Se afișează postările cu eticheta Mihai Barbu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mihai Barbu. Afișați toate postările
, , , , , , ,

Sonet autumnal

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
În toamna cu miros de razachie 
Octombrie în zori şi-ascute spada. 
Pe uliţe vecinele-ncep sfada, 
Dar se împacă iar la cumetrie.

Pe trenuri e în toi bidoniada. 
Nu toţi cîţi cară au muncit la vie, 
Dar asta-i parcă altă poezie 
Şi-oricum, aici e toată nostimada.

Şi străzile-s de-acum mai animate. 
Mai poartă unii semne de avarii, 
Ciocnind(u-se) paharele brumate.

Prin colţuri se adună boschetarii,
Că nu cunosc pe lume altă vrajă 
Decît atunci cînd beau direct din glajă.

DICŢIONAR

Autumnal: de toamnă; adică anotimpul cînd viii culeg viile, iar pe ei soţiile.
Razachie: străveche viţă-de-vie, care era cît pe ce să dispară definitiv. Şi zău că era păcat!
Cumetrie: petrecere ocazională, cu repertoriu la liberă alegere. Şi ce repertoriu!
Bidoniadă: odiseea bidoanelor, goale la dus, pline la-ntors. Sau măcar pînă-n clipa plecării.
Nostimadă: un fel de cacealma între neamuri.
Avarii: cicatrici, sechele, urme de traume, de tamponări sau alte glorioase vestigii.
Boschetari: băutori iconoclaşti, care nu recunosc bufetelor şi restaurantelor dreptul de preţ majorat sau de remiză.
Glajă: ulagă, adică vas pentru lichide, cu o capacitate variabilă, între 0,5 şi 5 litri. Ceea ce depăşeşte se cheamă ebrietate. Punct.

(Perpetuum comic ’91, pag. 139)

, , , , ,

Anecdote VI (pc91)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Soţia: — Ar trebui să-l concediezi pe şofer! Era să mă omoare de două ori!
Soţul: — O, dar este un om atît de bun! Să-i mai dăm o şansă.

*

        În Scoţia, un turist englez a suferit un accident. Pentru că a pierdut mult sînge i s-a făcut o transfuzie. Englezul i-a răsplătit pe doctori cu generozitate. A doua zi însă, a trebuit să i se facă din nou transfuzie pentru care englezul a plătit jumătate din suma iniţială. După a treia transfuzie, nimeni n-a mai primit nici un ban. În venele englezului curgea de acum numai sînge scoţian.

*

        — Doctore, mă lasă memoria!
        — De cînd?
        — De cînd ce?

*

        — Doamnă, — se adresă stewardesa unei pasagere speriate. Nu trebuie să vă alarmaţi. Pînă acum nu s-a mai întîmpiat ca un avion să nu se întoarcă pe pămînt.


*

        — Cauza tuturor necazurilor dumneavoastră este alcoolul — spuse medicul.
        — Mulţumesc, domnule doctor — răspunse pacientul. — Dumneavoastră sînteţi primul medic care nu aruncă toată vina asupra mea.

*

        Tînărul către logodnica sa: — Înainte de a ne căsători trebuie să-ţi mărturisesc ceva:  nu ştiu să deschid conserve.

*

        Un bărbat tînăr întreabă ghicitoarea;
        — Ghiciţi numai viitorul sau şi trecutul?
        — Şi una şi alta — răspunse ea.
        — Atunci povestiţi-mi, vă rog, trecutul viitoarei mele soţii.

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 134)

, , , ,

Anecdote IV (pc 91)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        — Vreau ca perlele pe care le voi purta în primul act să fie veritabile — declară capricioasa actriţă.
        — Bine, vor fi autentice — spuse zîmbind directorul. — Totul va fi veritabil. Şi perlele din primul act şi otrava din ultimul...

*

        Într-o şcoală din Scoţia învăţătorul a dat elevilor o compunere pe tema: „Poveste scurtă despre noroc". O fetiţă a scris: „Odată un bandit a omorît un trecător ca să-i ia banii. Acesta însă îşi uitase portofelul acasă. Ăsta da noroc!"

*

        — Insist categoric pentru divorţ — declară el disperat. — Ea continuă să ţină în dormitorul nostru o capră, iar eu pur şi simplu nu pot să-i suport mirosul.
        — Da, meritaţi să fiţi compătimit — spuse judecătorul clătinînd capul. — Dar vă era atît de greu să deschideţi geamul?
        — Poftim?! — întrebă supărat bărbatul. Şi toţi porumbeii mei să-şi ia zborul?!

*

        În timpul unui concert un meloman se adresează vecinului său:
        — Acesta este Bach?
        — Nu ştiu, stă cu spatele, însă cînd se va întoarce am să vă spun.

*

        Un magazioner, vizitînd vila unui coleg, îi mărturiseşte:
        — Splendidă vilă! Drept să-ţi spun pentru vila asta şi cinci ani dacă aş primi, nu e mult...

*

        Într-o carte de bucate scoţiană, o reţetă pentru omletă începea aşa: „Se iau două ouă împrumut..."

*

        — Soacră-mea a venit la noi o singură dată după nunta noastră.
        — Norocosule, ferice de tine!
        — Da, însă de atunci n-a mai plecat...

*

        Medicul către soţie:
        — Soţul dumneavoastră este bolnav de nervi şi are nevoie de linişte absolută!
        — Acelaşi lucru îi spun şi eu de o mie de ori pe zi!

*

        Doi scoţieni se aflau pe un vapor care începuse să se scufunde. Unul începu să plîngă, celălalt îl consola:
        — Lasă, nu merită, doar nu eşti tu proprietarul vasului.

*

        Victima unui grav accident este adusă la spital. Doctorul o examinează şi spune:
        — Slavă Domnului. Numai o rană este mortală. Celelalte se pot vindeca.

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 86)

, , ,

Paznic la bostănărie

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Primarul se dă jos din şaretă cu şalele înţepenite: hurducat toată ziua de gropile şi umflăturile drumurilor mărginaşe, seara îşi simte toate oasele dislocate. Dar e tînăr şi îşi revine iute.
        Se uită bucuros peste întinderea cu gogoşari, roşii şi puzderie de bostani albi, umflaţi, care urmează clina dealului, coborînd apoi lin spre eleşteul cu peşte.
        Din bordeiul paznicului iese un fuior de fum. În prag se iveşte numaidecît un bătrîn scund, cu umeri surprinzători de largi. Pălăria trebuie să fie din veacul celalalt, dar flaneaua e din nailon, iar şoşonii din picioare, de dată recentă, evident.
        — Bună ziua, moşule!
        — Noroc, băiete. Cu ce treburi pe la noi?
        — Dau şi eu o raită prin bunurile comunei.
        Moşul îl cercetează bănuitor, cu ochii mici, vineţii:
        — Ce fel de raită? Umbli după bunătăţi?
        — Să văd şi eu de ce dispunem. Şi primarul se aşează, suspinînd, pe un butuc din preajmă. Moşneagul rămîne în picioare. Tac amîndoi. Se aude, de departe, o cinteză.
        — Dar dumneata ce eşti aici? Paznic?
        — Paznic. Şi tu, flăcăule, ce stare civilă ai?
        — Sînt primar.
        — Primarul cel nou?
        — Da. Cel nou.
        Bătrînul intră iute în colibă, iese cu o ghioagă enormă de frasin, ia, milităreşte, poziţia de drepţi cu arma la picior şi salută cadenţat:
        — Să trăiţi, tovarăşe primar! Sînt paznicul Vasile Clonţ al lui Ifrim. Servesc cu credinţă comuna.
        — Pe loc repaus! — comandă vesel oaspetele. Ce ai pe foc?
        — Mămăligă. Vă servesc?
        — Fără nimic altceva?
        — E şi un element de brînză. Şi oarecare ceapă.
        Se consumă deci mămăligă cu unt, brînză, ceapă şi măsline.
        — De măsline de unde ai făcut rost?
        — Mai aduc copiii cîte ceva.
        — Copiii?
        — Şase am: trei băieţi şi trei fete. Şi unsprezece nepoţi. Toţi entelectuali.
        — Apoi de ce nu te ţin acasă, la vîrsta dumitale? Cîţi ani ai?
        — 86.
        — Cum? Şi stai aici, singur, pe cîmp?
        — Zi şi noapte.
        — De ce ţii serviciul? De nevoie?
        — Nu. Că-mi place mie aici. Acasă ce să fac? Babă n-am, alte „copiliţe" nu trag la mine...
        Oaspetele îşi priveşte gazda dintr-o dungă:
        — Şi ce te faci dacă te atacă vreun borfaş?
        — Îl bat de-l smintesc. Dar n-am avut cazuri. Ori îţi închipui că n-am forţă executivă? Ia dă-mi mîna.
        Primarul simte o strînsoare de menghină şi se răstoarnă de pe butuc înainte de a-şi da seama ce i se întîmplă.
        — Aoleu, dar vajnic mai eşti! — rîde, scuturîndu-se de praf. Totuşi, pentru anii dumitale... Aici sînt socoteli, probleme... Văd că ai şi cîntar...
        — Dispun. Da’ ce crezi, că-s ramolit? De ce mă crezi dumneata ramolit? Ia întreabă-mă ceva din istoria română, ce-a făcut Petru Rareş la Feldioara; sau din geografie: cîţi afluenţi are Siretul...
        Intră iar în colibă şi aduce la vedere un calculator de buzunar:
        — Socotelile le fac cu maşinăria asta. Mi-a procorat-o un ginere din Italia.. Şi m-am învăţat să umblu cu degetul pe ea. Dă o problemă: să vezi.
        Primarul rămîne pe gînduri, amuzat.
        — Mda — zice, pe jumătate convins — eşti un paznic neobişnuit. Şi cu cît te plătim noi pe lună?
        — 100 de lei.
        — Foarte puţin.
        — Nu-i puţin, că se adaugă şi produse. Am voie să fur pînă la 70 de kilograme pe an.
        — Cum adică să furi?
        — După lege, n-aveţi cum să mă plătiţi. Şi nici să-mi daţi produse. Aşa că s-a stabilit să fur din tot ce-avem aici. Bineînţeles, cu acte în regulă.
        Primarul mulţumeşte cuviincios pentru trataţie, se ridică şi se mai scutură o dată.
        — Asta chiar n-o mai înţeleg.
        — Simplu: cînd e să-mi însuşesc zarzavaturi, îl chem pe secretarul Consiliului popular, cîntărim, de-o pildă, două kile de roşii, una de ardei graşi, mă rog. Eu fac chitanţă — io-te, am şi chitanţier, cu borderou — el semnează că a luat primăria pentru mese date delegaţilor şi gata. Sau facem proces-verbal că iepurii au năvălit în varză şi-n morcovi, dar obectele sînt în ciorba făcută de nepoată-mea.
        — Aşadar, mergem pe minciună!
        — Dar serviciul meu e adevărat. Şi chitanţele pentru fiecare an sînt colea, în ordine. N-am furat niciodată, mai mult decît mi s-a stabelit. Şi n-am mîncat nici măcar un fir de leuştean fără evidenţă.
        — Nu se poate aşa. Punem noi ordine în chestiunea asta.
        — Atunci înseamnă să mă dai afară.
        — Ba din contră. Să te răsplătim cum se cuvine. Dar cu acte.
        — Ştiu eu. Că de cînd am intrat paznic, am apucat patru primari. Şi fiecare după ce venea pe aici, pentru cunoştinţă, mă trecea în legalitate. Adică mă dădea afară. Iar după o săptămînă, mă chema înapoi.
        — Chiar aşa?
        — Dar cine se mai angajează azi cu 100 de lei pe lună?
        Primarul se urcă, sprinten, în şaretă. Calul nechează scurt, apoi sforăie.
        — I-e sete — observă moşneagul, săltîndu-şi pălăria incoloră. Are păr rar, dar nu alb, ci cărunt şi ţepos.
        — Eu — mai spune — mă pregătesc pentru concediul de-o săptămînă. Mai plec pe la Bucureşti. O vizionez pe fiică-mea, care-i director general şi mă duce la Operetă, unde-mi place mie baletul. Dar să ştii că în lipsa mea, aici se fură fără ştampilă, pe-adevăratelea. Şi nu răspund.
        — Bine, bine... Altfel eşti un om grozav!
        — Să trăiţi, tovarăşe primar, mulţumim de apreciere. Iar peste opt zile, cînd mai treceţi pe-aici cu revenirea, vă servesc, din partea mea şi cu un crap chinezesc. Că am raţie hoţească de trei pe an — şi n-am consumat încă nici unul.

(Perpetuum comic ’91, pag. 66)

, , ,

Un tic şi un critic

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Mă plimbam, notează criticul Decuseară în memoriile sale, pe care le-a intitulat Memorie, fiindcă, zice el, are o singură memorie, nu mai multe, ceea ce, dacă mă gîndesc bine, mi se potriveşte şi mie şi încă unui număr de vreo patru miliarde de oameni, mă plimbam, deci, notează el, sîcîit de întrerupere, fără rost prin staţiune, după ce băusem, fiindcă aşa e obiceiul, iar eu respect toate obiceiurile chiar dacă se bat cap în cap, un pahar de apă minerală de la izvorul 3, apă care dacă ar fi curs la robinetul de acasă aş fi azvîrlit-o cu dezgust în chiuvetă şi aş fi alertat de urgenţă organele de resort ce au în grijă distribuirea dar şi puritatea apei, mă topeam de căldură, deşi toată lumea pretinde că vine aici să se răcorească, eu însumi anunţîndu-mi prietenii că fug din canicula bucureşteană tocmai la N., unde voi respira aer curat, mă voi răcori şi voi bea apă despre care nu bănuiam că are în componenţa ei mai mult metal decît un aliaj de oţel. Staţiunea îmi oferea un peisaj uman cam monoton, fiind format mai ales din bunici de ambele sexe şi nepoţei aşişderea şi lipsind aproape cu desăvîrşire generaţia de mijloc, aceea care prezintă mai mult interes pentru un observator solitar. Mergînd aşa, torturat de plictiseala, pe care nimeni n-o recunoaşte la întoarcere, toţi mărturisind cu accente lirice că s-au simţit minunat, că au respirat un aer hiperionizat şi au băut o apă de-a dreptul miraculoasă, urmăream cu coada ochilor un norişor foarte asemănător bustului lui Marilyn Monroe. Abia cînd norişorul cinematografic devenise unscharf, căpătînd un contur suprarealist, mi-am dat seama că pasiunea mea cinefilă mă purtase pînă către marginea orăşelului. Se auzeau prin apropiere nişte strigăte sălbatice, nu atît de oameni înjunghiaţi, cît de oameni care-i îndemnau pe alţii să înjunghie. Era o senzaţie incomparabil mai vitală decît liniştea de azil a staţiunii. Întreb doi puşti care alergau în direcţia zgomotului: ce se întîmplă? E meci, răspunde unul, fără să-mi arunce măcar o privire. Bine, îmi zic, ia să văd un meci pe viu, căci restul le văd numai la televizor. Descopăr terenul, stadion e mult spus, intru. Fotbaliştii nu jucau chiar ca în campionatul italian, dar aveau voinţă. Unii purtau tricouri verzi, restul fiind îmbrăcaţi aproximativ în alb. Cine joacă? îl întreb pe vecinul meu, un bărbat cu un început hotărît de chelie. Localnicii cu „Cimentul", îmi răspunde. Care-s ai noştri? întreb ca să ştiu cu cine ţin. Cei din stînga, în alb, cei din dreapta, cu apartheidul, sînt oaspeţii, mă lămureşte. Pronunţase corect: nu apar-taid, ci apărt-heid. O fi o echipă din Africa de Sud? Exclus. Le-o fi zicînd aşa fiindcă au tricourile verzi? Nu văd legătura: Africa de Sud e mai mult neagră decît verde. Oricum, ceva nu-i în regulă cu ăştia, aşa că devin un suporter convins al localnicilor. Aceştia joacă apatic la mijlocul terenului, pasînd două mingi din trei la adversar, în schimb cînd ajung în faţa porţii şutează cu o precizie matematică toate mingile afară. Adversarii aplică aceeaşi tactică, pe care comentatorii sportivi o numesc savant tactică de uzură. Iau decizia să nu pun o patimă devoratoare în urmărirea jocului, dar nu pot rămîne la fel de calm în faţa unei obsesii care ia proporţii nevrotice: apartheidul. Domnule, zic, nu vă supăraţi, sînt venit la odihnă. Şi eu, zice. N-am voie să mă enervez, zic. Sufăr de astenie nervoasă. Şi eu, zice. Atunci, spun, fiindcă ţinem de acelaşi sector, nu mă abandonaţi în suferinţă. Spuneţi-mi ce-i cu apartheidul. Mă priveşte speriat: cei cu apartheidul? Precizez: ce este cu apartheidul? Ce să fie, zice, dumneavoastră nu ştiţi? Segregaţie, discriminare rasială, Africa de Sud... ştie toată lumea. Bine, zic, dar ce legătură au cei de la „Cimentul"? Ce legătură să aibă? se miră. Păi, zic, chiar asta e întrebarea. După o clipă, exclamă: am priceput! Nu vă frămîntaţi. E un tic. Un tic nervos.
        Meciul se sfîrşeşte cum a început: zero la zero. O luăm agale spre centrul staţiunii. Vă invit la o îngheţată, zic. Intrăm într-o cofetărie pe a cărei firmă a-ul e lipit pe dos. Cer două îngheţate. Acum, zic, spuneţi-mi ce e cu ticul. Cu ticul? Da, cu ticul. E din şcoală. De la geografie. Orele de geografie le ţinea un stagiar, care, de fapt, era de filosofie, dar nu-i ajungea norma, că o împărţea cu o nepoată a directorului. Mă scoate într-o zi la tablă, stagiarul care va sa zică. Aveam despre America de Sud. Spun eu ce ştiu, mai nimic. Brîrizei, îmi zice. Brînzei e numele meu. Mă recomand şi eu: Decuseară. Ne strîngem mîinile. Criticul literar? mă întreabă. Da, răspund. Îmi pare bine de cunoştinţă. Vă citesc toate cronicile şi articolele. Mulţumesc, îi răspund. Să continui. Brînzei, zice profesorul, arată-ne pe hartă America de Sud. Era un planiglob cu curenţii atmosferici şi cîmpurile barice. Pun mîna hotărît pe Africa. În clasă, o linişte înfricoşată. Brînzei, zice profesorul, ţi-am spus să-mi arăţi America. De Sud. Mă apropii din nou de hartă şi pun mîna, calm, pe Africa. Eşti sigur? mă întreabă. Da! zic. Ai nota unu! De ce? protestez. Mi-aţi spus să arat America de Sud. Poate n-am fost destul de precis. Nu, zice. O mai arăt o dată. Bine, zice. Mă duc din nou la hartă şi pun degetul pe partea de sud a Africii de Sud. La loc! strigă. Să nu te mai prind pe aici! De ce v-aţi supărat, spun calm, mi-aţi cerut să arăt pe hartă America de Sud, am arătat America de Sud. Se face vînăt, se uita la mine, se uită la hartă, îşi ia catalogul şi iese. Am aflat că a consultat toate atlasurile şi toate manualele din bibliotecă, după care a consultat un oftalmolog şi un neurolog. La lecţia următoare era palid şi arăta nedormit. Brînzei, mi-a spus, pentru ceea ce ai făcut nu există notă decît în direcţia minus infinit. Pînă data viitoare ai să scrii de două sute de ori: America de Sud e în vestul Oceanului Atlantic. Africa de Sud e în dreapta. Aici se practică apartheidul. Am scris. O săptămînă. În fiecare seară. De atunci am rămas cu ticul. Africa de Sud — dreapta — apartheid. Şi de ce l-aţi necăjit pe bietul profesor? îl întreb. Să-l necăjesc? Nici gînd. Eram absolut convins ca pusesem mîna pe America de Sud.
        Terminăm de mîncat îngheţatele în tăcere. La un moment dat, zice Brînzei: dacă tot am avut norocul să întîlnesc un critic, îmi permiteţi să vă citesc o schiţă pe care am scris-o? Puteam să nu-i permit? E scurtă, mă asigură, o ştiu pe de rost. Sigur? Zîmbeşte: de data asta sînt sigur. Un grup de copii albi şi negri se joacă pe un teren în pătrate albe şi negre. Copiii albi au iniţiativa. Se elimină unii pe alţii din joc şi, în final, rămîne o fetiţă albă care se proclamă regină. Dar nu mai are supuşi. La reluarea jocului, copiii negri au iniţiativa şi râmîne în final o fetiţă neagră care se proclamă regină. Fireşte, nici ea nu mai are supuşi. Şi tot aşa, mereu pînă la căderea nopţii.
        Asta-i tot. Ce părere aveţi? Ce părere să am? E limpede ca e vorba de un tic nervos irepresibil apartheidul. Dar asta mi-am spus-o în gînd. Afară era încă lumină.

(Perpetuum comic ’91, pag. 7)

, , , , , , , ,

Schiţmanul

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Celebritate mi-a trebuit, celebritate am! E drept că m-am făcut cunoscut şi recunoscut doar pe plan comunal, dar numele meu circulă din gură în gură mai ceva ca cel al lui Maradona cînd a scăpat o mînă în mingea nu ştiu cui şi-a dat gol! Consătenii mei sînt încîntaţi, entuziasmaţi (şi nu cred că sînt capabili, în zilele noastre, de prefăcătorie) de faptul că unuia de-al lor i s-a tipărit pseudonimul la „Poşta redacţiei" în cea mai populară şi influentă revistă a ţării. Nu s-a mai pomenit glumeţ în toată zona noastră căruia să i se răspundă „Mai trimiteţi".
        Oriunde mă duc sînt întîmpinat cu zîmbete sincere, largi şi curate, sînt invitat cu timiditate să povestesc ceva, să spun o poantă şi să-i fac să rîdă, aşa că am ajuns să mă gîndesc numai la drăcovenii distractive, am ajuns să-mi notez tot ce-mi trece prin cap şi ce mai găsesc pe ici pe colo, pe manşetele cămăşilor, în palmă, între degete etc. numai şi numai să nu-mi pierd faima atît de greu cîştigată.
        Ieri, cel puţin, am avut o zi teribilă, nemaipomenită. Muzele care hălăduiesc pe dealurile din jur s-au întrecut în a mă inspira. Scene de tot felul mi se învîrteau în creier încît nu mai ştiam într-o vreme pe care să pun mîna întîi. Ajuns, cu treburi personale, la un fost prieten din copilărie, devenit plutonier-major, l-am dat gata, l-am lăsat sub masă ţinîndu-se cu mîinile de inimă, cînd i-am spus că schiţa la care lucrez actualmente, da, actualmente, mă are pe mine ca personaj principal şi că fac pe nebunul, plimbîndu-mă prin comună călare pe mîrţoaga dispensarului veterinar ca să pun niţel lucrurile la punct. „Închipuieşte-ţi, i-am spus, cum apar pe stradă cu un lighean spart pe cap, într-o armură hodorogită şi cu un par uriaş în mină, iar alături de mine, pe-un măgar amărît, dacă voi reuşi să procur de undeva asemenea vedetă, văru-meu Vasile, pe post de slujitor credincios şi gras. Ha, ha, ha, ce mai! Îi dau jos pe toţi cu povestea asta.
        — Da’ auzi, îmi zice şefu’ printre lacrimi, apăsîndu-se cu dreapta pe ficat, mîrţoaga să o ceri de la ăia. Să n-avem probleme pe urmă!
        În primul magazin în care mi-am făcut apariţia cu dezinvoltura emotivului, am fost primit de responsabil cu o amabilitate emoţionantă. „Ei, mi-am zis eu, a revenit ospitalitatea noastră românească! Să vedem cu ce mă serveşte băiatul!" Mi-a spus foarte politicos, n-am ce reproşa, că deocamdată nu prea are marfă, dar, dacă-l distrez cîteva clipe, dacă-l fac să uite de durerea de măsele şi de ultimul radar plătit, o să mă aibă în vedere cel puţin un an de-acum încolo. A hohotit de rîs cînd i-am relatat că am pe masa de lucru o poveste în care eroul principal, după ce stă o noapte întreagă cu o săgeată-n ceafă ca să nu adoarmă, lîngă un Parmen auriu, o ia pe urmele hoţilor băgaţi în sperieţi şi-i fugăreşte pînă pe celălalt tărîm, iar acolo le oferă un sfîrşit dezonorant, luîndu-le, drept pedeapsă, nu numai merele furate, dar şi nevestele.
        — Aşa le trebuie celor de la Aprozar, mi-a zis gestionarul năuc de rîs. Te joci cu merele statului?!
        Doar pe cel de la „Carne" nu l-am putut termina. N-a vrut, în ruptul capului, să creadă că porcul din povestea mea se poate preface în Făt-Frumos. „Fugi de-aci, mă ţîcă, mi-a repezit-o el enervat, ce-mi vinzi mie antricoate de ţînţar. Cine-ţi publică ţie prostia asta? Cum să se facă, mă, din porc om?! Invers te-aş mai accepta şi n-ar fi rău. Io cred că mai bine ar fi să le trimiţi ălora nişte bancuri. Vii la mine cu un kil de ţuică şi te ajut. Ştiu o cireadă, nu alta. Astea plac publicului larg. Cine crede în scamatoriile ce mi le ziseşi că porcul face poduri şi nu ştiu mai ce prin comună? Bancuri, mă, bancuri şi-apoi să vezi tu cum te afirmi! Le-aş scrie eu şi fără tine, dar mă-ncurc la gramatică, că-ncolo...

(Perpetuum comic ’89, pag. 140)

, , , , ,

Puterea obişnuinţei

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Aseară am ascultat pentru a unsprezecea oară aceeaşi întîmplare nostimă, despre care toţi cei ce mi-au relatat-o au ţinut să mă încredinţeze, sub cuvînt de onoare, că este strict autentică şi că eroul ei era un vecin — al cărui nume nu se poate dezvălui, bineînţeles din motive de totală discreţie — şi care locuieşte în blocul de vizavi, la etajul 9. Atîta doar că primul care mi-a povestit păţania susţinea că ea a avut loc la Iaşi, altul la Cluj-Napoca, un al treilea la Arad, şi aşa mai departe, la Bucureşti, Timişoara, Galaţi, Baia Mare, Craiova, Sibiu, Suceava, iar acum, nici mai mult nici mai puţin, la Huedin!
        Iată despre ce este vorba.
        Se zice că Z., om între două vîrste, cu situaţie şi prestigiu în meseria sa, pleca des în deplasări, în interesul serviciului, astfel încît soţia sa avea întotdeauna pregătită o sacoşă cu lenjeria de schimb necesară, cu pijamaua proaspăt călcată, cu batiste şi ciorapi, cu săpun şi periuţă de dinţi, cu trusă de ace pentru cusut, şi cu toate celelalte de trebuinţă pentru ca bărbatului să nu-i lipsească nimic din confortul ce i-l oferea, de peste zece ani, căminul conjugal. De fiecare dată omul îşi îmbrăţişa cu afecţiune consoarta, la plecare, pentru ca peste cîteva zile să se întoarcă acasă obosit dar fericit să se ştie întîmpinat în prag cu aceeaşi căldură şi nerăbdare din totdeauna.

        Mai deunăzi, omul nostru îşi anunţă iarăşi, ca de obicei, soţia, în legătură cu plecarea sa urgentă... în deplasare. De data asta însă, bombănea înciudat împotriva şefului care nici măcar nu catadicsise să-l anunţe din vreme, ci îl chemase brusc în biroul personal şi-i pusese în mînă biletele de tren, pentru chiar în seara aceea. „Ce să-i faci, încercase soţia să-l consoleze. Aşa sînt şefii. Important este însă ca tu să-ţi faci datoria cu prisosinţă oriunde te-ai duce." Şi, pentru ca să-l îmbuneze, în cele cîteva ore cîte mai rămăseseră pînă la plecarea trenului adăugă: „Parcă am presimţit. Chiar azi ţi-am cumpărat o pijama nouă. Ia te uită, ce frumoasă e, cu dunguliţe maronii pe fondul galben..." Ei, da, o asemenea atenţie merita să fie răsplătită cu sărutări îndelungi la despărţire. Şi, cum călătorului îi şade bine cu drumul, voiajorul nostru ieşi din casă de cum se înseră, se îndreptă hotărît spre gară. Numai că de data aceasta — numai de data aceasta?! — de cum făcu colţul blocului, în loc s-o ia spre dreapta, către staţia de tramvai, o viră brusc la stînga, intrînd pe prima scară a bză, cu care cocheta din priviri de mai multă vreme.
        Acolo ar fi trebuit să rămînă două zile încheiate, cît îşi anunţase lipsa de-acasă şi de la serviciu, cît trebuia să fie plecat în delegaţie, şi totul s-ar fi terminat cu bine, ca de obicei, dacă n-ar fi avut proasta inspiraţie să se ofere, atent şi grijuliu gospodar cum era, să ducă — nu mult înainte de miezul nopţii — găleata cu resturile menajere, pentru a o deşerta în containerul de gunoi dintre blocuri.
        Îmbrăcat în pijamaua cea nouă, cu dunguliţe maronii pe fondul galben, cu pantofii de casă-n picioare, cu ţigara aprinsă în colţul gurii, fără nici o grijă, protejat de întunericul înstăpînit împrejur, coborî fără grabă scările, ca în fiecare seară de altfel, cu firescul omului ce-şi îndeplineşte o sarcină de rutină, şi scutură cu vehemenţă găleata pe marginea metalică a trapei containerului comun celor două blocuri. Şi, fiind atît de familiarizat cu ambianţa microraionului în care locuia, cu acţiunea de salubritate pe care o întreprindea în fiecare seară, nu i se păru deloc nefiresc să-şi întîlnească vecinul de palier, sosit în spatele blocului exact cu aceeaşi misiune, care intră numaidecît în vorbă cu el, exprimîndu-şi indignarea faţă de evoluţia proastă a echipei lor favorite de fotbal ce pierduse, chiar cu o zi înainte, două puncte preţioase, pe teren propriu. „Dacă l-au îndepărtat pe antrenorul care era...", comentă el înţepat. „Ce vorbeşti, dom’le!? Escrocui ăla"? Replicase impulsiv vecinul. „Mai bine retrogradarea!" „Ce escroc?! Care escroc?!... Habar n-ai de cultură fotbalistică..." „O dau dracului cultura fotbalistică dacă..." Şi, uite-aşa, din vorbă-n vorbă, aprinzîndu-se de la o replică la alta, nici nu luară seama cum ajunseră sus, la etajul al nouălea, acasă la ei, pe acelaşi palier, şi întorcîndu-şi ostentativ unul altuia spatele, apăsară înciudaţi butonul soneriei, căci unde se mai văzuse una ca asta ca nevestele să-i închidă afară, pînă ce ei duceau gunoiul în spatele blocului?! Dar, să nu-ţi vină a crede! Cînd se deschide uşa, în loc să fi apărut romantica vecină de la etajul al patrulea, îşi văzu în prag propria soţie. Căci, în puterea obişnuinţei, în loc să urce scările blocului de vizavi, urcase chiar la el acasă. Omului nostru i se înmuiară picioarele, mai ales că, în prima clipă nici consoarta nu realizase... confuzia şi, dînd cu ochii de el, exclamase fericită: „Vai, ce bine-ţi şade cu pijamaua asta nouă!"
        Ce-a urmat nu mai are nici un fel de importanţă. Fiecare îşi poate imagina ce doreşte. Un singur lucru însă n-are de unde să ştie lumea şi anume că, impacientată de neîntoarcerea la timp a bărbatului ce ieşise îmbrăcat doar în pijama, să ducă gunoiul, vecina de la blocul de peste drum, intrînd la bănuieli, după ce coborîse să-l caute, crezînd că acestuia nu putuse decît să i se întîmple vreun accident, îngrozită de spaima unui scandal public, dăduse telefon la miliţie şi la salvare, căutîndu-l ca pe propriul... soţ. Şi nu mică i-a fost mirarea cînd, în cele din urmă, organele sesizate i-au dat ştirea cuvenită, liniştind-o în privinţa integrităţii corporale a „bărbatului cu pijama în dunguliţe maro pe fondul galben".
        Am ascultat cu interes, de fiecare dată, istorisirea aceasta caraghioasă şi de fiecare dată m-am întrebat: oare, într-adevăr, la Iaşi, la Cluj, la Timişoara şi în toate celelalte oraşe amintite, s-a petrecut cîte un caz similar?!... Abia aseară însă am ajuns la convingerea că totul nu este decît o pură fantezie, scornită din cine ştie ce motive obscure. Doar, vezi bine, la Huedin nici nu sînt blocuri cu nouă etaje!!!...

(Perpetuum comic ’87, pag. 68)


, ,

Iar-n-a-vem-u-mor

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

        Umorul optimist, şi în acelaşi timp fin, poate ferici cele mai alese spirite.
        GEO BOGZA

(Perpetuum comic ’82, pag. 249)




Persoane interesate