Dumneata, domnule să nu-mi explici mie ce-nseamnă o prietenie, am sărit ca ars întru apărarea — cel puţin în mintea mea — unui distins amic, pe care nu-l mai văzusem de patru zile, douăzeci şi două de ceasuri şi trei minute (secundele nu le-am mai pus la socoteală, dar nu cred că o să-mi faceţi cine ştie ce scandal pentru treaba asta) vina aparţinîndu-mi în exclusivitate mie, deoarece plecasem fără veste la nişte şezători literare. Altfel ne vedem zilnic; uneori — aici nu-mi vîne la îndemînă să folosesc termenul „deseori", prea m-ar lua lumea la ochi — chiar şi noaptea. Ne vedem de două, de trei şi chiar de patru ori pe zi, ori ce ar fi dispuse să clevetească persoanele cu gură rea. Sincer fiind, el vine să mă vadă. Are maşină; mai întîi un „Fiat 600", după aia o „Scodiţă" ultimul tip — ăsta este felul în care o alinta el — iar în ultima vreme i-a pus Dumnezeu mîna în cap, ca să-l mai îndese puţin, şi l-a procopsit cu o superbă „Dacie 1300 lux". Pentru cine e dispus să-l asculte, lansează povestea cu „cecul" şi carnetul de cinci mii. Mă rog; economiile lui, poate să-şi permită să facă ce vrea cu ele, chiar să arunce cinci mii pe o maşină nouă!... Ziceam că ne vedem şi de patru ori pe zi mai ales de cîtva timp, de cînd datorîndu-i nişte gologani, trece pe la mine să se intereseze ce am sub tipar şi dacă am intenţia să aştern pe hîrtie un cap de operă... Dacă n-a venit o zi şi spre ghinionul meu a trecut şi-a doua fără să mă vadă — ca să mă deplasez pînă la reşedinţa lui de vară eu trebuie să mă sui în «rată», trei lei cincizeci dus, trei lei cincizeci întors, în cazul în care şoferul nu are control pe parcurs îmi ia numai doi franci de fiecare drum, dar eu cînd mă urc n-am de unde să ştiu dacă e ori nu control pe traseu aşa că pot să risc prima sumă — pun mîna pe telefon, că nici eu nu sunt un fiecine, şi cu sufletul la gură încerc să aflu dacă nu i s-a întîmplat cumva, Doamne fereşte, ceva grav. Dacă aflu că e trimis de Asociaţia scriitorilor din Bucureşti în nu ştiu care ţară străină la un congres al traducătorilor, mă mai liniştesc şi-i aştept cu emoţie reîntoarcerea. Chiar vara asta a fost obligat de numita asociaţie să stea mai bine de o lună la Varna, la nu ştiu ce adunare a cunoscătorilor de limbă bulgară. La mai puţin de o jumătate de ceas de la înapoiere — cu maşina face cam douăzeci şi ceva de minute de la el pînă la mine — a şi venit să mă vadă. A oprit la poartă, a claxonat îndelung să-mi dea de ştire şi să mă bucur din toate măruntaiele, după care a coborît cu sprinteneala-i caracteristică, şi-a şters fruntea cu batista ceva mai îndelung decît eram obişnuit, motiv pentru care l-am bănuit adînc preocupat, ca să mă întrebe „Ţi-au scos ăia de la „Eminescu" romanul, domnule?...” Am înălţat din umeri a neputinţă şi i-am deschis poarta cu multă prietenie. Cum, domnule, încă nu ţi l-au scos? Păi, te ştiam în plan. Da’ cum sunt ăia... Are dreptate lumea!... Şi după o pauză, cît să-şi dea foc la un Kent: N-ai aflat cam cît au să-ţi dea pe el?..." Am încercat să-i spun că am mai predat un roman la «Ion Creangă», roman pe care cei de-acolo îl socotesc de-a dreptul genial. Nu l-a interesat într-o prea mare măsură. „Ăştia plătesc prost, îi cunosc eu, tocmai de aceea refuz să colaborez cu ei..." Am făcut cîţiva paşi, l-am condus de braţ ca pe un prieten ce-mi era şi am încercat să-l descos cu ce noutăţi s-a întors de la congresul la care a fost obligat de asociaţie să participe. Mi-a răspuns plictisit, nu înainte de a mă întreba dacă fac cafeaua la fel de bună, că la ăia ori nu i-o potriveau din zahăr, ori îl ciupeau la doza de cafea.
„Sînt peste măsură de obosit, domnule. A trebuit să iau parte la tot felul de recepţii, să mă duc la te miri ce spectacole... Ştii, nu i-am putut refuza; eram invitatul lor, nu?... Din treizeci şi trei de zile cît am stat la Varna, numai treizeci şi două de după-amiezi am putut să ies la mare!... (Întîmplarea face ca după o vreme să aflu că în ziua aia plouase...). De teamă să nu mă întrebe cînd sînt programat la „fond", m-am grăbit cu cafeaua — am pus două linguriţe în loc de una, de parcă aş fi luat din cutia lui — i-am potrivit-o din caimac şi mi-am tras un scaun cît mai aproape, să-i urmăresc chipul şi să-i admir eleganţa sorbiturilor. „Pe acolo, am îndrăznit, ce fel de lume?..." (Aş dori să fiu înţeles că mă refeream la congres nu şi la numita localitate de pe litoralul bulgăresc.) S-a uitat la mine îndelung, aşa cum te-ai uita la o ilustrată care nu-ţi spune nimic, a luat prima gură de cafea — e cam lacom, s-a fript şi în interiorul meu m-am bucurat — m-a întors pe-o parte şi pe alta ca pe o monedă scoasă demult din circulaţie, ca să-mi spună cu doza de plictiseală atît de necesară unui maestru într-ale romanului de aventuri: „Englezi, americani, re-fe-ge. Lume foarte subţire. În ce mă priveşte, aici a lăsat o pauză de mare efect, singur. Au vrut să mi-l dea pe Fănuş Neagu, dar el cunoaşte o bulgară mai dinspre nord. Cum să-ţi spun? Zona Giurgiu, Olteniţa, Turnu — Măgurele... Nu puteam să risc". Am înţeles că n-avea rost să mai insist. M-a impresionat mărimea personalităţilor, am încercat să le bănui şi greutatea luate prin comparaţie cu prietenul meu şi m-am prefăcut preocupat de cu totul alte probleme, mai cu seamă că se arăta foarte grăbit. Aşa se arată întotdeauna. Cum ia piciorul de pe accelerator, ţine să-mi precizeze: „Nu insista; nu pot să rămîn decît cîteva clipe. Nu-mi văd capul de treburi. Pe la tine am trecut numai din prietenie. Trebuie să predau un roman la «Albatros», numai în genunchi nu mi-a stat directorul, altul la «Junimea» ca să-şi facă şi ăia planu’, am trei romane în curs de elaborare, ca să nu le amestec subiectele îl bat pe fiecare la maşina lui, plus trei traduceri... (Îngăduiţi-mi ca acum să mă întorc la ziua cu pricina.) „Şi?..." Cam astea sînt frazele mele cînd dialogăm direct. „Plec pentru o lună la Breaza. Are altitudinea care îmi comvine. Trebuie să mă odihnesc şi-n plus să-mi alcătuiesc un regim alimentar adecvat. Am dat jos vreo trei kilograme la congresu’ ăsta!..." L-am privit uimit. Mi se părea că la Varna fusese aşezat într-un scaun de stomatologie sau poate într-unul de frizer, legat burduf şi răzuit de carne la fel cum e răzuit Kebabul — cine a apucat să vadă şi să guste dintr-o asemenea minune a lumii, a cărei reţetă s-a pierdut din lipsa de interes a bucătarilor care în zilele noastre rătăcesc prin te miri ce ţări ale lumii, să se specializeze în pregătirea sarmalelor cu mămăliguţă şi a mititeilor. „Pe la Uniune nu treci?..." „Am fost..." Şi ca să mă convingă, mi-a spus cu precizie ce director de editură n-o să mai fie director, ce redactor-şef adjunct va deveni redactor-şef şi cine o să-l numească, cine pleacă, unde pleacă şi cu cine pleacă, cît stă şi de ce se duce, ce autor a fost scos din plan, cîte coli are romanul cutăruia şi cum a fost respins volumul de nuvele al cutăruia de editura cutare, pentru simplul motiv că nu-l înghite secretara. Mă pune la curent cu totul, ca din vreme în vreme să mă atenţioneze: „Ai grijă, nu ştii nimic de la mine. Te-am pus în temă fiindcă îmi eşti prieten, altfel..." Cunoaşte tot, pînă la cel mai mic amănunt. Este singurul om din lume care poate să te informeze pe ce rute vor zbura avioanele «Concorde» (varianta franceză) peste două luni, obiceiurile de nuntă la tribul «Klan—Klan» din inima junglei amazoniene, numele unui bijutier din Los-Angeles la care şi-a comandat inelele de logodnă nu ştiu care fotbalist sud-american — (de fapt i-am reţinut numele, dar spre ruşinea mea nu ştiu cum se scrie) — mă rog, ştie totul, cel puţin cu un ceas mai înainte ca evenimentul să fi avut loc. Şi asta la scara întregului univers. Dar marea lui pasiune este să-ţi dea veşti proaspete din lumea scrisului: „Ai auzit dom’le de Fulga? Tocmai lui să-i dea numai cinci sute cincizeci şi cinci de mii, cinci sute cincizeci şi cinci de exemplare tiraj?!... Nu spune care a fost monstrul care l-a lovit pe vicepreşedinte cu un tiraj atît de mic. Te lasă să fierbi, să te loveşti cu capul de pereţi, el trece mai departe: Da’ de Petre Stoica ce ai de zis? S-a propus singur la premiul Nobel. Parcă o să-l ia cineva în consideraţie. Mai sînt ei şi alţi nedreptăţiţi!... Şi oftează. Mă rog, că Zallis s-a dus la preşedinte să-i ceară premiul special al Uniunii... Şi deodată, ca să-ţi reteze răsuflarea: La urma urmelor, ce-are Pituţ cu Ungheanu de-l sapă? Vrea să-i ia locul, să i-l ia, da’ nu aşa cu mişmaşuri, că doar ţine rubrică pe prima pagină şi ia ceva gologănaşi... Sau: ce caută Zincă la Leningrad şi Sântimbreanu la Paris? Ce, parcă nu mai sînt şi alţi autori de romane de aventuri care să ne reprezinte peste mări şi oceane?!... Uite că mai sînt! Şi, ca nu cumva să comit vreo gafă la o eventuală întîlnire cu cei doi, mă avertizează: Nu ştii o vorbă de la mine. Dacă nu-mi erai prieten..." A sorbit ultima picătură de cafea, m-a privit cu o undă de reproş — ca şi cînd eu aş fi fost vinovatul principal pentru nu ştiu care stas după care îşi execută comenzile fabricile de ceşti — a mai tras un fum de Kent, (cred că în ochii lui nu mă bucur de cine ştie ce stimă şi pentru faptul că eu fumez Mărăşeşti), s-a ridicat şi m-a întrebat consultîndu-şi ceasornicul: „Mergem să gustăm ceva?..." Dacă îmi îngăduiţi să vă reamintesc, la începutul rîndurilor de faţă pomeneam că „am sărit ca ars" cînd la o masă de vagon restaurant, un oarecare textieraş de muzică uşoară, dacă nu mă înşel chiar cel care-i scrie inegalabilele şlagăre — ca vorbe vreau să zic cunoscutului pe toate meridianele Temistocle Popa — mi-a atacat prietenul cu toată violenţa: „Domnule, m-am ridicat alb de furie. Oi fi dumneata cine-oi fi, e drept că n-ai datorii la «fe-le», nu dai ochii cu Traian Iancu de două ori pe săptămînă, dar pînă aici! Nu-ţi permit să te întreci cu gluma şi află că dacă spre norocul dumitale trenul ar fi căscat gura într-o staţie, coboram din vagon în semn de protest. Este prietenul meu şi nu-ţi admit!..." Se vede că în acele clipe semănăm cu un măcelar proaspăt scos la pensie, altfel nu ştiu de ce ar fi bătut în retragere tipul cu pricina, încercînd totuşi cîteva explicaţii copilăreşti care să-i susţină punctul de vedere asupra prietenului meu. Este cazul să menţionez, pentru cei care nu-mi cunosc zîmbetul destul de amabil — şi bănuiesc că sînt destul de puţini la număr, doar mi-au apărut destule cărţi cu poza pe ultima copertă, (editorii susţin că în interiorul romanului nu-ţi pot pune chipul decît după ce mori), ca să nu mai vorbesc de revistele care se bat să mă publice, cu poză cu tot; (să fiu clar: se bat redactorii şefi între ei, adjuncţii iar între ei, mă rog, pînă la nivel de dactilografe, adică nu adjunctul de la cutare revistă din Iaşi, cu dactilografa Maria Craiovă, din Soreşti;) nu, nu; să nu mă confundaţi, la televizor n-am apărut niciodată; ăla e cîntăreaţa de muzică uşoară Adriana Păuneasca! — că nu semăn cu un luptător şi de greco şi de romane supărat pe un confrate care i-a şterpelit centura de campion, dar se vede că în acele clipe — îmi vorbise prietenul de rău şi nu era puţin lucru — cred că devenisem cu adevărat fioros! O, dacă în locul lui m-ar fi văzut ştiu eu care critic literar... de teamă să nu dau de vreun necaz, am încercat să devin ceva mai amabil şi l-am încurajat: „Hai, domnule să-ţi aud argumentele cu care vrei să te aperi." „Prietenul dumitale, zice, fost prieten bun şi cu Ionel Băieşu, aşa că aşteaptă-te — dacă n-ai avea datoria aia cu siguranţă că te-ar bîrfi şi pe dumneata, dar asta nu mă priveşte — s-a plîns în dreapta şi în stînga că Băieşu a mituit juriul să nu-i dea lui premiul pentru umor, că dacă l-ar fi luat el, omu’ cu preşu’ ar fi dat faliment, adică i-ar fi rămas copiii pe drumuri..." Nu puteam să cred o asemenea născocire. Ăştia cu textele de muzică uşoară fiind maeştri, nu erau primiţi în concurs?! Din gura lui am aflat. Şi pentru că rămăsesem, probabil, cu a mea mult căscată: Din a prietenului dumitale..." Aş vrea să aflu ce-aţi fi făcut în locul meu.
Să recapitulăm: Deci, tren; şi nu orice fel de tren; tren rapid; Baia-Mare — Bucureşti Nord; noi în vagonul restaurant, ca să zic aşa, vagonul ochi, nu găseai un loc, confraţii se uitau la mine, adică „te-ai săturat dom’le să mai pui obrazu’ pentru un prieten?..." De la o masă din spatele meu, am auzit destul de clar: „Auzi, dom’ne, să-l facă de două parale un fietecine, un textier de uşoară. Şi pentru cine!..." În clipa aceea mi-a fost dat să înţeleg că toate pozele mele la un loc apărute în publicaţiile literare, erau total insuficiente. Zîmbăreţul tinerel de uşoară era mult mai cunoscut. Oricum, aveam de apărat onoarea unui prieten, nu puteam să dau îndărăt. Am cerut urgent un «ness a la Iordache», (se poate pune accent pe oricare literă) — obişnuiţii vagoanelor-restaurant. Îi cunosc, sper, calităţile; taie pofta de mîncare, pofta de voiaj tip «circuit cefere», ba cred că dacă ai avea curajul să bei trei ceşti într-o singură călătorie, ţi-ar tăia pînă şi cheful de a mai ajunge la destinaţie!...
Trebuie să „consum" ness-ul ca să mă calmez, altfel cu siguranţă i-aş fi făcut o rană la gît: „Domnule, să ştii că eu nu-l cunosc de ieri de-alaltăieri..." „Puţin îmi pasă, mi-a răspuns el stăpîn pe situaţie şi convins de un veritabil succes la public. Susţii că-l cunoşti cu mult înaintea mea. Răspunde-mi atunci la o singură întrebare: (Am strîns toată răutatea din mine într-o singură privire şi, ca să-l dau gata, mi-am dozat-o într-un singur ochi; stîngul.) Să-mi spui, a continuat el, cîte ouă mănîncă prietenul dumitale la micul dejun?!..." „Paişpe", am răspuns cu sufletul la gură, ca o tînără concurentă de la «cine ştie cîştigă», atunci cînd emisiunea este prezentată de fermecătorul Ro Vulpescu. S-a uitat la mine cu un dispreţ total. Îşi comandase şi el un ness. „Şaişpe..." Am văzut portocaliu înaintea ochilor. Atleticul poet Nicolae Dragoş mi-a făcut semn să nu mă enervez. „Te-ntreci cu gluma, domnule. Află de la mine că am luat nenumărate mic-dejunuri împreună. Şi ca să vă conving, am să vă reproduc fără greşeală meniul prietenului meu. Atenţie, şi am ridicat un deget în sus; mă refer la mic-dejunuri. Mari-dejunuri şi cine, n-am avut încă onoarea să servesc în compania domniei-sale!..." Întreaga suflare din vagonul-restaurant era cu ochii pe mine. Simţeam că trebuia să-i dau marea palmă inpertinentului. M-am ridicat pe trei sferturi de la masa mea şi am început, gîtuit de emoţie: „Stimaţi călători. (Aşa sîntem numiţi atunci cînd posedăm «legitimaţie de călătorie», chiar de către fermecătoarele şi neîntrecutele în amabilităţi casieriţe de la oficiul de voiaj care, ca să ne facă o călătorie cît mai plăcută, ne aşează cîte trei «legitimaţi» pe un singur loc — uneori chiar mai mulţi — aşa încît nu rare ori am văzut urcîndu-se în vagoane oameni sănătoşi de la Slatina să zicem, ca să coboare în Bucureşti-Nord măcar cu un ochi vînăt.) Deci, stimaţi călători. Amicul meu, proaspăt întors de la Congresul internaţional al traducătorilor de limbă bulgară, congres care s-a ţinut în localitatea estivală Varna, la care în afara «re-fe»-ului au participat şi englezi, da, da; englezi adevăraţi, mi-a povestit cum a pus mîna pe ei, m-a onorat cu vizita sa după întoarcerea acasă. Să ştiţi că am fost primul dintre prieteni care s-a bucurat de această mare favoare. (Simţeam cum adversarul începe să se încovoaie.) M-a pus la curent cu marile probleme ale literaturii universale, eu cu mîna mea şi în propriul meu ibric i-am fiert cafeaua, după care mi-a făcut următoarea invitaţie: «Mergem să gustăm ceva?...» Şi ne-am dus. Meniul micului dejun? Că în ultima instanţă aici trebuie să ajungem. Ei bine, iată-l: Patrusprezece ouă ochiuri — patrusprezece fix, nu şaisprezece cum susţine dumnealui — aşternute în tigaie pe un strat de aproximativ una a doua muşchi ţigănesc ori şuncă de Praga. Nu e pretenţios; ori una ori alta... Şi ca distanţa dintre bucătărie şi masă să devină cît mai uşor de suportat, iar noi să mai putem schimba cîteva vorbe, cere un martini roşu — neapărat roşu — bineînţeles dublu şi cu un cubuleţ de gheaţă. Mă rog, şi ce vedeţi rău în asta?!... Vin ouălele. Mănîncă atent, nu soarbe, nu plescăie. Îi place: ca chelnărul să fie cît mai aproape de el, ca să-i spună cu un glas blînd: «Drăguţă, aş dori doi şălăiaşi, aşa cam la vreo şapte, opt sute de grame bucata, puşi la tigaie, înainte de a mi-i aduce, bagi în fiecare şi cîte o jumătăţică de pacheţel de untuleţ...» Tînărul care ne serveşte stă puţin aplecat — aşa se cade să stai în faţa unui proaspăt întors de la un congres internaţional la care în afară de «re-fe» şi englezi au participat şi nişte americani, bineînţeles tot adevăraţi — îşi notează ceva într-un carneţel, după care pleacă. Înainte de a părăsi salonul, prietenul meu plesneşte repetat din două degete — e foarte manierat, cînd iese în oraş cu treburi editoriale ori redacţionale ia masa numai la «Capşa» — şi-l strigă: «Să nu uiţi verdeaţa, băiete. Peştele fără verdeaţă îşi pierde optzeci şi trei la sută din calităţi!...» Aici ar fi ceva de adăugat, lăsîndu-mi prietenul să-şi ia în linişte micul dejun: Sînt unii, printre care şi acest textier de uşoară, care-l vorbesc de rău, uitînd fiecare în parte cît s-au bătut pentru un autograf pe una din cărţile aventuroase ale maestrului. Măre, Doamne, că ar mînca şasesprezece ouă la un mic-dejun! Mă rog; invidia pe talentul romancierului de aventuri poate căpăta cele mai neobişnuite forme, aşa că prin voia dumneavoastră am să mă întorc în sala intimă a cochetului restaurant, în care la acea oră eram numai amîndoi. «Bei un păhărel cu vin? m-a întrebat. Eu am să iau o sticlă de roşu de Sîmbureşti. Nu suport vinurile albe!...» Mîncasem acasă două ouă ochiuri, fără şuncă, fără muşchi, aşa încît mi-am îngăduit o jumătate de Valea Călugărească. Eu suport cu mai multă uşurinţă vinurile albe. Ba, de ce să-l mînii pe bunul Dumnezeu, chiar îmi plac... După cel de al doilea pahar, am început conversaţia: «Spuneai că vrei să scrii un scenariu de film? Şi tot el, fără să-mi dea răgaz de răspuns: Mă rog, să zicem că-l scrii, ce-ai să faci cu el?... Unde să-l duci? O să zici că unde e un scriitor de-al nostru. Nu te sfătuiesc. Eu am douăzeci şi trei de scenarii, gata pentru primul tur de manivelă. Douăzeci şi două le-am predat chiar la casa de filme a numitului Leu. S-a făcut ca funinginea şi de invidie, pentru douăzeci şi trei de ore din douăzeci şi patru posibile, nici măcar nu s-a mai rîrîit!... M-am oferit să le fac eu regia. Decît să cadă pe mîna lu’ Radul Băieşu... Înţelege-te cu Leu. El scrie scenarii, scrie şi Leoaica, şi din cîte mi-au ajuns la urechi, se pare că au început să scrie şi puii de Leu... Aici s-a întrerupt pentru cîteva clipe, ca să-şi trosnească degetele întru avertizarea chelnerului. Spune-mi, băiete o fripturică se poate gusta la dumneata? Băiatul s-a aplecat, dînd pagină nouă la carnetul de comenzi. Ce-aveţi?...» «Păi, maestre şi porc, şi văcuţă...» Maestrul a rămas o clipă pe gînduri. Am avut senzaţia că în acea clipă coace titlul unui nou roman şi îl aşteptam să strige «Evrica!!!» «Ia să pui mătăluţă pe un platou un muşchiuleţ de porc şi unul de văcuţă şi vino cu ele să le văd.» Băiatul a dispărut. Pînă la reapariţia lui cu cei doi muşchiuleţi simţeam că n-o să fie posibilă continuarea discuţiei, aşa că pentru dumneavoastră — măcar că n-are nici o legătură — am să bag şi vreo cîteva floricele de stil, aşa cum face Fănuş Neagu atunci cînd scrie despre a treisuta optzeci şi doua etapă de fotbal a diviziei a mic. Atenţie, încep: O clipă se ridicase vălul de pe un colţ nebănuit al inimii lui şi lumina magică a lunii, în această noapte de toamnă, pătrunse în el şi încălzi o parte obscură pînă atunci. (Şi pentru că băiatul nu s-a arătat încă în uşa bucătăriei, am să mai bag o floricică de stil, ca să zică mîine, poimîine nu ştiu care critic — hai să dau totuşi un nume; bunăoară, Dan Cristea — că eu aş avea capul total gol, în zilele în care n-am nimic de spus într-o coală de autor): Fruntea îi era pură şi neprihănită, ca o fîşie de cer de toamnă. Buzele ei stăteau nemişcate, dar în arcuirea dulce a cuvîntului nerostit semănau cu un mugur fraged... Acum, gata; văd că aveţi ochii în lacrimi, dar vă rog nu insistaţi, mai ales că în clipa asta a venit şi chelnerul cu cei doi muşchiuleţi. Maestrul i-a privit cu interes, a cerut să fie întorşi pe-o parte şi pe alta, i-a împuns cu degetul şi, în sfîrşit, s-a hotărît: «Taie mătăluţă de-aici pînă aici din ăsta de vacă — (aproximativ douăzeci şi opt virgulă cinci centimetri, în lungime) — şi de-aici pînă aici din porc — (aproximativ douăzeci şi trei, tot în lungime) — cel de vacă să fie mai în sînge, un fir de verdeaţă deasupra şi o jumătăţică de pacheţel de unt. Să ştii, băieţaş că untul frăgezeşte cărniţa de văcuţă!...» Mă rog; să-l fi ciupit băieţaşul cu doi, trei centimetri în lungime la fiecare muşchiuleţ... Are şi el o mulţime de greutăţi: dacie una mie trei sute unu, nevasta la fără frecvenţă, directorul liceului cam pretenţios, nu mănîncă decît grătar uscat, nu pune buza pe altă ţigară în afara Kent-ului — îi trebuiesc şi lui doi, trei centimetri de muşchiuleţ, acolo... «Asta este. Nu face să scrii scenarii de film, reluă el discuţia, exact din locul în care o lăsase. Mai bine teatru. Da’ teatru, dramă; că dacă te bagi în comedie n-ai loc de Băieşu, de Everac, de ăsta cu oltenii, că-mi scapă numele, mă-nţelegi? O dramă, dramă ţapănă, cam în genul succeselor lui Cornel Pitic, ăla!... Am încercat un gest subţire, dar nu mi-a îngăduit să-l întrerup. Ştiu, ştiu că n-ai talent. Da’ ce, parcă ăştia pe care i-am pomenit au?... S-au dat bine cu critica şi...» Nu-mi dau seama ce-a vrut să spună în continuare, dar aici s-a oprit brusc. Şi-a turnat un pahar din vinul meu — «ca să văd ce otravă bagi în tine...» — l-a băut, a gîndit o vreme un nou roman cu detectivi şi detective, după care, consultîndu-şi plictisit ceasul mi s-a adresat: «Greu servesc ăştia! Să ştii că o să plec fără să-mi beau cafeaua şi fără să-mi mănînc prăjitura. Mai am de stat fix patruzeci de minute. Am făcut ochii mari. Hai să zic patruzeci şi trei, nici unul în plus. M-aşteaptă nevasta cu prînzul. Ştii că ţin regim. Nu mă simt prea bine. Uite, bunăoară astăzi; n-am avut poftă de mîncare!... Am să mănînc acasă o supă de zarzavaturi, un ghiveci şi ceva salate...» Cînd am ajuns aici şi cu micul dejun şi cu povestirea, am cerut îngăduinţa celor care mă ascultau să mă aşez pe scaunul meu. Am fost invitat cu bunăvoinţă să iau loc. În tot vagonul restaurant se consumau numai ness-uri. Tînărul textier era ţinta tuturor privirilor. M-am uitat la responsabil. Ochii lui păreau să spună: «Bine, dom’le cum ai fost capabil să vorbeşti de rău un asemenea om şi culmea, chiar în faţa unui prieten?!...» Stimaţi consumatori, am îndrăznit emoţionat. Ăsta este meniul mic-dejunului. Mă tot gîndesc cum poate acest individ să născocească pe seama prietenului meu că ar consuma şaişpe ouă ochiuri la masa de dimineaţă?!...Aş dori să reţineţi că l-am condus la maşină fără să-şi mai poată lua cafeluţa şi prăjiturică. Ar fi întîrziat la prînzul de regim şi în afară că şi-ar fi supărat nevasta, la sănătatea lui... Înainte de plecare am chemat băiatul care ne servise să ne alcătuiască nota. Prietenul meu are o ţinută morală dintre cele mai alese. Asta am uitat să vă spun. Nu îngăduie nimănui, oricît i-ar fi de apropiat, să-i achite la restaurant. De aceea s-a ridicat foarte demn, m-a privit ţintă şi m-a avertizat: «Dragă colega, cunoşti fundamentul principiilor mele. Nu îngădui, domnule; simplu, nu îngădui. Sîntem amîndoi membri ai Uniunii, aşa-că o să plătim nemţeşte. Şi ca să nu-mi închipui cine ştie ce obiceiuri pe seama nemţilor în materie de achitare a notelor de plată la restaurant — eu nu cunosc limba germană; nici el n-o cunoaşte, dar a venit în contact cu ei pe ia congresele internaţionale ale traducătorilor — mi-a explicat pe înţelesul meu: jumate-jumate...» Nu m-a dus cu maşina pînă acasă, fiindcă se grăbea. M-am întors pe jos. Tot drumul, destul de lung altfel, spuneţi şi dumneavoastră dacă n-am avut dreptate să mă minunez: «Ce om, domnule; ce om!... ce ţinută, cît rafinament!...» Explozia de aplauze care au izbucnit de la toate mesele vagonului restaurant — chiar şi responsabilul aplauda frenetic — m-au făcut să înţeleg că partida fusese cîştigată. Foarte mulţi cunoscători au năvălit la masa mea, rugîndu-mă să le acord un autograf fie chiar şi pe fotografia Corinei Chiriac — în majoritatea pozelor pe care le aveam asupra mea, eu eram cu soacra — ca să nu mai spun cît au insistat ca să-mi ofere fiecare un „ceva", cît de mic, şi să mă roage — rapidul abia apropia Braşovul şi de obicei scoate măcar un ceas, un ceas şi ceva de întîrziere pînă la Nord — să le mai poves-tesc ceva legat de distinsul meu prieten. Sigur, nu-i puteam refuza. Erau atît de entuziasmaţi încît, dacă le-aş fi cerut, am convingerea că mi-ar fi oferit pînă şi posibilitatea de a-i fi prezentat fotbalistului Şoarece, centru înaintaş al echipei F.C. Olt, pe al cărui pseudonim sînt foarte invidios... „Cu siguranţă că îndată ce veţi ajunge acasă, veţi şi primi vizita prietenului dumneavoastră, „am auzit întrebarea, venind de la o masă dinspre locomotivă. Cel care mi-o adresa era atît de emoţionat, încît trăgea din ţigară de la capătul aprins... Nu, domnule, i-am răspuns cu adîncă tristeţe. În această perioadă, prietenul meu stă la Breaza. Asta este singura localitate pe care şi-o îngăduie din punct de vedere al altitudinii. «De ce nu mergi la casa de creaţie de la Sinaia? l-am întrebat cu prilejul unui mic-dejun, plătit nemţeşte. Are cam aceeaşi cotă...» «Ce spui, domnule?! s-a mîniat el. Dumneata crezi că eu sînt ca ăialalţi? Adică, vreau să zic, crezi că eu mă duc acolo ca să mă odihnesc, cum face Costică Bărbuceanu?!... Ei bine, nu. Eu nu-mi îngădui odihna. Eu scriu romane de aventuri, domnule. Şi pe deasupra mai există şi un motiv al motivelor, pentru că am fost în vreo paişpe, ori şaişpe rînduri. Îmi ia Zincă urma. Ai auzit de Haş Zincă. Trage cu coada ochiului la diagrama pe care o întocmeşte numitul Bărbuceanu şi după sosirea mea, chiar de a doua zi din faptul zorilor, îşi ia cameră în aceeaşi vilă cu mine. Mă lasă o noapte, două, trei pînă scriu două, trei sute de pagini, mă pîndeşte pînă plec la barul hotelului Pallas — am obiceiul să beau zilnic un Martini cu gheaţă — îmi descuie camera cu chei potrivite şi cu un aparat de fotografiat identic cu cele folosite în romanele lui, îmi fotografiază întregul manuscris!... Ăsta e motivul motivelor pentru care prefer Breaza... Ultima oară cînd am fost, mi-am montat un sistem de alarmă, a reluat el după o clipă de respiro. M-a costat o groază de parale. L-am montat singur, ca să nu mă desconspir. La plecare, un fir agăţat de balamaua uşii... M-am urcat în maşină şi am plecat. Dincolo de pod, am abandonat-o pe dreapta, m-am căţărat pe munte, mi-am sfîşiat pantalonul, mi-am scrîntit două degete de la mîna stîngă şi m-am ascuns în brazii din dosul vilei. Am avut vreo patru ceasuri de aşteptat. Noroc că era vară... Întîi s-a aprins lumina din hol. Am început să gîfîi de emoţie. Mi-am încleştat degetele sănătoase pe măciulia bastonului — trebuia să-i dau o lecţie pe măsura detectivilor din romanele mele — şi am încercat să mă stăpînesc. Am auzit soneria de alarmă. Mi-am dat drumu’ la vale. Am alunecat, am căzut pe burtă, m-am agăţat cu cămaşa într-un ciot, mi-am sfîşiat-o, am izbutit să scap şi... Ei, prietene, aici e aici. Nici prin gînd nu-ţi trece. Soneria tăcuse. În uşa vilei m-am întîlnit cu Nicu Velea. Avea o canistră în mînă. Ştiam că-i place apa de izvor — îşi lua de seara pentru a doua zi, să nu rămînă în pană — l-am chestionat dacă nu l-a văzut cumva pe Zincă, mi-a răspuns dulce că a plecat cu vreo două ceasuri în urmă la Bucureşti să predea un roman nou la editură — am simţit cum mi se înmuiau picioarele — m-am tîrît pînă la camera mea, am găsit uşa dată de perete — o mînă criminală desfăcuse contactul soneriei de la balama — m-am trîntit pe pat aşa îmbrăcat cum eram şi am încercat să aflu care dintre confraţii aflaţi la odihnă în acea serie s-o fi apucat de scris romane de aventuri. Să fi fost oare Ileana Mălăncioiu?... Am zăcut aşa vreo două jumătăţi de oră, după care mi-am aruncat ochii prin încăpere. Toate obiectele personale la locurile lor. Pînă şi canistra cu vin pe care o adusesem ca s-o predau cu mîna mea şi cît mai ferit de privirile lumii unui cunoscut editor cu care aveam contact, dar nu mă trecuse în planul ferm, se afla exact acolo unde o ascunsesem. M-am liniştit. În noaptea aceea n-am mai scris nici un rînd. Am fost trezit cu brutalitate în zori, de puternice bătăi în uşă. Era paznicul, care mă anunţa să mă prezint de urgenţă la miliţie cu buletinul de identitate şi ceva bani asupra mea, privind achitarea amenzilor pentru „parcare interzisă" şi „deranjarea liniştei publice..." Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, ei bine dragul meu, în aceeaşi dimineaţă am primit şi vizita editorului cu pricina. Pleca undeva în oraş, avea şi el o obligaţie, şi s-a lăudat că aduce o canistră cu muscatt-hamburg. I-am oferit-o plin de încîntare. În privinţa planului ferm, m-a asigurat că voi fi trecut imediat ce-şi va isprăvi vacanţa. Am mîncat de prînz — ăştia dau o masă total insuficientă, trebuie să ţi-o completezi cu un muşchiuleţ ceva pe deasupra altfel te retezi pe picioare — şi m-am dus să mă culc. Îmi cunoşti obiceiul dorm zilnic între două şi patru, post meridiane. M-am trezit într-un zgomot infernal. Ceva ca o explozie sau ca prăbuşirea unui munte. M-am uitat la ceas: două şi douăzeci şi două. Lăsasem geamul deschis, să mă lăfăi în cît mai mult ozon. În mijlocul încăperii, canistra. Canistra mea cu vin, aruncată pe fereastră. M-am făcut palid. Să ştii că eu mă fac palid cînd vreau, mai cu seamă în discuţiile purtate cu Traian Iancu cînd solicit un ajutor. Ei bine, editorii ăştia întrec orice măsură. Nici muscatul-hamburg nu le mai e pe plac?!... Am luat un pahar şi mi l-am umplut. Era apă. Da, da; apă de izvor... Seara, la cină, mi-a spus cineva, nu-ţi pot spune numele că eram negru de supărare, dar după profesie trebuie să fi fost textier de muzică uşoară, că domnu’ Velea a fost chemat de urgenţă la redacţie şi că a plecat cu un tren de dimineaţă...»
— Cîtă răutate, domnule, l-am auzit pe consumatorul care-mi pusese întrebarea cu pricina la plecarea trenului din Braşov şi pentru că rapiduleţul tot zăcea înaintea unui semnal de intrare în staţia Ploieşti Vest, am cerut nota, am achitat-o şi m-am ridicat.
— Stimaţi pasageri, am zis, mie îngăduiţi-mi să cobor. Am o rubedenie pe meleagurile ploieştene şi mă duc s-o văd. Pentru textieraşul de muzică uşoară, nici măcar o privire. Înţelesesem că nu avea nici cele mai vagi cunoştinţe în arta prieteniei...
SNAGOV - IANUARIE 1984
(Perpetuum comic ’84, pag. 74)
