Servituţiile casnice

        De obicei sînt un bărbat liniştit, blajin. Dar la o lună, la un an o dată îmi ies din fire pentru un lucru de nimic şi-atunci mă leg de orice, devin certăreţ, mă ambalez şi spun vrute şi nevrute. Fireşte, în timpul crizei, provoc multe neajunsuri celorlalţi şi, în nouăzeci şi cinci la sută din cazuri, tot mie îmi fac cel mai mult rău. Aşa s-a întîmplat şi cu cearta iscată între mine şi nevastă-mea iarna trecută.
        Pentru un nasture cusut pe dos stîrnisem atunci un tărăboi groaznic. Din nefericire şi Hasibe, soaţa mea, are o guriţă!... ce nu ne-am zis, şi eu şi ea! Pînă la urmă, mi-a scăpat o vorbă grea. „Te repudiez! Afară din casa mea!" am ţipat la iubita mea nevastă.
        Hasibe nu s-a speriat, n-a leşinat, nu m-a implorat căzîndu-mi la picioare. Dimpotrivă. Fără să-şi piardă cumpătul, mi-a replicat neînduplecată: „Să ştii că-s chiar mulţumită că m-ai repudiat. Numai că din casă, tu ai să ieşi, nu eu. E proprietatea mea!" A trebuit să-mi strîng lucurile şi să plec.
        N-am dat bine colţul străzii şi m-au şi năpădit regretele. Nevastă-mea avea o casă modestă şi cîteva lucruşoare. Să părăseşti o femeie ca ea pentru un fleac însemna o pată atît pe conştiinţa, cît şi pe onoarea mea de bărbat. De aceea m-am şi întors fără să pierd timpul. Bat la poartă. Hasibe apare la fereastră şi strigă de-acolo:
        — Cine sînteţi? Ce doriţi?
        — Cine sînt?! Ce doresc! Probabil că necazul pentru ce s-a petrecut între noi te-a buimăcit şi pe tine, ca şi pe mine. Nu-ţi mai recunoşti bărbatul, iubita mea soţioară?
        — Care bărbat?! Eu sînt o femeie singură... Nu ştiu cine eşti... Haide, vezi-ţi de drum!
        Şi a închis fereastra. Am insistat, am implorat-o, am ameninţat-o. Zadarnic... Zadarnic...
        Cincisprezece zile m-a perpelit Hasibe. Cîte eforturi incalculabile am făcut în răstimpul ăsta! În sfîrşit, într-o zi, mi-a trimis printr-o rudă a ei următoarea misivă: „Accept să-ţi fiu din nou soţie dar numai cu o condiţie: să iscăleşti angajamentul pe care ţi-l trimit. Altfel, inutil mă mai cauţi".
        Cu ochii ieşiţi din orbite, citesc: „Cu convingerea că trebile din afara casei sînt mai mult o distracţie decît o muncă, faptul de a lăsa în spinarea femeii gospodăria, e o nedreptate socială. Ca atare, începînd cu data la care mă recăsătoresc cu fosta mea soţie, mă angajez să iau asupra mea următoarele treburi casnice: scosul apei din puţ, dereticatul, spălatul vaselor. Semnătura".
        La început m-am revoltat. Apoi însă, am stat şi m-am gîndit: femeile sînt nişte fiinţe ca nişte termometre extrem de sensibile. Aşa după cum moda vestimentară şi a umbrelelor străbate cu viteza luminii lumea lor, de la un capăt la altul, şi acum ă venit, pesemne, rîndul modei de a pretinde pentru orice fleac hîrtii oficiale, semnate în bună regulă. Ce să-i faci? Acuşica ne învoim şi pe parcurs, mai vedem noi. Sigur că se va găsi o modalitate să anulăm angajamentul.
        Mi-am pus semnătura cu parafă: Ali Murat şi, după două zile, ne celebram din nou căsătoria legală.
        Cea de a doua lună de miere a căsniciei noastre nu semănă deloc cu prima. Îmi venea tare greu să execut condiţiile din angajament. De cîte ori mă vedeam încins cu şorţul, în mînă cu găleata cu apă sau mătura, mă şi înfuriam, mă şi amuzam pe socoteala evoluţiei mele: iată-mă în postura de proaspătă gospodină care, după ani îndelungaţi şi-a găsit, în sfîrşit, vocaţia.
        Trecuse aşa o săptămînă. Dar supărarea nevesti-mii nici gînd să slăbească. „Vom respecta întocmai angajamentul, pînă la moarte. Dacă-ţi convine, dacă nu..." îmi spunea ea. „Femeie, eu, în stilul ăsta, nu rezist mai mult de-o lună... Şi munca în casă, şi în afara ei mă doboară. Haide, renunţă la ideea ta fixă. Eu o să mor şi-ai să rămîi văduvă" o rugam. Dar Hasibe nu era făptura care să cedeze, mai ales că, în fine, îşi găsise acum, şi încă pe gratis, o slujnică bună la toate.
        Într-o zi, pe cînd scoteam apă din puţ, s-a întîmplat un accident. Găleata s-a agăţat de ceva, am tras cu putere ca s-o desprind şi... dusă a fost.
        — Nepriceputule! s-a năpustit nevastă-mea la mine, cu furie. Nu eşti în stare de nici o treabă ca lumea! Ruşine să-ţi fie!
        — Ţie să-ţi fie ruşine! i-am ripostat eu. Ce, eu sînt vechi în meseria asta de servitor ca să-mi pretinzi îndemînare?
        După un schimb de cuvinte tari, Hasibe mi-a adus o cange:
        — Haide, scoate imediat găleata!
        — Nu, m-am împotrivit eu, stăpînit dintr-o dată de o nestăvilită pornire de a mă opune, în angajament nu e trecută şi scoaterea găleţii din puţ.
        Două ceasuri şi jumătate s-a chinuit Hasibe, vociferind şi blestemînd întruna. Eu, de-acum, găsisem remediul. Cînd să scot apă din puţ, lăsam găleata să cadă înăuntru şi o făceam pe Hasibe să se căznească ceasuri întregi ca s-o scoată. Pînă la urmă, am săturat-o de luptă pe biata femeie. Într-o bună zi, văd că mi se adresează, încruntată:
        — Gata! Te iert de obligaţia de a mai scoate apă din puţ!
        Am răsuflat uşurat. Scăpasem de una din servituţi. Era rîndul celorlalte. Cînd măturam, am început să pun anapoda obiectele din casă, spărgeam ghivece, oglinzi, pahare, farfurii... Hasibe turba de mînie:
        — Pune-le la locul lor! striga ea. Dar eu, clătinînd din cap, răspundeam cu toată seriozitatea:
        — În angajament nu se prevede obligaţia asta... Dacă nu-ţi convine, liber: uşa tribunalului e deschisă pentru oricine.
        În sfîrşit, sosi şi clipa cînd din angajament s-a şters şi punctul cu dereticatul prin gospodărie.
        Mai rămăsese spălatul vaselor. La un moment dat, după ce mi-a dat dispoziţii precise în acest sens, soţioara mea s-a gătit, s-a făţuit şi a plecat de-acasă. Cînd se întoarse, cu umbrela în mînă, obosită de-atîta plimbare, o aştepta o privelişte de coşmar. În faţa porţii eu, dinainte cu un ditai şorţul, pe cap cu o tichie, spălam vasele, zăngănind farfuriile şi castroanele, ciocnindu-le vîrtos de pietrele din faţa ferestrelor. Avusesem grijă să las pe seama cîinilor din jur să desăvîrşească metodic curăţirea celor socotite de mine ca spălate. Lîngă mine se îngrămădise o cohortă de copii şi oameni în toată firea. Ştrengarii se întreceau care mai de care în a mă iua peste picior. Un paznic bărbos, rîdea: „Zău, de nu-i mai bun la treabă decît femeia mea!" O cerşetoare arăboaică striga cu glas strident: „Orbire-ar să orbească dezmăţata aia de-i muierea ăstuia!"
        Cum dădu cu ochii de spectacolul acesta, Hasibe făcu feţe-feţe. Puţin a lipsit să nu cadă în mijlocul drumului, leşinată.
        — Ce-i cu tine în halul ăsta, Murat? Nu ţi-e ruşine?
        — Ruşine? Pentru ce? am privit-o eu drept în ochi, mimînd nedumerirea. E cumva ruşine să-ţi vezi de treabă?
        — Mă faci de rîs! Îmi vine să intru în pămînt de ruşine!
        — Dacă te ruşinezi înseamnă că te simţi vinovată...
        — Alt loc n-ai putut să-ţi găseşti?
        — Îmi văd de treabă unde am chef. În angajamentul pe care mi l-am asumat nu se specifică locul unde să efectuez spălatul vaselor. Hai, profită că încă mai eşti în ţinuta de plimbare, ia-o frumuşel pe strada din dreapta şi ţine-o aşa pînă ce dai de o clădire cam dărăpănată. E judecătoria de pace. Adresează-te acolo...
        — Strînge vasele şi du-te imediat în casă!
        Mi-am şters mîinile pe şorţ:
        — Eu mi-am făcut datoria. Am spălat vasele. Transportul lor nu intră în sarcina mea!
        Şi m-am dus frumuşel în casă.
        De furie, soţioara mea a plîns, a dat bezmetic din mîini şi din picioare, şi cu dinţii a făcut fărîme hîrtia cu angajamentul. În sfîrşit, îmi recăpătăm libertatea.
        Toată seara, Hasibe a stat îmbufnată. Spre miezul nopţii, din nou a fost zguduită de o criză de plîns. Apoi eu, cu vorbe dulci şi mîngîieri, am îmbunat-o şi i-am redat şi ei liniştea.

În româneşte ele VIORICA DINESCU

(Perpetuum comic ’91, pag. 251)

Vezi toată postarea

Rătăcit în jungla numerelor

        Nu, nu că n-aş şti unde mă aflu sau cum să ajung acasă de aici, ci pur şi simplu m-am rătăcit undeva, de-a lungul drumului.
        Să mă explic: M-am născut cu un nume suficient de distinct, la care s-au adăugat două prenume cu nimic ieşite din comun. În privinţa aceasta deţin dovezi inatacabile. În timpul copilăriei am fost dezmierdat în tot felul, iar la şcoală am căpătat cîteva porecle, unele dintre ele dorindu-se foarte caraghioase.
        În momentele ei de tandreţe, nevastă-mea mi se adresează într-un fel anume (şi în nu ştiu cîte feluri atunci cînd e supărată), în timp ce copiii îmi spun „Tăticule", în faţă şi „Babacul", în spate. Există, probabil, vreo 15 versiuni/ substituiri ale numelui meu la care m-am obişnuit să răspund.
        Atîtea alternative, aţi crede, sînt mai mult decît de ajuns pentru orice persoană. Dar, nu, spre groaza mea descopăr că reprezint o sumedenie de numere pentru o sumedenie de oameni. Aceştia, pe rînd şi fără să-i rog, m-au silit să accept cîte un şir de cifre, fără nici o legătură între ele, iar acum sînt condamnat să rămîn un număr sau altul pentru totdeauna. Numele meu, pe care l-am cultivat cu atîta grijă toţi anii aceştia, e doar un amănunt întîmplător, lipsit de absolut orice însemnătate. De fapt, cînd, disperat, îndrăznesc să-l pomenesc în faţa lor, sînt oprit imediat, cu un gest categoric, de parcă aş încerca să mă iau cu altă vorbă.
        Numărul meu de buletin diferă de cel al paşaportului, ca de altfel şi de cel al impozitului pe venituri.
        Numărul meu de la circa medicală, înscris cum se cuvine în toate registrele posibile, nu e niciodată suficient: fiecare doctor, optometrist, specialist din policlinică sau din spital, îmi atribuie, cu generozitate, o altă serie de numere.
        Magazinul de articole de menaj, florăria, staţia service, farmacia — nici nu le mai ţin socoteala — sînt la fel de risipitoare.
        Tarifele şi taxele pentru apă (nu şi pentru lumină), dintr-un motiv sau altul, se împărtăşesc din acelaşi număr, dar companiile de asigurări fac o adevărată artă din a da cîte un număr pentru fiecare rată achitată din poliţa de asigurare.
        Actul de ipotecare, acţiunile şi contul meu de economii, aflate toate la aceeaşi sucursală a aceleeaşi societăţi, au numere diferite, fără a mai aminti acea „secretă" însuşire de cifre pe care trebuie să o introduc în calculator, ori de cîte ori vreau să folosesc o carte de credit. Acest ultim număr nu e valabil pentru casierul automat de la banca de care aparţin, unde contul meu are un alt set de numere, pentru totdeauna cu mult mai mari faţă de sumele pe care pot să le depun.
        Nu ştiu dacă a mai rămas vreo latură a vieţii mele care să nu fie contaminată de acest virus numeric. Crescînd într-o societate mai mult a cuvintelor decît a numerelor, situaţia aceasta mi-a creat nenumărate probleme.
        Nu fac niciodată caz atunci cînd numele meu nu este scris corect, cum se întîmplă de obicei, dar cerul să mă aibă în pază dacă omit sau schimb un singur număr din oricare din aceste serii sacre.
        Achit un cont, dar suma rămîne în suspensie pe extrasele din cont, iar eu devin victima unei răzbunări cumplite pînă cînd arăt cecul, depus şi onorat la timp. „A, calculatorul a ales alt număr", sînt anunţat, fără nici un fel de scuze. Sau, pe un ton vesel: „A, dar acesta nu este numărul dumneavoastră!"
        Luptîndu-mă să supravieţuiesc în acest război limitat cu numerele, mi-am tot repetat că trebuie să existe un mod de a face ordine în haosul personal. Chiar dacă nu am nici o afinitate pentru numere, am, totuşi, o logică sănătoasă şi, pînă la urmă, am găsit o soluţie.
        Mi-am cumpărat un mic repertoar şi mi-am notat cu grijă absolut fiecare număr „personal", verificînd de două ori dacă fiecare înşiruire este absolut exactă. Lista este lungă şi pe de-a-ntregul înnebunitoare. Cunoscînd riscul la care sînt expus, în caz că uneie dintre aceste numere cad în alte mîini, am ticluit un cod din cuvinte, pentru fiecare număr, de neînţeles pentru orice altă persoană.
        Acesta s-a dovedit răspunsul ideal fiindcă, dînd doar paginile, îmi puteam face cunoscută identitatea, la cerere, cît ai clipi din ochi. Asta pînă cînd l-a descoperit nevastă-mea azi-dimineaţă. Acum insistă că acesta-i carneţelul meu negru (deşi coperţile au o nuanţă de albastru destul de atrăgătoare), cu numerele de telefon ale unui harem împrăştiat prin tot oraşul.
        Cu toate că ar trebui să fiu flatat, acum parcă m-am rătăcit de tot.

În româneşte de PETRU IAMANDI

(Perpetuum comic ’91, pag. 250)

Vezi toată postarea

În concediu

        Victor şi Amalia — cei doi mari actori — mi-au scris: „Cînd vei pleca în vacanţă să ne faci şi nouă, în trecere, o vizită." Eu le-am răspuns: „Zilele astea voi pleca din Madrid; nu ştiu exact cînd. Voi rămîne cu voi cîteva ore, între două trenuri". Am plecat din Madrid cu un expres, noaptea. Am dormit bine în tren. A doua zi de dimineaţă, liniştit şi odihnit, am ajuns într-o mică gară. Mi-am lăsat acolo bagajele şi m-am îndreptat spre casa prietenilor mei, care se afla în cîmp. Ziua era proaspătă. Cerul, încărcat de nori cenuşii, lăsa să cadă o lumină suavă, argintie. Şi cîmpia, cu ondulări dulci, se întindea verde, bogată, pînă la munţii îndepărtaţi unde ceaţa, bucăţi de ceaţă, fîşii de ceaţă se destrămau încet pe piscurile cenuşii, lăsînd pe ici pe colo bucăţi şi bucăţele subţiri. Eu mergeam încet, pe un drumeag răsucit, mărginit de tufe creţe de muri. Ştiam unde se află casa. O pădure deasă o înconjura şi frunzişul umbros forma, pe grilajul din jur, între barele groase de fier, o podoabă de frunze proaspete şi grase. Printr-o deschizătură a covorului verde am privit în grădină. Victor stătea într-un fotoliu de răchită şi în faţa lui, pe o măsuţă, avea o grămadă de cărţi.
        M-am oprit o clipă. Liniştea — cum spunea Cervantes — era „minunată". Din cînd în cînd trilul unei păsări răsuna argintiu în atmosfera de linişte profundă. Casa prietenului meu, ilustrul actor, se arăta senină, placidă. Cîteva zile în aer liber, în oxigenul dătător de viaţă, fuseseră de ajuns pentru a elibera, chipul de uşoara paloare a nopţilor pierdute. Şi, desigur, gestul, mimica, toate mişcările marelui actor nu mai aveau acea vioiciune bolnăvicioasă, acea repeziciune nervoasă, acea bruscheţe pe care o dă oboseala după o muncă îndelungată şi istovitoare. Îmi priveam prietenul printre frunze; actorul citea, lăsa cartea, se gîndea, lua din nou volumul... Am tras de şnurul clopoţelului; clinchetul metalic răsună vesel. Chiar Victor veni să deschidă. Ne-am îmbrăţişat amical şi am început să pălăvrăgim: Amalia, soţia lui Victor, se afla prin casă şi urma să vină dintr-o clipă în alta.
        În liniştea cîmpiei, printre copacii verzi, sub un cer noros cu o lumină cenuşie şi suavă, clipele se scurgeau plăcut. Vîltoarea pasiunilor — perfidii, rivalităţi, trădări, ingratitudini — era foarte departe. Parcă nici Victor n-ar mai fi ieşit din izolarea aceasta fericită pentru a călca iar scena, nici eu pentru a mînui din nou pana spre a scrie, neobosit, povestiri, dialoguri, cronici, romane, comedii. Trecu o jumătate de oră şi apăru în capul scărilor de la intrarea principală Amaiia, minunata actriţă. Ezită o clipă înainte de a coborî scara. Şi la dreapta şi la stînga, sub cerul plumburiu, se întindea podoaba splendidă a rămurişului. Amalia ezită o clipă şi începu să coboare încet, grav, scara. Eu am rămas puţin surprins observînd reţinerea pe care prezenţa mea o trezea actriţei. Apropierea de mine, de prietenul meu drag nu părea, prin încetineală şi solemnitate, potrivită împrejurării. Actriţa se apropia de noi încet. Ca mine, poate cu aceeaşi uimire, Victor îşi observa soţia. Era ceva în atmosferă care nu era normal şi obişnuit. Am salutat-o şi eu pe actriţă. Cuvintele Amaliei erau măsurate şi grave. N-am putut nici Victor nici eu să ne reprimăm o mişcare de surpriză. Da, da, neîndoios se petrecea ceva. Victor îşi privea soţia în linişte. Amalia tăcea. Tăcea şi ţinea în mînă o batistă subţire şi în această batistă ascunsă, părea din cînd în cînd că se aude zgomotul uşor al unei hîrtii mototolite.
        — Ce s-a întîmplat, Amalia? — spuse, în sfîrşit, marele actor.
        — Nimic..., nimic... Nu-i nimic — răspunse Amalia.
        A spune „nu-i nimic" în aceste momente de incertitudine, de indispoziţie nedefinită, înseamnă a spune totul, sau cel puţin să începi s-o spui. Printr-un „nu-i nimic" încep marile scene dramatice. Un „nu-i nimic" este începutul tragediei. Toate durerile intime, supărările neconfesate, tragedia personală a unei femei sînt rezumate, sintetizate într-un „nu-i nimic". Da, aici se întîmplase ceva. Victor ghicea asta. Eu începeam să deplîng — nu eram eu de vină — faptul că sosisem în acest moment familial dificil. Toţi trei tăceam. Tăceam, iar trilul păsărelelor răsuna în vastitatea verde şi gri a cîmpului şi a cerului.
        — Da, Amalia; da, Amalia — spuse Victor în sfîrşit. Se întîmplă ceva, spune-mi. Pepe e om de încredere. Vorbeşte, poţi să vorbeşti.
        Nu îndrăzneam să spun nimic; priveam în tăcere, acum întristat, la superba actriţă. Aceasta continua să tacă şi Victor insista. O mişcare bruscă făcu să se audă foşnetul hîrtiei pe care neîndoios o ascundea în batistă. Ochii Amaliei începură să se umple de lacrimi. Deodată, instinctiv, privirea lui Victor se opri pe ghemotocul batistei pe care actriţa îl avea în mînă. Şi dintr-odată, marele actor se ridică. Eu nu văzusem niciodată la teatru, cînd dădea ilustrul actor vreo reprezentaţie, o asemenea mişcare elegantă şi violentă totodată, nici o asemenea expresie de nelinişte, incertitudine şi groază. Fără să vreau asistam la un spectacol unic, minunat. Şi în sinea mea îmi spuneam că niciodată arta imitaţiei nu putea ajunge unde ajunsese acum realitatea însăşi. Încet, cu paşi măsuraţi, cu ochii largi deschişi, cu mîinile întinse, Victor înainta spre Amalia.
        — Ba da, Amalia, ba da; se întîmplă ceva. Ai ceva ascuns în batistă — spuse actorul.
        Şi actriţa nega, implora. O lacrimă îi alunecă pe obraz.
        Nu încăpea nici o îndoială. O nenorocire, o mare supărare se produsese. Telegrama aducătoare de veşti se afla acolo, ascunsă în batista actriţei. Treceau clipe groaznice. Chipul actorului se schimba de la incertitudinea vagă la teroarea sigură. Mîinile se întinseră spre batista actriţei. Marele don Antonio Vico — care şi-a mişcat cel mai bine braţele în scenă — n-a ajuns desigur niciodată să întreacă acest joc al braţelor în momentul acesta de tulburare a prietenului meu, Victor. Şi încă o dată, la fel cum admiram măiestria incomparabilă a realităţii — suprema maestră în artă — deplîngeam venirea în casa prietenilor mei într-un asemenea moment critic.
        Se scurgeau clipe îngrozitoare, în sfîrşit, cu blîndeţe dar hotărît Victor luă batista Amaliei. Actriţa scoase un strigăt; un strigăt ascuţit, sfîşietor. Victor, după ce desfăcu telegrama, începu s-o citească. Niciodată, dar niciodată la teatru nu am văzut ceva asemănător. Asemănător expresiei feţei, respiraţiei gîfîitoare, crispării mîinilor, tremurului picioarelor marelui actor în timp ce citea telegrama fatală. Şi apoi, cu un gest lent, tragic — în timp ce Amalia plîngea — lăsă hîrtioara albastră pe măsuţă, se aşeză pe fotoliu, îşi lăsă bărbia în piept, îşi ascunse fruntea în mîini, cu coatele pe masă. Acest mare artist întruchipa minunata imagine a durerii. Spectacolul, atît de măreţ, atît de frumos în dureroasa sa realitate, nu putea apărea de multe ori pe scenă. Eu nu ştiam ce să spun; m-am ridicat tulburat, cu inima străpunsă de durere; m-am ridicat şi m-am apropiat de Victor, l-am pus amical mîna pe umăr. Actorul era complet absent; îşi înălţă capul şi mă privi ciudat, nesigur. Atunci i-am văzut în ochi toată acea inconştienţă, insensibilitate şi stupidă toropeală pe care tulburarea, durerea intimă şi profundă le pune în sufletul nostru. Tot teatrul tragic, de la Sofocle la Shakespeare, de la Shakespeare la Ibsen se afla în acea privire pe care Victor o plimba peste mine!
        Şi deodată marele actor scoase un zgomotos hohot, bătu din palme şi strigă:
        — Hei! Lucia, o sticlă de şampanie!
        În capul scării apăru o fată cu o sticlă şi cîteva cupe pe o tavă. Amalia rîdea; Victor veni spre mine şi mă îmbrăţişă rîzînd.
        — Nu se poate opri — spuse actriţa; ne-am luat un concediu de o lună şi nu poate uita teatrul.
        — Iartă-mă, Pepe! — exclamă rîzînd Victor. Am teatrul în sînge. Îl iubesc cu pasiune.
        — Şi eu la fel! — strigă Amalia.
        — Bravo, bravo! — exclamai eu la sfîrşit.
        — Nu se poate stăpîni — repetă actriţa. În fiecare zi cînd vine cîte un prieten să ne viziteze, Victor născoceşte o farsă.
        Cupele erau umplute.
        — Pentru artă! — strigă Victor, ridicînd o cupă.
        — Pentru artă! — am repetat Amalia şi cu mine.
        — Sînt pe cale de dispariţie actorii care iubesc cu adevărat teatrul! — spuse Victor, Altă cupă. Pentru teatrul antic şi pentru cel modern!
        — Pentru teatru în general! — l-am secondat Amalia şi cu mine.
        Şi am băut vinul limpede şi auriu, în faţa peisajului verde, sub cerul cenuşiu, în lumina argintată, suavă.

În româneşte de DOINA LINCU

(Perpetuum comic ’91, pag. 246)

Vezi toată postarea

Pînă la revedere

        Iubitule!
        Ai plecat şi, acasă, deodată, totul a devenit plictisitor şi trist iar eu nu-mi puteam găsi locul. Priveam la fotoliul gol din faţa televizorului iar inima mi se strîngea ca într-un cleşte. Un singur lucru mă linişteşte: tu, în vremea asta faci baie, faci sport, citeşti — într-un cuvînt, îţi îmbunătăţeşti starea fizică şi sufletească...
        Pe cînd eu? Pentru a-mi înăbuşi tristeţea singurătăţii am înşfăcat mătura, cîrpa, aspiratorul, am deschis toate dulapurile, comodele, servantele şi... mare mi-a fost mirarea cînd am văzut în lada de pantofi ghetele tale de sărbătoare! Totul mi-a devenit clar atunci cînd nu mi-am găsit la locul lor, proprii mei pantofi. O întîmplare de groază. Acum, o lună întreagă, cît vei sta tu la odihnă, voi fi lipsită de pantofii mei preferaţi!
        Am continuat cu dereticatul şi, deodată... altă surpriză! Dar tu, fără îndoială ştii deja despre ce e vorba: pantalonii tăi, velur din import, ăia care-ţi întinereau atît de mult mutra ta nu prea tinerică şi, împreună cu ghetele acelea cu toc înalt, dădeau un aspect longilin picioarelor tale scurte, în loc să te însoţească în concediu, atîrnau cuminţi în dulap. Să fie oare un miraj? Da’ de unde, nu era nici un miraj! Pur şi simplu, în timp ce-ţi făceam geamantanul s-a reîntors acasă de la şcoală draga noastră Laimute şi şi-a aruncat ginşii săi vechi din velur pe acelaşi scaun unde erau şi ai tăi iar eu, din grabă şi fîstîceală, i-am încurcat între el şi astfel tu ai plecat cu unicii ginşi ai unicei noastre fiice! Biata fată! A fost aşa de amărîtă că nu mi-a rămas altceva, de făcut decît să-i duc pe ai tăi la croitor, aşa originali cum erau, ca să-i transforme pentru ea.
        Venindu-mi în fire după toate aceste surprinzătoare descoperiri, am continuat să fac ordine, fără să bănuiesc măcar că marea surpriză abia acum va veni. După cum glăsuieşte vechea înţelepciune populară, dacă primul nasture l-ai încheiat greşit, atunci şi toate celelalte vor fi încheiate tot cum nu trebuie.
        ...Şi acum, fi atent. Scot eu din sertarul comodei un sac de celofan — ştii, acela în care ţineam vechea uniformă de pompier a tatălui tău, cu casca aceea strălucitoare de alamă — deschid, dragă, sacul şi... îngrozitor! În locul uniformei de pompier găsesc costumul tău elegant, frumos şi nou, pe care ţi l-ai cusut special pentru concediu. Ce lanţ uimitor de coincidenţe şi stranii întîmplări! Mai ceva ca treaba aia cu triunghiul Bermudelor! Să-nnebuneşti, nu alta!
        Crede-mă, nu m-aş fi mirat mal mult dacă ar fi apărut din sacul acela un omuleţ verde, extraterestru, sau secretara ta cea roşcovană. Dar chiar în momentul următor judecata lucidă a învins. Ea mi-a spus că secretata ta n-are ce să caute în sac, din moment ce ea, în acest timp, îşi face concediul în aceeaşi staţiune unde, întîmplător desigur, te afli şi tu. Dacă stăm să judecăm, prezenţa costumului tău elegant în sac avea o logică. Pregătindu-mă să ţi-l pun în valiză m-am temut să nu se şifoneze pe drum şi — de aceea — l-am băgat în sacul de celofan, acelaşi sac în care înainte se aflase uniforma tatălui tău. Dar din grabă şi emoţie, (doar nu tu însuţi mă alinţi spunîndu-mi „împrăştiato"?) le-am încurcat. Dacă ai fi văzut cît de mult m-a indispus chestia asta: ce se va întîmpla dacă tatălui tău îi va da prin cap să arate cuiva relicva aceea? Ce se va întîmpla?!
        Şi totuşi sînt puţin neliniştită că te-am lăsat să pleci la drum în trening şi tenişi, ca să nu mai fii nevolt să te schimbi în tren. Cine şi-ar fi putut imagina că geamantanul acela îşi va schimba conţinutul într-un asemenea hal? Bine măcar că ţi-a rămas mustăcioara pe care ţi-ai lăsat-o special pentru concediu şi cravata aceea elegantă. Îmi închipui ce minunat se vor armoniza cu casca de alamă, dacă cumva ai de gînd să faci o vizită pompierilor de acolo, pentru a le transmite salutul tatălui tău.
        Dar de ce m-oi fi apucat eu să flecăresc despre haine (ai avut întotdeauna dreptate, de o mie de ori ai avut dreptate, cînd ziceai că sînt o „sclavă a lucrurilor")? Închei cu speranţa că treningul te va ajuta să-ţi păstrezi o excelentă formă fizică, sănătatea şi agerimea, energia tinerească. Poate chiar te vei întoarce acasă mai devreme. Pentru că, dacă ai de gînd să te întorci chiar la termen şi nu mai devremâ, atunci ai să găseşte casa încuiată, doarece şi noi plecăm la odihnă.
        Pînă la mult aşteptata şi fericita reîntîlnire, te îmbrăţişează fierbinte, a ta, iubitoare...

În româneşte de ANATOL GHERMANSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 244)

Vezi toată postarea

Revista Szpilki (Polonia)

(Perpetuum comic ’91, pag. 243)

Vezi toată postarea

Vova şi Einstein

JURNAL INTIM

        Săptămîna trecută, în curtea grădiniţei nr.6, a răsunat o explozie asurzitoare. Martorii au observat un bulgăre de foc ce s-a ridicat rapid spre cer şi a dispărut în nori. La faţa locului s-a găsit o lopăţică de copil şi un caiet ars uşor pe margini, aparţinînd unui oarecare Vova Bukin. Lectura lui a dezvăluit că era vorba de un jurnal. Iată cîteva pasaje din el.
        18 iunie
        Astăzi am împlinit trei ani. Am început să ţin un jurnal. Singurătatea, fără-ndoială. N-am pe nimeni cui să-i împărtăşesc gîndurile.
        24 iunie
        Am citit Decameronul de Boccacio. E scris într-un stil primitiv şi plictisitor.
        2 iulie
        Am găsit într-un dulap manualele fratelui meu mai în vîrstă. Se găsesc uneori şi lucruri interesante
        11 septembrie
        Azi bunica m-a luat pe genunchi şi a început să-mi povestească o poveste în care era vorba de un lup şi de iezi. După ce am ascultat-o puţin, i-am spus că la Darwin toate astea sînt expuse cu mult mai multă logică. Bunica m-a privit tare mirată.
        30 septembrie
        Azi, în curte, Maşa (cea de la apartamentul 7) m-a chemat să joc şotron. Mai bine să nu mai vorbesc... *
        2 octombrie
        Am aflat ceva teribil. Maşa are cu două sâptămîni mai mult decît mine.
        4 octombrie
        Cu Maşa am terminat. Drumurile noastre s-au bifurcat. I-am arătat cartea mea de căpătîi „Mecanica cuantelor" şi ea s-a apucat de plîns văzînd desenele îngrozitoare pe care aceasta le conţine. Într-adevăr, sîntem diferiţi. Începînd de azi mă consacru definitiv ştiinţei.
        16 decembrie 
        Azi am citi mult.
        6 ianuarie
        Vecina a venit s-o vadă pe mama. Au vorbit mult despre dezvoltarea precoce a copiilor. Ce-o fi aia?
        23 ianuarie
        E=mc2. Curios. Trebuie să verific.
        7 februarie
        Einstein are dreptate!
        19 februarie
        Şi dac-aş încerca eu însumi? E seducător...
        22 februarie
        Am demontat televizorul. Mama a bombănit, dar tata era satisfăcut de interesul pe care-l am faţă de tehnică. Dar, oricum, m-au pus la colţ.
        13 martie
        În ultimele zile am demontat consecutiv frigiderul, aparatul de radio, aspiratorul şi maşina electrică de ras a tatii. M-au pus la colţ. Tata a hotărît să-şi lase barbă. Şi-a dus maşina sa Jiguli în garajul unchiului Petia, în celălalt capăt al oraşului. Ca revanşă, cutia de viteze e aproape demontată.
        1 aprilie
        Am scris în întuneric, aşezat sub masă. Toţi mă caută înnebuniţi prin apartament. Din neatenţie, am provocat un scurtcircuit încărcînd bateriile de alimentare.
        17 aprilie
        Am calculat itinerariul. Precizia lasă de dorit. Mai am de muncit.
        20 mai
        Azi am început montarea navei în curtea grădiniţei. Saşa şi Kolea mi-au dat o mînă de ajutor. Nu le-am spus nimic despre planurile mele. Ei cred că ne jucăm. La fel şi adulţii.
        17 iunie
        Plecarea va avea loc peste cîteva minute. Am în urma mea un an de muncă intensă. Acum esenţialul este ca etajul al doilea să funcţioneze. Mîine e aniversarea mea... Cu siguranţă că mama va face o plăcintă cu prune... Oh! Iat-o pe educatoarea noastră! 5, 4, 3, 2, 1, 0...
        Aici se întrerupe jurnalul lui Vova Bukin.

În româneşte de DAN BRUDAŞCU

(Perpetuum comic ’91, pag. 241)

Vezi toată postarea

Un trecător straniu

        M-a oprit pe trotuar, atingîndu-mi curtenitor mîneca.
         „Scuzaţi-mă, îmi permiteţi să vă pun o întrebare?"
         „Bineînţeles, vă rog".
         „Scuzaţi-mi, vă rog, deranjul, dar cît este ceasul?'
         „Şaple şi un sfert. Dar de ce consideraţi că purtarea dumneavoastră este deranjantă?''
         „Păi, vedeţi dumneavoastră, pentru a vă adresa rugămintea asta, au fost necesare cîteva secunde, am primit informaţiile de care am avut nevoie şi-acum îmi voi vedea în linişte de drum. În timp ce dumneavoastră veţi începe să meditaţi asupra incidentului, şi asta s-ar putea să vă ia o groază de timp. Poate dumneavoastră nu aveaţi de gînd să vi-l petreceţi în telul acesta — deci, nu este o impoliteţe din partea mea?"
         „Pur şi simplu nu înţeleg la ce mă voi gîndi atît de mult timp?"
         „La motive, bineînţeles! Spre exemplu, de ce vă întreb cît este ora — să însemne asta că nu posed un ceas propriu?"
         „Asta pare evident."
         „Dimpotrivă! Poate că am un ceas, dar este defect. O să începeţi să vă gîndiţi de ce. O defecţiune din fabricaţie? Ori l-am scăpat pe jos? Sau s-ar putea să începeţi să analizaţi cauzele dintr-un unghi total diferit: spre exemplu, de ce v-am adresat întrebarea dumneavoastră şi nu altcuiva sau de ce am avut nevoie să ştiu ce oră este?"
         „Astea nu-s, desigur, lucruri cu care merită să-ţi baţi capul. Poate vreţi s-ajungeţi undeva la timp".
         „Să zicem, dar unde? La un film? La o întîlnire? Acasă, ca să prind începutul programului de la TV? În oricare din cazuri va trebui să vă gîndiţi: ce genuri de filme îmi plac, la ce mă aştept de la programele TV. Pe scurt, ce gusturi am?"
         „Scuzaţi-mă, dar de ce dracu’ să-mi bat capul cu aşa ceva?"
         „Dîndu-vă seama că nu vă pasă deloc, în mod inevitabil vă vor trece prin cap alte gînduri — despre persoana dumneavoastră proprie. De ce sînteţi indiferent faţă de soarta unui trecător ocazional? Poate că, în general, oamenii vă sînt indiferenţi. În acest caz, care sînt rădăcinile egoismului dumneavoastră? Copilăria, cum se întîmplă atît de des? Apoi veţi începe să vă priviţi retrospectiv întreaga viaţă..."
         „N-am de gînd să meditez nici asupra dumneavoastră nici chiar asupra mea!"
         „Cît vă invidiez! Eu, în schimb, voi merge mai departe şi sînt sigur că mă voi gîndi... De ce v-am abordat exact pe dumneavoastră. De ce mi-aţi răspuns. De ce ceasul dumneavoastră merge exact în timp ce eu n-am decît o groază de necazuri cu al meu. Şi, lucrul cel mai important: la ce-mi trebuie să ştiu cît este ceasul? Şi asta mă duce la faptul că trebuie să mă gîndesc retrospectiv la cîteva lucruri..."

În româneşte de DAN BRUDAŞCU

(Perpetuum comic ’91, pag. 239)

Vezi toată postarea

Puiul de găină

Spărgînd coaja oului matern 
Veni pe lume puiul de găină. 
E mic şi peste puful lui se cern 
Grăunţi de aur mici, ca de lumină.

Dar puiul nu-mplini o zi măcar 
Şi admirînd cum tot cînta tăticu’ 
Ce-şi fîlfîia aripile pe-un par, 
Îşi spuse: — Tlag şi eu un cu-cu-li-gu!

Doar numai să ajung pîn’ la prichici 
Şi-acolo am să cînt pe note scurte 
Şi toate vor privi la mine-aici 
Găinile cîte se află-n curte.

Am să le văd la mine, sus, cătînd 
Cum ciocurile de mirare-şi cască!

..................................................

Dar puiul nostru ce şi-a pus în gînd 
Nu i-a fost dat de fel să izbutească!

Şi-a dat el osteneala, dar în van 
A încercat să zboare, nu-l ajută 
Puterile, deşi s-a repezit avan! 
Acum se zbate jalnic, în derută.

Văzîndu-l, cloşca-i spune cu reproş:
— Pînă să cînţi, mai este vreme încă, 
Acum eşti doar un viitor cocoş
Şi ca să creşti, ia boabe şi mănîncă!

Şi nu e bine, fiule, ţi-o spun,
Şi îi zîmbi, cu-n fir de soare-n gene:
— Nu eşti deloc pe drumul cel mai bun 
Cînd ai doar fulgi, să mi te umfli-n pene!

În româneşte de VALENTIN DEŞLIU

(Perpetuum comic ’91, pag. 238)

Vezi toată postarea

O seară ratată

        Îmi place nespus să mă recreez în chip civilizat. Să intru, adică, într-un mic restaurant, să ascult muzică, ce mai, să-mi tihnească şi mie o seară.
        Uite, chiar aseară se contura o asemenea posibilitate. Cîrciumioara în care intrasem era, trebuie să v-o spun, foarte drăguţă, intimă, primitoare... Lista de bucate, mai ales, mi-a făcut o impresie grozavă, învelită cum era în coperţi lucioase de-ţi luau ochii...
        Răsfoiam deci prezentabila listă de bucate. În vremea asta, un chelner tinerel mi se proţăpise alături — stîlp de telegraf. Uite-l ce zîmbet şi-a lipit pe mutră, ce aere îşi mai dă, tîmpitul! Las’ să stea smirnă-n faţa mea, de-aia-i dau ditai bacşişul la urmă...
        Fac comanda şi adaug, nervos:
        — Dar mai repejor. Că vă mişcaţi ca melcii!
         „Oho, îmi ziceam în sinea mea, să zic merci dacă tîndală ăsta-mi apare într-o oră!".
        Aş, apare peste cinci minute şi-mi pune sticluţa cu vodcă-n faţă. Ba-mi mai zice şi: „Serviţi, vă rog!" Şi iar zîmbeşte. He-he, parcă nu ştiu eu de ce rînjeşti! Ai pus în clondir cincizeci de grame în loc de-o sută. De unde: măsor cu păhărelul: fix o sută de grame! Aha, vasăzică ai botezat-o, deşteptule; să vezi unde-mi zăcea chimistul...
        Mi-aduce şi mîncarea. Tot în cinci minute. Păi sigur, şaşlîkul ăsta o fi zăcînd de ieri uitat prin vreun cotlon... Îl înţep cu furculiţa — na-ţi-o bună, carnea-i proaspătă, ba mai e şi fierbinte... Curios lucru...
        Nu-i nimic, nu-i nimic, îţi dai tu în petic acuşi! Nota de plată e piatra de încercare a oricărui ospătar. Cu mine şi-a găsit naşul: mi-am notat pe faţa de masă tot ce-am consumat şi, alături, am trecut preţurile din lista de bucate. Consumaţia mea trebuia să coste patru ruble şi şaptezeci şi două de copeici fix. Acu’ să te văd, tinere!
        Îl chem şi-i spun în zeflemea:
        — Ei, hai, fă-mi socoteala.
        Nu se poate: pe nota de plată scrie negru pe alb, exact ca pe faţa de masă: patru ruble şi şaptezeci şi două de copeici.
        Îi dau două bancnote de cîte trei. N-aştept restul, normal. Ce, nu mi ţi-i cunosc eu pe ăştia?
        Mda... numai că dumnealui scoate o rublă şi douăzeci şi opt de copeici, mi-i pune pe o farfurioară pe care mi-o întinde politicos, ba mai şi adaugă: „Vă rugăm să mai poftiţi pe la noi!"... şi iar zîmbeşte.
        A, nu, la asta nervii mi-au cedat:
        — Ascultă tinere, te văd ditai zdrahonul, ar trebui să cari cărămizi pe şantierele patriei, nu să-ncurci locul pe-aici, îi dau eu un sfat preţios.
        — Dar de ce, sună răspunsul, am terminat şcoala comercială.
        — Hm, sînt sigur c-ai fost coada-cozii...
        — Greşiţi, am terminat şcoala cu diplomă de onoare.
        — Înseamnă că-n şcoala aia sînt nişte profesori total incompetenţi!
        Şi am plecat furios. Doamne, ce seară ratată! Şi începuse atît de bine, de civilizat — cîrciumioară micuţă, intimă, primitoare, listă de bucate în coperţi lucioase de-ţi luau ochii...
        Păcat, mare păcat c-am dat de-un chelner atît de bizar...

În româneşte de DENISA FEJES

(Perpetuum comic ’91, pag. 237)

Vezi toată postarea

Identificarea

        Asemenea unui armoniu imens ce alerga afară, în noapte, scoţînd sunete răguşite, acceleratul se îndrepta spre nord. Un singur pasager coborîse în gară, tulburînd peisajul.
        — Fiţi amabil să ne urmaţi!
        — Poftim?!
        — Vă rugăm.
        — Dar, domnilor, pentru Dumnezeu! E o greşeală!
        — O să vedem dacă e o greşeală..
        — Aşa o fi, însă eu nu sînt dispus să...
        — Haideţi! Haideţi, şi fără gălăgie!
        — Nu merg! Fir-ar să fie!
        — Rău faceţi!
        — Ei bine, merg. Dar mai înainte vreau să aflu motivul acestei comportări abuzive.
        — O să-l aflaţi la timpul potrivit.
        Întotdeauna este neplăcut să mergi încadrat de doi gardieni. Chiar într-un ţinut unde nu te cunoaşte absolut nimeni, ai impresia că fiecare om pe care-l întîlneşti este un judecător care te condamnă fără drept de apel.
        — Să fii reţinut...
        Şi Leonel simţea că nevinovăţia lui constitutivă fusese lezată iremediabil. Odată pusă la îndoială, lezată de intervenţia autorităţii, nimeni nu-i va mai putea reda imacularea ei originară.
        — Să umileşti într-atîta un om!
        — Ce sîntem noi de vină?
        — Dar dumneavoastră sînteţi cei care mă reţineţi!...
        — Noi executăm ordine.
        Doar întunericul îl ocrotea. Numai el îi atenua trăsăturile feţei colţuroase, făcînd-o să pară vagă în ochii celui care o privea.
        — Ce ţară! Dar pentru ce...?!
        — Nu insistaţi, n-are nici un rost.
        Încerca, înainte de toate, să le arate trecătorilor că nu era decît un suspect. Că protesta şi, prin urmare, nu accepta stigmatul. Singura lui preocupare era să discute, să spargă într-un fel tăcerea ucigătoare în care mergeau. Însă cu cît deveneau mai circulate străzile pe care le străbăteau, cu atît cei doi poliţişti deveneau mai tăcuţi.
        — Din ce în ce mai bine!
        Şi amuţi, neputincios. Nu se îndoia că va rămîne în amintirea trecătoare a tuturor acelor oameni drept un răufăcător de rînd. Pe cînd urca treptele vechii clădiri unde urma să fie identificat, se linişti. Răceala neutră a granitului îl făcu să-şi revină. Mai presus de orice era un om onest. Cu toate că situaţia în care se găsea îi repugna, înţelegea că, în ce priveşte ordinea publică, nu puteau fi evitate unele greşeli. Fără îndoială, demnitatea sa de om fusese lezată. Dar, în sfîrşit, răbdare!
        În anticameră se enervă din nou. Aşezat între hoţi şi vagabonzi culeşi de pe străzi în ziua aceea, avea sentimentul că devenise unul de-al lor. Cu toate scuzele care i s-ar fi cerut, în ciuda oricărei justificări, într-un anumit moment al existenţei făcuse parte dintre cei stigmatizaţi de lege. Îi fusese contestată însăşi libertatea. Ca şi ei, trebuia să se justifice. Şi, asemenea lor, trebuia să se supună hotărîrii finale. De fapt, ce diferenţă putea să fie dacă toţi erau păziţi de aceeaşi santinelă, aşteptînd aceeaşi sentinţă irevocabilă?
        — O ţigară, amice?
        — Mulţumesc.
        În cele două ore petrecute în societatea lor se surpă şi ceea ce mai rămăsese din castelui inexpugnabil pe care-l locuise. Nici unul din ziduri nu mai rezista. Încrederea sa într-o ordine naturală se prăbuşise. Se afla la cheremul liberului arbitru.
        — E rîndul nostru acum.
        Se ridică şi împinse, şovăind, uşa biroului.
        — Bună seara! — spuse, cu timiditate.
        — Bună seara! Arătaţi-mi actele dumneavoastră de identitate.
        Căută în portofel nervos, întinse mîna şi aşteptă.
        — Leonel Ramiro de Lencastre...
        — Exact.
        — Inginer...
        — Da.
        — De unde veniţi?
        — De la Lisabona.
        — Cu ce treburi?
        — Aici, nimic.
        — Asta-i acum! Vreţi să mă faceţi să cred că există cineva care să se deplaseze de la Lisabona pînă aici fără nici un motiv?
        — Poate să fie numai nevoit să treacă pe aici, cum sînt eu.
        — Aha! dumneavoastră mergeţi mai departe? Şi unde anume?
        — La Rio Torto. Intenţionam ca mîine dimineaţă să-mi continui drumul pînă acolo cu autobuzul.
        — Pentru ce?
        Ezită. Investigaţia mergea prea departe, pătrunzîndu-i în suflet. De ce să-i fi spus necunoscutului aceluia motivul intim, tainic care-l mînase într-acolo?
        — Probleme personale...
        — Care anume?
        — Vă rog să mă iertaţi, dar nu spun.
        — Ţineţi-o aşa dacă vreţi să vă îngreunaţi situaţia!
        În faţa ameninţării sfiala îl părăsi. Se contesă, cu glasul şi cu emoţia cu care ar fi făcut-o în ziua următoare, spunînd că mergea să-şi ceară logodnica în căsătorie.
        — Ca să vezi! La aşa ceva nu mă aşteptam!
        În tonul cu care fuseseră primite cele spuse de el era ceva batjocoritor. Gîndul că destăinuirea lui ar fi putut să fie luată drept o scuză oarecare îl făcu să roşească.
        — Buun... Priviţi această fotografie...
        Un tîlhar oarecare evadase din închisoare. Iar ziarele, apărătoare zeloase ale ordinii publice, reproduceau portretul delincventului, o fotografie neclară, aşa cum sînt fotografiile publicate prin ziare. La fel de zeloasă, şi informată fiind că în trenul respectiv călătorea un individ ale cărui semnalmente corespundeau cu cele ale fugarului, poliţia îl aşteptase pe Leonel la staţia de destinaţie.
        — Şi ce legătură am eu cu toate astea? — întrebă el, fără să bănuie nimic.
        — Tocmai acest lucru vrem să-l lămurim.
        Abia acum înţelese despre ce era vorba. Şi se simţi mai degrabă nefericit decît jignit.
        — Dumneavoastră vi se pare într-adevăr că semăn cu el?
        — Da, semănaţi.
        Privi încă o dată la sosia din fotografie. Şi, cu sinceritatea care-l caracteriza, îşi compară trăsăturile — fără a şi le îndulci în vreun fel — cu mutra asasină a infractorului. Nu, fără nici o părtinire, nu se potriveau.
        — Sincer să fiu nu văd nici o asemănare. Dar, dacă dumneavoastră socotiţi că ea există, vă stau la dispoziţie...
        Faţă de o asemenea capitulare, celălalt dădu înapoi. Căută să iasă din încurcătură.
        — Dumneavoastră sînteţi sau nu inginer?
        — Da, sînt.
        — Atunci, dacă sînteţi inginer, nu sînteţi cel pe care-l căutăm... Prin urmare nu trebuie să suportaţi totul!
        — Ce trebuie să fac?
        — Să dovediţi că sînteţi într-adevăr... _
        — În afara de actele pe care vi le-am arătat şi de cuvîntul meu, nu văd ce-aş mai putea face...
        — Cunoaşteţi pe cineva aici?
        — Nu cunosc pe nimeni.
        Inspectorul îşi scărpina capul, gînditor. În sinea lui ştia de-acum care-i adevărul. Trebuia însă să-l audă din gura omului acestuia tulburat şi vulnerabil.
        — O să ne lămurim îndată! — Aveţi familie la Lisabona?
        — Nu. Părinţii mei iocuiesc în provincia Algarve.
        — La naiba!... Ce treabă încurcată! Ei bine, mai există logodnica dumneavoastră. Să vorbim cu ea.
        — Spunîndu-i că sînt confundat cu un criminal, nu?...
        Această perspectivă îi sperie pe amîndoi.
        — Da, într-adevăr. E neplăcut, fără discuţie. Nici nu mă gîndisem. Oricum e de preferat decît să fiţi reţinut aici pînă mîine. Înţelegeţi... Ei? Ce părere aveţi?
        — Faceţi cum socotiţi de cuviinţă.
        — Ea are telefon?
        — Numărul doisprezece.
        Urmări discul învîrtindu-se asemenea roţii norocului şi surîse cu amărăciune.
        — De ce rîdeţi?
        — De toate astea. De viaţă.
        Însă viaţa, absurdă cum era, îşi urma logica proprie.
        — Alo! Alo! Poliţia. Numărul doisprezece din Rio Torto, urgent... Ne lămurim imediat... Alo? Alo? — Aveţi răbdare... Vă cred că e neplăcut... — Rio Torto? Aici comisariatul. Aş dori să vorbesc cu domnişoara... — Cum se numeşte?
        — Isabel.
        — Cu domnişoara Isabel. Dumneavoastră sînteţi? Ce mai faceţi, distinsă doamnă? Doream să ştiu dacă aşteptaţi mîine pe cineva în vizită... Da? Nu, nimic. Vă rog să mă credeţi! Pentru numele lui Dumnezeu! O simplă informaţie. Aşadar... Exact. Inginerul Leonel Ramiro de Lencastre. Întocmai. Din Lisabona. Vă mulţumesc foarte mult. Şi fiţi liniştită. Fără îndoială! Cred că soseşte mîine dimineaţă. Noapte bună! Noapte bună!
        Aşeză receptorul în furcă satisfăcut.
        — Vedeţi? Treabă de o clipă!
        — Într-adevăr.
        — Şi iertaţi-mă! Sînt lucruri absolut necesare... Dureroase, de acord. Din fericire totul s-a rezolvat cum nu se poate mai bine. Vă puteţi urma liniştit drumul vieţii în continuare; nimeni nu o să vă mai supere.
        — Vă foarte mulţumesc!
        — N-aveţi pentru ce!
        Urmă un moment de tăcere stînjenitoare. Uniţi de întîlnirea la care fuseseră constrînşi, sosise clipa să-şi ia rămas bun pentru totdeauna. Şi amîndoi se simţeau prost pentru faptul că fuseseră duşmani în aventura care se încheiase.
        Într-un tîrziu, cel mai grăbit dintre ei rupse tăcerea:
        — Puteţi cumva să-mi spuneţi la ce oră am tren spre Lisabona în noaptea asta?
        — Există cursa de patru şi jumătate. Dar nu-mi spuneaţi că mîine dimineaţă mergeţi s-o peţiţi pe logodnica dumneavoastră?
        Inginerul surîse cu amărăciune:
        — Am spus, dar nu mă mai duc.

În româneşte de CARMEN BANCIU

(Perpetuum comic ’91, pag. 232)

Vezi toată postarea

Audienţa

        Am deschis uşa cabinetului şi am pătruns înăuntru. Şeful se ridică de la birou şi o porni în întîmpinarea mea. Păşea apăsat, cu capul sus, iar eu mă grăbeam spre a ajunge la locul de întîlnire, cu atît mai mult cu cît între noi doi se găsea o masă uriaşă de consiliu pe care trebuia s-o ocolesc. Mă văzui nevoit să zoresc pasul, deşi, de obicei mergeam foarte repede. Cam pe la jumătatea drumului, pe chipul şefului apăru un zîmbet larg, semn că mă salută din toată inima. Acum păşeam amîndoi şi mai fericiţi, ca doi vechi prieteni. Şeful întinsese deja mîna pentru salut. Întinsei şi eu ambele braţe; noi continuam să mergem, gata pregătiţi pentru prieteneasca strîngere de mînă. De departe, şeful îmi strigă: „Vă salut, vă salut!". Mai trecură cîteva minute şi noi, în sfîrşit, schimbarăm mult doritele strîngeri de mînă, stînd la capul mesei de consiliu.
        Abia încercai să-mi formulez întrebarea, că uşa se deschise şi, la orizont, apăru secretara. Pentru început îmi fu foarte greu să mă orientez, să-mi dau seama dacă ea se îndreaptă spre noi ori, dimpotrivă, se depărtează către măsuţa ei de scris. Dar, oricare ar fi fost situaţia, firul convorbirii noastre era întrerupt, astfel că puteam urmări amîndoi, cu toată atenţia, mişcările secretarei. Involuntar, mă gîndii cum aş putea să interpretez apariţia ei în cabinet. Desigur, puteam să nu-i acord nici o atenţie şi să continui a-i expune şefului problema mea. Dar secretara mi se părea a fi foarte grăbită şi probabil că motivul grabei sale era unul foarte important.
        Avea o fustă foarte scurtă şi strîmtă şi, din cauza asta, pentru a ajunge cît mai repede acolo unde dorea era absolut obligată să facă o mulţime de paşi grăbiţi şi mărunţi.
        Şeful se uită cu mare nelinişte la ceas. În sfîrşit, se hotărî să pornească în întîmpinarea ei. Luînd din mîinile ei foaia de hîrtie şi citind-o, îşi încreţi fruntea, scoase stiloul din buzunar, mormăi ceva foarte important şi îşi depuse cu o teribilă eleganţă semnătura.
        Înapoind secretarei hîrtia şeful porni din nou spre mine, mai bine zis, în direcţia mea. După cel mult un minut, ne aflam din nou faţă în faţă.
        Acum, secretara se îndrepta spre uşă. Paşii ei mărunţi nici nu se auzeau pe covorul moale. Îmi place grozav liniştea şi începu să mă enerveze anticipat gîndul că, peste cîteva momente, secretara va păşi peste marginea covorului, ajungînd pe parchetul gol. Îmi imaginam ce zgomot infernal vor face atunci tocurile ei!
        Dar, cu toate eforturile, secretara nu putea nicicum ajunge pe parchet. Obosită peste măsură de drumul acesta lung, ea îşi încetini paşii. Acum mergea pe covorul moale, de parcă s-ar fi plimbat pe promenadă.
        Eu şi cu şeful stăteam într-o tăcere religioasă, fiecare din noi fiind ocupat cu propriile sale gînduri. Şi, în sfîrşit, secretara păşi pe parchet! Zgomotul tocurilor ei deveni insuportabil. Pe măsură ce se depărta de noi, apropiindu-se de uşă, zgomotul — în mod cu totul şi cu totul curios — devenea tot mai puternic. Probabil că aceasta era o particularitate acustică, interesantă ba chiar paradoxală, a cabinetului.
        Primul care-şi pierdu răbdarea fu şeful. El privi la ceas şi spuse:
        — Ei, e tîrziu! Poate doriţi cumva să vă conduc?
        Eu privii la ceasul din perete. De bună seamă, timpul zburase pe neobservate. Dacă aş fi primit propunerea şefului de a porni împreună spre casă, ar fi trebuit să aştept multă vreme pînă ar fi ajuns la masa lui să-şi ia servieta. Riscam să întîrzii la întîlnirea cu nevastă-mea. I-am mulţumit cu căldură şefului pentru audienţă, ne-am salutat cu prietenie de departe şi fiecare-şi continuă drumul său: şeful spre masa lui, iar eu spre ieşire, pe urmele secretarei care încă nu reuşise să ajungă la uşă.

În româneşte de ANATOL GHERMANSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 229)

Vezi toată postarea

Eveniment istoric

        Nava se îndrepta spre aterizare. Aveai impresia că aproape întreaga capitală a venit s-o întîmpine. Reporterii de la radio şi televiziune, ca şi ziariştii, erau cuprinşi de o emoţie febrilă.
        — Din clipă în clipă vom asista la oprirea navei în faţa tribunelor şi vom vedea feţele lor! izbucni un reporter.
        — Nava rulează pe pistă! Cei prezenţi freamătă de nerăbdare! Este ca un vulcan înainte de erupţie! s-a auzit vocea altui reporter.
        — Trăim clipe unice! Clipe unice din istoria universului!
        — Atenţie; unul cîte unul ei coboară pe scara navei! Exact ca în ziua cînd omul a coborît pentru prima oară pe Lună!
        — În sfîrşit, aurul peruan s-a întors acasă!
        — Să lăsăm epitetele pompoase! Pe scurt, pe ecranele televizoarelor dumneavoastră au apărut eroii tuturor timpurilor şi popoarelor!
        — Oare pămîntul nostru păcătos va avea cinstea să fie călcat de picioarele lor?
        Nu, nu au reuşit să pună picioarele pe pămînt fiindcă lumea dezlănţuită i-a luat pe sus şi aşa i-a purtat în braţe, pînă în centrul capitalei. Pe toţi unsprezece. Componenţi ai lotului naţional de fotbal care a reuşit un meci egal cu reprezentativa Argentinei.

În româneşte de VITALIE TEODORU

(Perpetuum comic ’91, pag. 228)

Vezi toată postarea

Cuvîntul

        Am fost trimis la o instituţie de stat în căutarea unui material pentru care redacţia mea făcuse de mult nenumărate demersuri. Traversînd cinci încăperi, care nu prezentau pentru mine nici un interes, am ajuns, în sfîrşit, la ghişeul în spatele căruia se vedeau vreo douăzeci şi ceva de oameni scriind de zor, ale căror chipuri degajau un nemaipomenit chef de muncă şi o oarecare concentrare.
        — Da, da, într-adevăr, nu e chiar prima dată cînd vă adresaţi nouă pentru acest material, nu-i aşa? — spuse funcţionarul care se apropiase să-mi asculte doleanţa. Da, e aproape gata. A mai rămas doar să fie epibrat. Aşa că treceţi dumneavoastră pe-aici săptămîna viitoare şi...
        — Bine — am răspuns eu îndreptîndu-mi spinarea.
        Dar, trecînd de-a lungul coridorului, mă cuprinse un gînd: ce-o mai fi însemnînd şi epibrat? Aprobat, vizat, coordonat, referat, mai auzisem eu, dar epibrat îmi era absolut necunoscut. Îmi imaginam dialogul pe care urma să-l am cu şeful meu: „— Ei, unde-i materialul? —„Mai trebuie niţel epibrat". „— Poftim? Cum ai spus? Dar asta ce mai e?" „— Habar n-am..." O să apar în faţa şefului drept ultimul dintre nătărăi. Şi, pentru a înlătura o atare posibilitate totalmente neplăcută şi nedorită, după o scurtă frămîntare interioară m-am reîntors la biroul respectiv, intrînd de-a dreptul în spatele ghişeului. Cei aproape treizeci de funcţionari, ca la comandă îşi puseră alături, pe birouri, instrumentele de scris, fixîndu-mă binevoitori dar şi curioşi cu privirea.
        — Da, domnule, cu ce vă putem fi de folos? — mă întrebă acelaşi funcţionar.
        — Aş vrea să ştiu — spusei cu oarecare greutate în glas — adineauri aţi pronunţat un cuvînt, epibrat... scuzaţi-mă, poate întrebarea mea s-ar putea să vă pară deplasată, dar... ce înseamnă?
        O anume agitaţie, aparent binevoitoare, străbătu în lung şirul de funcţionari, iar cel întrebat mi se păru că mă priveşte cu oarecare tulburare: mă prinse de mînă, spunîndu-mi:
        — Domnule, într-adevăr e pentru noi un moment foarte emoţionant.
        — De ce?
        — Pentru că dumneavoastră ne-aţi pus această întrebare. Cuvîntul ăsta nu înseamnă nimic. E pur şi simplu un cuvînt. Eu l-am născocit. Odată, la ghişeul nostru a venit un cetăţean foarte sîcîitor, care insista cu tărie să ne grăbim cu rezolvarea unei petiţii care cerea oarecare timp. I-am spus: „Domnule, aveţi perfectă dreptate, dar îngăduiţi-mi măcar o săptămînă, afacerea dumneavoastră trebuie neapărat să fie epibrată". Cuvîntul l-am creat atunci, pe loc, ca rezultat a unui prea-plin sufletesc. A avut un efect de-a dreptul miraculos: solicitantul a plecat foarte mulţumit.
        Foarte curînd, cuvîntul acesta a devenit de neînlocuit. Ba, mai mult decît atît, era utilizabil în cele mai diverse împrejurări: „Nu, nu, domnul Frederiks nu este aici, astăzi toată ziua este ocupat cu epibraţia". Drept răspuns, solicitantul spune: „A-a-a-... da?” şi pleacă imediat, fără să crîcnească. E util şi în cazul cînd înmînezi cuiva un dosar ai unei afaceri şi-i spui: „Fiţi bun, vă rog, şi epibraţi chestia asta". În aceste cazuri, persoana care primeşte dosarul, pleacă foarte grăbită şi face cu hîrtiile respective ceea ce crede că trebuie făcut. Odată — povesti mai departe funcţionarul — i-am pus unuia din şefii noştri pe masă o cutioară din aceea rotundă cu burete şi i-am alăturat şi un bileţel: „Vă rugăm să fiţi atît de bun să epibraţi personal orificiile acestui burete". În dimineaţa următoare, şeful, om inteligent, cu studii superioare, ne-a scris pe aceeaşi hîrtie: „Am cercetat buretele, totul e în ordine". După cum vedeţi, el a procedat absolut elegant şi cu spirit de prevedere. Şi-a ascuns cu abilitate neştiinţa şi n-a căzut nici în epibraţie.
        Mi-am exprimat adînca admiraţie pentru acest experiment şi bazele lui filozofice şi mă îndreptam deja spre ieşire, cînd funcţionarul mă strigă:
        — Domnule... Fireşte, n-am nici o pretenţie, dar ştiţi, totuşi asta e invenţia mea... oare n-aţi putea s-o popularizaţi în scris în ziarul dumneavoastră, în vederea unui premiu sau altceva asemănător?
        — Mă voi strădui.
        — Şi cum aş putea afla răspunsul? — m-a întrebat el arzînd de nerăbdare.
        — Aşteptaţi cîteva zile — i-am răspuns. Personal am să vă epibrez.

În româneşte de ANATOL GHERMANSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 226)

Vezi toată postarea

Revista Ghimpul (Bulgaria)

(Perpetuum comic ’91, pag. 225)

Vezi toată postarea

Constatări statistice

        În ultimii ani folosim frecvent termenul de economie. Economie de energie, de apă, de materii prime, de timp... Recent am făcut un calcul cum îmi împart zilele dintr-un an.
        Am început cu concediul. Rămîn 337 de zile. Am scăzut zilele nelucrătoare, inclusiv sărbătorile, şi am ajuns la la 234 zile. Avînd în vedere diferite epidemii, în orice caz virusul gripei face ravagii, socot că în medie sînt bolnav 33 de zile. Deci, cît face? 201 zile a 8 ore. Din 8 ore cel puţin 1 oră stau la locul rezervat fumatului, un sfert de oră mă pregătesc pentru gustare, încă un sfert de oră strîng sufertaşul. Mănînc în tihnă. Zilnic, jumătate de oră îmi strîng lucrurile pentru plecare acasă şi aştept soneria de la încheierea programului. Luni dimineaţa cîteva ore sînt consacrate comentariilor sportive. Nu trebuie neglijate nici şedinţele. Una peste alta înseamnă 67 de zile. Scoase din 201 iacătă un rest de 134 de zile, cam 36% din totalul zilelor dintr-un an.
        Nu prea e în regulă. Dacă şeful îmi va face o asemenea socoteală în mod ştiinţific, cu computerul lui personal, şi pe ecran va apare rezultatul? Să văd ce bani aduc atunci acasă!!

În româneşte de VITALIE TEODORU

(Perpetuum comic ’91, pag. 223)

Vezi toată postarea

Afacerea Mutră de ţap

        Demetrio Panadopo se prezintă în faţa unui tribunal maltez. Cere daune cu atîta insistenţă, încît îi agasează pe juraţi.
        — Credeţi într-adevăr că afacerea merită atît zgomot pe cît faceţi?
        — Domnule judecător, am fost calomniat! Insist cu toată tăria.
        — Adversarul d-voastră susţine contrariul.
        — Nu mă miră aşa ceva din partea lui. Suferă de o boală a limbii care nu-i permite să spună adevărul.
        — Fiţi atent! Acum d-voastră sînteţi cel care calomniaţi.
        — Retrag cuvîntul boală, domnule judecător. Voiam să spun doar că este cel mai mare mincinos pe care l-a avut insula vreodată pe pămîntul ei. Atît şi nimic mai mult. Toată lumea ştie. Dar nu-i vina lui: e mincinos din naştere, aşa cum alţii sînt blonzi sau hydrocefali.
        — Prefer această explicaţie. Nu-i o ofensă să-i tratezi pe oameni drept mincinoşi în faţa unui tribunal. De altfel, lucrul acesta este, în general, adevărat. Totuşi, am aici o scrisoare în care adversarul d-voastră vă roagă să-l scuzaţi şi afirmă că, în discuţia aprinsă pe care aţi avut-o, cuvintele au luat-o înaintea gîndului. În aceste condiţii, vă consideraţi satisfăcut sau susţineţi în continuare că v-a calomniat?
        — Îmi păstrez declaraţia. Mi-a zis „Mutră de ţap împuţit". După părerea mea asta este calomnie, căci, chiar fără a lua în consideraţie mirosul, şi cel mai nepriceput dintre observatori îşi poate da seama că nu semăn deloc cu un ţap. Domnule judecător, spuneţi-mi cinstit: vedeţi ceva la mine care să vă ducă cu gîndul la un ţap?
        — Nu mă puneţi la încercare.
        — În orice caz, eu cer 20.000 de franci daune.
        — 20.000 de franci este o sumă mare domnule Panadopo.
        — Ţapul este un animal extrem de dezgustător, domnule judecător. Îmi permit să vă întreb încă o dată dacă figura mea are ceva comun cu un ţap.
        — Ei bine, fiindcă insistaţi, vom examina asta cu toată imparţialitatea.
        Tribunalul îl priveşte cu atenţie pe reclamant. Îi cere să stea în diferite poziţii, unghiuri... profil dreapta... stînga... faţă... în patru labe... în picioare... Se discută cu voce joasă detaliile... îngustimea frunţii... bărbişonul... paloarea ochilor... şi mai ales urechile ascuţite... Există, într-adevăr ceva... Totuşi nu suficient... Tribunalul ezită...
        În sfîrşit, preşedintele ia cuvîntul:
        — Panadopo, după ce v-am privit cu atenţie, tribunalul a decis că, la nevoie, se pot găsi unele diferenţe între un ţap şi d-voastră. În consecinţă, vi se face dreptate pentru partea corespunzătoare acestor diferenţe.
        — A, vă mulţumesc, domnule judecător!
        — ...şi vă acordă douăzeci şi cinci de centime daune.
        Douăzeci şi cinci de centime! Panadopo, pe cît de uluit pe atît de indignat, simte că moare, sufocat de minie. Face imediat recurs.
        — Recurs? Foarte bine. Pentru ca să putem privi din nou cu atenţie asemănările, vă rugăm să depuneţi suma de 1.000 de franci.
        — 1.000 de franci! Dar asta e... e... N-am cuvinte să...
        — E preferabil. Credeţi-mă, aici, cuvintele sînt periculoase.
        — 1.000 de franci!... Bine, plătesc. Dar la preţul acesta consider că trebuie să fiu hrănit şi găzduit, aşteptînd ca afacerea mea să revină pe rol.
        Acum e rîndul tribunalului să fie uluit. Panadopo, gîfîind de furie, se dezbracă într-o clipă. Rămîne doar în lenjeria de corp şi pantofi. Restul îl răsuceşte şi-şi face o pernă după ce urează politicos: „Noapte bună, tuturor!" Apoi se întinde pe o bancă şi închide ochii să doarmă.
        După primele clipe de surpriză, în sală izbucneşte vacarmul. Publicul, deja aţîţat de afacerea „mutrei de ţap", acum rîde dezlănţuit... Panadopo este aclamat... Preşedintele se bîlbîie de furie... şi nu reuşeşte să calmeze sala. Gardienii se străduiesc să-l îmbrace pe reclamant... Dar el este atît de puţin dispus să colaboreze încît aceştia nu reuşesc... În sfîrşit, îl scot afară în cămaşă...
        În mijlocul dezordinii, preşedintele îl condamnă pe Panadopo la trei luni închisoare. „Mutră de ţap" a avut cîştig de cauză cel puţin la acest punct: pînă la recurs va fi hrănit, va avea un pat şi va sta la umbră într-un loc închis şi mai ales bine păzit.

În româneşte de VASILE SAVIN

(Perpetuum comic ’91, pag. 222)

Vezi toată postarea

Din însemnările maiorului Thompson

        (Autorul, folosindu-se de clasicul subterfugiu al „străinului - uimit-de-ce-i-văd-ochii" (în cazul de faţă, bătrînul şi şugubăţul maior de aţă englez Thompson), ia peste picior cîteva din slăbiciunile concetăţenilor săi.)

        Zău aşa... Cum să defineşti nişte oameni care-şi petrec duminicile proclamîndu-se republicani şi săptămîna întreagă adorînd-o pe Regina Angliei; care se declară modeşti, dar îi dau mereu cu gura că ei poartă făclia civilizaţiei care fac din bunul-simţ unul din principalele lor articole de export, dar păstrează atît de puţin pentru ei înşişi, încît îşi răstoarnă guvernele abia înfiripate; care-şi plasează Franţa în inimă, dar averile în străinătate; care sînt duşmanii evreilor în general, dar prieteni intimi cu o izraelită în particular; care se topesc auzindu-i pe cupletişti cum îi iau în răspăr pe soldăţoi, dar se pun în poziţie de drepţi numai părîndu-li-se c-aud glas de trompetă; care nu rabdă să li se critice cusururile dar nu încetează a le ponegri ei înşişi; care se declară îndrăgostiţi de liniile clasice, dar nutresc o afectuoasă slăbiciune pentru Turnul Eiffel; care admiră la englezi totala necunoaştere a „sistemului D" („descurcă-te cum poţi"), dar s-ar socoti ridicoli să declare fiscului suma exactă a veniturilor; care rînjesc cu gura pînă la urechi la bancurile cu scoţieni, dar nu se dau nicidecum în lături să lupte pentru un preţ mai mic decît cifra de pe etichetă; care se-nfoaie de plăcere pomenind de Istoria lor, dar nu mai vor defel să aibă istorii; care nu rabdă să treacă nici o graniţă fără-a strecura fraudulos barem un flecuşteţ dar cărora le displace profund să nu fie în regulă; care ţin mai presus de orice să se afirme ca nişte oameni „ce nu pot fi duşi de nas", dar se grăbesc să aleagă un deputat cînd acesta le făgăduieşte marea cu sarea; care spun: „În april, nasu-n fular îngroapă-ţi-l", dar sistează complet încălzirea centrală încă din 31 martie; care proslăvesc deliciile vieţii la ţară, dar la o adică o-njură birjăreşte; care au un respect nemaipomenit pentru tribunale, dar nu se adresează avocaţilor decît pentru-a afla cum să păcălească mai bine justiţia; care, în fine, sînt ca vrăjiţi cînd aud pe unul din oamenii lor mari vorbindu-le de măreţia lor, de marea lor misiune civilizatoare, de marea lor patrie, de marile lor tradiţii, dar al căror vis e să se retragă, după o viaţă binişor trăită, într-un colţişor liniştit pe-o moşioară numai a lor, alături de-o gospodină cuminţică, mulţumită cu cîteva rochiţe ieftioare, care să-i răsfeţe cu tot soiul de mici bunătăţi şi să se priceapă la nevoie a-i întîmpina drăguţ pe amicii veniţi la o mică partidă de belotă?...

În româneşte de ANCA-DOMNICA ILEA

(Perpetuum comic ’91, pag. 221)

Vezi toată postarea

„Chipăruşul” revista tuturor românilor de peste Prut

(Perpetuum comic ’91, pag. 220)

Vezi toată postarea

Vecinii noştri

COMPUNERE LIBERĂ DE ZORIŢA ZORICI, ELEVĂ ÎN CLASA A I-A PRIMARĂ

        Noi stăm la bloc. Noi avem mulţi vecini. Cei mai importanţi vecini ai noştri sunt tanti Rosa şi familia Petrovici. Ei stau la etajul şase, ca şi noi.
        Tanti Rosa are apartamentul lîngă noi. Ea nu are bărbat şi trăieşte singură. Mama spune că ce-i trebuie Rosei un bărbat, de vreme ce are tot oraşul la dispoziţie. Tati spune că tanti Rosa dă din coadă. Mama spune că da, dă din coadă, dar din asta are şi serviciu şi casă. Cînd mama nu-i acasă, tata şi cu unchiul Panta de la etajul unu vorbesc întotdeauna despre Rosa. Ei afirmă că e bună. Şi-şi fac tot felul de planuri ca s-o viziteze. Mie îmi place de tanti Rosa. Întotdeauna e aranjată şi frumoasă.
        Pe cealaltă parte locuieşte familia Petrovici. Soţul, soţia şi fiul. Fiul este băiat mare, merge la facultate şi se numeşte Goran. Familia Petrovici are un apartament de patru camere, de două ori mai mare ca al nostru. Mama spune că Petrovici este un barosan şi pentru asta a primit casă mare. Tata spune că ce mare barosan, că e un lingău obişnuit şi un poltron. Mama spune că poate o fi lingău şi poltron, dar are de toate, şi casă, şi maşină, şi vilă la mare. Tata spune că n-aş da eu principiile mele nici pe o sută de vile de-ale lui, iar mama că de aceea vei rămîne pînă la capăt un pîrlit. Atunci tata spune marş afară — şi vorbeşte urît despre bunica — pentru că eu te-am scos din noroi. Şi mama începe să ţipe şi amîndoi mă trimit afară să mă joc.
        Cu vecinii trebuie să întreţinem relaţii bune. Noi întreţinem relaţii bune cu vecinii. Doar pe Goran nu pot să-l sufăr şi mereu scot limba în spatale lui, să nu mă vadă. Şi asta fiindcă el îmi spune întotdeauna puştoaico, iar eu nu sunt puştoaică, sunt elevă. Nici măcar numele nu mi-l cunoaşte. De ce aş mai întreţine atunci relaţii bune cu el?

În româneşte de ADRIAN COSTEA

(Perpetuum comic ’91, pag. 218)

Vezi toată postarea

Oldtimer

        Situaţia imigranţilor nou-veniţi, lipsiţi de mijloace materiale care reprezintă în mod ciudat marea majoritate a cetăţenilor din Israel, nu este în nici un caz disperată. Există oameni care au venit în ţară cu un geamantan acum douăzeci de ani, iar astăzi tot mai posedă acest geamantan. Ei sînt aşa-numiţii „Oldtimeri", care au îndurat lucruri de neînchipuit pentru idealurile lor, cînd erau tineri. Şi-au păstrat pîna în ziua de azi o vrăjmăşie sănătoasa împotriva tuturor acelora sosiţi mai tîrziu şi care — în opinia Oldtimerilor — îşi petrec existenţa pur şi simplu în lux.
        Mînie şi dezgust se citeau pe trăsăturile acelui domn mai în vîrstă, care mi-a aţinut calea la intrarea în cinematograf.
        — Încotro aşa de grăbit, Jossele?
        I-am mărturisit că mi-am cumpărat un bilet de intrare la cinematograf.
        — Bilet de intrare la cinematograf? repetă el pe un ton tăios, plin de dispreţ. La vîrsta ta eram fericit dacă izbuteam să-mi cumpăr o murătură pentru masa de seară, darmite bilete de intrare la cinematograf? Pe atunci mai treceau pe aici cămile care cărau poveri, iar din bulevard se putea vedea marea cea mare.
        — Interesant, spusei eu. Dar acum trebuie să mă duc acasă.
        — Acasă? Dădu violent din cap, în timp ce pe chip i se putea citi furia. Nu aveam cămin. Obişnuiam să punem una peste alta cutii de lemn şi cutii de conserve, le lipeam cu hîrtie de împachetat — şi ăsta ne era căminul. Ai mobilă?
        — Neînsemnată. (Începusem sa devin prudent). În general stăm aşezaţi pe cărămizi
        — Cărămizi?! Nu îndrăzneam nici măcar să visăm la cărămizi! De unde să fi avut banii ca să ni le procurăm?
        — Nu ştiu, am recunoscut în surdină. Ca să vă spun adevărul adevărat: nu am cumpărat cărămizile, ci le-am furat de pe un şantier nesupravegheat.
        — Furat?!? Vocea bătrînului domn era încărcată de mînie. Am trăit aici timp de optsprezece ani, pînă cînd m-am încumetat să fur prima mea cărămidă! Nu aveam pe atunci nici măcar nisip ca să ne întindem pe el. — Bei apă?
        — Foarte rar. Poate o dată pe săptămînă.
        — O dată pe săptămînă? Mă apucă de umeri şi mă scutură vîrtos, ca şi cînd ar fi vrut să mă frămînte. Nu pricepi, puştiule, că pe atunci se cumpăra apa cu bani peşin? Limba ni se lipea de omuleţ, însă nu puteam să ne stingem setea care ne ardea din rărunchi. Nu aveam nici măcar amărîtul ăla de piastru ca să ne cumpărăm un pahar cu apă!
        — Nu mă cheamă Jossele, îl întrerupsei eu. Şi, la urma urmei, nu vă cunosc, domnul meu.
        — Nu mă cunoşti? urlă partenerul meu în culmea furiei. Dacă am fi avut la vîrsta ta obrăznicia să nu cunoaştem pe cineva, am fi fost bătuţi măr cît ai zice peşte! Dar voi, mucoşii de azi, desigur că vă puteţi permite orice...

În româneşte de PETER SRAGHER

(Perpetuum comic ’91, pag. 204)

Vezi toată postarea