Se afișează postările cu eticheta Dan Silviu Turculeţ. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dan Silviu Turculeţ. Afișați toate postările
, , , , , , ,

Lumea grăbită

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Erau bune vremurile de altădată cînd totul decurgea liniştit, astăzi toată lumea e grăbită, timpul costă bani, fiecare se zgîrceşte cu acest capital, gîfîie din cauza ocupaţiilor suprapuse, a ritmului de viaţă drăcesc din marele oraş european care e Bucureştiul. Puţine sînt deci şansele să găsesc oameni care să mă asculte, să mă înţeleagă şi mai ales să aibă timp să-mi confecţioneze urgent nişte pantaloni de casă, — asta e problema! — căci de-a gata nu se găsesc în această etapă pre-liberală înspre economia de piaţă.
        Parchez maşina cu greu într-un loc neutru, intru în magazin şi încep să pipăi două-trei materiale. — Ce vreţi să vă faceţi? mă întreabă o cucoană ageră, din spate. — Pantaloni de casă. — Pantaloni de casă? — Da. — Păi nu găsiţi? — Nu. — Şi vreţi să vi-i faceţi la lenjereasă? — Da. — Din asta? — Da. — Păi asta nu ţine! — Nu ţine? — Nu ţine! Nu vedeţi cum se mototoleşte? Plus că e şi culoare deschisă, prinde murdărie. — Dar e plăcută!... — Eh! plăcută! se strîmbă cucoana. — Ba chiar e plăcută, zice o altă cucoană, ochioasă, din dreapta, preţăluind materialul. — Fugi, doamnă, zice prima, eu nu ştiu ce cunoşti dumneata... — Cunosc foarte bine, zice a doua, am mai tîrguit şi noi aşa ceva şi poci să declar că nu prinde murdărie deloc! — Haida de! se îndoieşte prima, să nu-mi spui mie care... — Nu e rea! îşi dă cu părerea şi un bărbat năltuţ venind dinspre stînga, atît că se deşiră uşor. — Ba nu se deşiră deloc! protestează cea ageră, în schimb se face mototol! — Nu se face, zice cea din dreapta. Cred că dînsul nu vrea dungă. Vreţi dungă? — Pu-ţină!... zic eu timid. — Atunci luaţi-o! opinează bărbatul. — Cum s-o ia, se oţăreşte prima cucoană, să-i stea mototol, burlan? Nu se poate! Plus că trebuie s-o ducă mereu la „Nufărul"; or „Nufărul" acuma te ţine şi 30 de zile, că n-are apă... — Nu apă n-are...! — N-are nici chimicale, căci bandiţii ăia de la guvern... — De ce le ziceţi aşa? Se roşeşte a doua cucoană, se vede treaba că sînteţi din ăia care... — Păi sigur, zice prima, dumneatale, acuma, dacă îţi place de primul-ministru îţi închipui că... — Mie? — Lasă că am văzut eu ce ziar ai în mînă... — Şi ce dacă? Te pomeneşti că nu-mi dai voie dumneata! Ete, soro! na-ţi-o fleoşc!
        Cît vrajba continuă, eu îmi fac bonul şi merg să plătesc la casă. — Ahá, îmi spune prima cucoană cu ură, vasăzică şi dumneata eşti cu cioflingarii care vor să ne destabilizeze! — Eu? — Ţi-am spus că nu-i bun materialul, o să-ţi dea lenjereasa cu el în cap, iar acasă o să fii ca un Vasilache mototolit, vai de nevasta d-tale!
        Lenjereasa nu mi-a dat cu materialul în cap, era foarte grăbită, avea comenzi, nu prea voia să mă ia la rînd, deşi mai fusesem la dînsa, dar acum era absolut imposibil, n-avea timp nici să moară. Plus că i se umflase şi talpa piciorului. Făcuse fel de fel de tratamente, însă nu se ştia care e cauza. Fusese şi la doctorul Chiriacescu, acela îi recomandase prişniţe... — La Mămulea aţi fost? — Da, fusese şi la Mămulea, îi administrase profesorul un medicament din străinătate, căci ai noştri, ce să zicem, e haos mamă-dragă, n-au, eu nu ştiu ce face industria noastră farmaceutică, dezorganizată, lasă că nici pînă la revoluţie nu prea mergea, dar credeam că după, sîngele curs eroic în decembrie . — Şi medicamentul străin nu v-a făcut bine? — Nu mi-a făcut nici el, mamă-dragă, probabil că era expirat, a zis doctorul Cristache să încerce un autovaccin şi dacă nu dă rezultate să mă duc la Amara, deşi o colegă a bărbatului meu spune că Amara e prea tare şi că nu e pe specificul bolii... — Care specific? — Asta e că nu ştie nimeni, eu acum ţin comprese cu burow şi nu simt nimic, dar nimic, mamă-dragă! Că dacă s-ar şti o situaţie clară cel puţin aş putea să iau măsuri, — dar ce măsuri să iau cînd sînt mereu înghesuită, aţa e proastă, eu nu ştiu guvernul ăsta ce face...!
        Şi tiptil trecem spre chestiunea minerilor din iunie, apoi a unor rude pe care le are dumneaei în Italia şi care nu vor să mişte, deşi au un castel pe care l-au cumpărat după căderea lui Mussolini, socialişti fiind, apoi alunecăm la problema gîndacilor negri care i-au invadat blocul şi ne întoarcem la laba piciorului. O încurajez din răsputeri, ea îmi ia măsură de pantaloni şi îmi promite că într-o lună-două dacă va avea timp... Acum, mai ales, după o oră de conversaţie, e foarte înghesuită!
        O iau spre maşină, o pereche îmi vine din faţă, de braţ, în cadenţă, dar la un metru de mine bărbatul desface braţele: — Maestre, îmi zice, ce bine că vă văd, arătaţi minunat, ca atunci!... şi îmi trage cu ochiul. — Cînd atunci? — Ei, atunci, zice el, şi-mi mai trage o dată cu ochiul, cînd eraţi în comisie şi pe urmă, la premii, s-a dat un banchet... Domnişoara e... (Se fac prezentări) Dacă aţi vrea să mergem să bem un pahar cu vin!... Noi vă urmărim! Sînteţi cel mai...! Zîmbesc echivoc, îndoindu-mă că vom găsi un pahar de vin şi că domnişoara mă urmăreşte şi că sînt cel mai... — Dom’le, ce fac ăştia? Nu mai e ca... zice bărbatul, şi face un gest spre trecut. Eu schimb vorba. El repetă invitaţia şi ochiadele. Pînă la urmă înţeleg c-a fost militar, avea şi el un ochi deschis asupra culturii. Peste un sfert de oră, copleşit de efuziuni, mă extrag din grup, dar cad peste o compozitoare care mergea grăbită la Televiziune dar, fiindcă tot întîrziase, propunea o abatere pe la cofetărie, să ia ceva pentru ăla-mic şi să mai stăm la o parolă. Ea între timp mai făcuse o sonată şi fusese la Innsbruck sau la Mamaia.
        Se-nnopta cînd am ajuns la maşină, unde erau adunaţi vreo trei-patru inşi grămadă. — Nene, vă curge radiatorul! îmi lansă un puşti, fericit că descoperise defectul. — Nu-i de la radiator, e de la colier, sări un mustăcios. — Ba de la radiator, să n-am parte, să moară mama! — Păi tot o să moară, interveni un umflăţel roşu, dar eu zic că e de la borcan...! — Vezi de treabă, se zborşi mustăciosul, înseamnă că nu te pricepi, iar tu ţîcă du-te, mă, în moaşe-ta, de te plimbă, ce, n-ai treabă? Eu îţi spun că e de la colier, şi colier nu se găseşte neam, căci bandiţii ăştia de fesenişti...
        Am ajuns cu bine la domiciliu cu nădejdea că pînă la Crăciun, în lumea asta europeană, atît de grăbită, o să am şi eu o pereche de pantaloni de casă.

(Perpetuum comic ’91, pag. 129)

, , , ,

Anecdote V (pc91

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        — Ce faceţi? — ţipă pacientul către dentist. Trebuia şi-mi scoateţi alt dinte!
        — Calm, calm! Vom ajunge şi la el, prietene!

*

        Un tribunal american a condamnat un inculpat la 130 de ani de închisoare.
        — Nu vă alarmaţi — l-a încurajat judecătorul. Nu sîntem birocraţi. Veţi ispăşi atît veţi putea.

*

        — Care este diferenţa între sport şi infidelitate?
        — Despre sport vorbesc toţi, dar nimeni nu-l practică.

*

        Soţul se întoarce vesel acasă şi-i spune soţiei:
        — L-am auzit pe portar cum se lăuda unui domn că s-a culcat cu toate femeile din bloc, cu excepţie uneia.
        Soţia căzu pe gînduri, apoi zise:
        — Precis e mototoala aceea de la etajul trei!

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 94)

, ,

Eu şi muza

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Ce-ai mai făcut, ce altă boroboaţă, 
De ai figura asta vinovată, 
Cu tot surîsul tău „pe sub mustaţă"? 
Îmi spune el că iar o făcuşi lată. 
        Cu altă muză mi te-ai hîrjonit 
        Şi mi-aţi vărsat pe masă, iar, cerneală? 
        De-o vreme, parcă ai înnebunit 
        (De m-ai făcut să scriu o aiureală)! 
Ori ai vorbit cu muza lui Cutare 
Şi versurile lui mi le-ai dictat 
Să-i vină-apoi, ideea, dumisale, 
De-a m-acuza de plagiat?
        Vai, cum mai pot să cred c-ai avea stofă 
        Şi că mă pot, în fine, bizui 
        Pe tine care eşti o catastrofă?! 
        Şi fii mai serioasă, nu te mai hlizi!

(Perpetuum comic ’91, pag. 50)

, ,

Remember umoristic

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Valeriu Mardare a fost gazetar şi dramaturg, autor al comediilor „Omul fără identitate", „Cameleonii", „Nu zice vorbă mare", „Haidem la teatru", jucate cu mult succes pe scenele teatrelor din capitală şi din provincie. Într-un interviu pe care s-a aşezat colbul vremii, dramaturgul îşi aduce aminte de un duel de epigrame avut cu Păstorel Teodoreanu.
        Într-o seară a intrat să ia masa la un restaurant. La o masă — Păstorel, înconjurat de un grup de prieteni, era în vervă. Pînă să sosească mîncarea, Valeriu Mardare a rupt un şerveţel şi pe un colţ a scris următoarea epigramă adresată lui Păstorel, care era proaspăt laureat al premiului naţional pentru proză, şi căruia-i apăruse volumul de poezii intitulat „Caiet de versuri":

Eu nu-nţeleg această
Ciudată simbioză: 
Ai scos „Caiet de versuri", 
Şi premiu-i pentru proză?!

        Peste cîteva clipe, şerveţelul se reîntoarce la masa lui Valeriu Mardare, dar cu răspunsul lui Păstorel:

Cum viaţa nu e roză, 
În sumbrul univers, 
Eu vieţuiesc în proză, 
Dar mă îmbăt în vers.

        Valeriu Mardare a luat alt şerveţel pe care i-a dat replica lui Păstorel:

Ne-a plăcut sinceritatea 
Dar să te vedem la mers. 
Dacă pierzi cumva cadenţa 
Şi îţi şchioapătă vre-un vers?

        Răspunsul lui Păstorel sosi prompt:

Vorbe nu arunc în vînt, 
Dar o spun ca să se ştie: 
Poţi să şchioapeţi pe pămînt, 
Cînd mergi sigur pe hîrtie!

        După asemenea vorbă, adversarul a continuat provocarea:

Nu-i o laudă deşartă, 
Sau uităm cu toţii oare, 
C-atît omul, cît şi versul, 
Merg... doar dacă au picioare!

        Riposta lui Păstorel a venit imediat:

Să meargă omul pe picioare, 
Căci liber e în toate cele, 
Dar să evite o eroare,
Şi să nu cugete cu ele!

        Ultima săgeată a fost formulată în franţuzeşte, cu o aluzie la Verlaine. Răspunsul spiritualului adversar a sosit tot în franţuzeşte:

Verlaine, de bonne classe, 
Buvait jusqu’au délire – 
En vers, moi je l’admire – 
En vin, je le dépasse!

(Perpetuum comic ’91, pag. 27)

,

Epigrame III (pc89)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Anunţ publicitar

Postul atît de mult visat 
Spre alte sfere suie. 
Era cînd nu s-a publicat, 
Azi îl citim şi nu e...

        IULIAN DĂMĂCUŞ

Preţuire colegială

Nu-l ponegresc. Ce-a scris nu ştiu, 
Dar sînt convins că-i talentat – 
Aşa sînt eu de cînd mă ştiu: 
Un generos exagerat!

        ILIE CIOBESCU

Unui gestionar

L-a surprins ancheta cînd 
Mărfurile-şi număra. 
Şi mîhnit şi-a zis în gînd: 
Numai asta îmi lipsea!

        TEODOR FRASIN

Metamorfoza creaţiei

Încercînd să scrie-o dramă, 
un prea tînăr scriitor 
a trecut întîi la cramă 
şi-a ieşit doar... zîmbitor!

        MIHAELA COLIN

Amicul

I-a fost hărăzit norocul
În răspăr cu echitatea
Mai întîi să-i sufle locul
După-aceea... jumătatea!

        RADU FELECAN

(Perpetuum comic ’89, pag. 109)

, , ,

Un caz pe de-alături

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        A doua sticlă din vinul crîşmei. Nea Tăchiţă îşi umple alene paharul. Soarbe îngîndurat. Apoi ciocneşte cu flăcăiandrul de la masa lui.
        — Bun, oftează nea Tăchiţă. Dacă-i bun, e bun, n-ai ce zice!
        — Natural, aprobă flăcăiandrul.
        — E... şi p-ormă, continuă nea Tăchiţă, mai e şi aspectu’ cu pensia. Că vezi, la tinereţe tragi, dă-i, eşti verde ca trandafiru’, da’ nu te gîndeşti la... mai încolo, ce-o fi cu tine.
        — Ce să fie... Tot înainte!
        Nea Tăchiţă surîde, apoi oftează. Îşi şterge cu dosul palmei fruntea îmbrobonată de transpiraţie.
        — Aşa ziceam şi eu, da’ uite că nu-i aşa. Cît a mers, a mers. Da’ p-ormă... odată, poc, şi gata. A venit boala!
        Flăcăiandrul îşi umple din sticla lui paharul. Ciocnesc.
        — Boala, neică, geme nea Tăchiţă. Am muncit treijcinci de ani şi boala mi-a stricat pensia. Cînd mai aveam şi eu ca la cinci ani să ies, m-a luat inima. Da’ ştii curn? Aşa, de era să mor.
        — Infarct?
        — Cine ştie? Rău... de tot, de m-a băgat la program redus. Patru ore pe zi, maxim!
Împunge cu degetul în aer, repetînd: maxim, aşa mi-au scris toţi doctorii pe fişă.
        — Grav, atunci!
        — Periculos... Da’ m-am ţinut tare şi-am ieşit pînă la urmă. Am pensia mea.
        — Să vă ţină!
        — Mersi. Da-mi pare rău de boala asta, că mi-a mîncat din bani. De nu era dînsa, mai aveam şi eu acu’, acolo, o sută, două peste, aşa...
        — Sănătate... suspină flăcăiandrul.
        Nea Tăchiţă îşi toarnă. Goleşte cu năduf paharul.
        — Acu’, ai dreptate şi mata. Că sănătatea... Da’ tot îmi pare mie rău. Parcă mi-a furat din buzunar boala asta. Nu putea să mai aştepte şi ea cîţiva ani?
        — Parcă ştie ea de ani...
        — E... Îmi pare rău, da’ degeaba! Mai bine nu trăgeam atunci la tinereţe şi acu’...
        — Cine ştie, clatină neîncrezător din cap flăcăiandrul. Că de le-ar şti omul pe toate...
        Nea Tăchiţă se răsuceşte puţin în scaun şi arată spre o masă de lîngă draperia toaletei.
        — Îl vezi p-ăla burtosu’? Am lucrat în echipă cu el. Nici pe dracu’ n-a avut! Şi-acu’, ce face? Vine şi se cinsteşte aci fără grijă, de la trasu’ obloanelor şi pînă la-nchidere. Sănătatea l-a ţinut.
        — Oamenii e feluriţi, şopteşte meditativ flăcăiandrul. Şi la mine-n tură e unii care de tineri zace şi trei zile după un chef şi alţii nici să n-audă...
        — Aşa e, întăreşte nea Tăchiţă. Da’ tot îmi pare rău. De ăi cinci ani de la urmă. Pricepi?
        Tînărul face semn că da.
        — Că eu, continuă nea Tăchiţă, de-aş putea, aş scrie un articol la ziar, unde zice, acolo, de medicină, duminica dimineaţa. Şi aş scrie: Frate, care mai ai cinci ani de muncă. Fă ce, cum faci, te priveşte, da’ să nu te ia boala acu’ pe malu’ pensiei. Trage, dacă tragi da’ să nu se cunoască de eşti bolnav sau nu eşti, că p-ormo o să-ţi pară rău. Că pensia nu te ştie. Vine şi te ia aşa cum eşti acu’, pe anii ăştia din urmă. Aşa le-aş scrie.
        Ciocnesc. Flăcăiandrul surîde.
        — E bună chestia, dar nu ţine, că mata eşti un caz pe de-alături.
        — Adică, cum pe de-alături?
        — Adică nu e cum se zice, cum trebuie să fie. E o chestie mai încîlcită, nici eu nu ştiu prea bine, da’ gîndesc că-i la locu ei cum e.
        Nea Tăchiţă îl priveşte lung, îngîndurat. Într-un tîrziu, după ce a golit şi ultimul pahar, se miră.
        — Păi, da’ eu ce spusei? Ai grijă, neică, de boală, că ea îţi paşte buclucu’. Crezi că de nu era boala asta să vină peste mine, mă durea pe mine de pensie? Grija ei o am eu acu’? Vezi-ţi dom-le de treabă! n-am şi eu băieţi, nepoţi? Crezi că n-are cine să-mi dea un pahar de vin? Da’ chestia e alta, de ce să termin eu cu program redus, cînd am tras tare toată viaţa? Ei?
        Flăcăiandrul ridică din umeri. Nea Tăchiţă clatină nemulţumit din cap. Se scoală de la masă. Păşeşte agale spre toaletă. Din mers îl bate pe umeri pe burtosul de lîngă draperie.
        — Bă, bivole, bă, cum de păcălişi tu alcoolul, bă!

(Perpetuum comic ’89, pag. 53)


, , ,

Rondelul poetului

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

De cînd îi ştiu iubirii mersul 
V-am scris poeme de amor 
Şi-am îndreptat spre voi demersul 
Acelui har nepieritor.

Afla-va, poate, universul, 
Că-n turn de fildeş, visător,
V-am scris poeme de amor 
De cînd îi ştiu iubirii mersul.

Trăind din scrisul şi din ştersul 
Atîtor cîntece de dor, 
V-am dat şi lira niea şi versul, 
Ba chiar şi dreptul de-autor,

De cînd îi ştiu iubirii mersul...

(Perpetuum comic ’89, pag. 47)


, ,

N-aveţi un duşman în plus?

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Mi s-a spart o ţeavă la un canal. Gaura nu-i de proporţii, abia lăcrimează, dar eu ştiu valoarea fiecărei picături de apă. Sînt om cultivat, nu trebuie să las lucrurile aşa. Peste o zi, două mă pot trezi cu o spărtură de proporţii, care poate dăuna mult mai mult, creînd pagube incalculabile. Aşadar, las toate treburile deoparte şi dau telefon. Reţinusem eu un număr notat la administraţia de locatari, iar acum mă felicitam că nu trecusem nepăsător pe lîngă telefonul acela. Formez, sun, mi se răspunde. Zic „bună ziua", ce poftesc: pe cineva care, contra cost, să-mi lipească o ţeavă. „Dacă-i în curte, e simplu", mi se răspunde. N-apuc să mă bucur că vine şi urmarea: „E simplu, pentru că vă închidem numai dumneavoastră apa. Nu vor suferi şi vecinii". „Păi, de ce să-mi închideţi apa?" sar eu. „Păi, n-aţi zis că aveţi pierderi de apă? Că vă curge o ţeavă? Spuneţi-mi adresa!" Atunci am avut marea inspiraţie de a nu-mi da adresa cea adevărată, trimiţîndu-i să închidă apa de la baia comunală. Cer acum scuzele de rigoare pentru gest, dar altfel nu mă puteam salva. Aşa am învăţat eu că acel telefon trebuie uitat şi învăţate altele...
        Am sunat la informaţii şi am cerut toate numerele posibile în legătură cu problema care mă interesa. Şi am început să sun. De la întreprinderea de resort mi s-a explicat că problema ţine de sector. „De care?" am devenit eu curios. „Probabil, că de sectorul 5", m-a lămurit persoana. Bun aşa, mi-am zis. Şi sun la sectorul 5. Un bărbat supărat m-a repezit scurt, motivînd ca n-are oameni pentru aşa ceva. Şi nici nu eram în sectorul lui. M-am scuzat şi am luat sectoarele la rînd, în ordine, de la nr.1. Nr.1 avea oameni, dar mi-a cerut mie ţeavă. „Păi, de ce să am ţeavă? E vorba doar de-o lipitură." „Crezi dumneata că-i vorba doar de atît. Eşti în branşă?” „Nu, i-am replicat, sînt profesor de geografie." „Păi, vezi? Măcar de chimie să fi fost, mai puteam discuta." Şi mi-a închis telefonul. La nr.2 am dat chiar de şef. M-a întrebat de stradă, i-am zis-o. „Numărul ăsta vine către barieră ori către spital?" „Către spital... unde-o să ajung eu, dacă..." „Aha, dar nu e şi un număr 15 către barieră?" „Poate, nu ştiu, că strada e lungă." „Atunci o fi 515 ori 1015, nu? Că sectorul nostru figurează de la nr. 500 în sus. În jos e sectorul 3. Sună-i pe ei! Sînt gard în gard cu noi." Îi sun, dar — deşi gard în gard cu nr.2 — cei de la nr.3 nu aveau în grijă şi strada mea. Insist, dar tipul de acolo, prost dispus, replică urît la adresa colegilor săi de la nr.2, trimiţîndu-i nici către barieră, nici către spital, ci în cu totul altă parte... Sar la nr.4 deja îngrijorat de greutatea problemei. Acolo dau de-o tinerică sfioasă, care nu ştia nimic. Nici măcar cum o cheamă. „Reveniţi, ca să vorbiţi cu şefu’" atît a ştiut a-mi spune. Cum la nr.5 sunasem, veni la rînd nr.6. Mă decid să fiu din ce în ce mai politicos, aşa că ofer avansuri: „Şi chiar de nu aveţi dumneavoastră casa în sector nu puteţi dispune ca un băieţaş să tragă el o fuguliţă pînă la ţeava asta a mea ca s-o lipească? Fiindcă eu în copilărie am văzut cum se face. Trebuie doar cositor, apă tare, benzină şi ceva bunăvoinţă." „Bunăvoinţă avem, însă apă tare, nu. Nici o picătură. Faceţi dumneavoastră rost. Şi ne mai sunaţi..." De unde să fac eu rost de apă tare? Aşa că sun mai departe. Nr.7 era ultimul sector. Însă acolo nu răspundea nimeni. Dau iar telefon la întreprindere şi-ntreb de ce nu răspunde sectorul nr.7. „Pentru că l-am desfiinţat, mi se răspunde. Din lipsă de solicitări..." Deci, asta era...
        Aşadar, nu-mi mai rămîne decît să caut apă tare. Caut, găsesc, sun din nou la nr.6, mi se promite un meşter. Fixăm o oră, el vine peste alte trei, dar vine. Ne dăm bineţe, îi arăt ţeava, el se uită într-acolo cu destulă greaţă, apoi prinde să se scarpine. În cap, la ceafă, pe frunte, de credeam că are vreo boala de piele. În sfîrşit, se hotărăşte, ia o cazma începe să sape. „Dar ce faci, bade?" sar eu. „Trebuie să vedem cum arată ţeava", îmi zice. „Păi, cum să arate? Ca orice ţeavă. Ce, mata n-ai mai văzut o ţeavă, de vrei să-ţi omori curiozitatea taman în curtea mea?" „Ştiu eu cum arată o ţeavă în general, dar nu cunosc dacă şi asta, a dumitale, e în regulă. Aşa că..." După zece minute obosise, pretextînd şi vîrsta. Plus o boală de inimă, care nu-i dădea voie să facă efort, aşa că în continuare am săpat eu. Pînă am dezgolit toată ţeava îngropată vreun metru şi ceva în pămînt. Între timp meşterul se odihnise, aşa că a putut să-şi dea cu presupusul privind ţeava, goală acum pe de-a-ntregul. „Da, ţeava arată bine, a decis. Vezi că n-am făcut rău uitîndu-ne puţin la ea? Iar acum să trecem la treabă. Să vedem despre ce-i vorba." „Despre o lipitură, îi explic eu. Uite aici, la îmbinarea asta. Picură..." „Văd şi eu că picură. Dar asta înseamnă că trebuie s-o lipim." „Exact". „Eu lampă am, apă tare zici că ai dumneata, dar benzină nu ni se dă." „Am şi benzină. Poftim, e gata pregătită." „Ştiam eu, toată lumea are maşină azi. S-au ajuns cu toţii..."
        Apoi a făcut lipitura. A durat cinci minute. După aceea şi-a strîns uneltele, a luat lampa, ce mai rămăsese din sticla de benzină — „Că tot nu vă mai trebuie!" — a strîns şi ţipirigul — „Ce să faceţi dumneavoastră cu aşa ceva?" — şi m-a întrebat: „Facem deviz ori?..." Eu am optat pentru deviz. „Atunci o să vă cam coste, fiindcă aici au fost lucrări serioase. Iar groapa ridică cel mai mult..." „Păi, pe asta am săpat-o eu." „Poate, dar eu aşa ceva nu pot trece în deviz; de vreme ce eu m-am prezentat să realizez lucrarea, se cheamă că eu am făcut şi groapa. Logic, nu? Deci, vă întreb pentru ultima oară: facem deviz ori?..."
        După plecarea lui am astupat groapa, am bătut bine pămîntul şi mi-am zis că am scăpat totuşi destul de ieftin. În fond, putea să mă pună să dezgolesc ţeava pînă ajungeam la conducta principală. Ori pînă dădeam de vreo pînză freatică. Sau să mă oblige să sap pînă dau de petrol, pe care să-l rafinez pentru a-i procura benzina necesară. Ori să amenajez o instalaţie chimică pentru obţinerea ţipirigului. Categoric, meşterul a fost foarte omenos. O să-l recomand cu multă căldură tuturor duşmanilor mei. Şi eu am mulţi duşmani. Iar gîndul ăsta m-a înveselit cumva. Dar dacă nu-mi ajung duşmanii? N-aveţi un duşman în plus?

(Perpetuum comic ’89, pag. 43)

Persoane interesate