Epoca bronzului

        Primarul Stănilă privea, pe sub cozorocul şepcii, statuia de bronz cocoţată pe postament, cu braţul întins spre înainte. Estimp Hăbăucă, adjunctul de primar, citea cu glas răspicat discursul scris în grabă pe hîrtie de caiet. În conştiinţa adjunctului de primar se petrecuse cea mai autentică revoluţie, el devenind din şef al comisiei organizatorice a fostului comitet p.c.r., şef al comisiei organizatorice a Consiliului Provizoriu. Astfel încît, pe măsura revoluţiei petrecute în conştiinţa lui, Hăbăucă ponegri cu atîta înverşunare memoria proletarului Ilie Tichie, încît cu siguranţă că, auzind acestea, nici un porumbel nu s-ar mai fi găinăţat vreodată pe creştetul lui. După ce arătă, cu lux de amănunte, că proletarul Ilie Tichie a cerut încă înainte de război ca Basarabia şi Bucovina să fie date Uniunii Sovietice, Ardealul să fie dat Ungariei, Cadrilaterul să fie retrocedat Bulgariei, Banatul să fie dăruit Serbiei şi ce mai rămîne să fie împărţit în mod egal, că, mai apoi, a fost informator al Siguranţei, al Legiunii, al lui Antonescu, al Anei Pauker şi al lui Tudor Postelnicu, că a umplut frumoasa urbe cu tot felul de lozinci cum ar fi: „Ceauşescu apare/ Soarele răsare" sau „Ceauşescu, nu uita/Toţi muncitorii te vrea", că ar fi fost fascist, stalinist, maoist, castroist şi alte asemenea lucruri despre care Ilie Tichie habar n-avea, deoarece nu ştia să citească, după toate actestea, deci, asistenţa indignată, ridicînd degetele în semnul victoriei, ceru ca statuia să fie demolată. Primarul avea, la rîndul lui, o hîrtie pe care o strîngea între degetele asudate şi din care voi să citească precum că pentru asigurarea victoriei revoluţiei doborîrea statuii e o condiţie „sine qua non". Se împotmoli, însă, atît de rău încît aruncă hîrtia, spunînd doar atît:
        — E musai!
        Iie Tichie, privindu-i chiondorîş de pe înălţimea postamentului, se învîrtoşă în faţa ingratitudinii posterităţii. Trebuiră să treacă două zile pînă ce adjunctul Hăbăucă, abia trăgîndu-şi sufletul, să se prăbuşească pe un scaun în biroul primarului, cu conştiinţa datoriei împlinite.
        — S-a ţinut tare..., spuse, întretăiat. Parcă l-ar fi făcut măsa pe statuie. Acuma, gata! L-am dat la topit...
        Primarul aprobă, apoi îşi bagă nasul şi cozorocul în hîrtii. Cînd şi le ridică, peste jumătate de ceas, Hăbăucă era tot acolo.
        — Ştii, şefu, spuse acesta, bustul din părculeţul gării? Stamatiade, primul director al liceului, care a fost şi la Academie...
        — Aşa...
        Hăbăucă privi în dreapta şi în stînga, apoi se aplecă spre urechea primarului:
        — A fost mason...
        — De unde ştii?
        — Nu ştiu. Da’ nici alţii n-au de un’ să ştie. E greu de verificat. Putem da liniştiţi bustul jos.
        — La ce ne trebuie?
        — La topit. Nu ne ajunge bronzul pentru statuia dumneavoastră. Aţi cerut mărime naturală.
        — Parcă spuneai ca Ilie Tichie era de aceeaşi înălţime cu mine.
        — Da, însă dumneavoastră aţi ordonat cu şapcă pe cap...
        Primarul se lasă pe gînduri, mîngîindu-şi cozorocul.
        — Cu şapcă, neapărat, concluzionă. Să vadă toţi că s-a petrecut o revoluţie...

(Perpetuum comic ’91, pag. 25)

Vezi toată postarea

Pe malul Aheronului

        „Cum soseau, stăteau să-i treacă dincolo şi, din dragostea de ţărmul celălalt, îşi întindeau mîinile".
Virgiliu — Eneida, Cartea a şasea

        Trecuse miezul nopţii. Burniţa dintr-un cer care se bănuia imens şi negru. În faţa Gării de nord se desluşeau mogîldeţe cu trupurile subţiate de umbre, cînd înfrigurate unele într-altele, cînd risipindu-se ca pentru a-şi lua unele altora înainte. Trecu un taxi, luminînd fugar feţele resemnate. În urmă făpturile, învălmăşite pentru o clipă, amuţiră iarăşi. Ceasul cel mare al gării petrecu încă o jumătate de oră. Din capătul străzii se apropie un alt taxi care opri la peron, ceva mai încolo. Nefericiţii îşi înşfăcară bagajele şi se năpustiră, înconjurînd maşina. Ciorchini de mîini se încălecară pe mînerele portierelor, înăuntru şoferul aprinsese lumina şi-şi număra banii, fără să se sinchisească de îmbrînceala lor. Abia după ce îşi aşeză teanc şi cu migală bancnotele în buzunar, deschise portiera. Făpturile îl priviră cu sfiiciune, îndîrjindu-se să fie mai aproape.
        — Sînteţi liber? îndrăzni unul, făcînd un pas nainte.
        — Nu-mi arde de glume proaste la ora asta! şuieră şoferul.
        Acela se retrase, pierdut. Îi luă locul un altul, cu gulere de blană şi valiză diplomat.
        — Încotro?
        — În Piaţa Unirii! veni răspunsul, gîtuit de emoţie.
        — Prea aproape, pufni şoferul. Altu’!
        — Militari! se auzi o voce din mulţime.
        Şoferul socoti cîteva clipe.
        — Bun! hotărî. Cine-i pentru Militari, să treacă-n partea asta. Restul, la o parte!
        Braţele se scurseseră moi de pe portierele maşinii. Sufletele alungate se retraseră-n tăcere. Rămaseră cinci bărbaţi, înconjuraţi de-un maldăr de bagaje.
        — Sînteţi împreună? iscodi şoferul.
        Nu erau.
        — N-am decît patru locuri în maşină! continuă, sec.
        Cei cinci nu se clintiră. Îşi scoaseră piepturile înainte, aşteptînd cu teamă. Şoferul făcu cîţiva paşi prin faţa lor, cercetîndu-i la lumina ceţii. Se opri în faţa unuia ce tremura într-un palton subţire, cu poalele ferfeniţite.
        — Tu! spuse. Dă-te deoparte!
        — Fie-vă milă, strigă nefericitul, întinzînd braţele spre dînsul. Aştept de două ceasuri...
        Şoferul nu răspunse, aşteptînd opinia publică să-şi spună cuvîntul. Ceilalţi reacţionară cu promptitudine, îmbrîncindu-l pe îndărătnic. Năpăstuitul, poticnindu-se în poalele mantalei, se trase îndărăt cu valiza lui de lemn. Şoferul privi toată scena mulţumit, cu mîinile în buzunare. Apoi se îndreptă din umeri.
        — Ăştilalţi patru! spuse scurt. Încolonarea!
        Trecură cu iuţeală unul în spatele celuilalt, sărind peste bagaje.
        — Nu aşa! În ordinea înălţimii...
        Se reaşezară, potrivindu-se în pripă.
        — Voi doi, ordonă şoferul spre cei mai înalţi. Urcaţi bagajele-n maşină!
        Apoi se îmbulziră înăuntru. Unul mai bondoc profită de învălmăşeală, strecurîndu-se în faţă. Şoferul porni, declanşînd aparatul de taxat. După vreo zece minute în care pasagerii îşi făcură curaj, unul din ei îndrăzni:
        — Nu credeţi că ne îndreptăm spre o direcţie opusă?
        — Trebuie să fac plinul, răspunse şoferul.
        — Tocmai în partea cealaltă a oraşului?
        Omul de la volan nu se sinchisi şi protestul fu redus la tăcere. Urmăriră, strînşi unii într-alţii, conul de lumină pasageră al farurilor. În cele din urmă taximetristul opri, parcînd cu meşteşug în faţa staţiei de benzină.
        — Daţi-vă jos! spuse. N-am voie să pun benzină cu călători înăuntru.
        Fără să crîcnească cei patru se năpustiră afară, încolonîndu-se pe trotuar.
        — Acuma nu e nevoie, le aruncă şoferul, trecînd pe lîngă ei.
        Umplu pe îndelete, apoi intră în cabină unde se întreţinu cordial cu dispecerul, în timp ce pasagerii, neîndrăznind să intre în maşină, se strîngeau sub pulberile umede.
        După mai bine de un sfert de ceas şoferul apăru şi le făcu semn să urce. Se înghesuiră, ţinîndu-şi de cald unul altuia. Omul învîrti cheia în contact dar motorul nu răspunse în nici un fel.
        — A obosit bateria, constată. N-am ce vă face, maşina trebuie împinsă. Daţi-vă jos!

        Pasagerii ţîşniră afară, încolonîndu-se cu paşi mărunţi şi repezi.
        — Ce faceţi? strigă şoferul, coborînd geamul. Treceţi în spate şi cînd vă fac semn, împingeţi toţi odată.
        Apăsă ambreiajul; călătorii se încordară, icnind. În cele din urmă motorul porni, pîrîind. Taxiul o luă ceva mai repede. Călătorii, derutaţi, începură să alerge în spatele maşinii. Vlăjganul primul, ţin în aproape, iar ceilalţi răsfiraţi pe şosea, alergînd din răsputeri.
        — Aşteptaţi-mă! striga disperat bondocul, ţinîndu-şi cu o mînă căciula şi agitînd-o pe cealaltă.
        După vreo două sute de metri taxiul frînă brusc. Vlăjganul, luat prin surprindere, se lungi pe capotă. Apărură şi ceilalţi, abia trăgîndu-şi sufletul. Se strecurară înăuntru, năduşind. Bondocul se prăbuşi pe bancheta din faţă, adunîndu-şi puterile pentru un zîmbet cît mai amabil.
        — Altfel se oprea din nou, lămuri şoferul.
        — Face bine puţină mişcare, întretăie grăsunul, cu ochii peste cap.
        Taxiul coti pe nişte străzi lăturalnice. Pe contor preţul urca fără milă. Dar asta, fără îndoială, conta mai puţin.
        — O ţigară! ceru şoferul.
        Se îmbrînciră unul pe altul, căutînd să-şi facă loc ca să se caute prin buzunare. Bondocul, mai degajat, scoase la iuţeală un pachet de ţigări americane şi săltă două ţigări, să fie la îndemînă. Şoferul prinse o ţigară în vîrful buzelor şi păstră pachetul, aruncîndu-l pe bordul maşinii.
        Unul din spate se aplecă peste banchetă.
        — Nu vreţi să opriţi puţin? întrebă. Aş vrea să cobor, dacă se poate...
        — Nu se poate! i-o reteză şoferul. N-o să opresc după cum i se năzare fiecăruia!
        Acela se ghemui la locul său, intimidat. Totuşi, cînd cifra se rotunji la o sută de lei, şoferul, înduioşat, trase pe dreapta. Opri contorul, arătînd cifra.
        — O sută de lei de căciulă!
        Patru bancnote i se aşezară cuminţi în palmă din partea a tot atîtea căciuli.
        — Şi acuma daţi repede bagajele jos!
        Săriră şi înşirară la iuţeală valizele în mijlocul străzii, prin băltoace, în timp ce taximetristul îi stimula, ambreind vîrtos.
        — Daţi-i zor! strigă, prin geamul portierei.
        — Gata şefu’! se grăbi vlăjganul, apropiindu-se. Gata! Oricînd mai aveţi nevoie de noi, vă servim cu plăcere.
        Rămaseră respectuoşi, cu căciulile în mîini, fără să se clintească din calea stropilor pe care taxiul, demarînd în trombă, îi stîrni.

(Perpetuum comic ’89, pag. 87)

Vezi toată postarea

Încercați-vă norocul

        Lache privi cu ochii obişnuinţei aglomeraţia din jurul Gării de nord. Crescuse în mijlocul acestei forfote; fusese încărcător, descărcător, şi manipulant. Descărcase pachete din vagoane, suia lăzile cu pepsi şi calupurile de gheaţă apoi, căţărat pe motocarele de peron, striga cu mîna făcută pîlnie: „Faceţi loc!". La depozit trîntea din nou pachetele, pe urmă zăcea vreo jumătate de oră pînă la trenul următor. Şi asta nu un an-doi ci douăzeci şi cinci de ani încheiaţi, fără să pună un ban deoparte, fără familie, trăind din te miri ce într-o căsuţă amărîtă de lîngă Podul Grant. Prilejul favorabil veni în cele din urmă. Lache cunoscu la restaurant, la Feroviarul, pe unul Botrîncă ce lucra la Loto şi care-i promise între două şpriţuri: „Eu te fac om de-o să mă pomeneşti!". A doua zi de dimineaţă, Lache făcu toate formele şi acum, spre miezul zilei de decembrie, îmbrăcat într-o manta de moş Gerilă se apucă să vîndă lozuri la intrarea gării. Un muncitor în salopetă se apropie, Lache se prefăcu a nu-l băga în seamă. Omul fluieră admirativ.
        — Ce faci pe-aici, mă Lache, spuse, aruncîndu-şi ţigara stinsă. Parc-ai fi ăla, cum îi zice, Ieti, omu’ munţilor, rîde lumea de tine, aşa împopoţonat.
        Lache îl privi cu dispreţ.
        — Hai, Biciuşcă spuse, cară-te de-aici, că-mi vin clienţii şi n-au loc de tine.
        — Ce clienţi? se miră celălalt, uitîndu-se în jur. Apoi, prieteneşte: Ce faci, nu mai mergi cu noi la depozit? Bani grei, da’ cinstiţi...
        — Nu mai merg, declară Lache. Tu, Biciuşcă, fă cum ştii, eu m-am făcut ambulant, stau cu mîinile încrucişate şi casc gura la lume. M-am săturat să tot car pachetele altora.
        — Cum crezi, dădu Biciuşcă din cap. Eu mă duc. Se întoarse: Auzi, dă şi mie un plic de-ăla, să nu zici că ţi-am făcut pagubă.

        Lache privi distrat la furnicarul de lume. E bine să fii vînzător ambulant, stai cît e ziulica de lungă şi caşti gura, oamenii sînt grăbiţi de colo-colo, tu îţi vezi de treaba ta, ai tarabă peste care eşti singur stăpîn. Se opri un bărbat, Lache îşi aminti că e ambulant, îşi trase mantaua pe umăr şi-l măsură pe client, să vadă cîte parale face. „Încearcă unu’ de zece lei, special de revelion, îl îndemnă. Mai adineauri, minţi cu seninătate, a tras unu’ o mie de lei, poa’ să ai şi mata norocu’ ăsta." „Fugi de-aci!" zise bărbatul. „Pă cuvîntu’ meu!" jură Lache. Celălalt, înveselit, trase un loz. Deschide şi face ochii mari. „N-ai să crezi..., spuse. O mie de lei!" „Nu se poate!" strigă Lache, disperat. „Ba da, uite, o mie de lei, ţi-ai salvat copiii de la moarte". Lache se uită cam într-o dungă la bilet. „Mergi la administraţie, la sume mari aşa se procedează." Îl privi cum se îndepărtează, fericit. Simţi nevoia să se-aşeze; rămase cu ochii pierduţi. Pe lîngă ce-am trecut! se minună.
        Năuceala începu să se transforme în furie. Începu să adune lozurile de pe tarabă, băgîndu-le-n sacoşă. „Nu mai vinzi?" se interesă un plutonier. „Închis!" declară Lache. „Cum închis? se miră celălalt, e abia şapte seara!" „Şi ce dacă? urlă Lache. Lucrăm cu cifre, nu vezi că s-a întunecat? Şi pe urmă, poate cîştigi şi dumneata şi pe mine, dup-aia, poate să mă ia şi dracu’!" Omul nu prea înţelese cum venea asta, dar se lăsă păgubaş. Lache strînse mantaua sul şi porni spre casă val-vîrtej. Abia cînd închise uşa în urma lui şi stătu aşa, rezemat, cîteva clipe, îşi mai reveni.
        Îşi înfipse degetele în mormanul de lozuri şi ridică mîinile. Printre degetele răsfirate lozurile se răspîndiră care încotro. Înşfăcă unul, ţinîndu-l strîns în pumn. „Tu eşti, mă, cu maşina?" întrebă, cu dinţii încleştaţi. Îl desfăcu mînios, pe urmă îl aruncă scîrbit. Căută buimac prin grămada de lozuri şi apucă altul. „Hai, ghidi-ghidi, rînji, tu erai michiduţă şi tăceai mîlc!" Smuci capsa şi desfăcu. „Puuaaah! se stropşi. Am ştiut că nu-i nimic de capu’ tău!" Îşi şterse ochii înlăcrimaţi şi se năpusti iar asupra lozurilor. „Care eşti, mă băiatule, — urlă —, vino-n-coa că p-ormă viu eu la tine. Pîn-la urmă tot te găsesc, — înşfăcă un loz, — pe toţi vă găsesc, auzi, mă? pe toţi!" Începu să desfacă precipitat, iar pe măsură ce maldărul de hîrtii mototolite creştea, gesturile deveneau mai precipitate. Desfăcu şi ghemui hîrtia. „Zece lei! Tu faci mişto de mine? De mine, mă? Tu ştii cine-s eu?" Evident, lozul nu ştia". Zece lei, zgîrcitule!" În aruncă într-o parte. Furia începu să i se potolească. Cu mîini tot mai nesigure rupse tot ce era pe masă.
        „Hai, mă, bolborosi, plîngăcios, te rog eu, uite, împărţim pe jumate, cinzeci de mii tu, cinzeci, io, dac-o fi maşină, ne-om înţelege". Luă lozul în palmă şi-l mîngîie cu gesturi largi. „Nu mă lăsa!" Îl puse la loc, pe masă, şi căzu în genunchi, cu mîinile împreunate. „Hai mă frate-meu, fii şi tu domn odată-n viaţă!" După care îl desfăcu cu încetineală îl filă, dar figura concentrată se desfăcu într-o grimasă de dezgust. Rupse hîrtiuţa fărîme-fărîme, aruncă bucăţile pe jos şi le strivi cu sete. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns se lăsă în patru labe şi le pisă bine cu pumnul. După care îşi afundă mîinile în grămada de lozuri desfăcute, prinse între degete cîteva şi le aruncă deasupra capului, mai apucă un pumn, aruncă totul şi după ce ploaia ca de confeti se linişti, privi năuc camera împînzită cu bucăţele de hîrtie. Trase ultima duşcă, aruncă sticla cît colo şi se uită înrăit în jur. Apoi, încetul cu încetul băutura începu să-l biruie. „Mai vreţi? gemu, moale. Care mai pofteşti? Poate ăla cu zece lei"... Şi adormi astfel, cu capul rezemat de piciorul patului, gîtuind între degete un ghem de hîrtie.
        A doua zi, după ce apuca să se dezmeticească, porni, ca de atîţia ani, la gară, spre depozitul de colete poştale. „Ce-o să zică acuma Biciuşcă?" îl fulgeră prin minte. Băieţii nu-l întrebară nimic, se vede treaba că nu ştiau de ce lipsise cu o zi înainte. Biciuşcă însă nu era şi nu veni nici zilele următoare la lucru. Spuneau băieţii că dăduse norocul peste el, cîştigase o maşină la loz în plic.

(Perpetuum comic ’88, pag. 77)

Vezi toată postarea

Tratat despre clanţă

        În ziua în care tovarăşul Miaucă fu zărit cu o clanţă în mînă, vorbind singur şi încercînd să vîre clanţa în crăpăturile pereţilor, deveni evident că activitatea celui de-al treilea administrator al blocului se sfîrşise. Tovarăşul Miaucă fu transportat, împreună cu clanţa sa, spre locul unde sînt îndeobşte ţinuţi cei care vorbesc singuri şi se încăpăţînează să descuie uşi acolo unde toţi ceilalţi văd pereţi, loc în care va fi avut cu siguranţă prilejul să se întîlnească şi cu cei doi predecesori ai săi.
        Trebuia găsit un nou administrator. Fu propus tovarăşul Arsene, pensionar stagiar, care se eschivă sub motiv că doreşte să se bucure măcar o vreme de pensioara sa. Atunci postul îi fu oferit lui nea Pompilică despre care se consideră în mod unanim că, avînd în vedere vîrsta sa venerabilă, nu mai are nimic de pierdut. Venerabilul refuză, însă, alăturîndu-se tovarăşului Arsene în lipsa justificată de grabă în ce priveşte trecerea spre tărîmul unde nu există nici durere, nici întristare. Apoi fu propus tovarăşul Spiridon, om în putere, care era cît pe ce să primească dar care, în cele din urmă, la rugăminţile disperate ale soţiei şi ale celor trei copilaşi, acceptă la rîndul său să refuze. Iar alte propuneri nu se mai găsiră. Amintirea celor trei administratori se dovedi mai pioasă decît spiritul de sacrificiu al locatarilor.
        Dar iată că într-o bună zi, în apartamentul de la etajul al doilea, se mută tovarăşul Miloagă. Sile de la patru îşi dădu cu părerea că trebuie acţionat imediat cu propunerea, pînă cînd respectivul Miloagă nu se va fi lămurit cum stau lucrurile. O delegaţie reprezentînd toate palierele se înfăţişă numai zîmbet la uşa tovarăşului Miioagă, întinzîndu-i din partea locatarilor reuniţi cartea de imobil. Miloagă, încurajat de zîmbetele pînă la urechi ale locatarilor, acceptă, plin de emoţie. Sile se grăbi să-i strîngă mîna în palma sa lată ca o cazma, marcînd astfel momentul ungerii sale în funcţia de administrator.

        Următoarele zile trecură în linişte. Locatarii considerară că au fost îndeajuns de amabili cu ceea ce se cheamă, în mod obişnuit, un administrator, astfel încît începură prin a-l ignora, răspunzîndu-i cu răceală la salut. Tovarăşul Miloagă, însă, continua să-şi ridice pălăria în dreapta şi-n stînga, cu neţărmurită politeţe, întrebînd pe toată lumea de sănătate. Sile găsi că tovarăşul Miloagă e cam bleg şi cu toţii consimţiră că era exact omul care le trebuia.
        Dar toate bune pînă într-o zi. La avizier apăru un afiş pe care locatarii, strînşi ciopor, nu-l înţeleseră la prima vedere. Suna cam aşa: „Sîmbătă, ora 17, şedinţă de bloc. Prezenţa este facultativă". În cea de-a doua propoziţie bănuiră o cumplită ameninţare: pînă cînd Prigorie de la garsoniere explică precum că facultativ înseamnă ceva cam ca la facultate, adică cine vrea vine şi cine nu vrea, nu. Locatarii se priviră încurcaţi în faţa acestei situaţii inedite. „Nu răspundeţi la provocări!" hotărî Sile. Astfel încît la ora hotărîtă, tovarăşul Miloagă aşteptă singur şi zadarnic.
        Locatarii căutară plini de satisfacţie primele semne de nervozitate ale noului administrator, care totuşi continuă să surîdă amabil la toată lumea. Luni de dimineaţă apăru un nou afiş pe care locatarii se repeziră să-l citească. Însă departe de a fi satisfăcuţi, rămaseră consternaţi citind următoarele: „Administraţia îşi cere scuze pentru a fi fixat şedinţa la o dată şi la o oră atît de nepotrivite. Şedinţa se va reprograma la o dată stabilită de comun acord cu toţi locatarii. Încă o data, vă rugăm să primiţi scuzele noastre!"
        Unii găsiră în aceste cuvinte o remarcabilă politeţe. Alţii, în frunte cu Sile, bănuiră o provocare. Ceea ce impunea mai multă vigilenţă.
        Trecură iarăşi cîteva zile liniştite, într-o bună zi, la avizier apăru o nouă hîrtie. Iată ce scria: „Duminică, cel mai devreme la orele opt, locatarii sînt invitaţi la amenajarea spaţiului verde". „Cel mai devreme la orele opt..." repetară locatarii, privindu-se încurcaţi. „Nu răspundeţi la provocări!" hotărî Sile. Astfel încît la orele opt, ca şi la orele doisprezece, în afara tovarăşului Miloagă care săpa, zîmbind politicos, parcelele din faţa blocului, nu se mai ivi nimeni.

        Noul administrator nu dădu nici un semn de supărare. Totuşi, locatarii nu-şi făceau probleme. Se apropia ziua cînd trebuiau plătite restanţele de la întreţinere. Tot aşteptînd, în cele din urmă tovarăşul Miloagă se văzu nevoit să bată din uşă în uşă pentru achitarea lor. „N-am bani!" declară coana Griviţa, de la unu, proţăpindu-se în uşă, cu mîinile în şolduri. „Nu-i nimic', zîmbi tovarăşul Miloagă, cu amabilitate. O să-mi daţi luna viitoare şi pentru luna asta". „Da, se sumeţi coana Griviţa, da’ s-ar putea să n-am bani nici luna viitoare. Ce te faci atunci?" Era întrebarea ei preferată. Întrebarea care îi stîrnise tovarăşului Miaucă ataşamentul neţărmurit faţă de clanţă. Dar Miloagă zîmbea netulburat: „Nu-i nimic. O să-mi plătiţi cînd o să aveţi..." „Da’ dacă n-o să am niciodată?!" îşi ieşi din sărite coana Griviţa. „Nu-i nimic, zîmbi Miloagă, o să-mi daţi atunci..." Coana Griviţa trînti uşa, sufocîndu-se de indignare şi declarînd vecinelor ascunse după uşă: „La ăsta nici o grijă să se ţîcnească. E ţîcnit de-a gata!" Oricum, calmul tovarăşuiui Miloagă ajunse să-i scoată din sărite şi pe ceilalţi. Ba chiar unii acceptară să plătească întreţinerea numai ca să nu-l mai vadă zîmbind atît de enervant.
        Sile simţi că lucrurile iau o întorsătură neplăcută. Se hotărî să aplice lovitura de graţie. Astfel încît, în prima duminică, în jurul orelor patru după-amiază, se îndreaptă, cu covorul său persan făcut sul pe umeri şi cu cogeamite bătătorul spre terenul din spatele blocului. Îşi aşeză covorul, îşi scuipă în palme şi, privind sadic ferestrele de la etajul doi, îşi făcu vînt. Dar încremeni, căscînd ochii la o pancartă proaspăt pusă de administraţie pe locul acela. Suna cam aşa: „Bătutul covoarelor — o activitate binevenită oricînd!". Era prea de tot. Sile aruncă bătătorul, smulse pancarta şi, agitînd-o într-o mînă, năvăli pe scări. Locatarii crăpară uşile, uitîndu-se după el şi neîndrăznind să-l întrebe nimic. Cei mai curajoşi şi apoi ceilalţi se iţiră pe scări, urmîndu-l. Sile se proţăpi în faţa uşii administratorului, înţepenind cu degetul pe sonerie. Stătu astfel pînă cînd Miloagă deschise uşa, privind nedumerit atîta lume adunată.

        — Ce-i asta, tovarăşe administrator?! răcni Sile, băgîndu-i sub nas pancarta. Cine-a scris aşa ceva?
        — Eu..., zîmbi Miloagă, politicos.
        — Păi aşa ai dumneata grijă de liniştea oamenilor muncii? întrebă Sile, privind în jur şi căutînd aprobare. În felu’ ăsta ne respecţi dreptul la odihnă?
        — Ştiţi, se scuză Miloagă, n-aş fi vrut să vă simţiţi vinovaţi bătînd covoarele la ore nepotrivite...
        — Aşa?! Făcu Sile. Ei află, dumneata, că în blocul ăsta nimeni nu bate covoarele la ore nepotrivite!
        Drept care rupse pancarta, aruncă bucăţile pe jos şi sări pe ele pînă le făcu fărîme.
        — Vă sînt recunoscător, spunea Miloagă în tot acest timp, pentru exemplul de atitudine civică...
        — Recunoscător, ha? îl întrerupse Sile. Da’ mie dă-mi voie să nu fiu recunoscător! Pentru că, dacă-mi permiţi, vreau să te întreb, de ce nu ne dai voie, tovarăşu’, să venim la şedinţe? Ce vorbă e aia, facultativ sau cum îi zice?
        Se auziră cîteva murmure de aprobare. Sile continuă, încurajat:
        — Eu vreau să viu obligatoriu la şedinţe. De ce nu mă laşi să viu obligatoriu la şedinţe?
        Miloagă nu găsi răspuns.
        — Da’ la muncă voluntară, continuă Sile, dezlănţuit, de ce nu ne chemi ca oamenii dimineaţa, devreme, şi ne laşi să venim de capul nostru, ca să nu mai înţeleagă nimenea nimica?
        — Întreabă-l şi de ce nu vrea să ne ia întreţinerea, sări de colo coana Griviţa. Ca să ne trezim într-o bună zi daţi afară din cauza dumnealui!
        — Aşa! întări Sile. Noi n-avem nevoie de politeţurile dumitale. N-o să răspundem la provocări. O să-ţi arătăm noi ce înseamnă nişte locatari model, cu şedinţe model şi convocatoare făcute ca lumea! Se întoarse către restul asistenţei: Mîine după-amiază, şedinţă! Cine nu e prezent, o să aibă de-a face cu mine!

        A doua zi, camera administraţiei era tixită de lume. Nu lipsea nimeni, începînd cu şoimii patriei şi terminînd cu nea Pompilică, rezemat în ciomag. Zarzăre de la trei, care era şofer la ITB, se abătu de pe traseu şi parcă maşina în faţa blocului, venind în ultimul moment. Cei cîţiva călători care se nimeriseră în autobuz asistară de asemenea la şedinţă ca invitaţi. Discuţiile fură aprinse şi principiale. Ca urmare, toţi locatarii plătiră restanţele la zi. În săptămîna următoare săpară tot ce se putea săpa în jurul blocului, însămînţînd legume şi fructe. În după-amiaza zilei de duminică, Sile personal păzi cu străşnicie bătătorul de covoare, dînd astfel o ultimă şi usturătoare lecţie tovarăşului Miloagă, administrator iresponsabil.
        În cele din urmă locatarii conveniră că prin comportamentul lor ireproşabil au fost prea aspri cu administratorul Miloagă. În semn de iertare îl invitară să-i însoţească în vizita pe care hotărîseră să i-o facă la spital pacientului Miaucă, fost tovarăş şi fost administrator. Miloagă acceptă politicos, şi reprezentanţii blocului, în frunte cu Sile, se prezentară în ziua de vizită în salon. Cînd îi văzu, pacientul Miaucă se schimonosi de parcă ar fi văzut vîrcolaci şi dădu să se arunce pe fereastră. Din fericire cămaşa pe care o purta nu era pe măsura sa, strîngîndu-l puţin la coate şi la umeri, astfel încît se reuşi recuperarea sa. După cîteva injecţii bine simţite, Miaucă se potoli, întreţinîndu-se cordial cu vizitatorii săi. Coana Griviţa îi oferi prăjituri iar Zarzăre îi puse pe noptieră cîteva tratate de administraţie cum ar fi A.B.C.-ul administratorului de bloc, Administraţia romană în Dacia, Administrarea medicamentaţiei în bolile esofagului ş.a. Momentul cel mai emoţionant al întîlnirii fu acela în care Sile, cu ochii în lacrimi, oferi bolnavului o clanţă nouă, admirabil împodobită şi suflată în argint. În schimb, pacientul Miaucă dădu succesorului său clanţa cea veche. După acest emoţionant schimb de clanţe se despărţiră. Sile doborî treptele ţinîndu-l de braţ pe administratorul Miloagă într-o proaspăt înfiripată afecţiune. Pe trotuar îşi întoarseră cu toţii privirile şi făcură semn pacientului Miaucă, cel care, în semn de rămas bun, îşi flutura de la fereastră clanţa.

(Perpetuum comic ’87, pag. 154)

Vezi toată postarea

Intransigenţa contabilului Elefterie

        Atunci cînd nu mergea să cumpere lapte, ziua contabilului Elefterie începea la ora şase dimineaţa. Dacă zorile îl aflau într-o dispoziţie bună, se bărbierea la sînge, fluierînd cîntece de viaţă nouă. Dacă zorile, dimpotrivă, îl găseau indispus, deschidea mai întîi radioul, pentru ca ştirile ultimelor izbînzi din agricultură să-l mobilizeze. În deobşte, însă, dispoziţia contabilului Elefterie nu era nici bună, nici rea, ci mai întotdeauna aceeaşi.
        Povestirea noastră se desfăşoară într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe cînd eroul nostru se îndrepta spre partea cea mai pasionantă a existenţei sale, către masa de lucru unde-l aşteptau fişele de recepţie şi avizele de expediţie, unde şuruburile şi piuliţele se rînduiau frumos în rafturi iar pe cutiile cu motoare luceau, vopsite în roşu, numerele de inventar. Contabilul Elefterie verifică sigiliile, descuie magazia, trase în urma sa zăvorul şi-şi scoase pardesiul pe care-l aşează pe umeraş. Apoi îşi îmbrăcă halatul, îşi trase cotierele, întinzîndu-le pe braţ, şi-şi puse basca bleumarin pe care-o înfundă cu nădejde pîna spre mijlocul frunţii. Avu însă grijă să-şi lase în afară urechile ciulite pentru ca nici cel mai mic foşnet să nu-i scape. După care muie plaivazul în gură şi porni să adune o coloană de cifre, bolborosind rar şi cu voce tare fiecare număr. După ce socoti de trei ori şi de fiecare dată îi ieşi alt rezultat, dovadă a caracterului variat şi pasionant al muncii sale, contabilul Elefterie ridică, într-o doară, privirile. Fără să realizeze prea bine ce vedea, îşi coborî din nou ochii în hîrtii. Abia peste cîteva clipe, cînd simţi că ceva nu e-n ordine, ridică fruntea şi ceea ce văzu îl făcu să caşte ochii cît cepele. În faţa sa se afia o fată nespus de frumoasă care răspunse cu un zîmbet fermecător privirilor sale holbate şi tîmpe. Era nu numai frumoasă, ci şi strălucitoare, cu un păr lung, blond şi luminos, cu ochi albaştri şi sclipitori, cu o piele catifelată şi orbitor de albă. Contabilul Elefterie rămase năuc; îi trebuiră cîteva clipe ca să se-adune.
        — Livrările de mărfuri se fac numai după ora nouă! declară căutînd să pară cît mai autoritar.

        Fata continua să zîmbească. Purta o rochie lungă, azurie, transparentă şi decoltată pînă la sabotaj.
        — După ora nouă! repetă, ceva mai moale, şi-şi coborî ochii în hîrtii.
        Fata nu se clinti de la locul ei.
        — Doar m-ai chemat... şopti ea, cu un glas susurat ca o apă.
        — Eu? se apără contabilul Elefterie. Cînd?
        — Acum cîteva cipe... Ai atins cu buzele bagheta magică, iar eu am auzit chemarea ta...
        — Care... care baghetă magică?
        Fata arătă cu un gest vaporos spre braţul căptuşit cu cotieră. Elefterie privi spre mîna sa şi strigă indignat:
        — Asta nu e nici o baghetă magică! E creionul meu chimic! Şi l-am muiat în gură ca să...
        — Ca să mă chemi, şopti din nou fata. Aşteptam acest semn de la tine.
        Eu sînt zîna cea bună...
        — Tovarăşa! ridică glasul contabilul Elefterie, lovind cu pumnul în masă. Sîntem într-o unitate socialistă! Te rog să laşi misticismele la o parte!

        — De ce te miri aşa? şopti, netulburată, fata. Doar ai citit, cînd erai mic, despre zîna cea bună...
        — Da, tovarăşa, nu se lasă contabilul Elefterie. Am citit! Dar asta era pe vremea cînd eram mic! Acum sînt mare şi am gestiune într-o unitate socialistă! Într-o unitate socialistă n-au ce să caute zînele bune. Apoi, luminat de o idee: Şi, de fapt, de unde ştiu eu că spui adevărul?
        — Pune-mă la încercare, gînguri fata. E de ajuns să-ţi rosteşti dorinţa şi ea pe loc se va-mplini...
        — Orice dorinţă? se îndoi contabilul Elefterie.
        — Chiar şi cea mai tainică, numai să porunceşti...
        — Oricît de grea? întrebă iar Elefterie, căruia o străfulgerare vicleană îi trecuse prin priviri.
        — Îmi stă orice în putinţă, spuse frumoasa, întinzînd braţele, larg.
        Contabilul Elefterie zîmbi sadic, micşorîndu-şi ochii.
        — Bine, se învoi, să văd de ce eşti în stare. Poate nu ştii ce te-aşteaptă... Apoi, arătînd cu degetul spre foaie: Fă-mi adunarea asta!

         Nu apucă să-şi sfîrşească vorba că lîngă cele trei rezultate ale sale apăru încă unul, scris cu litere aurite, care diferea sensibil de celelalte. Elefterie rămase prostit, ochiul stîng începu să i se zbată. După cîteva clipe, luîndu-şi seama, tuşi şi se îndreptă pe scaun.
        — Mda, spuse. Am să verific mai tîrziu. Apoi, schimbînd tonul: Să presupunem că eşti zîna cea bună. Dar de ce-ai venit tocmai în depozitul meu?
        — Ca să te-ajut... şopti preafrumoasa.
        — Nu poţi să mă ajuţi, spuse Elefterie. Eşti prea tînără. Contabilitatea e o treabă grea, cere experienţă.
        — Am să-ţi arăt frumuseţile lumii, continuă Cosînzeana. O să ai tot ce-ţi doreşti... O să fii fericit...
        — E de ajuns să-nchizi ochii, continuă zîna cea bună, şi te vei simţi plutind spre cele mai tainice locuri ale desfătării.
        — Un gestionar nu închide niciodată ochii! sări contabilul Elefterie ca ars. El trebuie să fie cu ochii în patru!
        — Dar nimic rău nu se va întîmpla... susură frumoasa. Nici unul din aceste minunate giuvaeruri nu se va clinti din loc.

        — Giuvaeruri? se nedumeri contabilul Elefterie. Care... giuvaeruri?
        Zîna cea bună arătă spre rafturi.
        — Astea nu sînt giuvaeruri! tovarăşă dragă! se indignă Elefterie. Sînt rulmenţi şi piuliţe...
        — N-am purtat niciodată asemenea brăţări şi inele, se entuziasmă Cosînzeana. Ce frumos sclipesc în soare!
        — Sclipesc, e drept! fu de acord contabilul Elefterie. Dar nu pot să mă ating de ele. Toate sînt scrise aici!
        Şi spunînd acestea, lovi cu palma peste registru.
        — Dar nu trebuie să-mi oferi nimic, zîmbi frumoasa zînă. Eu sînt cea care-ţi va dărui ţie... Închide ochii şi pune-ţi o dorinţă.
        — Nu se poate să închid numai un ochi? încercă Elefterie.
        — Porunceşte, repeta Cosînzeana, fără să-i răspundă, şi toate plăcerile ţi se vor împlini...

        Elefterie închise ochii cu teamă şi-i redeschise imediat căutînd din priviri rafturile, cu vigilenţă gestionară. Ceea ce văzu, însă, îl îngrozi.
        — Hei! se sperie, căutînd zîna din priviri. Ce-ai făcut? Unde sîntem?
        — În văzduh... se auzi, prelung, frumoasa frumoaselor.
        — Dar eu nu ştiu să zbor...! strigă contabilul Elefterie cît îl ţinea gura, pentru a acoperi zgomotul vîntului, şuierînd pe la ureche.
        Zîna cea bună zîmbi şi-şi întinse braţele ca nişte aripi. Elefterie privi în jos. La început văzu nişte valuri de ceaţă, apoi, printre norii care se subţiau, deosebi casele cît nişte furnici. Începu să dea cu disperare din braţe.
        — Nu aşa..., îi strigă zîna, trecînd pe lîngă el. Întinde braţele ca mine...
        Prăbuşirea se transformă în plutire şi căderea fu lină. Elefterie oftă uşurat. Îşi netezi hainele, îşi trase basca la loc spre jumătatea frunţii şi privi în jur. Îl înconjurau vitrine de cristal din care scînteiau bijuterii, rafturi înţesate cu veşminte strălucitoare, tot felul de minunăţii rînduite sau aşezate de-a valma.
        — Tii! exclamă Elefterie. N-am mai văzut niciodată atîtea lucruri la un loc!
        — Îţi plac? întrebă zîna cea bună.
        — Mai e vorbă? exclamă Elefterie şi porni printre rafturi.
        Frumoasa fată făcu un gest cu braţul.
        — Alege-ţi tot ce-ţi pofteşte inima...

        Contabilul Elefterie se opri, mîngîie un costum de haine, apoi pipăi un covor greu, întins pe perete.
        — Trebuie să fie foarte scumpe... spuse.
        — Nu-ţi va cere nimeni să plăteşti...
        — Fie, se înduplecă Elefterie. Am să iau asta...
        Şi alese dintr-un coş cu sclipiri multicolore un bec colorat.
        — Cum?! se miră preafrumoasa. Numai atît?
        — Nevesti-mii îi plac foarte mult becurile colorate... răspunse, roşind, contabilul Elefterie.
        — Mai alege-ţi ceva... îl îndemnă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc, refuză Elefterie. Îmi ajunge becul ăsta. Nevastă-mea spune că atunci cînd aprinde un bec colorat, lumea i se pare cu totul altfel... Te rog, numai, să fii aşa de amabilă încît să mi-l păstrezi dumneata. Mi-e teamă, dacă-l pun în buzunar, să nu se spargă.
        Ajunseră într-o sală luminoasă. Oameni cărora Elefterie nu reuşi să le distingă chipurile, şedeau la mese şi vorbeau în şoaptă. Erau cu toţii foarte eleganţi; Elefterie îşi netezi stînjenit cutele halatului, şi-şi întinse cotierele pe braţ.
        — Să ne şezăm, îl îndemnă zîna cea bună.

         Contabilul Elefterie se foi pe scaun, neliniştit. Îşi scoase basca şi o puse pe masă, apoi o luă repede şi-o mototoli între degete. În cele din urmă şi-o puse iarăşi pe cap, trăgînd-o pînă peste urechi.
        — Ce facem aici? întrebă în cele din urmă, căutînd să pară-n largul său.
        — Nu ţi-e foame? întrebă Cosînzeana. Ce ai poftă să mănînci?
        — Nu prea mi-e foame... încercă el. Apoi, în faţa privirilor neînduplecate ale frumoasei frumoaselor, spuse către ospătar: Poate aveţi nişte parizer... sau stavrid prăjit... Şi cîte-un suc, da’ rece...
        Fără să i se clintească nici un muşchi, ospătarul se înclină din nou în semn de mulţumire şi se aplecă spre cosînzeană.
        — Eu aş vrea, spuse divina, dîndu-şi ochii peste cap, aş vrea caviar cu şampanie franţuzească...
        — Ce faci? îi şuieră contabilul Elefterie la ureche. Aici remiza trebuie să fie cel puţin douăzeci la sută!
        — Porţie dublă, continuă zîna, netulburată. Şi anulaţi comanda precedentă.

        Privind spre ospătarul care se îndepărta, contabilul Elefterie suspină pierdut. Zîna cea bună îşi puse palma cea catifelată peste mîna lui.
        — Nu-ţi fă griji... şopti. Eşti cu mine; nimic nu te opreşte să te simţi fericit. Priveşte la ceilalţi şi încearcă să fii ca şi ei. Tu...
        — Mă cheamă tovarăşul Elefterie...
        — Care din ele e numele mic?
        — Elefterie, repetă el.
        — Elefterie, continuă zîna, mîngîindu-i braţul pînă la încheietură, acolo unde cotiera se îngemăna cu halatul bleumarin, eşti la fel de bun ca şi ei. Ai şi tu dreptul la fericire. Nu trebuie să-ţi fie ruşine...
        Ciocniră. La mulţi ani! şopti frumoasa zînă. La mulţi ani! răspunse Elefterie şi dădu paharul pe gît. Apoi mîncă tot, ungînd caviarul pe felii groase de pîine. La urmă rupe o coajă şi şterse cu băgare de seamă farfuria.
        — Mai vrei? întrebă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc! spuse Elefterie. Ajunge... Luă paharul şi bău o înghiţitură. Zîmbi vinovat: M-am cam ameţit. Nu prea beau şampanie. Numai de Anul Nou... Mă simt de parc-ar fi anul nou...
        — Ce-ai spune de o plimbare cu barca? sugeră crăiasa.
        — N-ar fi rău, într-adevăr, socoti Elefterie. Mi-ar prinde bine puţină mişcare. Dar unde să găsim lacul?

        Închise ochii şi stătu nemişcat cît timp simţi zborul şuierîndu-i la ureche. Între timp profită de zgomotul vîntului pentru a sughiţa neobservat. Cînd cerul, de o parte şi de alta, se linişti, deschise cu teamă ochii. Se văzu legănat într-o barcă; în jur întinderea lacului era albastră şi molcomită, pe maluri sălciile se auzeau foşnind într-o adiere. Frumoasa zînă, cu rochia ei strălucind în soare ca nişte solzi, părea o sirenă.
        Contabilul Elefterie se lăsă pe fundul bărcii, cu mîinile adunate sub cap.
        — Şi lîngă oraşul nostru e un asemenea lac, spuse, privind cerul. Un lac mare, cu verdeaţă de jur împrejur. Sînt şi cîteva vile, unii chiar locuiesc acolo vara. N-am fost niciodată acolo, ştiu numai din auzite. Deşi nu e chiar aşa de departe...
        — Trebuia să te fi dus...
        — Se ajunge destul de greu; autobuze nu circulă, trebuie să ai maşina ta... Aş fi mers şi eu din cînd în cînd, dacă...
        — Dar e atît de simplu! exclamă zîna cea bună.
        — Nu e deloc simplu să ai maşină! contrazise Elefterie.
        — Închide o clipaăochii şi...
        — Fără glume! sări ca ars contabilul Elefterie. Să ştii că mă supăr! Asta e prea de tot! Atît mi-ar trebui, să-mi apară dintr-o dată o maşină în faţa casei...
        — Dar ce-i rău în asta?
        — E foarte rău! se oţărî Elefterie. Cum explic eu, ia spune-mi, că am maşina asta? Un capăt de aţă n-am luat de la depozit în douăzeci de ani! Şi dintr-o dată să mă trezesc cu revizorii pe cap! De ăştia nu scapi cu una cu două, ascultă-mă pe mine, fac ei ce fac şi tot te scot vinovat. Cu statul nu te pui... Poate dacă-i pun şi pe ei să închidă ochii... Mă faci să rîd...
        — Bine, dacă nu vrei... Am crezut că-ţi fac o plăcere...
        Elefterie lăsă barca să plutească în voia valurilor şi-şi lăsă capul pe spate, cu obrajii în bătaia soarelui.
        — E foarte frumos, spuse. Apa asta şi soarele te liniştesc...
        — Te simţi fericit?
        — Dacă mă simt fericit...?

        Elefterie zîmbi şi-şi coborî basca peste frunte, pînă la sprîncene. Apoi închise ochii, mulţumit, ascultînd ciripitul păsărelelor printre sălcii şi molcomirea valurilor care clipoceau spintecate-n vîrful bărcii. Elefterie se lăsă legănat de tăcerea aceasta pe care-o urmări, relaxat, cum se îndepărtează, odată cu sălciile şi cu malul. Cînd tăcerea deveni totală şi vîntul nu-i mai adie, sprinţar, pe obraji, deschise ochii leneş. Apoi privi, nedumerit, în toate părţile. De peste tot îl întîmpinară rafturile familiare, rulmenţii şi armăturile care sclipeau în soarele dimineţii de vară. Se regăsi şezînd într-o poziţie caraghioasă, puţin într-o parte şi cu tălpile săltate pe birou. Se dezmetici, îşi trase picioarele şi se frecă la ochi. Ceasul arăta aproape nouă. Puse creionul chimic după ureche şi-şi frunzări fişele. Apoi privirea îi căzu pe foaia pe care trei rezultate se îmbrînceau sub linia de total; îşi frecă preocupat mîinile, luă creionul de după ureche, îl muie în gură şi se puse pe treabă, numărînd cu glas tare şi ţinînd zecile cu degetele mîinii stîngi. Un foşnet îl făcu să ridice ochii. Tresări; în faţa sa, vaporoasă şi fremătătoare, sclipea zîna cea bună. Lui Elefterie îi trebuiră cîteva clipe ca să înţeleagă.
        — Credeam că totul n-a fost decît un vis... bîigui...
        — Cum asta? se miră preafrumoasa. Doar m-ai chemat...
        — Nu te-am chemat! strigă, exasperat, contabilul Elefterie. Tocmai faceam nişte socoteli...
        — Aşa socoteam, repetă. C-am adormit şi... Cînd colo...
        — Totul e adevărat, zîmbi prinţesa.
        Elefterie clătină din cap, neîncrezător.
        — Hm! exclamă. Să nu-ţi vină să crezi...
        — Şi fericirea poate fi adevărată, şopti frumoasa crăiasă. Nu m-ai fi chemat dacă n-ai fi avut nevoie de ea... Trebuie numai s-o doreşti şi să nu-ţi pierzi speranţa.
        — Eu am auzit chemarea baghetei tale...
        Elefterie duse creionul la ureche şi ascultă cîteva clipe cu răsuflarea tăiată.
        — Eu nu aud nimic! izbucni.
        Zîna cea bună zîmbi luminos.
        — Ţi-am adus asta... Puse becul pe masă. L-ai uitat la mine...
        — Eşti foarte drăguţă, se domoli Elefterie. Nevastă-mea o să fie tare bucuroasă...
        Zîna îl privi în tăcere. Elefterie o privi şi el, încurcat.
        Elefterie îşi săltă basca şi se scărpină încurcat pe frunte. Părea dornic să cugete, dar nu ştia la ce.
        — Am să stau mereu în preajma ta, continuă zîna cea bună. De cîte ori ai să mă chemi, am să vin...
        — Cum adică, în preajma mea? sări Elefterie.
        — Cît mai aproape... răspunse zîna.
        — Ce vrei să spui cu asta? O să stai aici, în depozit?
        Zîna încuviinţă fluturîndu-şi părul strălucitor.
        — Zi şi noapte?
        — Zi şi noapte...
        Elefterie rămase cîteva clipe pe gînduri. Zi şi noapte, mormăi, în timp ce degetele lui căutau cu înfrigurare în sertar.
        — Aici, în depozit? repetă, maşinal.
        — Aici, întinse zîna braţele larg.
        — Tot timpul?
        — Tot timpul...
        — Aha! se dumiri, în sfîrşit, contabilul Elefterie.
        Degetele lui găsiră în sertar ceea ce căutau. Scoase o fişă, muie plaivazul în gură şi scrise într-un colţ: Număr de inventar 1001. Apoi învălui cu o privire de specialist frumoasa apariţie, închizînd dintr-un ochi, estimativ. Şi adăugă mai jos, apăsat, cu litere mari: una bucată zînă...

(Perpetuum comic ’86, pag. 187)

Vezi toată postarea