am sărit imediat gardul înapoi.
        M-au prins, m-au ambalat într-o cămaşă de forţă, m-au legat de-un pat de fier, şi-au încuiat de două ori uşa debaralei pe dinafară. Apoi paşii lor s-au pierdut în depărtare.
        Mi-am ros legăturile, am sfîşiat cu unghiile cămaşa de forţă, am distrus patul de fier, am trecut prin uşă ca printr-un petec de hîrtie creponată şi m-am ascuns sub o scară.
        Cîteva minute mai tîrziu s-au auzit iar paşi, de data asta apropiindu-se de ascunzişul meu, şi cînd un colos în halat alb mi-a depăşit vizuina, i-am aplicat o lovitură cu tocul pantofului care l-a anesteziat total. L-am dezbrăcat de halat, m-am îmbrăcat eu cu el, mi-am înfundat boneta pe cap şi am luat-o la goană spre sala de naşteri. Nenorocita aia de bonetă îmi era mare, îmi aluneca mereu pe nas, aşa că i-am făcut un nod în spate, mi-am apucat poalele halatului cu mîna şi m-am năpustit în încăperea cu pricina.
        Tocmai la timp!

        Călăii trebăluiau deja în jurul Scumpei Mele! Cînd m-am apropiat, măcelarul tocmai îmi apucase de ambele picioare feciorul abia născut şi îl scutura plin de cruzime. Îmi mai aduc aminte numai că, înainte de a leşina, apucasem să pun mîna pe un bisturiu, hotărît să-l înjunghii pe barbar.
        Cînd m-am trezit, primele cuvinte pe care le-am auzit au fost următoarele:
        — De douăzeci de ani moşesc, am văzut mii de nou-născuţi, dar copil mai frumos ca al apucatului ăsta n-am mai pomenit!
        Am sărit în sus, am sărutat-o pe moaşă, (în treacăt fie spus, era cea mai frumoasă moaşă în pragul pensionării pe care o văzusem, la rîndul meu, pînă atunci...) am făcut cu ea în braţe un tur de valsuri, polci şi menuete prin tot blocul operator, l-am îmbrăţişat şi pe doctor (un bărbat foarte distins, de o nobleţe şi spiritualitate rar întîlnite) şi i-am promis că îi voi fi veşnic recunoscător, mergînd pînă acolo încît îl voi face nemuritor, introducîndu-l în viitorul meu roman poliţist în care un medic ginecolog este găsit asasinat într-un balot de tifon, după care am solicitat să-mi examinez imediat feciorul şi încă amănunţit şi foarte îndeaproape.
        Am fost evacuat din sală şi azvîrlit direct în răsadurile de flori din curtea interioară.
        — Scumpa Mea! Scumpa meaaaaa! Unde eeeşti? am început eu imediat să strig.

        Patru sute de capete blonde, brunete, roşcate, coafate, zbîrlite, ciufulite sau proaspăt şamponate au apărut în ferestre, patru sute de voci au răspuns: „Aici!"
        Eu însă, din mulţimea de capete, îl vedeam numai pe cel al Scumpei Mele!
        M-am interesat precaut:
        — Eşti vie, Scumpa Mea?
        — Da, mi-a răspuns ea după ce s-a consultat cu o vecină de pat.
        — Eşti sigură? am insistat eu.
        — Aproape, a bîiguit ea indecisă.
        — Ce face băiatul?
        — Doarme.
        — Are toate degetele?
        — Are douăzeci.
        Era să leşin!
        — Douăzeci la o mînă?!
        — Douăzeci în total.
        — Repartizate armonios?
        — Cred că sînt cîte cinci...
        — Le-ai numărat bine?
        — Le-am numărat de două ori...
        — Mai numără-le o dată!
        Capul Scumpei Mele a dispărut.
        Pînă la reapariţia lui, a trecut secolul XX. În pragul secolului XXI, am auzit ca prin vis:
        — Are cîte cinci la fiecare mînă.
        — Dar la picioare?
        — La picioare are restul.
        Restul era zece. Împărţit la doi, cinci. Părea în regulă, dar nu eram perfect convins. M-am interesat!
        — Aşa trebuie să fie?
        — Cred că da... Ştii, sînt şi eu la primul copil...

        M-am cotrobăit prin buzunare, am descoperit un creion chimic pe care îl pregătisem încă de acasă, i l-am aruncat la etajul şase Scumpei Mele.
        — Ce să fac cu el?
        — Cum ce să faci? m-am uimit eu de ignoranţa Scumpei Mele, care fusese în stare să producă o aşa minune ca feciorul meu, dar nu manifesta nici umbră de spirit practic. Cum ce să faci? Să te iscăleşti pe copil. Vrei să ni-l schimbe?
        Mai departe nu mai ţin minte ce s-a mai întîmplat, s-o fi rupt filmul...
        Secvenţa următoare mă arată însă pe mine, la ora închiderii barului de la etajul 22 al hotelului Intercontinental, dansînd cu capul pe umărul...
        — Hei, stop cadru! Ce faceţi acolo! Ce umăr e acela?!
        Eh, n-are nici o importanţă... au încurcat peliculele...
        Vă garantez eu că era umărul robust al şefului de orchestră...

(Perpetuum comic ’89, pag. 22)

Vezi toată postarea

Un expres pentru Daia sau cum călătoresc ardelenii

        Vine, mă rog frumos, ghezăşu-n Gara de Nord cu spatele înainte, ca un bolind. Pufăie, mă rog frumos, domnişorii controlori fac „ţîrrr!" din ţignale şi clatină flamurile de parcă ar fi arbitri cînd joacă ăi din Daia cu ăi din Sebeş, de nu mai mere nimeni să lucre.
        Amu, se ţîpă-n vagon baci Iuon, Ghiorghie, Văsălie şi Mărie, tăţi din Daia, adică: ei — dăieni şi ea — dăiană.
        — No, mă Ioane, tu şezi în picioare şi gîndeşti?
        — Nu, mă Văsălie, io numa’ şed.
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte. În faţa lui e un sac, pe culoar. Vine şi controlorul.
        — Bă frate-miu, bă, mînca-ţi-aş gura, scoate beletu’ dacă te urcaşi.
        — Matalie, domnişorule controlor, aşa fain vorbeşti, de parcă ai fi controlor doctor.
        — Păi, sînt!
        — No, dacă eşti controlor învăţător doctor, musai că ăi fi din Tîrgu-Jiu!

*

        — Bă, frate-miu, bă, ăsta cu sacu’, pune, bă, sacu’ sus că te amendez.
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.
        — Dom’ controlor doctor din Tîrgu-Jiu, Ghiorghie şi-a uitat acasă cartela de vorbit.
        — A uitat-o, a uitat-o, bă frate-miu, da’ dacă nu pune sacul sus îl amendez Păi?! Dumneata, ăla cu clop, vezi că ai un morcov în ureche.
        — No, mă rog frumos, ce-aţi spus?
        — Ai un morcov în ureche.
        — Cum?
        — Ai un morcov în ureche.
        — Eee?
        — Ai-un-mor - cov-în-u-re-che!
        — Ceee?
        — Ai un morcov în ureche!
        — No, vorbeşte mai tare!
        — Ai... un... morcov... în... ureche!
        — No, domnişorule, vorbeşte mai tare, că io am un morcov în ureche şi n-aud!

*

        La Sinaia, apare ospătarul de la vagonul restaurant:
        — Aveţi măsline?
        — Avem măsline.
        — Daţi-mi două măsline.
        Văsălie ia două prune şi le vîră-n urechi.
        — No, mai aveţi măsline?
        — Mai avem măsline.
        — Daţi-mi două măsline!
        Baci Iuon cumpără două măsline şi le vîră-n urechi.
        — No, prunie aveţi?
        — Avem prune.
        — Daţi-mi două prune.
        Dăiana cumpără două prune şi le vîră-n urechi.
        — Dumneavoastră de ce aţi cumpărat prune?
        — No, mă rog frumos, domnişorule, dacă n-aveţi măsline...
        Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă, frate-miu, beletele, bă’. Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ală sus! O sută de lei amendă.
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate o sută de lei.
        — Acu’ scăpaşi ieftin, da’ dacă nu pui sacu’ sus...
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.

*

        La Predeal, pîş-pîş, vine ospătarul:
        — Bananeee, bananeee!
        Negrul cumpără o banană. Ardelenii de la Daia cumpără şi ei cîte o banană, dar nu ştiu cum să înceapă. Negrul jupoaie banana. Dăienii îşi jupoaie bananele şi aşteaptă. Negrul duce banana la gură. Dăienii duc bananele la gură. Trenul intră în tunel, brusc se face întuneric, iar Văsălie ţipă ca din gură de şarpe:
        — Tu Mărie, nu mîncaţi bananele, că io cum am muşcat, am şi orbit!

*

        Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă frate-miu, beletu’, bă! Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Două sute de lei amendă!
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate două sute de lei.
        — Acu’ scăpaşi ieftin, da’ dacă nu pui sacu’ sus...
        Baci Ghiorghie tace de nu se mai opreşte.

*

        Negrul a terminat banana. Dăienii şi-au terminat bananele. Dăiana îl întreabă:
        — Mă rog frumos, domnişorule, un’e mergi?
        — La Braşov.
        — La Braşov, la Braşov, da’ la cinie?
        — La mama. S-a născut în Daia, dar locuieşte în Braşov.
        — Şi, mă rog frumos, cum o ajuns aici?
        — Nu a ajuns... a rămas.
        — No, mă rog frumos, luminează-mă!
        — În timpul războiului, tata a sărit cu paraşuta dintr-un avion şi a căzut într-un lan de grîu de la Daia.
        — No, şi?
        — Mama dormea în lan.
        — No, şi?
        — Tata strîngea paraşuta.
        — No, şi?
        — Tata a găsit-o pe mama.
        — No şi?
        — Tata a trezit-o pe mama.
        — No, şi?
        — Mama a rupt-o la fugă.
        — No, şi?
        — Tata a lăsat paraşuta şi a început să fugă după mama.
        — No, şi?
        — Mama fugea, tata după ea.
        — Ioi, săraca!
        — Braşovu’ bă frate-miu! Coborîţi!
        Negrul îşi ia bagajele şi coboară, iar dăiana oftează din măruntaie:
        — No, mă rog frumos, da’ oare o fi prins-o tat-su pe mumă-sa?

*

        Trenul pleacă.
        — Bă, frate-miu, beletu’ bă’. Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Trei sute de lei amendă.
        Baci Ghiorghie nu scoate o vorbă, dar scoate trei sute de lei.
        — Bă frate-miu, bag de samă-n mintea mea că omu ăsta nu vorbeşte. Ce are, bă frate-miu?
        — A rămas aşa de zece ani.
        — Da’ ce-a păţit?
        — A plecat din Daia la Sebeş. Merea-n vînt’ mai răpide decît ghezăşu’... Ghiorghie dă s-aprindă ţigara, da’ vîntu’ mere tare în contra tui, dinspre Sebeş. Dă s-aprindă alt chibrit. N’ica! Se-ntoarce Ghiorghie cu spatele contra vîntului, adică spre Sebeş, aprinde ţigara şi mere tăt-nainte. Şi mere şi mere, cu vîntu-n spate, pînă-aude cîinii lătrînd. „Tulai, Doamne, cîinii ăstora din Sebeş latră tăt c-ai noştrii din Daia". De-atunci nu l-au mai lăsat neamurile să plece din sat, sau dacă mere-undeva — să nu scoată o vorbă!
        — I-auzi. Păi numa’ dintr-atîta?
        — No, că a mai făcut una.
        — E?
        — A murit un cal la cooperativă şi preşedintele, dragu de iel, zice: „No, măi Ghiorghie, îngroapă calu’!" Ghiorghie sapă groapa, leagă calu’, mă rog frumos, de picioare şi traje şi traje... intră în groapă şi traje şi traje... şi calu’, mă rog frumos, se ţîpă peste Ghiorghie-n groapă...

*

        Intră gîfîind, alt ardelean:
        — No, rogu-vă departe-i Braşovu’?
        — No, că tare aproape-i.
        — Mulţam fain!

*

        Trenul zăboveşte la Făgăraş. Vine controlorul doctor din Tîrgu-Jiu:
        — Bă frate-miu, beletu’, bă! Hait! Bine, bă frate-miu, da-ţi spusăi să pui sacu-ăla sus. Gata, acu’ hai cu mine la miliţie!
        În sfîrşit, baci Ghiorghie vorbeşte:
        — No mă rog frumos, amenzile le-am plătit cinstit. Da’ la miliţie de ce să merg pentru sacu’ altuia?

*

        No, rogu-vă, departe-i Braşovu’?
        — Nu prea.
        — Mulţam fain!

*

        Trenul ajunge la Sibiu. Apare alt ardelean, după port — dinspre părţile Devei.
        — Mergeţi departe?
        — Acasă!
        — Şi io tăt acasă!
        — No, binie!
        — Io mă hodin o ţîrucă. De cum ajungeţi acasă, mă sculaţi şi pe minie.
        — No, să te scoale ei! spune dăiana. La mine n-ai ce căta că mi-s cu bărbat acasă!

*

        — No, rogu-vă frumos, departe-i Braşovu'?
        — Acu’ chiar că-i tare departe!

*

        — Pasagerii pentru Sebeş Alba sînt rugaţi să coboare din vagoane!
        Dăienii şi dăiana îşi iau straiţele.
        — Bă frate-miu, io bag de seamă-n mintea mea, de ce sînteţi hazoşi ăştia din Daia?
        — Da’ia, mă rog frumos!

Selecţie si coomperaj de ION TIPSIE

(Perpetuum comic ’87, pag. 178)

Vezi toată postarea

Intransigenţa contabilului Elefterie

        Atunci cînd nu mergea să cumpere lapte, ziua contabilului Elefterie începea la ora şase dimineaţa. Dacă zorile îl aflau într-o dispoziţie bună, se bărbierea la sînge, fluierînd cîntece de viaţă nouă. Dacă zorile, dimpotrivă, îl găseau indispus, deschidea mai întîi radioul, pentru ca ştirile ultimelor izbînzi din agricultură să-l mobilizeze. În deobşte, însă, dispoziţia contabilului Elefterie nu era nici bună, nici rea, ci mai întotdeauna aceeaşi.
        Povestirea noastră se desfăşoară într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe cînd eroul nostru se îndrepta spre partea cea mai pasionantă a existenţei sale, către masa de lucru unde-l aşteptau fişele de recepţie şi avizele de expediţie, unde şuruburile şi piuliţele se rînduiau frumos în rafturi iar pe cutiile cu motoare luceau, vopsite în roşu, numerele de inventar. Contabilul Elefterie verifică sigiliile, descuie magazia, trase în urma sa zăvorul şi-şi scoase pardesiul pe care-l aşează pe umeraş. Apoi îşi îmbrăcă halatul, îşi trase cotierele, întinzîndu-le pe braţ, şi-şi puse basca bleumarin pe care-o înfundă cu nădejde pîna spre mijlocul frunţii. Avu însă grijă să-şi lase în afară urechile ciulite pentru ca nici cel mai mic foşnet să nu-i scape. După care muie plaivazul în gură şi porni să adune o coloană de cifre, bolborosind rar şi cu voce tare fiecare număr. După ce socoti de trei ori şi de fiecare dată îi ieşi alt rezultat, dovadă a caracterului variat şi pasionant al muncii sale, contabilul Elefterie ridică, într-o doară, privirile. Fără să realizeze prea bine ce vedea, îşi coborî din nou ochii în hîrtii. Abia peste cîteva clipe, cînd simţi că ceva nu e-n ordine, ridică fruntea şi ceea ce văzu îl făcu să caşte ochii cît cepele. În faţa sa se afia o fată nespus de frumoasă care răspunse cu un zîmbet fermecător privirilor sale holbate şi tîmpe. Era nu numai frumoasă, ci şi strălucitoare, cu un păr lung, blond şi luminos, cu ochi albaştri şi sclipitori, cu o piele catifelată şi orbitor de albă. Contabilul Elefterie rămase năuc; îi trebuiră cîteva clipe ca să se-adune.
        — Livrările de mărfuri se fac numai după ora nouă! declară căutînd să pară cît mai autoritar.

        Fata continua să zîmbească. Purta o rochie lungă, azurie, transparentă şi decoltată pînă la sabotaj.
        — După ora nouă! repetă, ceva mai moale, şi-şi coborî ochii în hîrtii.
        Fata nu se clinti de la locul ei.
        — Doar m-ai chemat... şopti ea, cu un glas susurat ca o apă.
        — Eu? se apără contabilul Elefterie. Cînd?
        — Acum cîteva cipe... Ai atins cu buzele bagheta magică, iar eu am auzit chemarea ta...
        — Care... care baghetă magică?
        Fata arătă cu un gest vaporos spre braţul căptuşit cu cotieră. Elefterie privi spre mîna sa şi strigă indignat:
        — Asta nu e nici o baghetă magică! E creionul meu chimic! Şi l-am muiat în gură ca să...
        — Ca să mă chemi, şopti din nou fata. Aşteptam acest semn de la tine.
        Eu sînt zîna cea bună...
        — Tovarăşa! ridică glasul contabilul Elefterie, lovind cu pumnul în masă. Sîntem într-o unitate socialistă! Te rog să laşi misticismele la o parte!

        — De ce te miri aşa? şopti, netulburată, fata. Doar ai citit, cînd erai mic, despre zîna cea bună...
        — Da, tovarăşa, nu se lasă contabilul Elefterie. Am citit! Dar asta era pe vremea cînd eram mic! Acum sînt mare şi am gestiune într-o unitate socialistă! Într-o unitate socialistă n-au ce să caute zînele bune. Apoi, luminat de o idee: Şi, de fapt, de unde ştiu eu că spui adevărul?
        — Pune-mă la încercare, gînguri fata. E de ajuns să-ţi rosteşti dorinţa şi ea pe loc se va-mplini...
        — Orice dorinţă? se îndoi contabilul Elefterie.
        — Chiar şi cea mai tainică, numai să porunceşti...
        — Oricît de grea? întrebă iar Elefterie, căruia o străfulgerare vicleană îi trecuse prin priviri.
        — Îmi stă orice în putinţă, spuse frumoasa, întinzînd braţele, larg.
        Contabilul Elefterie zîmbi sadic, micşorîndu-şi ochii.
        — Bine, se învoi, să văd de ce eşti în stare. Poate nu ştii ce te-aşteaptă... Apoi, arătînd cu degetul spre foaie: Fă-mi adunarea asta!

         Nu apucă să-şi sfîrşească vorba că lîngă cele trei rezultate ale sale apăru încă unul, scris cu litere aurite, care diferea sensibil de celelalte. Elefterie rămase prostit, ochiul stîng începu să i se zbată. După cîteva clipe, luîndu-şi seama, tuşi şi se îndreptă pe scaun.
        — Mda, spuse. Am să verific mai tîrziu. Apoi, schimbînd tonul: Să presupunem că eşti zîna cea bună. Dar de ce-ai venit tocmai în depozitul meu?
        — Ca să te-ajut... şopti preafrumoasa.
        — Nu poţi să mă ajuţi, spuse Elefterie. Eşti prea tînără. Contabilitatea e o treabă grea, cere experienţă.
        — Am să-ţi arăt frumuseţile lumii, continuă Cosînzeana. O să ai tot ce-ţi doreşti... O să fii fericit...
        — E de ajuns să-nchizi ochii, continuă zîna cea bună, şi te vei simţi plutind spre cele mai tainice locuri ale desfătării.
        — Un gestionar nu închide niciodată ochii! sări contabilul Elefterie ca ars. El trebuie să fie cu ochii în patru!
        — Dar nimic rău nu se va întîmpla... susură frumoasa. Nici unul din aceste minunate giuvaeruri nu se va clinti din loc.

        — Giuvaeruri? se nedumeri contabilul Elefterie. Care... giuvaeruri?
        Zîna cea bună arătă spre rafturi.
        — Astea nu sînt giuvaeruri! tovarăşă dragă! se indignă Elefterie. Sînt rulmenţi şi piuliţe...
        — N-am purtat niciodată asemenea brăţări şi inele, se entuziasmă Cosînzeana. Ce frumos sclipesc în soare!
        — Sclipesc, e drept! fu de acord contabilul Elefterie. Dar nu pot să mă ating de ele. Toate sînt scrise aici!
        Şi spunînd acestea, lovi cu palma peste registru.
        — Dar nu trebuie să-mi oferi nimic, zîmbi frumoasa zînă. Eu sînt cea care-ţi va dărui ţie... Închide ochii şi pune-ţi o dorinţă.
        — Nu se poate să închid numai un ochi? încercă Elefterie.
        — Porunceşte, repeta Cosînzeana, fără să-i răspundă, şi toate plăcerile ţi se vor împlini...

        Elefterie închise ochii cu teamă şi-i redeschise imediat căutînd din priviri rafturile, cu vigilenţă gestionară. Ceea ce văzu, însă, îl îngrozi.
        — Hei! se sperie, căutînd zîna din priviri. Ce-ai făcut? Unde sîntem?
        — În văzduh... se auzi, prelung, frumoasa frumoaselor.
        — Dar eu nu ştiu să zbor...! strigă contabilul Elefterie cît îl ţinea gura, pentru a acoperi zgomotul vîntului, şuierînd pe la ureche.
        Zîna cea bună zîmbi şi-şi întinse braţele ca nişte aripi. Elefterie privi în jos. La început văzu nişte valuri de ceaţă, apoi, printre norii care se subţiau, deosebi casele cît nişte furnici. Începu să dea cu disperare din braţe.
        — Nu aşa..., îi strigă zîna, trecînd pe lîngă el. Întinde braţele ca mine...
        Prăbuşirea se transformă în plutire şi căderea fu lină. Elefterie oftă uşurat. Îşi netezi hainele, îşi trase basca la loc spre jumătatea frunţii şi privi în jur. Îl înconjurau vitrine de cristal din care scînteiau bijuterii, rafturi înţesate cu veşminte strălucitoare, tot felul de minunăţii rînduite sau aşezate de-a valma.
        — Tii! exclamă Elefterie. N-am mai văzut niciodată atîtea lucruri la un loc!
        — Îţi plac? întrebă zîna cea bună.
        — Mai e vorbă? exclamă Elefterie şi porni printre rafturi.
        Frumoasa fată făcu un gest cu braţul.
        — Alege-ţi tot ce-ţi pofteşte inima...

        Contabilul Elefterie se opri, mîngîie un costum de haine, apoi pipăi un covor greu, întins pe perete.
        — Trebuie să fie foarte scumpe... spuse.
        — Nu-ţi va cere nimeni să plăteşti...
        — Fie, se înduplecă Elefterie. Am să iau asta...
        Şi alese dintr-un coş cu sclipiri multicolore un bec colorat.
        — Cum?! se miră preafrumoasa. Numai atît?
        — Nevesti-mii îi plac foarte mult becurile colorate... răspunse, roşind, contabilul Elefterie.
        — Mai alege-ţi ceva... îl îndemnă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc, refuză Elefterie. Îmi ajunge becul ăsta. Nevastă-mea spune că atunci cînd aprinde un bec colorat, lumea i se pare cu totul altfel... Te rog, numai, să fii aşa de amabilă încît să mi-l păstrezi dumneata. Mi-e teamă, dacă-l pun în buzunar, să nu se spargă.
        Ajunseră într-o sală luminoasă. Oameni cărora Elefterie nu reuşi să le distingă chipurile, şedeau la mese şi vorbeau în şoaptă. Erau cu toţii foarte eleganţi; Elefterie îşi netezi stînjenit cutele halatului, şi-şi întinse cotierele pe braţ.
        — Să ne şezăm, îl îndemnă zîna cea bună.

         Contabilul Elefterie se foi pe scaun, neliniştit. Îşi scoase basca şi o puse pe masă, apoi o luă repede şi-o mototoli între degete. În cele din urmă şi-o puse iarăşi pe cap, trăgînd-o pînă peste urechi.
        — Ce facem aici? întrebă în cele din urmă, căutînd să pară-n largul său.
        — Nu ţi-e foame? întrebă Cosînzeana. Ce ai poftă să mănînci?
        — Nu prea mi-e foame... încercă el. Apoi, în faţa privirilor neînduplecate ale frumoasei frumoaselor, spuse către ospătar: Poate aveţi nişte parizer... sau stavrid prăjit... Şi cîte-un suc, da’ rece...
        Fără să i se clintească nici un muşchi, ospătarul se înclină din nou în semn de mulţumire şi se aplecă spre cosînzeană.
        — Eu aş vrea, spuse divina, dîndu-şi ochii peste cap, aş vrea caviar cu şampanie franţuzească...
        — Ce faci? îi şuieră contabilul Elefterie la ureche. Aici remiza trebuie să fie cel puţin douăzeci la sută!
        — Porţie dublă, continuă zîna, netulburată. Şi anulaţi comanda precedentă.

        Privind spre ospătarul care se îndepărta, contabilul Elefterie suspină pierdut. Zîna cea bună îşi puse palma cea catifelată peste mîna lui.
        — Nu-ţi fă griji... şopti. Eşti cu mine; nimic nu te opreşte să te simţi fericit. Priveşte la ceilalţi şi încearcă să fii ca şi ei. Tu...
        — Mă cheamă tovarăşul Elefterie...
        — Care din ele e numele mic?
        — Elefterie, repetă el.
        — Elefterie, continuă zîna, mîngîindu-i braţul pînă la încheietură, acolo unde cotiera se îngemăna cu halatul bleumarin, eşti la fel de bun ca şi ei. Ai şi tu dreptul la fericire. Nu trebuie să-ţi fie ruşine...
        Ciocniră. La mulţi ani! şopti frumoasa zînă. La mulţi ani! răspunse Elefterie şi dădu paharul pe gît. Apoi mîncă tot, ungînd caviarul pe felii groase de pîine. La urmă rupe o coajă şi şterse cu băgare de seamă farfuria.
        — Mai vrei? întrebă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc! spuse Elefterie. Ajunge... Luă paharul şi bău o înghiţitură. Zîmbi vinovat: M-am cam ameţit. Nu prea beau şampanie. Numai de Anul Nou... Mă simt de parc-ar fi anul nou...
        — Ce-ai spune de o plimbare cu barca? sugeră crăiasa.
        — N-ar fi rău, într-adevăr, socoti Elefterie. Mi-ar prinde bine puţină mişcare. Dar unde să găsim lacul?

        Închise ochii şi stătu nemişcat cît timp simţi zborul şuierîndu-i la ureche. Între timp profită de zgomotul vîntului pentru a sughiţa neobservat. Cînd cerul, de o parte şi de alta, se linişti, deschise cu teamă ochii. Se văzu legănat într-o barcă; în jur întinderea lacului era albastră şi molcomită, pe maluri sălciile se auzeau foşnind într-o adiere. Frumoasa zînă, cu rochia ei strălucind în soare ca nişte solzi, părea o sirenă.
        Contabilul Elefterie se lăsă pe fundul bărcii, cu mîinile adunate sub cap.
        — Şi lîngă oraşul nostru e un asemenea lac, spuse, privind cerul. Un lac mare, cu verdeaţă de jur împrejur. Sînt şi cîteva vile, unii chiar locuiesc acolo vara. N-am fost niciodată acolo, ştiu numai din auzite. Deşi nu e chiar aşa de departe...
        — Trebuia să te fi dus...
        — Se ajunge destul de greu; autobuze nu circulă, trebuie să ai maşina ta... Aş fi mers şi eu din cînd în cînd, dacă...
        — Dar e atît de simplu! exclamă zîna cea bună.
        — Nu e deloc simplu să ai maşină! contrazise Elefterie.
        — Închide o clipaăochii şi...
        — Fără glume! sări ca ars contabilul Elefterie. Să ştii că mă supăr! Asta e prea de tot! Atît mi-ar trebui, să-mi apară dintr-o dată o maşină în faţa casei...
        — Dar ce-i rău în asta?
        — E foarte rău! se oţărî Elefterie. Cum explic eu, ia spune-mi, că am maşina asta? Un capăt de aţă n-am luat de la depozit în douăzeci de ani! Şi dintr-o dată să mă trezesc cu revizorii pe cap! De ăştia nu scapi cu una cu două, ascultă-mă pe mine, fac ei ce fac şi tot te scot vinovat. Cu statul nu te pui... Poate dacă-i pun şi pe ei să închidă ochii... Mă faci să rîd...
        — Bine, dacă nu vrei... Am crezut că-ţi fac o plăcere...
        Elefterie lăsă barca să plutească în voia valurilor şi-şi lăsă capul pe spate, cu obrajii în bătaia soarelui.
        — E foarte frumos, spuse. Apa asta şi soarele te liniştesc...
        — Te simţi fericit?
        — Dacă mă simt fericit...?

        Elefterie zîmbi şi-şi coborî basca peste frunte, pînă la sprîncene. Apoi închise ochii, mulţumit, ascultînd ciripitul păsărelelor printre sălcii şi molcomirea valurilor care clipoceau spintecate-n vîrful bărcii. Elefterie se lăsă legănat de tăcerea aceasta pe care-o urmări, relaxat, cum se îndepărtează, odată cu sălciile şi cu malul. Cînd tăcerea deveni totală şi vîntul nu-i mai adie, sprinţar, pe obraji, deschise ochii leneş. Apoi privi, nedumerit, în toate părţile. De peste tot îl întîmpinară rafturile familiare, rulmenţii şi armăturile care sclipeau în soarele dimineţii de vară. Se regăsi şezînd într-o poziţie caraghioasă, puţin într-o parte şi cu tălpile săltate pe birou. Se dezmetici, îşi trase picioarele şi se frecă la ochi. Ceasul arăta aproape nouă. Puse creionul chimic după ureche şi-şi frunzări fişele. Apoi privirea îi căzu pe foaia pe care trei rezultate se îmbrînceau sub linia de total; îşi frecă preocupat mîinile, luă creionul de după ureche, îl muie în gură şi se puse pe treabă, numărînd cu glas tare şi ţinînd zecile cu degetele mîinii stîngi. Un foşnet îl făcu să ridice ochii. Tresări; în faţa sa, vaporoasă şi fremătătoare, sclipea zîna cea bună. Lui Elefterie îi trebuiră cîteva clipe ca să înţeleagă.
        — Credeam că totul n-a fost decît un vis... bîigui...
        — Cum asta? se miră preafrumoasa. Doar m-ai chemat...
        — Nu te-am chemat! strigă, exasperat, contabilul Elefterie. Tocmai faceam nişte socoteli...
        — Aşa socoteam, repetă. C-am adormit şi... Cînd colo...
        — Totul e adevărat, zîmbi prinţesa.
        Elefterie clătină din cap, neîncrezător.
        — Hm! exclamă. Să nu-ţi vină să crezi...
        — Şi fericirea poate fi adevărată, şopti frumoasa crăiasă. Nu m-ai fi chemat dacă n-ai fi avut nevoie de ea... Trebuie numai s-o doreşti şi să nu-ţi pierzi speranţa.
        — Eu am auzit chemarea baghetei tale...
        Elefterie duse creionul la ureche şi ascultă cîteva clipe cu răsuflarea tăiată.
        — Eu nu aud nimic! izbucni.
        Zîna cea bună zîmbi luminos.
        — Ţi-am adus asta... Puse becul pe masă. L-ai uitat la mine...
        — Eşti foarte drăguţă, se domoli Elefterie. Nevastă-mea o să fie tare bucuroasă...
        Zîna îl privi în tăcere. Elefterie o privi şi el, încurcat.
        Elefterie îşi săltă basca şi se scărpină încurcat pe frunte. Părea dornic să cugete, dar nu ştia la ce.
        — Am să stau mereu în preajma ta, continuă zîna cea bună. De cîte ori ai să mă chemi, am să vin...
        — Cum adică, în preajma mea? sări Elefterie.
        — Cît mai aproape... răspunse zîna.
        — Ce vrei să spui cu asta? O să stai aici, în depozit?
        Zîna încuviinţă fluturîndu-şi părul strălucitor.
        — Zi şi noapte?
        — Zi şi noapte...
        Elefterie rămase cîteva clipe pe gînduri. Zi şi noapte, mormăi, în timp ce degetele lui căutau cu înfrigurare în sertar.
        — Aici, în depozit? repetă, maşinal.
        — Aici, întinse zîna braţele larg.
        — Tot timpul?
        — Tot timpul...
        — Aha! se dumiri, în sfîrşit, contabilul Elefterie.
        Degetele lui găsiră în sertar ceea ce căutau. Scoase o fişă, muie plaivazul în gură şi scrise într-un colţ: Număr de inventar 1001. Apoi învălui cu o privire de specialist frumoasa apariţie, închizînd dintr-un ochi, estimativ. Şi adăugă mai jos, apăsat, cu litere mari: una bucată zînă...

(Perpetuum comic ’86, pag. 187)

Vezi toată postarea