La vernisaj

        Stimat auditoriu, mirabila noimă a mobilizării noastre de azi se poate decoda cu ochiul liber pe simezele puse la dispoziţie cu atîta dăruire de organizatori, ei înşişi educaţi la aceeaşi şcoală a privirii dezinteresate (aparent unidimensională), tipică celor şapte magnifici expozanţi de grafică şi pictură sub generoasa şi atît de sugestiva egidă a cenaclului de artă naivă „Sextant". Fiecare artist este găzduit cu cel puţin şapte lucrări, astfel încît publicul să poată opta, compara şi cumpăra, evident, vîrfurile sau culmile, asimptotic vorbind. De altfel fiecare din cei mobilizaţi aici ştie ce înseamnă un vertex sau un culmen legat indestructibil de vertigo, aşa dar sentimentul vîrfului nu poate fi decît previziunea ameţitoarei ţinte absolute, depozitară a idealului personal sau obştesc ce ne vizitează din cea mai fragedă copilărie. Sigur, rolul meu nu este unul uşor, căci ce este criticul decît un ins care nu se mai poate bucura sau întrista decît public, în public şi pentru public, un sacrificat stegar, al gustului obiectiv. Înstrăinarea de sine (dar şi de prieteni, colegi, vecini, rude din ţară sau străinătate) este nu numai o problemă umanitară a criticului ci şi una ontologică. Comuniunea, logodna, mariajul, racordul, identificarea sa cu obiectul artistic în vederea omologării şi calificării acestuia şi care nu este întotdeauna obiectul dorinţei (l’objet du désir), se află la originea dramei sale, de fapt drama unui divorţ — id est obiectivare — ce se joacă clipă de clipă pe acel podium singular al unor combustii pure şi anticipatoare ale reperelor şi orizonturilor spirituale ale cetăţii. Toposul criticului este o insulă al cărei elan de contopire cu continentul este permanent cenzurat în numele purităţii actului de evaluare a obiectelor artistice oferite de continent. Pe continent criticul nu debarcă decît în vacanţă, condiţia sa de insular sau peninsular este implacabilă. Voi spune deci, asumîndu-mi rolul că linia lucrărilor de grafică, vitală şi vibrantă deşi uneori redundantă, este bună conducătoare de idei-forţă ce, ca să zic aşa, plutesc în aer, evident pe liniile de forţă ale aerului nostru pur şi personalizat, specific noilor exigenţe. Sînt decelabile totuşi anumite inflexiuni şi moliciuni ce nu pot proveni decît din umbroasa retorică a melancoliei profesată de Dürer de care ne desparte nu numai timpul ci şi locul, scopul şi mijloacele. În schimb, cromatica explozivă a picturilor, deloc întîmplătoare, are un ce provocator vis-à-vis de idealul nostru de armonie a semitonurilor şi a nuanţelor surdinizate; culoarea se revarsă hemoragic dincolo de frontiere, inundînd tabloul şi ochiul, ameninţînd strategic şi periclitînd compoziţia, ambientul, climatul nostru etic. Culorile vociferează agresiv, confiscînd intimitatea privirii, cotropesc în loc să cucerească. Nu împărtăşesc de fel această năvală şi răzvrătire, chiar dacă este datorată tinerilor şcoliţi la „Sextant".

(Perpetuum comic ’91, pag. 40)

Vezi toată postarea

La aeroport

        La barul aeroportului din B.
        — Tanţa! (persoană subţire, felină, blondă)
        — Manţa! (idem, pe roşcat)
        — Tanţa, scumpo, de cînd nu te-am mai văzut! (sărutări patetice) Ce faci, pleci? Vii?
        — Manţa scumpo, nici nu ştii ce dor mi-a fost de tine... (trei, patru lacrimi) Pleci undeva? Vii de undeva?
        — Da... Mai ţii minte, Tanţa, pe cînd eram noi două la şcoală? (pauză) Da, tocmai acum am sosit... (oftînd) Franţa, Italia, Belgia, Olanda... Sînt frîntă, nu mai pot.
        — Ani de zile am stat în aceeaşi bancă (pauză). Cum a fost, draga mea, spune-mi? Eu plec în Nord: Norvegia, Suedia, Finlanda...
        — Pe astea le-am terminat acum doi ani! (gest indiferent) Apropo, dar cu ce ocazie?
        — O, soţul meu este inginer-şef, la o mare întreprindere! Pleacă într-un schimb de experienţă. Şi cum n-am vrut să-l las singur... (alt ton) Dar tu?
        — O, soţul meu este sportiv de performanţă. Marcel, tu! Nu se poate să nu fi auzit de el. Handbal, dragă! Toată ziua bat drumurile prin lume. A început să-mi fie lehamite! În deplasarea asta mi-am rupt trei perechi de pantofi!
        — Ţie-ţi dă mîna să vorbeşti, dar eu de-abia m-am măritat. A fost frumos, zici?
        — Nu cine ştie ce. Peste tot muzee, castele... De cîteva ori, de plictiseală, era să mă arunc în aia... Cum naiba îi zice rîului care trece prin Paris? Vistula, tu?
        — Ah, Manţo, proastă mai eşti! Vistula e in Suedia... Ebru! Sau Tibru! Una din astea două curge prin Paris. Apropo, tu ai fost la Luvru?
        — Nu. Că tocmai era închis. Preluau marfă... Dar am găsit alături nişte bluziţe, să înnebuneşti nu alta! Ei, dar Roma, să vezi tu Tanţo, Roma! Acolo mătăsuri! De Bruxelles ce să mal zic!
        — Fericito! Apropo, am auzit că în Norvegia, sau poate în Suedia, nu mai ştiu, există... fiorduri. Ce sînt alea, dragă?
        — Nici atîta nu ştii, dragă? Se vede că nu eşti umblată! E aşa, cum să-ţi spun, nişte blănuri polare. Cu garnituri negre...
        — Da? Atunci o să-mi cumpăr o duzină. Ce bine-mi pare că te-am întîlnit! (privindu-şi ceasul) E tirziu, trebuie să plec. Pa, Manţi, şi să ne vedem cu bine. Apropo, ce ţi-a luat bărbatu’ tău de sărbători?
        — O, soţul meu mi-a cumpărat un Fiat 127 sport! Roşu! E o nebunie, nu alta! Dar ai tău?
        — O, mie soţul meu mi-a cumpărat un Ţuculescu. Nu e cine ştie ce, dar totuşi...
        — Tot cu patru uşi, dragă?

(Perpetuum comic ’91, pag. 36)

Vezi toată postarea

Un sentiment ciudat

— SCHIŢA DRAMATICĂ —

        Bufet de cartier. Mese, scaune, muşterii, halbe, ţambal discret, voci pro şi contra, un ospătar grăbit învîrtind cu dexteritate tot felul de farfurii. La o masă Popescu şi Ionescu.

POPESCU: Domnul meu, este exclus! Savanţii au spus nu. Nu există. Mitică! O farfurie cu alune.
IONESCU: Farfurie?
POPESCU: O pungă, Mitică! Fără farfurie.
IONESCU: Mă gîndesc, de ce tocmai farfurii. Şi ce au cu noi?
POPESCU: Viaţa noastră e foarte dramatică. Ai să spui, da. Cu toate că eu spun, nu. Nimeni nu ştie nimic. Cogito ergo sum!
IONESCU: Eh, ştii latineşte. Limba savanţilor. S-ar putea să-ţi prindă bine. E o limbă universală.
POPESCU: Am făcut şcoală serioasă. Dar n-am terminat-o. Asta nu mă împiedică să fiu la fel de inteligent ca oricare altul. Sper că înţelegi ce spun.
IONESCU: Da, desigur. S-ar putea să ne întrebe ceva. Şi chiar dacă nu ne întreabă, am să le spun! Îmi pare rău, nu cunosc această problemă... (Urmăreşte atent, aproape cu încordare, farfuriile pe care ospătarul le plimbă cu dexteritate prin faţa lor.)
POPESCU: Ignoranţa e mama înţelepciunii. Spui nu şi gata. Nu greşeşti. N-au decît să greşească alţii. Cel mult un salut politicos. Care nu angajează.
IONESCU: Eşti inteligent. Ce-ţi pasă. Ştii latineşte. Le spui bonjur şi n-am cuvinte.
POPESCU: Bineînţeles. Pot spune oricînd gaudeamus igitur sau ante, apud, ad, adversus. Îmi pare rău. Nu eşti atent. Îţi spun lucruri serioase.
IONESCU (trezit): Mă gîndeam, mă gîndeam de ce farfurii? Cînd sînt atîtea mijloace. Uneori, noaptea, mă gîndesc...
POPESCU: Astenie, dragul meu. Mănîncă alune. Cine are poftă de mîncare e sănătos. S-ar putea să fie de pe Marte sau Venus. Mă auzi? Toate astea sînt planete. Noroc! Berea e proaspătă. Face spumă. (Către ospătar.) Mitică! Vezi ceva?
MITICĂ: Lume multă, dom’le!
POPESCU: N-are o viziune ştiinţifică asupra lumii. Nici spirit de observaţie elevat!
IONESCU: În clipa asta noi bem şi mîncăm. Cineva se uită la noi. Şi noi nu vedem nimic, pentru că...
POPESCU: Sînt o fire sensibilă. Mă sugestionez uşor. Unde priveşti? Ionescule, dragă Ionescule! Ne cunoaştem de atîta vreme!
IONESCU: Farfuria, farfuria!... (Rotindu-şi capul după zborul imaginar ai unei farfurii obişnuite.)
POPESCU: Adevărat, se mişcă, ba nu, zboară! Cine spune nu? Şi dunga aceea argintie...
IONESCU: ...Şi zarea, zarea albastră! Ţambalul nu se aude. Şi oamenii nu se mai văd. Nene Popescule, sărută-mă! I-am văzut şi ne-au văzut. Puteau să ne spună ceva...
POPESCU: Nu se ştie dacă nu ne-au spus... Discret, mă-nţelegi.
IONESCU: Bineînţeles, discret.
POPESCU: Mitică! Mitică! Tu i-ai văzut?
MITICĂ: Pe cine, dom’ Popescu?
IONESCU: Cum trece timpul! Mitică, n-ai sensibilitate.
POPESCU: Şi spaţiul! Cum, Mitică, n-ai observat?
MITICĂ: Ba da, domnule. E tîrziu. Ora închiderii.
POPESCU: Aş fi putut să strig, să le spun Gaudeamus igitur, sau altceva. Dar nu mi-a venit în minte. De emoţie!
IONESCU: Am o ameţeală... Teribilă chestie! Nu cred că e astenie. E altceva.
POPESCU: E altceva! Precis e altceva. Cine poate şti... (Se ridică sprijinindu-se unul pe altul, îndreptîndu-se spre ieşire.)

(Perpetuum comic ’89, pag. 114)

Vezi toată postarea

Muza

Sîngeriu precum rubinul 
Şi mi-l toarnă în pahar 
Mai amar decît veninul, 
Dulce piatră de hotar 
Între vara care trece 
Şi-nserarea care vine. 
Frunze moarte stau să-nece 
Bucuriile din mine. 
Şi mi-l cînt ca pe-o comoară, 
Şi mi-l ţin ca pe o moaşte, 
Nu-l iubeşte şi nu-i cîntă 
Numai cine nu-l cunoaşte. 
Şi mi-e critic, şi mi-e muză, 
Dătător de nimb şi har 
Pentru care am o scuză... 
Că e vin de MURFATLAR.

(Perpetuum comic ’89, pag. 91)

Vezi toată postarea

Norocul; Idilă

Norocul
Inedit

Dragi prieteni,

Cred c-a venit sorocul 
Să cercetăm ce hram poartă norocul. 
Să fie el de-origine divină 
(Precum încearcă unii să susţină) 
O filantropică manifestare 
A celuia ce-n vasta-i îndurare 
Vrea să ajute neajutoraţii? Eroare. 
Am destule indicaţii 
Asupra problematicei pendinte 
Prin care ipoteza se desminte. 
Considerăm deci (aici e tocmai locul) 
Că nu e bine să forţezi norocul. 
El are legi, te saltă cu avînt 
Şi-o dată dă cu tine de pămînt, 
E-absurd, inconsecvent şi buclucaş, 
Din paşă te transformă în geambaş, 
Dar îl aştept cu traistele lui pline 
Să pice într-o seară şi la mine 
Ca să discut cu el, să-l prelucrez. 
Vreau să-l planific şi să-l programez 
S-ajung un scriitor, chiar şi postum, 
Şi fără să fi scris nici un volum.

Nu dragii mei, nu-i o absurditate 
Deoarece cînd ai noroc, SE POATE!

Idilă

Îl refuzase
        cam un sfert de veac...
Moşneag acum,
        cu părul coliliu,
L-a invitat
        la dînsa în iatac.
(Amurg şi îmbieri de liliac)
Era devreme
        dar era tîrziu...

(Perpetuum comic ’88, pag. 181)

Vezi toată postarea

Cum v-a plăcut în Sahara?

        Tovarăşul Pafnutie, directorul întreprinderii „Ace, cuie şi cîrlige", încremenit în faţa ferestrei de trei stînjeni, rămăsese cu privirile scufundate în apa curată ca lacrima, din piscina aflată în curte, chiar lîngă peretele clădirii în care, la etajul doi, se afla cabinetul directorial. Aprige furtuni răscoleau sufletul greu încercat al tovarăşului Pafnutie: în şedinţa colectivului oamenilor muncii nu reuşise să afle cine-i vinovat de prăbuşirea unor raboteze prin tavanul halei de asamblare. Şi, colac peste pupăză, mai apăruse şi un ziarist care voia un interviu spiritual pentru pagina duminicală de umor, din gazeta locală. „Au înnebunit ziariştii ăştia: interviuri vesele, glumeţe... de bancuri ne arde nouă acum, cînd producţia se agaţă de fiecare procent, iar rabotezele se scufundă prin planşee?'
        — Ia loc, tovarăşe Naftanailă, fă-te lejer, dragule! Aţi gîndit profund la cauzele care au dus la prăbuşirea rabotezelor prin tavanul halei de asamblare? O, nu-ţi mai istovi mintea acum... te-am chemat pentru altceva... a venit un ziarist... vrea un interviu hazliu. M-am gîndit că secţia voastră, cu toate lipsurile şi greutăţile, a mai înregistrat şi unele rezultate, hm, ca să zic aşa, notabile! Uite, ai aici întrebările, citiţi-le în colectiv, găsiţi răspunsurile şi aduceţi-le în termen util, hm, dar să fie hazlii, că aşa vrea ziaristul ăla, hm... dar, fie vorba-ntre noi, şi aici directorul coborî vocea, vreau multă seriozitate, dacă nu în formularea răspunsurilor, măcar în cuget...
        — ...şi-n simţire! Vom fi serioşi, dar spirituali, tovarăşe director!
        — Hm, atenţie la întrebări, că-s cu schepsis! Auzi, ce vrea ziaristul ăla: „Dacă aţi avea o comoară, ştiind că toate comorile se-ngroapă, undea-ţi ascunde-o?" Ce părere ai? Eu i-am cerut unele explicaţii, aşa ca de la om la om... mi-a sugerat: „Păi, sub scaunul unui şef oarecare!" Hm! Adică, aflînd subalternii, să înceapă săpăturile! Sau, tot el mai sugera: să fie îngropată undeva, pe Cîmpia Bărăganului, în luna mai. Dăm un anunţ la mica publicitate şi toţi căutătorii de comori vor năvăli în Bărăgan, cu sapele pe umeri. Găsesc — nu găsesc comoara, n-are importanţă: cert rămîne faptul că vom efectua praşila-ntîia în cîteva zile şi fără cheltuieli!"
        — Nu cumva face o aluzie la angajamentul nostru cu munca obştească? murmură, lac de sudoare, inginerul şef Naftanailă.
        — De unde vrei să ştiu eu? Oricum şi-ntrebarea cealaltă e cu dus şi-ntors: „Aţi fost în Sahara? Cum v-a plăcut? Dacă aţi fi din nou, acolo, şi ar veni spre dumneavoastră o cămilă... îi treziţi interesul, iar bestia vă urmăreşte pas cu pas... ce veţi face?" Adică, e clar? Subalternii dumneavoastră au lucrat la şantierul ăla din Sahara, ştiu ei ce-i o cămilă, fireşte! Ea ne dă lapte, păr, ne cară-n spate şi se fotografiază cu tot colectivul în cîrcă, adică pe cocoaşă... Ştiţi voi mai bine, ce naiba!

        Directorul şi-a scufundat iarăşi privirile-n apa piscinei de la parter, iar inginerul şef Naftanailă a dispărut cuprins de friguri.
        — Fraţilor, e jale! Ăla mare, a arătat cu capul spre cabinetul directorului, e pus pe rele! Citiţi şi-o să vedeţi! Cică-s întrebări puse de-un ziarist! Haida-de! Ne ia pe departe, dar la noi nu se prinde: „Recent, am traversat solstiţiul de vară. Aţi fost consultaţi de şefii dumneavoastră în această privinţă? A ţinut cineva cont de părerea dumneavoastră?" Aţi înţeles? Noi trebuie să răspundem cam aşa: „Păi, de părerea noastră nu ţin seama nici cînd este vorba de producţie, darmite dacă sîntem de acord sau nu cu evoluţia planetei în spaţiu!"
        Membrii secţiei s-au privit uimiţi.
        — Sau: „Dacă un tren pleacă din Ploieşti, către Bucureşti, la ora 8 şi 3 minute, circulă cu 72 km/h, staţionează un minut la Periş, întîrzie un sfert de oră la semnal, temperatura — la umbră — este de 23°, umiditatea de 40%, iar în ultimul vagon se află 36 de pasageri, ştiţi cîţi ani are, ce număr poartă la pantofi şi ce culoare preferă nepoata şefului de tren?"
        — Ia te uită la Pafnutie al nostru! Păi, cine m-a pus s-o angajez pe pupăza aia de secretară? Nu el? sare şeful de cadre. Tovarăşe Naftanailă, cu mine nu-i merge, am acoperire... El mi-a dat dispoziţie... Pantofi i-a cumpărat tot el, din Noua Caledonie... şi trusa de manechiură şi alte chestii care, oricît aş vrea, nu pot să mă dezbrac de caracter să le spun aici...

        — Lăsaţi asta! Auziţi: „Dacă aţi primi sarcină să mulgeţi o vacă, vă simţiţi capabili să vă achitaţi onorabil de această tulburătoare misiune? Atenţie: vaca este bălţată, are 323 kg, iar cu doi ani în urmă şi-a luxat un picior!"
        — Vacă n-avem la secţia anexă a întreprinderii! Porci, da! Însă, aici toţi am apreciat preparatele de la cantină, mă refer la porcii cu picioarele luxate, sacrificaţi pentru stare de necesitate! s-a scuzat şeful administraţiei. Ce-ar vrea să mai mulgem?...
        — Fiţi calmi, fraţilor! Uite ce scrie mai departe: „Întîmplător, absolut întîmplător, sînteţi cazaţi la hotel în aceeaşi cameră cu şeful dumneavoastră. Peste noapte, coboară din pat, se urcă pe pervaz, şi — de acolo — , călcînd graţios pe cablul cu fire telefonice, ajunge pe acoperişul clădirii vecine, unde începe să se plimbe copleşit de gînduri. Cum veţi reacţiona în tot acest răstimp?"
        — Bate departe scorpia! oftează doi şefi de birouri. La urma urmei, toţi am mers în delegaţie, iar noaptea am ieşit pe coridoare şi am făcut vizite protocolare fetelor de la protecţia muncii şi C.T.C. Zice că am mers pe acoperişuri aşa, sugestiv, să pricepem că ne-am comportat ca nişte motani în călduri... Care-i substratul, tovarăşe Naftanailă? Ce vrea, frate, de la sufletele noastre?
        — Aici e-aici! şopteşte cu tîlc inginerul şef. Vrea un cap, asta-i! Fiţi atenţi: „Dacă aţi fi comandantul unei nave cosmice, iar echipajul ar fi alcătuit din colegii dumneavoastră, şi v-ar scăpa o şurubelniţă în spaţiul interplanetar, pe care dintre ei l-aţi trimite s-o caute?" E clar: cineva trebuie să zboare! a închis un ochi, semnificativ.
        — Aha!l s-au dumirit cei prezenţi.
        S-au strecurat, spăsiţi, în biroul de la etajul doi.
        — Tovarăşe director, am reflectat profund, cu ascuţit simţ de răspundere: da, noi sîntem vinovaţi că afurisitele alea de raboteze s-au prăbuşit prin tavanul halei de asamblare!
        — Măi, oameni buni, ce-i cu voi, aţi înnebunit? a exclamat directorul şi s-a făcut palid. Acum v-aţi găsit să vorbiţi despre... unde-s răspunsurile hazlii, la întrebările din interviu? Poftim, tovarăşul ziarist a venit după ele...
        În colţ, pe un scaun, îi filtra prin ochelari un ins pirpiriu.
        — Cum, s-a fîstîcit tovarăşul Naftanailă, n-au fost, aşa, întrebări semnificative, puse de dumneavoastră? ...iar după un îndelungat moment de tăcere, s-a adresat, învins, ziaristului: avînd în vedere aluziile dumneavoastră juste, permiteţi-mi să răspund eu la ultima întrebare, aceea cu nava cosmică şi spaţiul interplanetar! Aveţi dreptate, cineva trebuie să zboare!
        Şi-a aranjat cravata, şi-a încheiat nasturii la costum, s-a urcat pe pervazul ferestrei de trei stînjeni şi, ca un Icar, s-a avîntat în spaţiu, către apa cristalină a piscinei.
        — Hei, tovarăşe Naftanailă, unde pleci? Şi de ce prin fereastră? Aici sîntem la etajul doi...
        În urma lui, peste platoul incintei, ecoul i-a mai reverberat cîteva secunde angajamentul exprimat prin dreptul etajului întîi:
        — Zbor să caut şurubelniţa!

(Perpetuum comic ’87, pag. 147)

Vezi toată postarea

Zîmbind de-o amintire III (pc86)

Tom (Caragiu) şi Jerry (Constantin)

        La o filmare cu regizorul Manole Marcus pe malul unuia dintre frumoasele lacuri bucureştene unde se află şi o vestită crescătorie de crapi, secvenţele cu Jean Constantin se terminau mai de vreme ca de obicei, pentru că, acesta, trebuia să plece la Constanţa unde avea seara spectacol. Rămîneau la locul de filmare Toma Caragiu şi alţii, care, în linişte, continuau munca pînă seara.
        Jean, încă înainte de a începe filmarea de dimineaţă, adică în timp ce se aranjau luminile, dînd o raită „dezinteresat" pe la crescătoria de crapi obţine, cu popularitatea lui, pentru acasă, trei peşti, trei crapi mari şi dolofani.
        Fericit, Jean ia peştii şi-i predă recuziterului echipei de filmare ca să-i ţină pînă termină filmarea, se duce să se îmbrace şi se prezintă la cadru.
        Băieţii de la lumini văzînd cele trei exemplare au început să-l laude pe Jean pentru „comoara" sa, astfel că Toma află că Jean are trei peşti mari. Pe neobservate, acesta, se duce la recuziter.
        — Ţi-a dat Jean peştii?
        — Da, dom’ Toma.
        — Sînt frumoşi?
        — Sînt. Şi au şi icre.
        — Bun. Adu peştii aici. Înfăşoară-i în ceva să nu se vadă şi dă-mi şi un băiat care să poată face o ispravă bună.
        — Da, dom’ Toma.
        Recuziterul scoate peştii, şi aduce şi un băiat şi Toma începe să-l instruiască.
        — Băiete, în tine stă bunăstarea şi fericirea filmului românesc. Te rog să duci aceşti peşti la Restaurantul „Pescăruşul" şi să-i predai din partea mea bucătarului şef. Ştie ce are de făcut. Ei sînt destinaţi unei mese festive închinată regizorilor filmului românesc. Ia o maşină de la Maier. Executarea!
        Băiatul pleacă şi execută întocmai dispoziţia, apoi, vine şi raportează. Totul e în regulă.
        Pe la orele 12,30 Jean a terminat filmarea, se dezbracă la cinemobil şi grăbit să plece la Constanţa caută recuziterul să-i dea „pachetul".
        — Hai repede că plec.
        — Foarte bine, zice recuziterul. Şi ce doriţi?
        — Cum ce doresc? Pachetul!
        — Ce pachet?!
        — Peştii, he, ce dracu, mă faci să vorbesc tare şi să m-audă ăştia...?
        — Ce peşti, domnu’ Jean? Păi n-a venit dom’ Toma şi i-a luat?!
        — Aoleo!!
        — Da, i-a luat... Eu am crezut că-i aveţi împreună...
        — Aoleo! Mi-a furat peştele! Peştele meu! Munca mea! Aoleo!
        — Nu mi-aţi spus că nu trebuie să-l dau, că nu-l dădeam...
        — Aoleo! M-a furat macedoneanul... Mi-a luat mîncarea de la gura copiilor... Aoleo! Ce mă fac acum?... Cum plec eu la Constanţa fără peşte? M-a nenorocit!... Aoleo!!
        Auzindu-l un maşinist cum se dă de ceasul morţii, jelindu-se şi tînguindu-se, îi zise:
        — Domnu’ Jean! Duceţi-vă şi luaţi alţii, dom’le!
        Ideea i s-a părut excelentă. Imediat Jean se urcă la volan şi fuga cu maşina la crescătorie. Acolo, porţile închise. Bate, claxonează, strigă, nimic. Într-un tîrziu apare paznicul.
        — Bună ziua!
        — Bună ziua.
        — Nu e nimeni pe aici?
        — Ba da, mai e tov. inginer şef...
        — Vreau să merg la el... Nu mai bag maşina înăuntru... se poate?
        — Poftiţi!
        Este condus într-un birou. În faţa lui, inginerul şef şi încă doi tovarăşi. Discutau. Jean îi întrerupe începîndu-şi jelania.
        — Tovarăşi! S-a întîmplat o mare nenorocire. Eu am avut trei peşti luaţi azi de dimineaţă de la crescătorie pentru acasă la Constanţa şi acum cînd să plec nu i-am mai găsit. Mi-au dispărut. Mi-au fost furaţi, ziua în amiaza mare... Am rămas sărac lipit...
        — Vai de mine, zice inginerul şef. Dar cum se poate? ...trebuie chemată miliţia!
        — Nu, că ştiu cine! Ştiu hoţu’! Mi i-a furat Toma Caragiu...
        — Nu se poate dom’le, zice categoric inginerul, nu se poate.
        — Ba da. El, macedoneanul... el mi i-a luat!
        — Imposibil dom’le!... lui Toma i-am dat eu trei peşti pentru o masă cu Manole Marcus, Francisc Munteanu şi alţii... Nu! Peştii lui Toma sînt de la mine. Altcineva ţi i-a luat.
        — Aoleo! Va să zică are şase?!? Avea trei şi s-a lăcomit şi la ai mei?!... Aoleo, ţine-mă că mor? Fac infarct! ...Dom’le, m-a lăsat păgubaş, m-a jefuit ca-n codru. Cum plec eu acum la Constanţa fără peşte?! Aoleo! Salvaţi-mă! Salvaţi arta românească... Mai daţi-mi trei peşti.
        Inginerul şef priveşte uimit jalnicul chip al lui Jean, congestionat şi pămîntiu.
        — Bine, domnu’ Jean! ...Marine, mergi şi dă-i domnului Jean încă trei peşti... Şi-mi pare rău... nu cred că domnu’ Toma...
        — Săru’mîna! Să vă dea Dumnezeu sănătate. Cînd veniţi la Constanţa, căutaţi-mă!
        — Sănătate!
        — Să trăiţi! Aţi salvat un suflet de om! Să trăiţi!!

*

        După ce a primit alţi trei peşti, destul de buni, dar nu de valoarea celorlalţi, Jean porneşte într-o goană la Restaurantul „Pescăruşul". Trece prin salon, iese pe terasă şi intră la bucătărie.
        — Salut meştere!
        — A, să trăiţi dom’ Jean, zice bucătarul şef bucuros de o aşa vizită.
        — M-a trimis nea Tomiţă Caragiu, în legătură cu peştii aceia. Nu trebuie să vă supăraţi, dar masa festivă de diseară nu mai are loc aici, ci vis-a-vis la „Bordei". S-a vorbit şi cu responsabilul... aşa că... m-a trimis să iau eu cei şase peşti şi să-i duc acolo... Nu vă supăraţi!...
        — Bine, dom’ Jean! Gigi, Vasilică, aduceţi peştii artiştilor!
        — Zău aşa, vă rog să nu vă supăraţi... Cineva mare, dintre invitaţi, a dorit ca masa să se facă la „Bordei”... e mai retras... că din partea noastră... doar ştiţi că noi, aici, sîntem ca acasă...
        — Gata dom’ Jean! ce credeţi că ne supărăm? Aşa e chestia!...
        Cei şase crapi, şase exemplare de muzeu sînt duşi de doi chelneri la maşina lui Jean şi aşezaţi lîngă ceilalţi trei. Se făcuseră nouă.
        — Mulţumesc, băieţi! Ţineţi aici 50 de lei!
        — Să trăiţi!
        Ştergîndu-şi uşor transpiraţia de pe frunte, Jean Constantin, cu maşina sa galbenă ca o lămîie, a pornit răsuflînd uşurat spre Constanţa, unde seara avea spectacol şi avea — ca în atîtea dăţi — să descreţească frunţile celor care după o zi de muncă au venit special să-l vadă.

*

        La ora 6, responsabilul de sală de la restaurantul „Pescăruşul" roagă doi chelneri să aşeze masa festivă pentru regizori şi actorii de film.
        — Şase persoane... pe la orele 19,30 — 20 sosesc. Nu uitaţi, vinuri alese, pescărie, serviciu ireproşabil!
        — Am înţeles, şefule!
        La ora stabilită de Toma cu responsabilul restaurantului, la numai după o jumătate de oră de la încheierea zilei de filmare, marele actor împreună cu regizorii vin la masa frumoasă aranjată în cinstea lor. Toma jubilează.
        — Aşaaa! Luaţi loc, vă rog! Tomiţă, vă face o surpriză: o mare surpriză. Nu e un secret, e o masă pescărească! Eu dau peştele, voi băutura! Costică cu ce începem?!
        — Cu ce doriţi, maestre!
        — Bineînţeles, dorim cu peştele! Am vorbit cu bucătarul şef să ne prepare, nu-i aşa, toate sortimentele. Adică: crap rasol, crap prăjit, plachie de crap, crap în saramură cu mămăliguţă, crap pane cu mujdei de usturoi şi icre.
        Asistenţa salivează şi înghite în sec.
        Chelnerul Costică a plecat contrariat la bucătărie. Toma îşi continuă cu vervă divagaţia.
        — Crapul, stimaţi tovarăşi, este unul dintre cei mai răspîndiţi peşti de consum. De aceea se prinde greu şi cînd îl avem trebuie să ne bucurăm foarte tare. El trăieşte în rîuri, în heleştee dar şi în crescătorii special amenajate. Peştii din crescătorii, un fel de creşă piscicolă, sînt repartizaţi după rang şi funcţii pentru că nu oricine poate să aprecieze un peşte crescut şi educat în condiţii deosebite. Crapul...
        — Da, vă rog...
        — A! a venit însuşi maestrul de ceremonii, bucătarul şef. Stabileşte dumneata cu ce preparat să începem!
        — Păi’ ce să stabilesc dom’ Toma... În primul rînd mă mir că v-aţi întors la noi şi că eu nu ştiu nimic.
        — Ne-am întors... cum adică „ne-am întors" Ce eram plecaţi definitiv?!
        — Nu. Dar, domnu’ Jean cînd a venit aici mi-a spus că aţi hotărît să faceţi masa la „Bordei"...
        — Noi?!... Nici vorbă!
        — Aoleo!
        — Ce aoleo? Nici-un aoleo!
        — Aoleo! Nu glumesc. Cînd a venit dom’ Jean a luat peştii cu el!
        — !?
        — Da, toţi sase!
        — ?!
        — Pe cuvînt!
        — Aoleo! Pungaşul!... Pungaşul ne-a furat peştele... El a reuşit. Aduceţi-mi-l aici! Îi tai capul. Îl despic... pe altarul filmului românesc... Aoleo Jeane! mi-ai mîncat tu peştele dar eu îţi mănînc coliva... Mama lui de hoţ a devenit şi hoţ de peşte. Fură ca un artist... Hoţul tot hoţ, se pretează la „hoţii", îl omor... Îi mănînc coliva!... atunci, să vedeţi masă festivă!
        A doua zi toată lumea de la Buftea a aflat de farsa pe care Jean i-a făcut-o lui Toma. Şi cine se-ntîlnea cu Caragiu cerea amănunte rîzînd pe înfundate.
        — Rîdeţi, rîdeţi dar eu îl omor. Are noroc pungaşul că nu mai am nici o secvenţă cu el... dar îl prind eu.
        Pe de altă parte Jean se lăuda la toţi cum l-a păcălit el pe Toma, cum l-a „dus", cum i-a tras clapa.
        — Cu mine se pune macedoneanul?! Păi eu sînt grec, mă. O fi fost el Alexandru Macedon viteaz, dar Ulisse a fost mai viclean.

        Trecuse aproape o lună de la incident. Mulţi au uitat, adică au rîs, s-au amuzat, şi au uitat. Toma Caragiu însă nu. Şi nici Jean. Mai ales. Aflase tot ce a zis Toma despre el cînd a descoperit că a „dispărut" peştele şi mai ales aflase că acesta îl urmăreşte, că vrea să-l prindă şi că, Doamne fereşte; vrea să-l omoare. Orice, dar asta nu.
        Timpul însă trecea. Într-o zi Jean primeşte un telefon. E chemat la Bucureşti. La Bucureşti? Nu. Oriunde, numai la Bucureşti nu. Totuşi e vorba de un contract... un nou film.
        — Trebuie să veniţi dom’ Jean. E un rol frumos...
        — La Bucureşti? Nu vin. Cine face filmul?
        — Nicolaescu.
        — Aha! E bine, da’ nu pot veni. Rugaţi-l să mă sune el.
        A doua zi Sergiu Nicolaescu stă de vorbă cu Jean la telefon.
        — Jeane, am nevoie de tine.
        — E-n regulă „boss"
        — Vino să stăm de vorbă şi să semnezi contractul...
        — Dar, cine mai joacă?
        — Amza, Dinică, Papaiani!
        — Bun, bun...
        — Ilarion Ciobanu, Tomiţă...
        — Aoleo!
        — Ce aoleo! Ce-ţi veni?!
        — Aoleo! E de rău. Găseşte altul...
        — Ce „altul"?
        — Altul, că eu nu mai pot.
        — Cum nu mai poţi mă, aşa dintr-odată, ce-ţi veni?
        — Nu mai pot cu... Toma. Eu, de anul ăsta, fac filme fără Toma. Singur.
        — Ce, ai înnebunit? Cum o să fac eu film fără Toma?
        — ... treaba ta, eu nu mai fac filme cu Toma... care...
        — Stai, mă Jeane, că nici n-ai de filmat cu el...
        — Nu. Nu joc!
        — Cum să nu joci mă, ce te mănîncă?
        — Exact! Sînt sigur!

*

        Pînă la urmă, cu un alt telefon Sergiu îl convinge pe Jean şi acesta se hotărăşte să semneze contractul cu condiţia să nu ştie nimeni, adică să nu se facă publicitate în legătură cu distribuirea lui. Se stabileşte şi ziua cînd să vină la Bucureşti incognito, numai la gară şi roagă regizorul secund să-l aştepte să-l semneze.
        Dar cînd e să ai ghinion găseşti un cui şi într-un cartof. Acelaşi regizor secund în aceeaşi zi s-a prezentat cu contractul la semnat şi... la Toma la teatru.
        Pînă la un moment dat lucrurile au decurs normal. Regizorul secund a aşteptat să se facă pauză de repetiţie şi apoi, amabil, l-a abordat pe Toma.
        — Haideţi mai repede dom’ Toma că trebuie să merg şi la gară...
        — Stai aşa, fii calm, nu mă lua repede... ce treabă ai tu la gară...
        — Păi vine dom’ Jean... şi e în trecere... semnează şi pleacă...
        — Daaa??! ...Aşa! Bun!... Vasăzică domnu’ Jean descalecă în capitală... Bun! ...Foarte bine... foarte bine... gata. Am semnat.
        — Vă mulţumesc.
        — Să trăieşti şi salutări lu’ domnu’ Jean.

*

        În cîteva minute s-a terminat cu repetiţia. Toma Caragiu anunţă că este chemat urgent... undeva. Sau dacă vor să repete alte scene... crede că peste o oră se-ntoarce.
        Peste alte cîteva minute maşina lui Toma alerga spre Gara de Nord. Parchează, află unde vine un tren de Constanţa şi aşezat după un stîlp de pe peron, stă la pîndă. Trenul intră în gară. Lume pestriţă, destul de multă. Printre toţi iată-l şi pe Jean cu o geantă diplomat în mînă. Calcă degajat, voios, mulţumit. Nu afişează nici o „precauţie", e sigur că se află aici incognito. Dar, cum trece pe lîngă un alt stîlp o mînă îi apare brusc în faţă şi îl prinde de guler. E „mîna care ucide". Jean, n-apucă să zică decît un scurt „Aoleo!" că i se înmoaie picioarele ca la un pui de găină atins de boală.
        Cîţiva tineri, martori la desfăşurarea scenei, recunoscîndu-i pe amîndoi, fac haz, înţelegînd că e vorba de o glumă colegială.
        — A-şaa! Te-am prins! Mama ta de cioroi!
        — Aoleo! Nea Tomiţă, nu mă omorî!
        — Ba da, ba da,... am să te omor, dar nu aici în văzul tuturor că se face miting de doliu... am să te omor cu picătura.
        — Aoleo, fie-ţi milă!...
        — Nu se există! N-avem milă pentru cioroi... A-şaa!... ce, ai în mînă?!
        — Nimic!... O geantă.
        — Aşa e... ai dreptate... e o geantă Diplomat, care... se con-fis-că!
        — Nuuu! Nea Tomiţă, că nu-i a mea!...
        — Ba, e a ta... că baragladină fără geantă Diplomat nu se există... A-şaa! Să vedem ce-i în ea!
        — N-o deschide nea Tomiţă... te rog.
        — E clar. Ţigări Kent... se confiscă! Şi geanta şi ţigările... Contrabandă port Constanţa... se confiscă.
        — Aoleo, nea Tomiţă, nu mă nenoroci!
        — Stai calm... calm... Toma plăteşte 5 lei pachetul, preţ oficial...
        — Aoleo!
        — Niciun aoleo că altfel te omor pe loc cu mîna mea nejumulit de pene...
        — Păi... Mă nenoroceşti... astea sînt atenţii pentru echipa de filmare.
        — Nicidecum!... Astea sînt numai cîteva „mici atenţii" pentru mine... Pentru echipa de filmare conu’ Jean va da ca „atenţie" nu-i aşa, o „masă pescărească" cu şase peşti, la bază! S-a reţinut?
        — Aoleo!
        — Niciun aoleo! Altfel dau eu o masă de parastas.
        — Dau nea Tomiţă! Dau o masă mare.
        — A-şaa!... Se reţine angajamentul... În prima zi de filmare o mare masă pescărească... pentru toată echipa... Zi şi tu: Jură!
        — Jur... să dau o masă pescărească!!!
        În clipa aceea a apărut şi regizorul secund care văzîndu-i în conversaţie atît de strînsă pe cei doi, stă năuc şi nu e în stare să scoată măcar o vorbă. Toma Caragiu îl vede şi îl ia drept martor.
        — A jurat un cioroi Amin! şi către Jean. Acum semnează; banii pentru masă vor fi reţinuţi din contract: 2.500 lei!

(Perpetuum comic ’86, pag. 139)

Vezi toată postarea

Îngheţul

        Nenorocirea s-a abătut asupra comunei Dealu-cu-pruni în plină iarnă, cînd distileria de rachiu de aici, o superbă relicvă a genului din vremuri de tristă memorie care potolea, încă, setea contemporanilor, trepida cît e ziua de mică, transformînd în ţuică butoaie de prune, mere, corcoduşe, pere şi alte pometuri. S-a întîmplat, fără nici o îndoială, în noaptea dinspre 4 spre 5 februarie, cînd gerul se îndrăcise cumplit. Cert e că în dimineaţa fatală, Ghiţă Ciutura, falnicul responsabil al Cazanului lui Belzebuth din Dealu-cu-pruni, după ce se trezi şi se clăti cu o duşcă de ţuică de 50% (din care mai avea — vai! — atît de puţină), se duse la coşmelia care adăpostea „universitatea de limbi străine" — cum o numeau consătenii — şi începu să verifice instalaţiile înainte de a porni „producţia" din ziua respectivă. Injectorul de păcură se aprinse ca turbat! Materia primă aştepta pregătită la nivelul potrivit. Alcoolmetrele, eprubetele, pîlniile şi toate celelalte dichisuri ale distileriei erau în poziţie de bătaie. Dar ce se petrece cu apa?! Apa cea limpede, de izvor, care răceşte serpentina cu aburi spirtoşi. Ei bine, în dimineaţa aceea, prin robinetele de apă ale distileriei nu catadicsea să se scurgă nici o picătură! Absolut nici una! Dar cine să fi închis conducta de apă?! Asta nu se putea întîmpla în comuna Dealu-cu-pruni! Şi aceasta, pentru simplul motiv că respectiva ţeavă, în exclusivitate a cazanului de rachiu, venea direct de la izvorul din Comuna Lupului, singura colină căreia i se putea spune munte, din apropierea localităţii!... Să-şi fi stabilit izvorul singur un program limitat de furnizare a apei? Greu de crezut! Şi, ca o străfulgerare ocultă, în mintea lui Ghiţă Ciutura apăru explicaţia care era adevărul golgoluţ, oricît de nemilos ar fi fost: îngheţase conducta!...

        Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mai tragă o duşcă (de astă dată din cea de 30°, ţuica destinată consumului curent) şi începu să aştepte. Să aştepte dezgheţarea apei. Şi, toată ziua, oamenii cărora trebuia să le vină rîndul la cazan se învîrtiră pe lîngă el îmbunîndu-l şi autoconsolîndu-se:
        — Lasă, nene Ciutura, că se moaie el gerul şi se sparge şi capul de gheaţă!...
        Dar conducta continua să fie bocnă! Or, aşa ceva nu i se mai întîmplase lui Ghiţă Ciutura în toţi cei 15 ani de cînd stăpînea destinele distileriei, după ce o viaţă de om condusese frîiele cooperaţiei comunale de consum pînă la controlul acela de pomină! Să-i facă lui conducta pocinogul ăsta, acum, în pragul pensionării?!
        Şi, pentru prima dată în acea zi, începu să înjure cu convingere... Dar nu mai puţin nervoşi se arătară inspectorii din cooperaţie rămaşi peste noapte în comună şi care, înainte de a se retrage pe la casele lor din capitala judeţului, veniră să-şi ia un cald rămas bun de la responsabilul cazanului:
        — Hm, nene Ciutura... zise unul dintre ei, rău prevestitor: parcă dinadins ai potrivit-o cu îngheţul ăsta. Ştiai că plecăm noi...
        Şi porniră trîntind uşile maşinii de teren, un „Aro" alb în care damigenele din spate sunau trist a gol...
        A doua zi, Ghiţă Ciutura porni la acţiune! Trebuia găsit locul unde conducta era gîtuită de gheaţă. Dar cum să ghiceşti nodul buclucaş pe o distanţă de doi kilometri?! Şi mai trebuia şi săpat cel puţin la o jumătate de metru adîncime, ca să dai de ţeava îngheţată! Începu să sape chiar pe uliţa care ducea la distilerie, ajutat de doi oameni care muşcau cu atîta sete cu tîrnăcoapele din pămîntul înţepenit de parcă erau convinşi că din conductă va ţîşni un val de ţuică mai aromată şi mai tare decît oricînd!...
        Săpară trei gropi fără să întîlnească şarpele de oţel! Atunci apăru primarul, care spuse:
        — Ce proşti sînteţi!... Păi nu ştiai, nene Ciutura, că ţeava trece pe partea cealaltă a uliţii?...
        Nea Ghiţă se pocni cu coada sapei de frunte şi trecu pe partea cealaftă. După două zile, pe fundul unei găuri, apăru conducta. O podidiră cu apă clocotită. Degeaba! Prin robinetele de la distilerie nu zvîcni o picătură de apă! Repetară operaţia în alte trei puncte. Nimic!

        Între timp, telefonul personal, de la domiciliul lui Ghiţă Ciutura, suna din oră în oră cu tot mai multă insistenţă:
        — Nea Ciutura, ne dai planul peste cap! Te scoatem la pensie mai devreme decît te gîndeai!... i se striga de la centrala alcoolurilor.
        — Bine, măi frate, vrei să ne laşi sărbătoarea şefului fără ţuică de Dealu-cu-pruni? Păi ştii ce-nseamnă asta? Retrogradare din trei în trei! Şi să văd atunci cum o s-o mai ţin secretară pe fata matale!... i se telefona de la Direcţia Direcţiilor.
        Şeful ocoalelor silvice din judeţ îl luă cel mai tare:
        — Tovarăşu’, ţi-am spus din timp că-mi mărit fata! Eu, fără ţuica ta, n-o mărit! Vreau să-i fac praf pe toţi bucureştenii din neamul lui ginere-miu! Aşa că să nu mă duci tu pe mine cu îngheţul conductei că nu-ţi merge!...
        Dar cîţi nu se pregăteau de nuntă chiar în Dealu-cu-pruni?! Cînd îi întîlnea, Ghiţă Ciutura trecea pe partea cealaltă a drumului. Unul dintre ei i-a strigat de departe:
        — Mi-ai nenorocit fata! Cuscrul mi-a trimis vorbă că nunta amînată e belea curată! El conta c-aduc eu ţuica!...
        Totul părea pierdut, cînd interveni sergentul major în retragere Spiridon Leahu, fost pirotehnist, care propuse cu o voce tunătoare:
        — Trebuie să dăm foc! Cu săpatul nu ajungem nicăieri! Trebuie să încingem focuri pe tot traseul conductei din 50 în 50 de metri!
        — Bine! Focuri! Dar cu ce lemne?!
        — Cu orice! Cu paie, cu garduri vechi, cu crăci adunate de pionieri prin muncă patriotică! Putem lua şi din cota de lemne de la căminul cultural, că pe-acolo tot rămîn de multe ori ferestrele întunecate.
        Zile în şir o dîră de focuri a unit cazanul de ţuică de izvorul din Coama Lupului. Noaptea, şiragul acesta de flăcări era feeric! Niciodată nu li se făcuseră copiilor din comună focuri de tabără atît de frumoase... În aceste circumstanţe, un dispecer de la staţia electrică din apropiere a tăiat lumina din comună pe toată noaptea zicînd că Dealu-cu-pruni e luminat... Şi totul în zadar! Conducta se încăpăţîna să nu stoarcă nici o lacrimă de apă...
        Într-a treia săptămînă de îngheţ al distileriei, directorul căminului cultural îşi trînti demisia pe masa primarului:
        — Toată vara am pregătit primul „Festival de iarnă al pomicultorilor rapsozi" şi acum minunata noastră manifestare cultural educativă e la pămînt! Toate formaţiile artistice care-şi anunţaseră participarea, auzind ce se petrece în comuna noastră, ne-au trimis invitaţiile înapoi!
        Primarul îi rupse demisia în paisprezece bucăţele:
        — Sîntem chit... spuse el. Şi eu aranjasem un reportaj formidabil în comuna noastră, cu o echipă de la televiziune. Află că băieţii, foarte bine informaţi, mi-au telefonat că mai-marii lor le-au schimbat planul: îi trimit, săracii, în Vrancea! Cică acolo nu e nevoie de atîta apă la vinificaţie...
        De altfel, în cîteva publicaţii ale presei locale, ba chiar şi centrale, apăruseră primele referiri critice la adresa locuitorilor din Dealu-cu-pruni: că au lăsat livezile să îmbătrînească prea mult, că la căminul cultural nu mai cîntă nici greierii, că în ciupercăria inaugurată cu pompă creşte varză murată...

         Toate controalele, inspecţiile, inventarele care au avut loc în comună în aceste săptămîni se soldară cu referate, procese-verbale şi sancţiuni dezastruoase. Culmea, tot în această perioadă, printre numeroşii deţinători de autoturisme personale din Dealu-cu-pruni se înregistrează cele mai multe contravenţii la legile circulaţiei, din istoria automobilistică a comunei. Miliţienii din localitate, mai la datorie decît oricînd, nu mai pridideau să fluiere...
        Înşişi reprezentanţii clerului din comună, văzînd minunatele lor monumente de arhitectură veche aproape goale, explicară situaţia astfel:
        — Cum să mai crezi în Dumnezeu, dacă nu e-n stare să repună în funcţiune nici un cazan de ţuică! Amin!...
        În schimb, din partea muzeului judeţean sosi la consiliul popular o adresă în care se arăta mai răspicat decît altcîndva că vechile instalaţii de alamă curată ale distileriei, o creaţie a meşterilor din veacul trecut, meritau de mult să figureze printre exponatele secţiei de tehnică agricolă tradiţională a muzeului şi că achiziţionarea lor era chestie de zile...
        Şi toate acestea bubuiau în creierii lui Ghiţă Ciutura ca o grindină pe un acoperiş de azbociment... Pînă cînd, disperat, pornind cu ultima vadră de ţuică ascunsă printre rufele din şifonier, spre policlinica aparţinătoare, obţinu, de fapt meritat, primul concediu medical din viaţa lui. Şi era hotărît să-şi prelungească acest concediu pînă la salvatoarea pensionare...
        ...Dacă, într-o noapte, pe neaşteptate, nu s-ar fi produs o căldură dulceagă de primăvară grăbită, care dezgheaţă pămîntul pînă la conducta refractară... Iar cazanul începu să duduie din nou spornic cît era ziua din ce în ce mai mare...

        Aşa că, azi, puteţi să vizitaţi comuna Dealu-cu-pruni cu toată încrederea. Are şi han turistic, în centru, cu locuri de cazare. De unde se poate admira încîntătoarea panoramă din jur, inclusiv clădirea străvechei distilerii de rachiu, cu coşul fumegînd. Petrecere frumoasă!

(Perpetuum comic ’86, pag. 58)

Vezi toată postarea

Papă-lapte

        N-am văzut în viaţa mea un om mai nenorocit, o fiinţă căreia să-i plouă zilnic în casă şi căruia să-i curgă belelele gîrlă ca lui Titel. Mă şi enervez cînd îl văd mereu cu ochii în lacrimi şi cu glasul plîngăcios.
        — Ce ţi s-a mai întîmplat, dragă, ce-ai mai păţit de eşti ca o curcă plouată? îl întreb.
        — Ştii ce sînt eu? mă întreabă, la rîndul lui.
        — Ce?
        — Un papă-lapte.
        — Cine ţi-a zis asta?
        — Nevastă-mea. Azi dimineaţă, la cinci şi un sfert, a urlat la mine: „Scoală, mă, papă-lapte, fii şi tu gospodar, cap de familie, du-te la piaţă, ia nişte spanac şi nişte ridichi, ia pîine şi lapte, nu dormi pînă la prînz, ca un trîntor!" Auzi, cică dorm pînă la prînz! Eu, care sînt în picioare la şase jumătate, ca să mătur prin curte, care-mi fac singur patul şi îi aduc şi ei cafeaua la nas!?
        — Şi? Te-ai dus la piaţă?
        — M-am dus, bineînţeles. Dar crezi că a fost mulţumită? Nu. „Măi, papă-lapte, mi-a zis, de unde-ai luat porcăria asta de spanac, care-i numai cotoare?!" „De la un ţăran", zic. „Îl duci înapoi şi i-l arunci în ochi! Dar ridichiie-astea dospite unde le-ai găsit? Ţi le-a dat cineva de pomană? De ce nu le încerci cu degetele, ca să vezi dacă sînt trecute?! Cum de te păcălesc toţi numai pe tine, mă, papă-lapte ce eşti!" Şi uite-aşa, nu mă scoate din expresia asta care mă scoate din minţi. Aş prefera să-mi zică ori cum — vită încălţată, idiot, ramolit, lepădătură — dar nu papă-lapte.
        — E vreo legătură între aceasta expresie şi faptul că-ţi place laptele?
        — Tocmai, că mie nu-mi place laptele, îmi dă colici. Cred că e vorba de o metaforă, fir-ar ea a dracului cu cine a inventat-o! Vrea să-mi dea de înţeles că nu sînt bun de nimic. Şi dacă mi-ar spune-o doar în intimitate, dar îmi zice şi în public. Mi-a zis-o şi la revelion, de faţă cu peste o sută de persoane cunoscute sau semi, după ce se pupase pe gură cu un tip necunoscut şi cu mustaţă pe oală: „Hai, papă-lapte, ţopăie şi tu, pupă-te şi tu!"
        — Şi te afectează chestia asta? îl întreb pe bietul Titel, care îmi producea, realmente, milă.
        — Bineînţeles. Pune-te în locul meu. După ce că sînt complexat la servici din cauza mediocrităţii profesionale, mă simt complexat şi acasă.
        — N-ai încercat să-i zici ceva în acest sens?
        — I-am zis. I-am zis-o franş: „Dragă, dacă mă mai complexezi, te las!"
        — Şi ea ce-a zis?
        — A pufnit-o rîsul. „Fugi dracului de-aici, că nici de asta nu eşti în stare!" Şi n-am fost. Dovadă că sînt, în continuare, cu ea.
        — N-am ce să-ţi fac. Tu eşti de vină. De ce ai luat-o?
        — Păi ce, eu am luat-o?!
        — Dar cine?
        — Ea m-a luat. Eram la munte, într-o excursie, cu un grup de fete şi băieţi. Mie îmi plăcea o puştoaică cu căciuliţă albă, roşcovană, sfioasă, dulce, liniştită. Ea, actuala mea nevastă, era cea mai drăcoasa şi zănatecă, făcea numai aiureli, noaptea a simulat un incendiu la cabană şi ne-a scos dezbrăcaţi în viscol, ne-a umplut bocancii cu zăpadă, ne-a pus lipici pe pîine în loc de unt, iar mie ştii ce mi-a făcut? Mi-a pus o pisică în raniţă, cînd am simţit că-mi mişcă în spinare, am leşinat. M-a frecat bine cu zăpadă, pînă mi-am revenit, după care mi-a zis: „Măi, papă-lapte, tu nu prea ştii de glumă, trebuie să te facă cineva bărbat, aşa c-o să mă mărit cu tine, n-am încotro".
        — Şi s-a măritat?
        — Da. În aceiaşi săptămînă. De atunci au trecut mai bine de zece ani. Ce mă sfătuieşti? Să pun piciorul în prag?
        — Dacă poţi...
        — Sau, eventual, să mai aştept şi alte dovezi şi abia pe urmă să introduc divorţ?!
        — Şi-aşa e bine.
        — Sau s-o reclam superiorilor ei de la servici?!
        — Eventual...
        — Sau să vorbesc cu mama ei?
        — N-ar strica.
        — Din păcate, mama ei seamănă cu ea. Ştii ce i-a făcut ieri lui bărbat-su, adică socrului meu?
        — Ce?
        — Pomenirea de patruzeci de zile.
        — Atunci du-te repede la un doctor.
        — Ce fel de doctor?
        — Un psihiatru.
        Titel se îngălbeni de frică.
        — Păi ce să-mi facă psihiatrul?
        — Să te vindece de complexele de inferioritate, să te pună pe picioare ca bărbat.
        — Ai dreptate, îmi spune el, gînditor. Există, oare, medicamente care să-i dea unui soţ curaj în faţa nevestei?
        — Sigur că există.
        — Atunci am să mă duc la doctor. Mulţumesc pentru sfat.
        Titel se îndepărtă în aceiaşi clipă, iar eu văzui în mersul lui hotărît şi drept o evidentă schimbare în bine.

(Perpetuum comic ’86, pag. 24)

Vezi toată postarea

Omogenizarea valorilor

        Cei trei se retrăseseră într-un colţ pentru negocieri, la o masă a tratativelor, care servise, pînă atunci, ca dulap pentru echipamentul sportiv.
        — Îţi dau un chirurg, dă-mi mie ginecologul. Dumneata tot nu mai ai ce să faci cu el, zise cu subînţeles Păsculescu, adresîndu-se lui Ioniţă, care, evident, era mai în vîrstă şi, deci, dotat cu suficientă înţelepciune.
        — De acord cu cedarea ginecologului, dar nu vreau un chirurg în schimb, m-am săturat de cuţitari.
        — De unde să-ţi dau, frate, un oculist? Ia să vedem, poate că are dumnealui. Tovarăşe Grigore, ai dumneata unul? Îţi pot oferi chirurgul. La nevoie, pot renunţa şi la un internist.
        — Oculist nu am, dar pot schimba cu un ORL-ist.
        — Dacă-i pe-aşa, atunci renunţ. Dau ginecologul şi iau chirurgul. Prin el, ajung eu la un oculist.
        — Şi eu ce fac, dragă, cu ORL-istul? Speram să primesc pentru el măcar un director.
        — Un director? Cu plăcere, tovarăşe Grigore, eu am vreo trei, interveni Păsculescu. Alege-ţi: unul lucrează la fabrica de cuie, altul la CFR, şi ultimul la Banca de Investiţii. Care dintre ei te interesează?
        — A, aşa nu mă mai joc! Să fi fost măcar la OJT, sau la fabrica de bere, atunci mai mergea...
        — Dar ce, dragă tovarăşe, dumneata crezi că merge numai aşa, după vrerea noastră? Aceştia sînt, cu ei defilăm! Hai să trecem peste directori...
        — Corect, spuse tovarăşul Ioniţă.
        — Eu cred, zise Grigore, că ne-am cam pripit. Trebuia să începem cu gestionarii. Am uitat lucrul cel mai esenţial. Eu nu am nici unul şi cred că mi s-ar cuveni, dacă există ceva disponibilităţi.
        — Aş putea să-ţi dau eu unul, interveni Păsculescu, dar nu cred că este ce-ţi doreşti dumneata. Lucrează la un magazin de articole casnice. Să ştii că, în afară de el, nu mai am decît unul, iar pe acela nu-l pot ceda cu nici un chip!
        — Şi unde lucrează? Poate că-mi convine mai mult...
        — Ce importanţă mai are, din moment ce nu ţi-l pot da? Mi se pare că pe la Vinalcool...
        — Oho, aşa ceva aş vrea şi eu, solicită Grigore. Dar m-aş mulţumi şi cu unul de la alimentara, dar să aibă vechime!
        — Te cred, spuse Ioniţă. Dar de unde? Nici eu nu am aşa ceva. Vei fi însă recompensat şi dumneata. Îţi dau eu un şef contabil. Lucrează la aprozar. Nu îl cedez fiindcă mi-ar prisosi, ci pentru că îmi place să procedez colegial. Prin el poţi rezolva tot felul de probleme, omul are o mulţime de relaţii. E-o placă turnantă, domnule!
        — Altceva, ce-ar mai fi? întrebă Păsculescu.
        — Ar mai fi la mine un vice, zise triumfător Grigore. Dar, pe acesta, nu-l dau nici dacă mă omorîţi. Măcar cu atîta să mă aleg şi eu...
        — Şi unde lucrează, mă rog?
        — Nu-i cine ştie ce, dar oricum. Este la cooperaţie. Credeaţi că lucrează la abator? Acolo nu există funcţia asta.
        — Nu, dragă domnule, răspunse maliţios Păsculescu, noi credeam că este vice la asociaţia de locatari. De aceea ne şi îmbulzeam atîta să-l luăm, ha-ha-ha!
        — Degeaba încerci dumneata să glumeşti, reluă insistent tovarăşul Grigore, uneori sînt de mare folos şi cei cu funcţii mai mici. De exemplu, ai putea să mă rogi dumneata oricît, instalatorul tot nu ţi l-aş da.
        — Ei, instalatorul mai treacă, meargă... Dar ce să faci cu un inginer oarecare, cu un strungar, sau un sudor? La ce ţi-ar folosi? Este adevărat că, prin forţa împrejurărilor, trebuie să-i acceptăm şi pe ăştia, deşi nu prea ne ţin de cald, ştiţi la ce mă refer. Dar dacă ne vom gîndi foarte bine, îi vom putea folosi şi pe ei la ceva. Pe ei, sau pe prietenul lor, filosofă atotştiutor, Ioniţă.
        — Apropo, era să uit, îşi reaminti Păsculescu. Nu se găseşte, din întîmplare, pe la dumneavoastră, vreun zugrav? Anul acesta trebuie neapărat să zugrăvesc acasă şi se zice că au început să ceară cinci mii pentru un apartament...
        — Din păcate, nu am aşa ceva, replică Grigore. Mi-ar fi trebuit şi mie. Dacă aş fi avut, ţi l-aş fi putut împrumuta...
        — Zugrav nu ai, tovarăşe Grigore, însă croitor da, şi te faci că ai uitat de el, îl luă la zor Ioniţă. Ba încă un croitor de lux: mi se pare că lucrează la Casa Modei... Acuma, desigur, nu am pretenţia să mi-l cedezi, este prea valoros şi nu am ce să-ţi dau în schimb, dar mi-ai putea înlesni o întrevedere cu el.
        — Că bine zici, nene Ioniţă, se amestecă în vorbă Păsculescu. Chestiunea aceasta cu croitorii îmi scăpase complet. Cred şi eu că nu poate păstra croitorul numai pentru dumnealui. Data viitoare va trebui să mi-l cedezi şi mie!
        — Bine, spuse Grigore. Ne-am învoit. Cît priveşte împărţeala de data viitoare, problema rămîne deschisă.
        — Ei, ce facem? conchise Păsculescu. Sînteţi mulţumiţi, ori mai doriţi ceva? Dacă nu mai aveţi nici o pretenţie, considerăm discuţia încheiată, repartizarea fiind echitabilă.
        Ceilalţi încuviinţară, clipind afirmativ.
        — Tovarăşe director, se adresă Păsculescu unui om între două vîrste, aflat în apropiere, noi, ca diriginţi, am terminat acţiunea de omogenizare a valorilor: părinţii elfvilor... pardon, elevii părinţilor... nu nu aşa! Adică, elevii din cele trei serii care formează clasa a şasea au fost repartizaţi în clase, conform rubricii: „fiul lui... şi al...!"

(Perpetuum comic ’85, pag. 159)

Vezi toată postarea

Un locatar suspect

        Acum o lună, trecînd prin faţa blocului, aud zgomote ciudate — geamuri sparte, pîrîit de stofă ruptă, scîrţîit de tîmplărie care se frînge — însoţite de un „oauu!" prelung. Din pură curiozitate, ridic privirea: pe la etajul şapte, un individ, agăţat de o cercevea, plutea în gol, bălăbănindu-şi picioarele, de parcă evolua la paralele inegale.
        — Hei, pot să fac ceva pentru line?
        — Prinde-mă, zice, nu mai sînt în stare să mă ţin!
        — Dom’le, păstrează-ţi cumpătul! La chestii d’astea nu mă bag fără consimţămîntul colectivului: nu-mi permit să iau în braţe pe oricine şi oricum. Ţi-ai plătit cotizaţiile, datoriile faţă de obşte, ai nevastă, copii, eşti om de nădejde, ce venituri posezi?... Te rog să nu insişti, pînă nu-mi lămureşti aceste date obligatorii.
        — Nevastă nu posed, dar promit că voi depune eforturi sporite în această direcţie. Copii nu am, căci mi-a fost mai greu să-i fac singur, deşi m-am străduit. În privinţa averii, sînt o persoană de încredere: nu am nici o leţcaie.
        — Dar, înainte... Înainte?
        — Înainte, am stat bine cu averea!
        — Bine-bine, dar în ce sens?
        — Zero lei, zero bani!
        Am convocat comitetul asociaţiei de locatari şi am dezbătut problema pe toate părţile, expunînd atît declaraţia verbală a sinistratului, cît şi informaţiile pe care le-am cules de la vecini, ICRAL, IDEB, apă şi canal. Merita atenţia noastră şi am hotărît să-l prindem, pompiereşte, în pătură. Ceea ce am şi făcut, alcătuind un colectiv de oameni de încredere, toţi unul şi unul, numai elemente verificate şi cu o reputaţie neîntinată.
        — Vă mulţumesc din inimă! a zis după ce şi-a venit în fire.
        — Ce făceai acolo? l-am luat în primire.
        — Dom’le, pentru a evita risipa de căldură, lipeam geamurile cu „scoci". N-am cerut aprobare, considerînd că am fost în asentimentul dumneavoastră.
        L-am asigurat, cum era şi normal, de tot respectul nostru.
        Peste două zile, l-am salvat, iarăşi, cu pătura. Din verificări, întărite prin declaraţie verbală, exprimată tot în poziţia „agăţat" de cercevelele ferestrelor de la etajul şapte, am stabilit, fără dubii, că rămăsese în văzduh în timp ce punea gratii la ferestre.
        — Din pricina porumbeilor care, bătuţi de vînt, se izbesc în ferestre... Or, pentru producerea unui metru pătrat de geam, se consumă o sută de kilowaţi energie electrică de cea mai bună calitate. Vă rog să fiţi de acord cu mine că am procedat just!
        Cu o săptămînă în urmă, aud „bum, bum, bum!". La miezul nopţii, cînd somnul este mai dulce, iar stafiile circulă lipsite de îngrădiri exprese. Individul îşi baricada uşa. Am fugit toţi să-l salvăm cu pătura, dar nu era cazul.
        — Uşile duble împiedică risipirea căldurii! şi ne-a trîntit dublura în nas: era... tare; lucru temeinic elaborat, prin care nu răzbesc nici tancurile.
        — Tipul ăsta ascunde ceva! a concluzionat preşedintele asociaţiei de locatari, un tovarăş cu o intuiţie de detectiv rasat. E suspect, nu structural, ci prin manifestările exterioare care, deşi juste, provoacă nedumeriri şi atrag atenţia într-un sens nedorit. Borfaşii vor da, negreşit, o lovitură, considerînd că, în blocul nostru, se află o comoară: excesul de zel al colocatarului nostru poate fi interpretat eronat. Se pune întrebarea: ce se va întîmplă în cazul că vor confunda apartamentul lui şi vor pătrunde în apartamentele noastre? De la el nu pot să se pricopsească: nu a avut nimic nici înainte, nici după. Pe cînd noi, care ne-am străduit... Iată, asta este esenţa problemei!
        Din acea zi, fiecare ne-am cumpărat cîte o puşcă de vînătoare.

(Perpetuum comic ’85, pag. 115)

Vezi toată postarea

O dragoste cu... prefix!

        Tudose Mogonea era mai trist ca o autostopista poliglotă, la închiderea sezonului pe litoral. Ratase marea ocazie şi se simţea abandonat pe un peron de gară de unde numai speranţele lui au luat trenul. Toate visurile pe care şi le-a clădit în legătură cu prea-frumoasa Zoica Stoicănel, s-au destrămat barbar, ca gazele de eşapament la oprirea unui motor în doi timpi.
        Acum, la clipa disperării, el ezită între două hotărîri tragice. Să se arunce de pe antena din turnul televiziunii, sau să se ducă acasă şi să se culce singur.
         (Ideea cu antena i-a venit amintindu-şi de o emisiune văzută mai demult, care se chema „Antena vă aparţine").
        A ales soluţia a doua, pentru că nu ştia cum să ajungă în turnul televiziunii şi oricum, se afla mai aproape de locuinţă. Deci, s-a îndreptat spre casă.
        La intrarea în bloc, l-a zărit pe balconul său de la parter, pe un alt infirm din dragoste, inginerul Voichiţă, care, de curînd, şi-a prins nevasta bînd cafea cu... înlocuitor, motiv pentru care se aflau în curs de separare a domiciliului conjugal.
        Tudose a zăbovit pe scară, privindu-l cu compasiune. Inginerul ridica în dreptul frunţii o sticlă de coniac „Ovidiu", îşi ciocănea dinţii cu gîtul sticlei şi întreba răstit: „Cine e?" Răspundea tot el: „Eu sînt, Ovidiu!". „Intră"!", mai zicea inginerul şi lua un gît zdravăn din sticlă.
        Lui Tudose i s-a părut incomparabil mai uşorară situaţia inginerului. Acesta a avut măcar cu cine să se certe, de cine să se despartă, pe cînd el ce a obţinut de la Zoica? Doamne şi ce romantic începuse totul. Zoica tocmai se urcase în troleibuzul 87 (nu era oră de vîrf) şi închizîndu-se uşa brutal, i-a prins poşeta în exterior.
        Tudor care o privea din staţie cu o privire suferindă — traumatizat de impactul cu frumosul feminin — a fugit după troleibuz, a tras de uşă, a tras de poşetă şi a cedat poşeta.


        Rămas cu poşeta în mînă şi mîna întinsă ca regelui Lear, era gata, gata să fie călcat de o „Dacie" verde-praz, condusă de un tînăr cu mustaţă pe oală şi căciulă de iepure. Acest tînăr vulgar a scos capul pe geam şi l-a făcut paricopitată încălţată.
        Primul impuls al lui Tudose a fost să-l croiască cu poşeta, dar şi-a amintit că obiectul trebuia restituit divinei lui posesoare. Cu cea mai nefericită mină, a celui mai nefericit contemporan cu secolul XX, l-a rugat pe mustăcios să-l ia în maşină şi să urmărească troleibuzul din faţă.
        — Este o chestiune de viaţă şi de moarte, i-a explicat cu glas sfîşietor.
        Şoferul „Daciei" s-a arătat receptiv, l-a poftit în maşină, a pornit în urmărire şi a încercat să-l mîngîie cu cuvintele:
        — Scoate trei poli, şefule!
        Tudose a scos o hîrtie de o sută şi i-a băgat-o în buzunar, în timp ce omul de la volan bolborosea ceva din care s-a înţeles că „boierul e tot boier".
        Troleibuzul a oprit în staţia următoare, Tudose a sărit din „Dacie" şi a început să răcnească, printre pasagerii care urcau: „Alo! Tovarăşa cu poşeta, aici!"
        Zoica l-a reperat şi s-a precipitat spre coborîre, îmbrîncind o bătrînică cu sacoşă, care i-a urat, veninoasă: „Găsi-te-ar brînca!"
        Fata n-a luat-o în seamă şi a venit spre aducătorul poşetei, ca Frazier spre Casius Clay (într-un meci televizat şi la noi, pe timpuri). I-a vorbit. El îi auzea vocea ca venind de departe, de pe bolta cerească, parcă trasă prin vată.
        — Vai, ce proastă am fost, v-am crezut un huligan notoriu şi cînd colo, dumneavoastră, uite ce sacrificiu aţi făcut...
        Fericit, Tudose i-a întins poşeta, prezentîndu-se: „Permiteţi, numele meu e Tudose Mogonea. Dumneavoastră îmi puteţi spune „iubitule".
        Tînăra a luat poşeta cu un gest graţios, de solistă din „Lacul lebedelor". Apoi, i-a întins o mînă, rostind suav: „Zoica Stoicănel".
        De emoţie, Tudose a sărutat-o pe geamul de la ceas.
        — Vai, ce bine, s-a bucurat minunata făptură. Ce mă făceam fără geantă, fără acte? Aveam în ea rujul, buletinul, carnetul de donatoare şi legitimaţia de intrare la noi la I.A.D.
        — Ce înseamnă, I.A.D.? a vrut să ştie Tudose, sfios şi gîndindu-se, concomitent, unde s-o invite pe fată.
        — Întreprinderea de agrement şi distracţii „Roata lumii", l-a lămurit ea uşor vexată.
        Încercînd să-i înlăture nemulţumirea, el a informat-o, afabil, că la cofetăria din colţ se servesc tarte cu legume. Invitaţia era subînţeleasă.
        — Nu-mi arde, domne’, a ricanat Zoica. Bine că mi-am găsit geanta. Ai fost corect, băiatu’, a adăugat ea. Mulţumesc, mulţumesc şi să trăieşti, să-ţi faci casă-n Bucureşti...
        Un alt troleibuz pleca din staţie, fata s-a năpustit spre scară, s-a închis uşa în urma ei şi dusă a fost.
        Bărbatul rememora amănuntele acestei fabuloase întîmplări în camera lui sordidă de burlac înrăit, în timp ce se dezbrăca. Şi-a pus haina, frumos, pe umeraş şi umeraşul l-a băgat în dulapul frigiderului, pe care nu-l folosea iarna. Pantofii i-a pus şi pe ei, la locul lor, în congelator.
        Aşa în cămaşă şi în ciorapi, i s-a părut că poate să se gîndească mai cuprinzător, la ce are de făcut în viitorul imediat.
        Ziua prin care trecuse şi care putea însemna o dată foarte importantă în calendarul lui sentimental, i se părea acum singulară, potrivită pentru un anotimp bizar, al cincilea anotimp.
        S-a lungit pe divanul studio, cu mîinile sub cap, gîndindu-se intens, la Zoica, la cum trebuia procedat, ca ea să nu rămînă o amintire doar.
        Din cauza concentrării puternice pe care şi-a impus-o a adormit. Răsplata lui s-a arătat abia în somn. A visat-o pe Zoica, îmbrăcată cu o rochie roz, vaporoasă, coborînd treptele monumentale ale unei clădiri, lent, lent, ca filmată cu încetinitorul. Pe frontispiciul clădirii era prinsă firma întreprinderii de agrement şi distracţii.
        El o aştepta, cu braţele întinse lîngă prima treaptă. Ea, raza soarelui, venea spre el şi zîmbea.
        — Vino, iubitule, l-a îndemnat Zoica.
        — Bine, s-a scuzat el, dar sînt sărac. Am venit la tine cu mîinile goale.
        — Nu-i adevărat, l-a certat ea, blînd. Mîinile tale ţin în ele inima mea.
        Tudose a gemut în somn.
        A doua zi, amintindu-şi visul acesta fantastic, a descifrat în el un semn, o chemare, o soluţie. S-o caute la locul de muncă. S-o cheme la poartă, să-i ducă flori, ciocolată chinezească, să se predea în mîinile ei pufoase şi să-i mărturisească sincer, îndurerat, cum a vrut să sară din turnul televiziunii. Să-i spună că zilele lui nu mai poartă numele din calendar, sînt toate duminici, sînt toate... „Zoici".
        (O denumire inventată ad-hoc)
        Aşa trebuia să facă, fără nici o amînare. Cucerit de ideea de acţiune, a uitat să se spele pe dinţi şi s-a îmbrăcat în viteză, ca şi cum sub fereastra lui ar fi zbierat cineva:
         „S-au adus capsule, la sifonărie!"
        A trecut în mare goană pe la birou şi-a făcut bilet de voie pentru „caz grav în familie", a sunat la telefon, în opt locuri, să afle unde e sediul I.A.D. A aflat şi a pornit vijelios într-acolo, după ce a luat din piaţă un buchet de imortele proaspete şi un pachet cu napolitane „Dănuţ", trase în ciocolată.


        Prevăzut cu aceste daruri s-a prezentat la poarta I.A.D., spunînd, răspicat, pe cine caută. Portarul şi-a ridicat capul de pe revista „Pinguin", cu cuvinte încrucişate, şi l-a îndrumat cu indiferenţă:
        — La centrala telefonică, primul culoar la parter, prima uşă pe dreapta.
        Tudose a ţîşnit în direcţia arătată şi s-a oprit, o clipă în faţa uşii, să-şi reamintească, toate vorbele frumoase menite Zoicăi, toate declaraţiile duioase de dragoste, culese din diferite almanahuri, într-o viaţă de om.
        Deşi nu şi-a amintit nimic, n-a mai zăbovit, a bătut la uşă, a auzit „Intră"! şi-a intrat cu un aer de elev corijent, ameninţat de repetenţie, în sala unui examen necruţător.
        Cu spatele la el, cu căşti pe urechi şi mînuind sumedenie de fişe, pe un panou cu multe orificii şi luminiţe colorate se afla cea mai frumoasă femeie a tuturor timpurilor.
        După cîteva clipe, Zoica a întors capul în semi-profil şi a emis un „O" lung.
        — Ce s-a întîmplat? s-a mirat ea.
        Tudose a scormonit febril în memorie şi a găsit.
        — Am venit să vă mulţumesc că aţi venit ieri în viaţa mea. Cu troleibuzul 87...
        — Ha, ha, a făcut Zoica, apoi a tras de un cablu şi s-a adresat unei persoane necunoscute.
        — Alo, secţia căluşei aveţi Fundulea...
        S-a scuzat prietenoasă, faţă de Tudose.
        — Mata să mă ierţi, dar la noi e balamucul, balamucului. Ce ziceai?...
        Tudose a făcut un mare efort să vorbească şi din pricina acestui efort era să-şi înghită omuşorul. Şi-a revenit, s-a apropiat de Zoica, i-a pus, pe masă florile, napolitanele. Mîinile, rămase acum libere, i le-a pus pe umeri. A tuşit scurt, semnificativ şi a vorbit gîfîind:
        — Am vrut să vă spun că lumea e mai frumoasă cu dumneavoastră. Şi lumea şi viaţa mea...
        Ea a întors capul surprinsă, dar pîlpîind un beculeţ roşu, a vorbit în microfonul aflat în prelungirea căştilor.
        — Nu-i nevoie să întrebaţi la spaţii verzi, avem şi lanţuri, avem şi bărci... Veniţi cu adresă şi delegaţie vizată de secţia financiară. Sănătate!...
        Şi din nou s-a întors către Tudose.
        — Ia şi mata loc pe undeva...
        Un alt apel a obligat-o să-l informeze pe un interlocutor nevăzut.
        — Tovarăşu’ director nu e în incintă. E în control la baraca de tir. S-a defectat mireasa şi nu mai dansează cînd o împuşti. Pe Buzeşti, da... cu plăcere!...
        Răsucindu-se cu scaunul, spre musafir. Zoica l-a îmbiat:
        — Vă ascult...
        Tudose a continuat, pierit:
        — Mă gîndeam, azi-noapte, că Dumnezeu avînd nevoie de ziua a şaptea, a făcut duminica după chipul dumneavoastră şi...
        — Un moment! l-a întrerupt Zoica, ameninţată de un alt beculeţ.
        — Da, tovarăşu’! întrebaţi la interior 7, la secţia jocuri mecanice, de Aurel Tulică, depanatorul. Dar să ştiţi că nu e aici. N-o să poată veni doi ani, e plecat militar. Dacă vreţi îi comunic eu, cînd îl lasă la vatră. Lăsaţi telefonul... Ce prefix aţi zis?... Alo, prefixul... Bine, am notat. Pa!...
        Tudose a început să clocotească. N-a mai avut nici un control. A urlat, pur şi simplu:
        — Domnişoară Zoica, lasă prefixul! Lasă prefixul, că peste un sfert de oră eu mă arunc din turnul televiziunii şi le dau programele peste cap. Ţi-am adus flori, m-am adus pe mine, toate gîndurile mele curate, napolitane „Dănuţ", fă, dracului o pauză de masă şi ascultă-mă!...
        Fata a vorbit ca pentru sine: „Ce prefix, a zis?" În cele din urmă a tras de o cheie, şi-a scos căştile de pe urechi, le-a pus pe pupitru şi s-a întors cu tot corpul ei de Afrodită, către Tudose. A murmurat, cu glas milos, ca şi cum se adresa unui bolnav.
        — Dragă, eu recunosc, mi-ai adus poşeta. Dar vezi şi tu, eu sînt mică aici, n-am cum să te ajut. Nu ştii cîţi vin la noi să ceară autorizaţii de jocuri. Bărci, lanţuri, căluşei, draci-laci. Şi nici nu le dăm noi. E o greşeală.
        Ea, Zoica, idealul lui de frumos şi gingăşie, pentru care ar fi făcut oricînd un C.A.R., turuia ca o moară stricată. N-o mai asculta. Înfrînt, jignit de moarte, a început să plîngă. Discret şi reţinut. Ca un bărbat mîndru şi demn.
        Ultimele ei cuvinte, pe care le-a auzit, au fost: „E o greşeală!"
        A ieşit din centrala telefonică, fără o vorbă, fără o privire.
        Zoica avea dreptate, a fost o greşeală. O mare greşeală.
        Ajuns în stradă, Tudose s-a jurat că niciodată în această viaţă, pe această lume, n-o să mai alerge după troleibuz.

(Perpetuum comic ’84, pag. 89)

Vezi toată postarea