Azi dimineaţă, să fiu sincer, mi se bătea ochiul stîng. Oricum sau ca urmare, la gura nevestii-mi, demnă de un avocat celebru, păşim pragul cinematografului. Mulţimea de lago în taioare se salută şi se întreabă dacă filmul e „din ăla". În spatele rîndului meu se aşează un vecin, conducător al unei delegaţii feminine, ca o dovadă că orice nenorocire nu vine niciodată singură. Zîmbim reciproc şi ne gîndim ce bine ne-ar sta la o bere şi o partidă de table.
Începe filmul. De fiecare dată cînd mă uit în ochii nevestii-mi îmi plîng de milă. Poartă ochelari cu oglindă. Cînd îmi descoperă privirea, mă înghionteşte zdravăn, încît la capătul primei serii o rog să schimbăm locurile şi partea expusă vătămării. Îmi declară că nu sînt vrednic nici să mă ia dracu. Apoi şi-a revizuit părerea. Observ vreo cîţiva bărbaţi părăsind demn sala pe hohotele de plîns ale femeilor. Este o atmosferă umedă, specifică unei orezării. Şi ce oroare am de apă de cînd am salvat-o pe nevastă-mea de la înec în concediul trecut la mare... Filmul indian color îşi continuă melodramele pe bocetele plătitoarelor a 16 lei. Încerc s-o şterg englezeşte, dar nevastă-mea mă observă la timp, călcîndu-mă zdravăn pe bătătura de la piciorul drept. Scot un ţipăt mai ceva ca Dida Drăgan, dar nimeni nu-mi dă importanţă faţă de viaţa plină de meandre a lui Arun şi Neema de pe ecran. Ca să-mi vină mai uşor, mă gîndesc la soacră-mea, o femeie de 130 kilograme, aparţinînd sexului slab.
În fine, filmul se termină groaznic de frumos, încep să bat din palme fericit. Mă urmează cîţiva bărbaţi fără neveste. A mea personală şi cu acte, scoate pantoful cu toc cui şi-mi modelează aspectele fizice, vorba cuiva, şoptindu-mi la ureche în ritm de tacheţi:
— Bă, netotule, dacă tot nu înţelegi arta, stai dracului acasă! Te spun eu lu’ mama!
(Perpetuum comic ’89, pag. 70)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu