Anecdote VI (pc91)

Soţia: — Ar trebui să-l concediezi pe şofer! Era să mă omoare de două ori!
Soţul: — O, dar este un om atît de bun! Să-i mai dăm o şansă.

*

        În Scoţia, un turist englez a suferit un accident. Pentru că a pierdut mult sînge i s-a făcut o transfuzie. Englezul i-a răsplătit pe doctori cu generozitate. A doua zi însă, a trebuit să i se facă din nou transfuzie pentru care englezul a plătit jumătate din suma iniţială. După a treia transfuzie, nimeni n-a mai primit nici un ban. În venele englezului curgea de acum numai sînge scoţian.

*

        — Doctore, mă lasă memoria!
        — De cînd?
        — De cînd ce?

*

        — Doamnă, — se adresă stewardesa unei pasagere speriate. Nu trebuie să vă alarmaţi. Pînă acum nu s-a mai întîmpiat ca un avion să nu se întoarcă pe pămînt.

*

        — Cauza tuturor necazurilor dumneavoastră este alcoolul — spuse medicul.
        — Mulţumesc, domnule doctor — răspunse pacientul. — Dumneavoastră sînteţi primul medic care nu aruncă toată vina asupra mea.

*

        Tînărul către logodnica sa: — Înainte de a ne căsători trebuie să-ţi mărturisesc ceva:  nu ştiu să deschid conserve.

*

        Un bărbat tînăr întreabă ghicitoarea;
        — Ghiciţi numai viitorul sau şi trecutul?
        — Şi una şi alta — răspunse ea.
        — Atunci povestiţi-mi, vă rog, trecutul viitoarei mele soţii.

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 134)

Vezi toată postarea

Sextil Puşcariu epigramist

        Ne îngăduim ca în relatarea noastră să aducem în discuţie un remarcabil epigramist dat uitării. Să subliniem, în prealabil, că în preocupările literare ale intelectualilor transilvăneni, umorul, dar nu şi epigrama, a deţinut un loc de frunte.
        Mărturia care confirmă afirmaţia noastră constă că în 57 de ani, care au premers unirea de la 1 Decembrie 1918, pe lîngă numeroase publicaţii, de toate categoriile, au apărut şi 11 reviste de specialitate. Ele sînt: Tutti Frutti — 1861, Strigoiul — 1862, Umoristul — 1863, Gura satului — 1867, Priculiciu — 1872, Cocoşiul Roşu — 1874, Roza cu Ghimpi — 1877, Calicul — 1881, Cucul - 1905, Nueluşa — 1906, şi Veselia — 1900.
        Toate aceste reviste au publicat puţine epigrame. Nici unul din autorii acestora nu au reuşit să-şi transmită numele viitorimii.
        Epigrama transilvăneană este însă mult mai veche. Ea datează din 1535 şi aparţine sibianului Nicolaus Olahus fiind elaborată în anii exilului său de la Bruxelles (1531—1542).
        Fireşte că, vorbind de epigramă, nouă sau veche, nu putem trece cu vederea epigrama populară, STRIGĂTURA, utilizată de popor în public, la horă, cînd sînt criticate, biciuite chiar, cu severitate, practici care jignesc trăirea în colectivitatea satului sau denunţă atitudini neconformiste, autocritici, ironii care acolo — şi numai acolo — trebuie să fie considerate, chiar şi de pricinaşi, ca fiind spuse Sine ira et studio, adică fără ură şi pătimire:

Măi, bărbate, strugur dulce, 
Să fii om unde te-i duce... 
Că şi eu unde mă duc 
Îs muiere, nu butuc.

Cu bărbatul nătăfleţ 
N-ai ce merge la ospăţ... 
Odată n-are căciulă, 
Odată-i cu călcătură, 
Odată n-are curea, 
Greaţă-mi vine, nu alta.

*

— Vai, mîndruţo, cum te-aş strînge 
Dar eşti tînără şi-i plînge!
— Strînge, badeo, cît îi vrea
Că îmi place şi-oi tăcea!

*

Hora bine-o ştiu juca, 
Ardeleana tot aşa! 
Cu suveica nu ştiu da, 
Nici rufe nu ştiu spăla.

        E fapt de necontestat că pînă spre sfîrşitul secolului trecut, majoritatea intelectualilor români proveneau din lumea satului, din rîndurile preoţilor şi dascălilor, adică a învăţătorilor. Aceasta pentru simplul motiv că, de-a lungul secolelor, numai aceştia s-au putut afirma ca ştiutori de carte.
        Cunoaştem în Transilvania, în a doua jumătate a secolului trecut, familia preotului Puşcariu din Sohodolul Branului, jud. Braşov, din sînul căreia a ieşit epigramistul Sextil Puşcariu.
        Preotul Ion Puşcariu a avut trei fii: Ion, Iosif şi Ilarion, care au jucat roluri însemnate în istoria politică, culturală, ştiinţifică şi ecleziastică a Transilvaniei.
        Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii este, fără îndoială, Sextil Puşcariu (1877—1948), cel care a scos la Sibiu revista umoristică „Cocoşiul Roşu", suprimată de contele Coloman Tisza.
        A făcut studii superioare la Leipzig, Paris şi Viena. În 1904 a fost numit docent pentru filologia română la universitatea din Viena, unde a întemeiat primul seminar de limba română. În 1906 a fost însărcinat cu redactarea dicţionarului Academiei Române, iar în 1914 a fost proclamat membru activ al acestei instituţii.
        În anii 1906—1918 a funcţionat ca profesor de limba română la Universitatea din Cernăuţi, careia în 1914 i-a fost decan.
        După dezmembrarea Imperiului Austro-Maghiar a fost ales vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina, iar în 1918 a deţinut portofoliul de secretar de stat pentru afacerile străine.
        După unirea de la Alba Iulia, Sextil Puşcariu a fost numit profesor la nou înfiinţata universitate românească din Cluj şi însărcinat cu organizarea ei. A fost primul rector al acestei universităţi.
        Activitatea lui ştiinţifică este remarcabilă. Nu vom stărui asupra ei fiindcă majoritatea este scrisă în limbi străine. Amintim însă că în 1919 a înfiinţat Muzeul limbii române şi a condus Buletinul Daco-romania, organul de presă al acestei instituţii. În 1925 a fost delegatul ţării noastre la Liga Naţiunilor. A fost membru activ al Astrei, secţia literară şi membru al Academiei de ştiinţe din Berlin.
        Nu am bănuit niciodată că epigrama a fost pentru Sextil Puşcariu o preocupare stăruitoare în cursul vieţii sale. De aceea surpriza a fost mare cînd am aflat, în vara anului acestuia, că în anii tinereţii, influenţat probabil ereditar de preocupările tatălui său care, după cum am arătat, a înfiinţat, redactat şi condus revista umoristică poporală „Cocoşiul Roşu", Sextil Puşcariu a fost nu numai literat ci şi epigramist.
        Pot afirma acum, în deplină cunoştinţă de cauză, că în 1886, pe cînd avea 19 ani, a tipărit la Craiova un volum de schiţe, iar peste doi ani în 1898, pe cînd se afla încă student, întreprinderea tipografică „Ciurcu" din Braşov i-a tipărit volumul JUVENALIA (Tinereţea), o adunare de păcate ale tinereţii, care cuprinde cîteva schiţe, poezii în proză, poezii şi 30 de epigrame.
        Reţinem 6:

UNUI POET PESIMIST

„Lumea e deşărtăciune” 
Zice-acest poet mereu. 
Eu îl cred, că prea des spune:
„E o lume-n capul meu!"

UNUI POET MODERN

Vezi, la alţii chiar şi proza 
Cîte-odată-i poezie. 
Pe cînd versurile tale 
Proză bine-ar fi să fie!

UNUI POET ORIGINAL

M-ai rugat să-ţi văd lucrarea 
Şi s-o critic, cît de scurt. 
Critica mi-e foarte scurtă, 
Căci e numai vorba: FURT!

DOAMNEI X

De cînd păru-i înălbeşte 
Ea cu pudră şi-l pictează 
Şi pe drept. Culoarea albă 
Neprihană însemnează!

UNEI DOAMNE MĂRINIMOASE

Că inima ţi-e mare, doamnă, 
O cred şi eu, şi-s toţi convinşi 
Că dacă nu, putea-vei oare 
Să-ngropi în ea atîţia inşi?

        Făcînd lectura acestor epigrame, realizate de marele cărturar care a fost prof. Sextil Puşcariu, ele nu trebuie judecate după canoanele moderne ale genului, ci după ce era epigrama românească acum mai bine de o sută de ani cînd, de fapt, existenţa ei era foarte firavă.

(Perpetuum comic ’91, pag. 90)

Vezi toată postarea

Din jurnalul unui actor

        Sept. 1976. M-am prezentat la teatrul din oraşul N, unde am fost repartizat. Directorul mi-a vorbit timp de o jumătate de ceas despre încrederea în talentul meu, în tinereţea mea, în voinţa mea de afirmare. La fel şi colegii mei de profesiune. Abia aştept să arăt ce pot. Am recitit cîteva capodopere ale dramaturgiei, pentru a-mi împrospăta memoria cu viitoarele roluri care mă aşteaptă: Oedip, Macbeth, Hamlet, Romeo, Tartuffe, Don Juan, Trigorin, Ştefan cel Mare, Rică Venturiano şi altele.
        Oct. 1976. Au început repetiţiile cu „Henric al VIII-lea", de Shakespeare.
        Am fost distribuit şi eu, ceea ce e deja o victorie. Joc rolul lui Griffith, uşierul reginei Katharine. Un rol mic, dar greu, pentru că uşa pe care o închid şi o deschid e din stejar masiv. Înaintea fiecărui spectacol trebuie s-o ung, altminteri se blochează lăsînd în culise pe regină şi întreaga suită. În orice caz, de mine depinde întreg actul al IV-lea. De m-ar vedea părinţii cu cîtă măreţie închid şi deschid uşa ce s-ar mai mîndri că m-am făcut actor!
        Feb. 1978. Punem în scenă „Romeo şi Julieta". Mi s-a explicat că, la cei 28 de ani ai mei, sînt prea tînăr şi lipsit de experienţă scenică pentru al juca pe Romeo. A fost distribuit maestrul Petre Ştefaniu-Vrancea, care are 55 de ani şi o bogată experienţă în spate. Anul trecut a jucat pe Richard al III-lea şi a făcut o impresie deosebită, maestrul Petre Ştefaniu fiind cocoşat din naştere. Se pare că regizorul, adus special de la Bucureşti, va înscrie o pagină de referinţă în montările cu această piesă, propunînd pentru prima dată un Romeo cocoşat. „Drama eroului va fi triplă, ne-a spus regizorul. El este şi vîrstnic şi cocoşat şi va şi muri. Va fi zguduitor". Eu am fost distribuit în suita lui Tybalt şi-l scot pe acesta de pe scenă după ce va fi ucis în duel. E o scenă grea, dar regia e mulţumită de mine.
        Oct. 1979. Premieră de răsunet: „Danton", de Camil Petrescu. Zeci şi zeci de personaje. Regizorul mi-a încredinţat rolul copilului lui Danton, care în piesă are vreo 10—12 ani şi, eu fiind cel mai tînăr actor, voi face un rol de compoziţie. Propriu-zis n-am nimic de zis, dar mi s-a indicat un joc mut plin de simţire.
        Ian. 1980. În sfîrşit, talentul meu dă roadele aşteptate. Un cronicar al revistei „Scena" m-a remarcat cu aceste cuvinte: „O impresie de neşters ne-a oferit interpretul copilului lui Danton, uriaş la fizic ca şi tatăl său şi care aruncă nişte priviri de oligofren, vădindu-se că urmaşii marilor bărbaţi nu moştenesc nimic din geniul părinţilor".
        Iunie 1981. Noul director a remarcat timbrul deosebit de plăcut şi bărbătesc al vocii mele. Am fost solicitat să fac o înregistrare magnetică cu următoarele replici: „Atenţiune, începe spectacolul. Publicul spectator este rugat să-şi ocupe locurile în sală. Vă mulţumim". Am avut puţin trac, dar pînă la urmă înregistrarea a ieşit foarte bine. N-am jucat în nici o piesă nouă în stagiunea actuală, dar vocea mea e prezentă în teatru seară de seară.
        Martie 1982. Am fost solicitat să joc împreună cu amatorii de la Liceul pedagogic din localitate, pentru a da un plus de greutate într-un spectacol. Am acceptat bucuros pentru că au nevoie de un sfat competent. Le-am spus să nu se simtă timoraţi că joacă împreună cu un profesionist, că şi eu am fost amator cîndva şi a trebuit să muncesc mult pînă la afirmare. Trebuie să fiu atent cu ei, să nu-i complexez prea tare.
        Iulie 1983. M-am apucat să colecţionez cutii de chibrituri. E o pasiune nobilă care îţi dezvoltă simţul ordinii, al perseverenţei şi al armoniei, lucruri absolut necesare meseriei mele de bază. Am găsit şi alţi cîţiva colecţionari împătimiţi, de la filarmonică şi teatrul de estradă.
        Aprilie 1984. În teatru a avut loc o întîmplare tragică. În scena balconului din „Romeo şi Julieta", maestrul Petre Ştefaniu s-a prăbuşit de pe balcon şi a fost dus la spital. În urma intervenţiei chirurgicale, marelui nostru actor i s-a extirpat cocoaşa. Regizorul a cerut, în consecinţă, scoaterea spectacolului din repertoriu, căci, spunea el, un Romeo fără cocoaşă nu mai are nici un haz.
        Feb. 1985. Am început stagiunea cu un nou spectacol, absolut original: „Pescăruşul" de Cehov. Acţiunea este mutată în zilele noastre, iar Nina Zarecinaia nu vrea să se facă actriţă, ca în vechile montări, ci aviatoare. Zborul devine simbolul montării. Ea are un accident (nu i se deschide paraşuta la timp) şi se întoarce în orăşelul din care a plecat pentru a învăţa pe cei mai tineri să înveţe să piloteze ultimul tip de avionete numite „Pescăruşul". Eu am fost distribuit în rolul unuia din tinerii care vor să zboare, un rol mut, iarăşi, dar de mare profunzime. Costumul de zbor a făcut o impresie extraordinară. NASA a cerut direcţiei teatrului relaţii despre spectacol, intenţionînd să-l filmeze pentru a ridica moralul cosmonauţilor înainte de zbor.
        Mai 1986. S-au împlinit zece ani de activitate în teatru. La masa festivă directorul a vorbit despre talentul meu de a face neuitate rolurile aparent minore şi de a face uitate rolurile aparent majore. Acum, ca actor de categoria I, am spus eu în încheiere, sînt conştient că mă aşteaptă noi şi noi satisfacţii şi împliniri profesionale.
        Aprilie 1987. Am avut o convorbire absolut interesantă cu noul director al teatrului, bineînţeles, în culise. O reproduc pentru posteritate:
Directorul: Dumneata ce cauţi pe-aici?
Eu: Cum adică, ce caut?
Directorul: Persoanele străine n-au ce căuta în culise.
Eu: Eu, persoană străină? Eu sînt actor categoria întîi tovarăşe.
Directorul: Să fii sănătos, că nu te-am văzut jucînd de 6 luni de cînd conduc teatrul!
Eu: Ce sînt eu de vină că s-a prăbuşit balconul cu maestrul Ştefaniu şi că s-a scos spectacolul de pe afiş? Ce sînt eu de vină că interpreta tinerei Nina a ieşit la pensie şi nu se mai joacă acest minunat spectacol despre aviaţie, care este „Pescăruşul"? Şi vă rog să nu vorbiţi insolent cu artiştii! Ehe, cîţi directori am schimbat eu în peste un deceniu de activitate... Dumneata ştii cîte premii am luat eu pentru colecţia mea unică de chibrituri?
        August 1988. Dupa 12 ani, teatrului i-a fost repartizat un nou absolvent al institutului. Directorul i-a vorbit o jumătate de oră despre încrederea în talentul său, în voinţa sa de afirmare. Noi, cei mai tineri actori din teatru ne-am împrietenit repede. Mi-a cerut cu împrumut cîteva texte de Shakespeare, Cehov, Caragiale şi alţi clasici, pentru a nu fi luat prin surprindere cînd va fi pus să joace pe Hamlet, Trigorin sau Rica Venturiano. I-am arătat şi colecţia mea de chibrituri. A fost uluit şi m-a întrebat cînd am avut timp să adun atîtea cutii. Printre picături, i-am răspuns. Orice mare artist în meseria de bază, trebuie să aibă o pasiune colaterală. I-am dăruit şi cîteva dubluri de cutii pentru a începe să-şi încropească o colecţie. Pe urmă m-a întrebat dacă n-am nişte vaselină să ungă uşa care scîrţîie în „Henric al VIII-lea". Piesa s-a reluat într-o viziune nouă şi am fost distribuit în rolul lui Griffith. I-am dat un borcan întreg. Noi, tinerii, trebuie să ne ajutam între noi. Pe mine nu m-a ajutat nimeni la începutul carierei şi uite că m-am descurcat. Mai tîrziu, mi-a spus că a început să-şi mărească colecţia de cutii de chibrituri. Mă bucură seriozitatea lui. Făra ea nu faci nimic în viaţă. Dar închei aici aceste rînduri pentru astăzi. Mă grăbesc spre teatru unde se reia „Romeo şi Julieta" într-o viziune absolut originală. Julieta, de fapt, e o fată bătrînă, ceea ce explică dragostea ei la prima vedere. Rolul a fost încredinţat soţiei directorului care, din dragoste pentru un teatru modern, revoluţionar în expresie, va renunţa la comoditatea condiţiei de pensionară pentru a-şi pune talentul în slujba unei cauze nobile.

(Perpetuum comic ’91, pag. 54)

Vezi toată postarea

Scara

Personagii: Regina
                           Şambelanul
                           Santinela
                           Osînditul

        O scară. La înălţimi diferite: regina, şambelanul, santinela, osînditul. Lumină de zi.

        Şambelanul:
        Regină, acesta e prinsul tău.
        Regina:
        Îi dăruiesc viaţa.
        Şambelanul:
        Doar moartea i-o poţi hotărî.
        Regina:
        Amintiri dragi mă leagă de ziua de astăzi. Copilă mă înconjuram de flori, de suave parfumuri, de muzica divină a harfelor ca s-o cinstesc în chip deosebit. Fiul grădinarului mi-a dăruit un trandafir în ziua asta. Tatăl meu, regele, îşi iubea nespus trandafirii. Băiatul a fost îngropat sub trandafirul pe care-l tăiase pentru mine. În amintirea lui...
        Şambelanul:
        Dimineaţa care vine este întunecată şi aspră.
        Regina:
        E adevărat. În zori am auzit urletul mulţimei sub zidurile palatului.
        Şambelanul:
        Soarele zilei de astăzi a apus de mult. Bate miezul nopţii. (Se aud bătăile. Luna s-a schimbat, e noapte.) Sunetul harfelor a amuţit; din cocioabe, din şanţuri, de sub poduri, din pieţe murdare încep să se adune zdrenţăroşii, flămînzii, ciungii... Sînt încă tăcuţi... (Lumina creşte brusc).
        Regina:
        Spre seară mi-am aflat adăpost într-o colibă de păstor. Ploua şi omul mi-a dat şuba lui. (Lumina descreşte — amurg) Toată noaptea au dansat flăcările pe blana grea de lup. În amintirea... (se întrerupe) Am prea puţine amintiri, de aceea mă întorc mereu la aceleaşi. Vreau să văd faţa acestui om.
        Şambelanul:
        Să-şi ridice privirea asupra reginei?
        Regina:
        Să vorbească. Vreau să-i aud glasul.
        Şambelanul:
        Urechea ta, doamnă, se află prea sus.
        Regina:
        Oh, pot să mă aplec. O să cobor; e o treaptă care-mi place nespus — a treia, roşie ca focul. (Se ridică din jilţ).
        Şambelanul:
        Dar cît este-de alunecoasă! Lavina pornită din creştetul muntelui nu se opreşte decît în fundul prăpastiei, îngropînd vietăţile sub greutatea ei moartă.
        Regina:
        O scară pe care nu poţi urca şi nu poţi coborî, nu este o scară, este o absurditate, un non-sens; nu duce nicăieri, nu foloseşte la nimic, într-adins i-aţi îngustat treptele din ce în ce, le-aţi prăvălit unele peste altele din ce în ce mai înclinate, din ce în ce mai iuţi. Mă ţineţi cocoţată aici sus, prizonieră, (bate din picior) prizonieră. Urcă pînă la mine numai fumul de tămîie, am oroare de fumul de tămîie, mi-e greaţă de tămîie, mă înăbuşă fumul.
        Şambelanul:
        La ce bun bătăile din picior şi strigătele şi exasperarea...
        Regina:
        Îmi place să strig.
        Şambelanul (conciliant): Se poate, se poate; cu oarecare măsură desigur. Sub bolta aceasta sunetele se reverberează neplăcut.
        Regina:
        Fiindcă e prea mare, prea rece, prea goală. De o sută de ori am cerut să se tapiseze pereţii, să se aştearnă un preş cumsecade pe jos. Şi jilţul ăsta cu speteaza ţeapănă! Trage, mă dor oasele, sînt cu mult mai chinuită decît ultimul dintre supuşii mei! (Realizează că osînditul se afla încă acolo, îngenunchiat la picioarele scării.) Hîm da... A văzut cineva faţa acestui om?
        Şambelanul:
        Cum?
        Regina:
        A văzut cineva faţa acestui om?
        Santinela (strigă în poziţie de drepţi):
        Eu nu, Majestate.
        Regina:
        Atunci cine?
        Santinela (strigă în poziţie de drepţi):
        Călăul, Majestate...
        Regina:
        Să fie chemat călăul! (bate din palme)
        Şambelanul (clatină din cap):
        Ţţţţţ!
        Regina:
        Există vreo lege care interzice călăului să apară înaintea reginei?
        Şambelanul:
        Pe eşafod este posibil.
        Regina:
        Absurd. N-o să urc pe eşafod numai pentru a-i fi permis călăului să mă apropie (rîde).
        Şambelanul:
        De altminteri ar fi inutil. Gîndiţi-vă la drumul pe care acest om l-a parcurs. Ostaşii l-au predat temnicerului, temnicerul procurorului, procurorul călăului, călăul procurorului, procurorul judecătorilor, judecătorii temnicerului, temnicerul ostaşilor, ostaşii reginei. Faţa lui e o mască de sînge. Ce importanţă mai poate avea dacă cineva i-a cunoscut vreodată faţa cea adevărată. Şi apoi care e faţa lui cea adevărată? Aceea dinaintea crimei sau aceea de după?
        Regina:
        Ce crimă a făptuit?
        Şambelanul:
        Totul se află consemnat în dosar.
        Regina:
        Să mi se aducă dosarul.
        Şambelanul:
        E mare, e greu, e prăfuit, e ros de şoareci. Astfel cere legea.
        Regina:
        E o lege stupidă.
        Şambelanul:
        Legea nu poate fi schimbată decît prin lege.
        Regina:
        Eu nu execut un dosar, execut un om.
        Şambelanul:
        Porunceşte să fie executat, doamnă. Porunceşte să fie executat cît mai repede, e tot ce ţi se cere.
        Regina:
        Omul acesta nu e trist?
        Şambelanul:
        Cred că e mai degrabă indiferent.
        Regina (alarmată):
        Nu cumva i s-a făcut vreo injecţie, nu cumva mi-a fost adus aici drogat?
        Şambelanul (ofensat):
        Nu avem criminalul obicei de a cheltui nechibzuit din visteria publică, doamnă.
        Regina:
        Atunci de ce e atît de inert? Nu mai are nici o nădejde?
        Şambelanul:
        Doamnă, nu-mi închipui să fie un prost. Cei care ajung aici sînt rareori nişte proşti.
        Regina:
        Cînd i-au dat drumul ostaşii, s-a prăbuşit în genunchi. De ce, dacă nu-mi cerşeşte-ndurarea?
        Şambelanul:
        E o poziţie firească pentru cel care-a vizitat mai înainte pivniţa călăului.
        Regina (după o scurtă pauză):
        Mi-e sufletul rece şi gol.
        Şambelanul (după o scurtă pauză):
        Căsătoria reginei ar prilejui măreţe serbări populare.
        Regina:
        Şi asta mi se cere?
        Şambelanul (politicos):
        Regina este rugată să se căsătorească.
        Regina:
        Am îmbătrînit aşteptînd. Niciodată, nimeni n-a urcat pînă sus, la mine.
        Şambelanul:
        Bineînţeles că soţul tău ar putea urca. Trebuie numai să te hotărăşti. Pretendenţii se îmbulzesc nerăbdători în antecameră.
        Regina:
        Nu mă pot hotărî fără să le văd faţa. (Cu încăpăţînare) Vreau să văd faţa acestui om. În ce hal îmi sînt trimişi întotdeauna! (Îşi scoate eşarfa, o aruncă şambelanului) Şterge-i sîngele de pe faţă.
        Şambelanul:
        Să cobor pînă la această animalitate abjectă? (Zvîrle eşarfa santinelei) N-ai auzit, răcane? Şterge-i faţa!
        Santinela (nedumerit):
        Eu?
        Regina:
        Acela dintre voi doi, care va şterge faţa osînditului, va putea urca apoi pînă la mine. Dacă acolo jos coborîm în animalitate abjectă, aici desigur, unde cîntă serafimii, unde îngerii îşi înmoaie aripile de aur în fumul gros de tămîie, numai soţul meu poate urca, regele!
        Şambelanul:
        Sînt prea bătrîn, doamnă. Şi dacă atunci cînd voi fi atent să nu alunec prea jos, puştiul ăsta urcînd cu sufletul la gură cîte trei trepte deodată va profita ca să se instaleze pe platforma mea de şambelan?
        Santinela:
        Ho, ho, vulpe bătrînă, unde să aluneci? Poate aşa, din întîmplare, pe treapta mea, hai? Ca să-mi iei locul. Numai că vezi, drăguţă, eu n-o să plec nicăieri la plimbare, nici în jos, nici în sus, află ca să ştii!
        Regina:
        Eşti un prost. O să porniţi amîndoi, de jos de tot, de la egalitate, nu pricepi?
        Santinela:
        Foarte frumoasă chestia asta cu egalitatea. Cu alte cuvinte, să pierd tot ceea ce am cucerit, ca să fiu egal cu cine? Nu cu cel de sus, ci cu cel de jos. Mulţumesc.
        Regina:
        Urci ca să cobori, vreau să spun cobori ca să urci.
        Santinela:
        Parcă nu ştiţi cîţi pungaşi, iertaţi expresia, pîndesc urcuşul?! Am plătit ca să fiu declarat inapt pentru front, am plătit ca să intru în garda regală, am plătit ca să fac de planton în sala tronului. Şi acum s-o iau încă odată de la capăt? Nici un sfanţ??
        Regina:
        Dar vei fi rege!
        Santinela:
        Cîţi regi nu au fost răsturnaţi de azi pe mîine şi au ajuns mai rău decît cel de colo? (gest spre osîndit) Eu însă rămîn mereu ceea ce sînt. E o diferenţă.
        Regina:
        Regele nou o să te omoare fiindcă ai slujit pe cel vechi.
        Santinela:
        Ei vedeţi că habar n-aveţi, iertaţi expresia? Eu sînt în slujba legii, nu a unui individ oarecare. (Zvîrle eşarfa osînditului) Şterge-ţi faţa, mă, n-auzi? (Eşarfa cade pe jos, osînditul are mîinile legate).
        Regina (după o scurtă pauză):
        Era cea mai frumoasă eşarfă a mea; moale şi călduroasă... E oare pierdută pentru totdeauna?
        Şambelanul:
        Incontestabil, doamnă.
        Regina:
        Fără să fi folosit la ceva. Păcat. (Oftează) Cred că am făcut tot ceea ce omeneşte a fost cu putinţă.
        Şambelanul:
        Absolut totul. Ca de obicei.
        Regina:
        Ei bine, din moment ce nimeni nu doreşte să procedez altminteri... nici măcar osînditul. Şi pentru a-i scurta suferinţele... (ridică mîna).
        Şambelanul (tare de tot):
        Regina a ridicat mîna. Regina e bună.
        Regina:
        Nu-mi place să aştept. Îmi înţepeneşte braţul. Cît o să-l mai ţin în aer? Caraghios!
        Şambelanul:
        Probabil o defecţiune tehnică. Nu s-o fi terminat la timp execuţia precedentă.
        Regina (îşi pocneşte oasele degetelor):
        Mă dor articulaţiile. E un început de artritism. (Îndreaptă degetul mare în jos) Nimic decît această scară. Duce de la mine la el sau de la el la mine, indiferent. Nimic dedesubt, nimic deasupra noastră. Undeva, pe o treaptă intermediară s-a consumat restul — dragostea, bucuriile simple, grijile mărunte, tristeţea, nădejdea... Nici unul dintre noi nu ştim care-i treapta aceea, ar trebui să le încercam pe toate.
        Şambelanul:
        Teoretic, doamnă, se poate elabora un amplu studiu teoretic. Se poate găsi şi o corespondenţă în artele plastice de exemplu, în muzică, în dans. Să avem încredere în savanţii şi artiştii noştri, sînt dintre cei mai de seamă.
        Regina:
        Să-mi supui spre cercetare operele lor cu prima,ocazie. Căci dacă omenirea începe cu el (indică pe osîndit) şi se termină cu mine (îndreaptă degetul mare în sus) greşeala s-a întîmplat pe parcurs. Fireşte, teoretic se poate relua totul de la început. Ar fi interesant. (Şambelanul aplaudă discret. Se aude un zgomot formidabil) Ce s-a întîmplat?
        Şambelanul:
        Călăul, doamnă. Spune că a terminat cu cel dinainte. Priveşte cu încredere spre tron, Majestate!
        Regina:
        Să nu-l dezamăgim. (Flutură vesel mîna. Lumina de pe osîndit se stinge brusc) În sfîrşit! (Lasă mîna în jos. O zguduie un strănut) Domnule Şambelan, ai grijă să mi se procure de îndată o nouă eşarfă. Să fie moale, călduroasă, dantelata fin, cu un motiv floral în colţuri, trandafiri de preferinţă. Pentru astăzi vă mulţumesc, domnilor. (Se aşează în jilţ. Întuneric total).

CORTINA

(Perpetuum comic ’91, pag. 16)

Vezi toată postarea

Metafizică de buzunar

        Prin 1936, pe cînd încă nu izbuteam să mă conving că trebuie să învăţ carte, cu toate că mergeam regulat la şcoală şi mă sileam să adun doi şi cu doi, unchiul meu Şurub Ionescu mă trăgea adesea în atelierul lui de tinichigerie şi-mi vorbea ore în şir despre marile invenţii şi descoperiri ale secolului în care trăiam. Era un neobosit iscoditor într-ale tehnicii, îl entuziasmau ştirile publicate pe muchie de gazetă, în cîteva rînduri (pe-atunci, ca şi astăzi, invenţiile menite să bulverseze ştiinţa şi destinul oamenilor se rezumau la cinci cuvinte şi trei enunţuri), multe din ideile aflate acolo încolţeau înmiit în capul lui şi fantezia pusă la lucru nu mai avea astîmpăr. Împlinea cu imaginaţia lui ceea ce se înfăţişa prea pe scurt, visa pe marginea realităţii (şi a realizărilor de ultimă oră) cum eu visam să ies cît mai repede din tinichigerie spre a bate cercul pe care nu-l bătusem îndeajuns de-a lungul celor şapte ani de-acasă şi ai străzii noastre.
        — Uite, mecanicii au inventat avionul, telefonul, tramvaiul, zepelinul şi ascensorul..., zicea unchiul meu şi se prefăcea că se prăvăleşte pe spate de admiraţie pentru geniul uman. Gîndeşte-te că astea sînt nimicuri faţă de ce-o să fie şi ce-o să apară pînă la sfîrşitul secolului... Ehee, minuni nu alta...
        — Ce-o să apară? tresăream eu gîndindu-mă că cercul pe care îl mînam cu băţul, va primi cu vremea motor.
        — Dacă ai avea puţină minte, desigur că ai vedea aievea încotro merge ştiinţa, ai întrezări tehnica viitorului.
        Deschideam larg ochii, descopeream că ciocanul de lipit al unchiului şi-a ciobit vîrful şi şi-a pierdut coada izolantă (să-l văd cum îl mai prinde cu mîna, tare mi-e teamă că o să se frigă aprig, ca şi ieri!), reţineam că sub tăiţeii de tablă înghesuiţi într-un ungher unchiul şi-a rătăcit ochelarii (pe care îi va căuta pînă o să-i sară ochii, iar eu nu-i voi spune în veci unde au căzut...), aşteptam cu mare interes să-şi dea drumul, idei proprii pe-această temă n-aveam.
        Unchiul trăgea de pe primus ciocanul de lipit, îşi frigea aprig palma şi alerga la cana cu apă să-şi ostoiască usturimea, apoi începea să viseze la tot ce anul 2000 ne va oferi cu generozitate:
        — Vom călători în avioane de tablă, ne vor lua de-acasă, de pe acoperiş, pe-o scară lungă şi subţire... Te urci într-un vapor de tablă care trece pe rotile de tablă pe strada ta, abia cînd dă de apă, la fluviu, îşi deschide zbaturile şi îşi părăseşte rotilele... Ai ajuns la New-York sau la Buzău, te îmbarci pe-un cărucior de tablă şi motorul de tablă te duce ca fulgerul la hotelul de tablă. Habar n-ai ce fericire e să te tolăneşti într-un fotoliu de tablă, să citeşti ziarul de tablă şi să bei o limonadă dintr-un pahar de tablă... Comod îmbrăcat într-o luxoasă pijama de tablă...
        — Ce nevoie am să umblu pe unde a-nţărcat dracul copiii? l-am întrerupt. Vreau să rămîn acasă, cu mămica şi tăticu’...
        — N-ai decît, cine te alungă?... Închipuieşte-ţi ce atmosferă plăcută în apartamentul vostru, între un pat de tablă, un şifonier de tablă, cu frumoase tablouri pe pereţi.. Din tablă gofrată...
        — Între burlane? am intervenit.
        — Fireşte. Numai că burlanele de atunci se vor afla în interior, ca să nu le lovească ploaia iar rugina să nu le sfarme.. Cărţile şi caietele, din tablă galvanizată, frumos aşezate în rafturi şi-n servieta sau ghiozdanul de tablă... Părinţii îţi vor aduce haine de tablă, mîncare din tablă moale, vei asculta la radio cu galenă muzică de tablă sau, la un patefon de tablă, plăci de...
        — Nu-mi place mîncarea de tablă... Prefer halvaua...
        — Habar n-ai ce gustoase vor fi gogoşile de tablă, plăcintele cu foi de...
        Unchiul detalia pînă la plictiseală: vor apărea poezii de tablă şi filme color din tablă color, bomboane şi fetiţe din tablă, dulci şi aromate (cît de aromată e tabla, mai ales puţin încinsă!), vom vizita expoziţii de tablă şi ne vom plimba prin dese, umbroase păduri de tablă, vopsite cu vopsea de tablă şi pline de tot felul de floricele şi ierburi de tablă. După cum se înţelege, premiul de la sfîrşitul anului şcolar va fi însoţit de-o gingaşă coroniţă de tablă şi de cuvintele mîngîietoare ale profesorilor — toate zumzăind plăcut ca o foaie de tablă trasă pe-un caldarîm... Fumătorii vor fuma ţigări de...
        — Cîtă tablă, atîtea tinichele ruginite! am observat eu. Se va împuţi lumea...
        — Ai tu în cap un alt material mai nobil şi mai universal? s-a supărat unchiul.
        Am stat mult pe gînduri, am chibzuit adînc, în cele din urmă mi-a venit o idee şi am formulat-o pe loc:
        — Ba bine că nu: dacă în loc de tablă am face toate obiectele şi am reînnoi natura cu material plastic? Materialul plastic are o mie şi una de calităţi... Şi unde mai pui că nu rugineşte niciodată, oferind avantajul că supravieţuieşte pe vecie chiar cînd obiectul, maşina, florile sau persoanele confecţionate din plastic şi-au încetat de mult timp existenţa, forma, funcţiunile...
        Unchiul Şurub Ionescu a rămas între burlanele lui cu gura căscată, am înţeles că l-a cucerit visul de plastic şi că pe dinaintea ochilor lui se perindă colorat, ca să nu se stingă multă vreme, largi, nesfîrşite imagini ale unei planete inundate, de la Pol la Ecuator, de plasticul viitorului.

(Perpetuum comic ’91, pag. 4)

Vezi toată postarea

Nuntă cu dar

        De două zile şi două nopţi ţinea nunta. Şova Cotoi îşi mărita fata şi, deh, îi dădea mîna să facă bairam, o singură odraslă avea. Venise aproape tot satul, ba chiar şi din alte părţi, că se dusese vestea şi prin împrejurimi.
        Nuntaşii petreceau, unii sub un cort lung de nu-i ghiceai capătul, alţii în aer liber, că era vară şi-i muia căldura. Curgea băutura şi mîncarea. De mult nu mai văzuseră jepcanii atîtea bunătăţuri la un loc.
        Cu muzica a fost surpriză mare. Şova Cotoi nu voia decît un singur nume: Titi Dreptaciu. Ceilalţi ziceau că nici Iustin Lămîie nu merita lepădat. Tratativele s-au purtat în taină, fiecare parte căutînd să-şi impună preferatul. Pînă la urmă, tot aşa a ieşit, cum a vrut Şova. Şi n-a greşit cu alegerea, deşi Titi Dreptaciu i-a înfipt binişor mîna în chimir, mai să-l doară.
        Spre dimineaţa ultimei nopţi s-a ajuns şi la număratul banilor strînşi, nunta fiind cu dar. Nu fusese fixată o anumită sumă, dădea fiecare cît îl lăsa punga. Erau de faţă părinţii mirelui, ai miresei şi cei doi însurăţei. În cameră domnea liniştea, abia se auzea torogoata lui Titi Dreptaciu, ca un tînguit amar, în descreştere. Numărară de mai multe ori banii. Teancul, îngroşat, nu se lăsa cuprins cu degetele unei singure mîini. Mirele împinse hîrtiile albastre la mijlocul mesei. Şova întinse braţul. Scaunele scîrţîiră. Apucă Şova cam treisferturi din grămadă. Tatăl mirelui îngălbeni. Se ridică în picioare. Şova — la fel. Începu să explice: cheltuieli, prea multe cheltuieli, nu mai are o leţcaie. La viitorul copiilor nu se gîndesc? Tatăl mirelui, decise: pe din două! Pînă să mai scoată careva vreun sunet, mama mirelui se repezi şi-i smulse lui Şova teancul de bancnote. Mireasa leşină subit. Mirele îşi dezveli bustul, rămînînd în maiou. Muşchi pietroşi îi dungau pielea arămie.
        Titi Dreptaciu lăsă torogoata şi trecu la microfon:

Şapte nopţi am tot umblat 
Să te prind cu unu-n pat...

        Şova înşfăcă taburetul. Mama mirelui scăpă bancnotele pe covor. Se aruncară toţi să culeagă, în afară de mireasă, care zăcea lîngă colţul dulapului. Adunau la nimereală, îndesînd în buzunare, în sîn, în ciorapi... Şova îşi băgă un foştomoc în gură, cît pe ce să se sufoce, dacă nu-l salva tatăl mirelui, aplicîndu-i un lat de palmă în ceafă, de scuipă banii drept în mîna întinsă a ginerelui. Într-un tîrziu, se ridicară gîfîind, îşi neteziră costumele, aranjară cît de cît mobila răsturnată, apoi se reaşezară la masă. Mirele luă pe el cămaşa, mireasa se trezi din leşin, iar Şova deschise discuţia. Se referea la viitorul copiilor ce trebuiesc ajutaţi la pornirea în viaţă, şi îşi exprima toată încrederea în posibilităţile lor nelimitate.
        Tatăl mirelui, la rîndul său, ţinu un discurs despre cinste şi modestie, dîndu-le tinerilor căsătoriţi exemple frumoase de căsnicii reuşite. Apoi, părăsiră camera, reluîndu-şi locurile pe la mese. Zîmbeau îngăduitori şi răspundeau politicoşi la saluturile şi urările venite din toate părţile.
        Şova se duse întins la Titi Dreptaciu şi-i lipi de frunte o hîrtie de o sută, rugîndu-l să-i „tragă" una de jale, că-l roade sufletul de bucuria ce-o trăieşte.
        Peste întreaga zumzăială, se înălţă din nou vocea de aur a lui Titi Dreptaciu:

Ce-ai făcu, Lola, cu mine?
Numai tu îmi eşti în gînd.
De ce fugi tu de la bine
Şi mă laşi în drum plîngînd?...

(Perpetuum comic ’89, pag. 125)

Vezi toată postarea

Pe malul Aheronului

        „Cum soseau, stăteau să-i treacă dincolo şi, din dragostea de ţărmul celălalt, îşi întindeau mîinile".
Virgiliu — Eneida, Cartea a şasea

        Trecuse miezul nopţii. Burniţa dintr-un cer care se bănuia imens şi negru. În faţa Gării de nord se desluşeau mogîldeţe cu trupurile subţiate de umbre, cînd înfrigurate unele într-altele, cînd risipindu-se ca pentru a-şi lua unele altora înainte. Trecu un taxi, luminînd fugar feţele resemnate. În urmă făpturile, învălmăşite pentru o clipă, amuţiră iarăşi. Ceasul cel mare al gării petrecu încă o jumătate de oră. Din capătul străzii se apropie un alt taxi care opri la peron, ceva mai încolo. Nefericiţii îşi înşfăcară bagajele şi se năpustiră, înconjurînd maşina. Ciorchini de mîini se încălecară pe mînerele portierelor, înăuntru şoferul aprinsese lumina şi-şi număra banii, fără să se sinchisească de îmbrînceala lor. Abia după ce îşi aşeză teanc şi cu migală bancnotele în buzunar, deschise portiera. Făpturile îl priviră cu sfiiciune, îndîrjindu-se să fie mai aproape.
        — Sînteţi liber? îndrăzni unul, făcînd un pas nainte.
        — Nu-mi arde de glume proaste la ora asta! şuieră şoferul.
        Acela se retrase, pierdut. Îi luă locul un altul, cu gulere de blană şi valiză diplomat.
        — Încotro?
        — În Piaţa Unirii! veni răspunsul, gîtuit de emoţie.
        — Prea aproape, pufni şoferul. Altu’!
        — Militari! se auzi o voce din mulţime.
        Şoferul socoti cîteva clipe.
        — Bun! hotărî. Cine-i pentru Militari, să treacă-n partea asta. Restul, la o parte!
        Braţele se scurseseră moi de pe portierele maşinii. Sufletele alungate se retraseră-n tăcere. Rămaseră cinci bărbaţi, înconjuraţi de-un maldăr de bagaje.
        — Sînteţi împreună? iscodi şoferul.
        Nu erau.
        — N-am decît patru locuri în maşină! continuă, sec.
        Cei cinci nu se clintiră. Îşi scoaseră piepturile înainte, aşteptînd cu teamă. Şoferul făcu cîţiva paşi prin faţa lor, cercetîndu-i la lumina ceţii. Se opri în faţa unuia ce tremura într-un palton subţire, cu poalele ferfeniţite.
        — Tu! spuse. Dă-te deoparte!
        — Fie-vă milă, strigă nefericitul, întinzînd braţele spre dînsul. Aştept de două ceasuri...
        Şoferul nu răspunse, aşteptînd opinia publică să-şi spună cuvîntul. Ceilalţi reacţionară cu promptitudine, îmbrîncindu-l pe îndărătnic. Năpăstuitul, poticnindu-se în poalele mantalei, se trase îndărăt cu valiza lui de lemn. Şoferul privi toată scena mulţumit, cu mîinile în buzunare. Apoi se îndreptă din umeri.
        — Ăştilalţi patru! spuse scurt. Încolonarea!
        Trecură cu iuţeală unul în spatele celuilalt, sărind peste bagaje.
        — Nu aşa! În ordinea înălţimii...
        Se reaşezară, potrivindu-se în pripă.
        — Voi doi, ordonă şoferul spre cei mai înalţi. Urcaţi bagajele-n maşină!
        Apoi se îmbulziră înăuntru. Unul mai bondoc profită de învălmăşeală, strecurîndu-se în faţă. Şoferul porni, declanşînd aparatul de taxat. După vreo zece minute în care pasagerii îşi făcură curaj, unul din ei îndrăzni:
        — Nu credeţi că ne îndreptăm spre o direcţie opusă?
        — Trebuie să fac plinul, răspunse şoferul.
        — Tocmai în partea cealaltă a oraşului?
        Omul de la volan nu se sinchisi şi protestul fu redus la tăcere. Urmăriră, strînşi unii într-alţii, conul de lumină pasageră al farurilor. În cele din urmă taximetristul opri, parcînd cu meşteşug în faţa staţiei de benzină.
        — Daţi-vă jos! spuse. N-am voie să pun benzină cu călători înăuntru.
        Fără să crîcnească cei patru se năpustiră afară, încolonîndu-se pe trotuar.
        — Acuma nu e nevoie, le aruncă şoferul, trecînd pe lîngă ei.
        Umplu pe îndelete, apoi intră în cabină unde se întreţinu cordial cu dispecerul, în timp ce pasagerii, neîndrăznind să intre în maşină, se strîngeau sub pulberile umede.
        După mai bine de un sfert de ceas şoferul apăru şi le făcu semn să urce. Se înghesuiră, ţinîndu-şi de cald unul altuia. Omul învîrti cheia în contact dar motorul nu răspunse în nici un fel.
        — A obosit bateria, constată. N-am ce vă face, maşina trebuie împinsă. Daţi-vă jos!

        Pasagerii ţîşniră afară, încolonîndu-se cu paşi mărunţi şi repezi.
        — Ce faceţi? strigă şoferul, coborînd geamul. Treceţi în spate şi cînd vă fac semn, împingeţi toţi odată.
        Apăsă ambreiajul; călătorii se încordară, icnind. În cele din urmă motorul porni, pîrîind. Taxiul o luă ceva mai repede. Călătorii, derutaţi, începură să alerge în spatele maşinii. Vlăjganul primul, ţin în aproape, iar ceilalţi răsfiraţi pe şosea, alergînd din răsputeri.
        — Aşteptaţi-mă! striga disperat bondocul, ţinîndu-şi cu o mînă căciula şi agitînd-o pe cealaltă.
        După vreo două sute de metri taxiul frînă brusc. Vlăjganul, luat prin surprindere, se lungi pe capotă. Apărură şi ceilalţi, abia trăgîndu-şi sufletul. Se strecurară înăuntru, năduşind. Bondocul se prăbuşi pe bancheta din faţă, adunîndu-şi puterile pentru un zîmbet cît mai amabil.
        — Altfel se oprea din nou, lămuri şoferul.
        — Face bine puţină mişcare, întretăie grăsunul, cu ochii peste cap.
        Taxiul coti pe nişte străzi lăturalnice. Pe contor preţul urca fără milă. Dar asta, fără îndoială, conta mai puţin.
        — O ţigară! ceru şoferul.
        Se îmbrînciră unul pe altul, căutînd să-şi facă loc ca să se caute prin buzunare. Bondocul, mai degajat, scoase la iuţeală un pachet de ţigări americane şi săltă două ţigări, să fie la îndemînă. Şoferul prinse o ţigară în vîrful buzelor şi păstră pachetul, aruncîndu-l pe bordul maşinii.
        Unul din spate se aplecă peste banchetă.
        — Nu vreţi să opriţi puţin? întrebă. Aş vrea să cobor, dacă se poate...
        — Nu se poate! i-o reteză şoferul. N-o să opresc după cum i se năzare fiecăruia!
        Acela se ghemui la locul său, intimidat. Totuşi, cînd cifra se rotunji la o sută de lei, şoferul, înduioşat, trase pe dreapta. Opri contorul, arătînd cifra.
        — O sută de lei de căciulă!
        Patru bancnote i se aşezară cuminţi în palmă din partea a tot atîtea căciuli.
        — Şi acuma daţi repede bagajele jos!
        Săriră şi înşirară la iuţeală valizele în mijlocul străzii, prin băltoace, în timp ce taximetristul îi stimula, ambreind vîrtos.
        — Daţi-i zor! strigă, prin geamul portierei.
        — Gata şefu’! se grăbi vlăjganul, apropiindu-se. Gata! Oricînd mai aveţi nevoie de noi, vă servim cu plăcere.
        Rămaseră respectuoşi, cu căciulile în mîini, fără să se clintească din calea stropilor pe care taxiul, demarînd în trombă, îi stîrni.

(Perpetuum comic ’89, pag. 87)

Vezi toată postarea

Balada lui Ilie de la sculărie

după o anecdotă cunoscută

Cică-ntr-o uzină dintr-un mic oraş 
a venit un lider din străinătate, 
gazdele cu dînsul se purtau gingaş, 
ca să-i intre-n voie, le făceau pe toate.

Vizitînd străinul secţiile lor, 
s-a oprit deodată şi cu bucurie 
arătă spre-un simplu, vîrstnic muncitor: 
Ăsta nu-i Ilie de la Sculărie?

Iar oficialii tare s-au mirat 
de această faptă, totuşi, peste poate, 
şi l-au pus pe listă neîntîrziat 
ca să plece grabnic în străinătate.

A ajuns la Roma c-un autobuz, 
după ce un vameş, fir-ar el să fie, 
fără ezitare cică le-ar fi spus: 
Ăsta nu-i Ilie de la Sculărie?

Iar la Roma, papa însuşi i-a primit, 
i-a tratat amabil cu-un pahar de apă 
şi era şi dînsul parcă fîstîcit, 
neştiind-o totuşi de unde s-o-nceapă.

Dar ca orice papă, a găsit un drum 
şi pe unul gureş, vocea lui mlădie, 
l-a-ntrebat cu-n tandru scîrţîit postum: 
Dînsul nu-i Ilie de la Sculărie?

Observînd acestea, cei îndrituiţi, 
care mersul lumii zilnic îl veghează, 
s-au simţit datornici, lui Ilie, bliţ 
să-i organizeze şi o mică pază.

Cînd erau la papa, Doamne, ce necaz, 
unul dintre paznici leşină afară, 
medicii de gardă îl făcură treaz 
şi motivul bolii toţi îl căutară.

„Poţi cumva şi nouă tu să ne explici 
cauza din care ai căzut în luptă?" 
„Domnilor, v-aş spune: cum stăteam aici, 
încordat în veghea asta ne-ntreruptă,

A trecut regina Angliei pe aci, 
cu-o suită mare şi cu protocoale, 
m-am retras în umbră, spre-a nu stingheri 
şi-am simţit genunchii cum îmi pică moale.

Cînd am auzit-o cu cît interes 
îşi întreaba Curtea că ar vrea să ştie 
cine-i bătrînelul purtător de fes 
de lîngă Ilie de la Sculărie".

21 august 1988,
Baia-Mare - Ciucea

(Perpetuum comic ’89, pag. 48)

Vezi toată postarea

Centenar Mihai Eminescu

UN APENDICE

        O sută de ani de blîndă aşezare a Cuvîntului său în tipare veşnice; o sută de ani de cînd noi am devenit mereu alţii, întorcîndu-ne chipurile după umbra sa strălucitoare, veghind ca o lespede a eternităţii; o sută de ani de la moartea lui însemnînd o sută de ani de la naşterea noastră, de la clipa aceea de cumplită graţie cînd trupul său a ieşit din fiinţa fizică şi s-a însingurat pentru totdeauna pe un drum ce duce spre Orion şi nu se mai întoarce de la el...
        E greu să spargi înclinaţia legitimă spre evlavie a acestei ore cînd orice, în afara tăcerii senine, poate fi un semn de prin nimic iertat sacrilegiu. Ştim asta şi ne cutremurăm. Revista noastră, din unghiul rostului ei, îşi îngăduie, cu gîndul că-i va fi absolvită îndrăzneala, să amintească, la acest ceas de cumpănă aniversară, că Eminescu a fost un întemeietor şi în genul umorului liric, al satirei şi pamfletului, mai ales: a trecut şi pe aici şi a înălţat un zid temeinic. Ironia sa, desprinsă fin din coasta Witz-ului romantic, a muşcat cu sfîntă patimă din dogmele în floare ale epocii — model de impecabil militantism; exemple se găsesc cu duiumul, de la Junii corupţi la Scrisori, de la Epigonii la Împărat şi proletar, de la Rugăciunea unui dac la Veneţia etc. Descoperind în femeie, aşa cum se spunea, „copia imperfectă a unui prototip irealizabil", poetul îşi va desfăşura spiritul după topica inflamantă a sarcasmului, „Madona dumnezeie" lăsîndu-l pradă acelei suferinţe dureros de dulci pe care a numit-o în atîtea felurite înfăţişări de sublimă zodie a nenorocului (Amorul unei marmure, Venere şi Madonă, Mortua est!, Înger şi demon, Despărţire, Scrisoarea V, Luceafărul, S-a dus amorul..., Adio, Pe lîngă plopii fără soţ..., Te duci..., Din valurile vremii..., Nu mă înţelegi etc.).

        Tangenţe, deşi relativ vagi, cu o accepţiune mai largă a noţiunii de umor vor avea şi cele cîteva pasteluri iscate tot de pricini amoroase. Blestemele erotice, topite în fluiditatea melancolică a romanţei, trec acum prin alte distilări afective: natura atrage ca un narcotic, codrul şi lacul îşi destind, protector, elementele, vietăţile se hîrjonesc într-un feeric hazliu, îndrăgostiţii se îmbată cu metafore moi şi convorbesc într-o limbă graţioasă, diminutivală, ce nu exclude, evident, acea modulaţie de umor implicit pe care o emană orice stare de prosperitate, de plin sufletesc, de expansiune benignă a firii (Făt-Frumos din tei, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, Călin, Povestea codrului, Povestea teiului, O, rămîi, Atît de fragedă..., Freamăt de codru etc.).
        Mult mai în rare rînduri, în şi mai rarele prilejuri de împăcare cu lumea, versurile eminesciene sînt invadate de imaginile fulgurate aproape bonom ale unui univers patriarhal, pastelat cu discreţie ori îngroşat chiar, în tuşările suculente ale domesticului (ca în Cugetările sărmanului Dionis ori Antropomorfism). Poate cele mai interesante revelaţii le vom avea însă scotocind printre manuscrisele poetului unde vom găsi, îndrumaţi de acribia lui Călinescu, alte probe importante ale dimensiunii umoristice eminesciene. Mă refer în speţă la proiectele dramatice ale poetului şi la comedii în primul rînd. Astfel, Eminescu a părut în destule rînduri tentat de scrierea unor comedii sau a unor drame incluzînd bine conturate secvenţe comice. E vorba, de exemplu, de personajul Cenuşotcă din piesa cu acelaşi nume, narînd povestea unui uşor deviat urmaş al Muşatinilor, înconjurat, alături de notorietăţi ale epocii, şi de eroi de vădită structură comică, precum Pepelea, Hagi Manuk Balamuk sau Avram Nespalat (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, Ed. pentru literatură, 1969, p. 139 şi urm.). O altă comedie, schiţată abia, s-ar fi numit Văduva din Ephes. Judeţul împăratului ar fi fost dramatizarea unui basm destul de picant ca anecdotică şi iaraşi cu abundenţă de personaje comice (Strolea, Pepelea, Haplea, Baba Cassandra, Ermolachiu Chisăliţă). Călinescu: „O altă idee de poveste bufă, cu un rege de tipul Pantalone, Infamia, cruzimea şi desperarea în peştera neagră şi căţulie proaste, sau Elvira în disperarea amorului, poate fi desigur o simplă glumă momentană, o parodie de care sufletul poetului s-a descărcat în taină punînd-o pe hîrtie, nu-i mai puţin adevărat însă că, aşa neînsemnată şi plată cum e, accentuează latura burlescă a operei, în genul verde, popular" (op. cit., pag. 154). Pe un consistent comic (cel puţin) onomastic va miza preconizata comedie în trei acte Gogu Tatii, avînd cele mai substanţiale personaje în Gogu Tatii (fiul lui Stratomir Frige-Linte), boierul Subpapuc, doctorul Napoleon Pătărlăgică (subprefect al plasei Desbrăcătoreni) etc.

        Hîrtiile abandonate ale poetului conţin şi alte surprize, cum ar fi această epigramă: „Nu faci efect. Nesimţitori/ Rămîn cu toţii? Fii pe pace:/ Cînd piatra cade-n mlaştină, / Ea nici un cerc nu face". În alt loc, Eminescu parodiază harnic pe Homer, într-un text foarte vioi şi îmbibat de multe aluzii la contemporani. În aceeaşi sferă a ludicului se înscrie şi o asemenea trăznaie lexicală: „Cînd aduce blonda Liză/ Socoteala unei vedre,/ Universul cristaliză/ Hexacontetraedre!" Simpatic e şi acest elogiu al berii şi al fanatismului jocului de biliard dintr-un text (La Quadrat) surprinzător de ocolit de cercetări şi despre care Călinescu scrie, în inimitabilul său stil, că are „miros potatoric de societate goliardică" (op. cit., p, 313): „Înger în patru colţuri, o stea cu barbă lungă,/ Cine-a ştiut vreodată că tot ce eu iubeam/ E-un dramaturg puternic dar fără bani în pungă,/ Un paralelogram?/ E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează,/ Ce se consumă-n asuri şi joacă la hazard,/ Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază,/ Să doarmă pe biliard,/ Adeseori în noapte văd umbra lui fatală,/ În mînă cu o halbă, în gură c-un cîrnat,/ În buzunări cu chifle şi subsuori o oală/ Şi rîde — pînă-i beat./ Visarea sa un şniţel, gîndirea sa o bere,/ Să bea etern, acesta e visul lui ciudat —/ Ş-odată auzi-vom că-n cruda lui durere/ În bere s-a-necat..."
        Atunci cînd scriem despre marele nostru poet ar trebui, poate, să încorporăm în apertura geniului său, fie şi numai sub un modest asterisc rătăcind prin subteranele unei opere altfel din cu totul alte resurse izvorîndu-şi forţa, şi apendicele umorului care, de va fi existînd fie şi sub linia fragilă a unor schiţe, merită orice încumetare analitică. E şi ideea pe care s-a bizuit gestul revistei noastre.


CĂLIN (FILE DIN POVESTE)

...Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine? 
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine, 
Pînă văd păinjenişul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod. 
Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, 
Ca să coacă pentru nuntă şi plăcintă şi colaci; 
Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, 
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. 
Iată vine nunta-ntreagă — vornicel e-un grierel, 
Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel; 
În veşmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec 
Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cîntec; 
O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, 
Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur; 
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. 
Vin ţînţarii lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii, 
Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii. 
Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, 
Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten; 
El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: 
— Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.

(Perpetuum comic ’89, pag. 3)

Vezi toată postarea

Epigrame IV (pc88)

Meditaţie amară

O spun lucid, iau martori zeii, 
că frumuseţea-i iad sadea: 
E primul dar făcut femeii 
şi primul care i se ia...

Un chirurg

De cînd aicea a venit, 
el a făcut tot ce-a putut;
e drept, spitalul s-a golit, 
dar cimitirul s-a umplut!

Bilanţ profesoral

În viaţă eu m-am străduit 
să-nvăţ pe-elevi ortografie; 
cu unii nu am reuşit, 
inspectori, totuşi, pot să fie!

Of, poşta...

O veste rea, cinstit să fiu, 
eu o trimit recomandată, 
că ori soseşte prea tîrziu, 
ori nu ajunge niciodată...

Unor lozincari

Să pară progresişti, ţin minte 
că unii din a noastră urbe 
au pus lozinca „Înainte!" 
pe străzi, şosele, chiar şi-n curbe!

(Perpetuum comic ’88, pag. 144)

Vezi toată postarea

Videocircuit

        Vică este dărîmat dar fericit. Priveşte cu ochi roşii, peste care pleoapele cad mereu — i-ar cădea şi capul dacă nu şi l-ar sprijini în pumni — la colegii de birou, care dormitează visînd nechezolul sau ceaiul verde de la ora 10. În sfîrşit, e şi el în circuit. Casetele recuperate dimineaţă, la ora 6, în staţia Kogălniceanu, de la o jună blondă, obosită, se află în birou, încuiate. Ieri, la ora 14 fix, le-a predat, în aceeaşi staţie, unui individ mustăcios, contra alte două casete — el nu are video — cu care a fugit la fostul coleg de liceu — Popescu — care are un frate vaporean şi video — unde au vizionat, pe sărite, căci nu aveau la dispoziţie decît trei ore, nişte concerte de muzică „ultra" şi ceva filme tari. Apoi a sprintat, cu un taxi, pînă în faţa Circului de stat, a schimbat cele două casete cu un student de la I.E.F.S., sportiv de mare performanţă — şi-a dat seama după cum i-a spus „Ţîcă, dacă la ora 22 fix nu eşti cu ele în faţă la Favorit ţi-am luat gîtu’" — ceea ce l-a determinat să rostească un angajament gîtuit de emoţie. La tovarăşul Băloiu — responsabilul restaurantului intim şi familial Mărul de aur — unde a dus casetele, nu a avut loc decît pe un carton cu sticle de Wyborowa (goale), fapt care i-a cauzat anumite dureri fizice, dar şi morale, ca să zicem aşa, căci nu a văzut decît un sfert din ecranul Sharp-ului. „Mintea gimnastică" a întîrziat vreo trei sferturi academice, nici măcar nu şi-a cerut scuze, dar i-a dat în schimbul mitocăniei marfă bună, cu care s-a prezentat tocmai dincolo de Podul Băneasa, la domiciliul unei stewardese reformate, unde, într-o companie de oameni ce au atingere cu intelectualii şi cu limbile străine, a rămas pînă dimineaţa.

        Acum, aşteaptă deschiderea discuţiilor la care în sfîrşit, poate participa în cunoştinţă de cauză, neîndrăznind totuşi să ia primul cuvîntul. Ca de obicei, Luţa Pîrlog — care are bărbatul plecat cu Arcom-ul — atacă prima: „Mi-au adus nişte chestii, copii! Unu’, nu ştiu cum îi zice, cu un tip care vorbea cu un creier... Vorbea şi plîngea, al dracului, da şi nevastă-sa, scorpie, a vrut să-i bage creierul la cuptor!" „Vax! Am văzut ultimu’ Brusli, are de toate, cafturi, tipe, chestii... Maşini automatice, ne-a lăsat ţuţ!", intervine Lică Moman, care totdeauna are pretenţia că e cu un minut mai deştept ca toată lumea. „Da cum îi zice, bă Lică, la ultimu’ Brusli ăsta să-l fac rost şi eu?" „Nu ştiu, bre, nea Merlă, da e ultimu’!" „Ultimu’, ultimu’, iar ai dormit la generic, nici nu ştii la ce te-ai chiorît! Uite, noi văzurăm Extrocistu’, am crezut că ne vărsăm fierea... Da a fost bun. Psihologic!" „Cunoaştem genul — nu se lasă Moman. Să-l vezi p’ăla de se transformă unu’ în lup şi în combinaţie c-o pipiţă, care face pe sora de spital, rad o groază de oameni nevinovaţi!" „Da’l împuşcă pîn’ la urmă!" „Îl, îl, da cîte victime a făcut ei". Mimi de la registratură oftează, sau cască, nu are importanţă: „Nouă ore ne-am uitat la serialul ăla, „Preţul succesului", a fost şi la noi la teveu, da’ nu se compară!". Moman se arată contrariat. „Păi ce? Au schimbat actorii? Subiectul?" „Nuuu, da e aaltcevaaa să-l vizionezi tot odată!" „Era subtitrat?" „Nu draaagă, englezeşte, am înţeles perfeeect. De un an de cînd facem video s-a prins ceva şi de mine, că în şcoalăăă..." „Eram prima la limbi străine" — reiau toţi în cor. Mimi, fată bună, nu se supără, doar oftează, sau cască, şi trosc capul îi cade pe hîrţoage şi adoarme instantaneu. „Io am adormit la ăia care dansează stînd în cap!", recunoaşte Mişu Georgescu, dovedind fair-play. „Era patru dimineaţa, ce dracu, şi nevastă-mea nu se mai sătura." „Dom’le da ăla cu marţienii ăia de se cafteau cu indienii îl are cineva?"

        Vică îşi dă seama că a văzut ceva cu extratereştri, la stewardesă, sau nu, la tovarăşul Băloiu, dă să deschisă gura dar realizează că nu-şi aminteşte nimic. Moman îl reperează însă şi-l ia repede: „Ia zi, bre, Vică, ziceai că ai intrat în circuit. Sau a fost hohă?" ,Am intrat, am..." „Păi, toarnă ce-ai văzut!"
        Pe Vică îl trec toate apele, pe retină îi vin frînturi de filme, de show-uri, lovituri de karate, împuşcături, maşini răsturnîndu-se sau luînd foc, femei cu o ţinută sumară, bărbaţi cu umeri laţi şi capete mici, avioane ultra-sofisticate, punkişti, actori cunoscuţi, necunoscuţi, în cap îi sună cuvinte neînţelese, e cuprins de ameţeală, biroul se învîrte cu el, colegii rîd, „Heee, n-ai văzut nimic!" „Ai dormiiit, acasă, în pătiiic, bebeluşuleee!" „Vinzi gogoşi, ai?".
        Cu un efort suprem şi disperat Vică se ridică în picioare, cu cîte o video-casetă în fiecare mînă, şi strigă: „Helău mister Semaca, mai neim iz Lăscărică, aim Vică, ies video, pam-pam, jjj, biu, biu, heelp, hau, hau, hau..." E în picioare pe birou, nu mai poate fi temperat, latră, împuşcă şi cîntă. Cei mai bărbaţi dintre colegi, ajutaţi şi de alţi inimoşi, de prin birourile vecine, reuşesc să-l imobilizeze. Mimi, oftînd, formează un număr telefonic din trei cifre iar Mişu Georgescu, om citit, mormăie mai mult pentru sine: „A intrat şi el în circuit, ce să-i faci... Vedi video e poi...".

(Perpetuum comic ’88, pag. 73)

Vezi toată postarea

Sertarul

        De cîte ori privea îndemnurile scrise pe cartoane mari, atîrnate pe pereţi, Popică se întreba ce căutau ele aici, în Biroul micilor consumatori. Ce le trebuia celor patru funcţionari din birou să citească inscripţii de felul: Tovarăşi! Îndeplinirea sarcinilor de serviciu e o datorie, ba mai mult, o plăcere; Jos parazitismul!, „Sportul — prietenul organismului nostru," şi altele de genul acesta care pur şi simplu tapetau pereţii. Mai era una care nu încăpuse în altă parte decît în diagonala tavanului şi asta îi stîrnea cea mai mare nedumerire: Să spunem un „Nu hotărît bacşişului" care ajunsese cu siguranţă aici printr-o repartiţie greşită în loc să fie trimisă la restaurantul Brotăcelul de aur sau la cooperativa Amicii tunsului. Funcţionarii din acest birou îşi îndeplineau exemplar sarcinile de serviciu, dădeau jos cu parazitismul ori de cîte ori aveau ocazie. În pauza de la ora 11 preferau să facă genuflexiuni şi flotări decît să bîrfească şi să fumeze pe coridoare şi spuneau un „Nu hotărît bacşişului", chiar dacă pentru a silabisi inscripţia respectivă trebuiau să-şi dea binişor capul pe spate. De data asta însă lui Popică nu-i mai ardea să despice firul în patru în legătură cu prezenţa în biroul lor a unor astfel de devize. Funcţionarul model şi ireproşabilul tată de familie Popică avea o problemă mult mai gravă de dezbătut cu sine însuşi. Degeaba cei trei colegi ai să se prefaceau că studiază de zor o statistică sosită de la centrală: ştia cu siguranţă că mintea lor e numai la el şi la cazul lui nenorocit.
        Cu o zi în urmă directorul Paraschivescu îl prinsese pe subalternul său Popică dormind în sertar. Era un caz fără precedent în instituţie şi în curînd întregul personal muncitor nu discuta decît despre această nemaipomerită abatere de la normele de serviciu. De mai multe zile, pe la ora prînzului, pe Popică îl apuca un somn năpraznic, pe care nu-l putea birui nici dacă se ciupea îngrozitor de pulpele grăsuţe, nici vîrîndu-şi sub şezut pioneze Flaro de cele mai mari dimensiuni şi nici dacă îşi scotea ochelarii şi se căznea să-şi ţină cu degetele pleoapele care se făceau parcă de plumb şi se-nchideau ermetic. Iar ca panica să fie într-adevăr de proporţii, simţea că se face din ce în ce mai mic, din omul scund şi dolofan. Întruchipare a celei mai desăvîrşite respectabilităţi ajungea să nu depăşească în înălţime un creion. Popică înregistra la început toate aceste transformări cu spaimă, pentru ca apoi să se împace cu situaţia şi totuşi, mai păstrînd un rest de pudoare, înainte de a adormi de tot, se rostogolea în sertar unde îşi găsea un culcuş cît mai convenabil printre peniţe redis şi ascuţitori, se învelea cu un ziar judeţean — cel mai mult îi plăcea să aibă în faţa ochilor rubrica sportivă. Colegii lui nu-şi dădeau seama de această uimitoare metamorfoză: birourile erau aşezate unul în spatele altuia, ca băncile într-o clasă, pentru ca funcţionarii să nu se privească drept în faţă şi să aibă chef de vorbă. Popică era ultimul în acest şir şi dacă el îi putea vedea pe ceilalţi, aceştia nu-i puteau zări mişcările decît dacă se-ntorceau, lucru care se petrecea foarte rar.


        Timp de cîteva zile se repetase povestea asta şi Popică dăduse vina pe oboseala acumulată în concediu cînd în loc să se ducă la mare sau la munte — sindicatul îi oferise bilete în locuri deosebit de agreabile — se apucase să-şi zugrăveasca apartamentul, împreună cu un prieten din armată. Degeaba dormea el întreaga noapte iar dimineaţa bea cafele tari în locul ceaiului cu puţin zahăr şi multă lămîie pe care îl sorbea de obicei. Către orele 12 se micşora şi se prăbuşea în somn. Se resemnase deja cu situaţia asta şi chiar luase dintre jucăriile fetiţei sale un pătuţ şi o plăpumioară pe care le pusese în sertar, ca să-i fie somnul mai lin. Nu dormea mai mult de o oră iar cînd se trezea, se găsea din nou instalat la biroul său şi calcula curba producţiei nete ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
        Dar ieri directorul Paraschivescu intrase în birou intempestiv. Aşa intra el de obicei în orice încăpere din instituţie de parcă ar fi dorit să surprindă vreo fărădelege săvîrşită de funcţionari. Şi-a rotit ochii prin cameră în căutarea a ceva care să-l irite şi zărind scaunul lui Popică gol întrebă sever unde e acesta. „S-o fi dus să bea apă", se încumetă unul din colegi să îngaime, dar nu reuşi să spună mai mult fiindcă directorul îl ţintui sub o avalanşă de cuvinte: „Mi-e să-mi răspunzi precis şi sincer la întrebări, nu să te eschivezi cu ajutorul digresiunilor dumitale... Unde-i Popică?" Nimeni nu ştia nimic. Directorul se încăpăţînase să-l aştepte şi se plimbase furios prin cameră, ca un leu în cuşcă, potrivit expresiei tradiţionale. Aşa l-a descoperit pe Popică în sertar. Mai întîi s-a holbat, vinele de la tîmple i s-au umflat de credeai că în curînd or să plesnească apoi, scoţînd pătuţul în care funcţionarul său gîngurea ca un prunc nevinovat, a urlat de s-a auzit în toată instituţia: „Ce-i asta?" La care Popică, speriat de zgomot, s-a trezit brusc, a dat plăpumioara deoparte şi s-a pomenit la dimensiunile lui normale în faţa şefului: dîrdîind de spaimă: bună ziua, tovarăşe Paraschivescu... Colegii lui încremeniseră şi ei de groază; mai mult îi speria ceea ce avea să urmeze decît faptul că fuseseră martorii unei scene incredibile. Imediat ce şi-a revenit din uluială directorul a ieşit pe coridor şi a ţipat: „Adunarea".
        Cînd toţi şi-au ocupat locurile, în sala de şedinţe, directorul, aflat pe un mic podium, unde se găseau o masă şi un scaun, a izbucnit clocotind de indignare
        — N-aş fi crezut niciodată că în instituţia noastră, unde am vrut să promovez principii noi, s-ar putea oploşi un speciment ca Ion I. Popică. E un caz incompatibil cu eforturile noastre de a construi o viaţă curată şi demnă. Iată, tovaraşi, acest individ îşi permite ca în timp ce sutele de oameni ai muncii de la noi nu ştiu ce să mai facă pentru a-şi îmbunătăţi calitatea muncii, să doarmă! Şi încă în ce condiţii! În sertar! Ce ruşine! Ce rămăşiţe mic-burgheze ascunzi în sufletul dumitale Popică? Pe cine crezi că păcăleşti adoptînd o astfel de atitudine? Ne înşeli pe noi? Înşeli societatea aflată într-un nou stadiu de dezvoltare? Pe tine te înşeli, amărîtule! Nu poţi să beneficiezi de bucuria celor harnici care, privind în jurul lor, pot să spună cu mîndrie: am contribuit la edificarea unei noi lumi. Tu ce-o să laşi în urma ta Popică? Un pătuţ şi o plăpumioară pe care nici măcar nu ţi le-ai confecţionat singur ci le-ai sustras din jucăriile unei minore. Se vede pe ele eticheta rămasă de la fabrică.
        Directorul a vorbit vreme îndelungată. Şi alţi oameni ai muncii au condamnat cu vehemenţă fapta lui Popică. Într-un elan de mărinimie au hotărît să-i acorde totuşi o şansă: aceea de a se pedepsi singur.
        După şedinţă Popică a rătăcit îndelung pe străzi pînă cînd şi-a dat seama că trecătorii întorc capul după el şi că tot orăşelul e la curent cu ce i s-a întîmplat. S-a refugiat mîhnit într-un parc dar şi acolo o ciocănitoare care perfora copacii parcă zicea: „Aha! Dormi în sertar! Le tragi clapa! Aha!" De-abia tîrziu în noapte s-a întors acasă. Nevasta avea ochii roşii de plîns. I-a pus în faţă mîncarea neîncălzită şi a dispărut în dormitor unde a început să bocească din nou. Doar fata lui, trezită de zgomot, îi şopti în mare taină că, dacă are nevoie, poate să-i mai împrumute un pătuţ şi o plăpumioară.


        Acum stă la birou şi nu ştie încotro s-o apuce. E clar că nu mai poate să rămînă în acest loc de muncă unde i s-au împlinit multe din idealurile tinereţii. Nici măcar în oraş. N-are chef să audă strigîndu-se după el, aşa cum a auzit de dimineaţa o ceată de copii: „Somnul în sertar/ Te face sprinţar!" N-are chef să mai asculte comentariile colegilor care, deşi veniseră la serviciu ca de obicei cu un sfert de oră înainte de începerea programului, se grăbiseră să pufnească dispreţuitori: „Acum o face pe zelosul".
        Da, da, îşi va da imediat demisia şi va pleca într-o altă urbe.
        Popică îşi scrise cît mai caligrafic cu putinţă demisia şi ieşi din birou urmărit de privirile celor trei colegi care abia aşteptau să-l foarfece în absenţă. Se îndreptă spre cabinetul directorului ţinînd coala de hîrtie ca pe steagul alb al unui învins. Secretara îl informă sec că directorul lipseşte pentru cîteva clipe dar că poate să intre în cabinet ca să-l aştepte.
        Popică fu uluit de atîta amabilitate care avea însă o explicaţie simplă: secretarei nu i-ar fi convenit să împletească sub ochii lui la un pulovăr început în timpul însămînţărilor de primăvară şi care, datorită multiplelor sarcini de serviciu, nu era gata nici acum, cînd începea recoltatul porumbului.
        Aflat în biroul impozant unde pe pereţi nu se găsea nici măcar îndemnul de a strînge fier vechi pentru a face din el unelte noi, Popică îşi mai linişti furtuna din suflet. Îşi zise că în viaţa fiecărui om se întîlnesc şi perioade mai puţin luminoase şi că el tocmai într-o astfel de etapă a existenţei sale se află. Vru să se aşeze într-unul din uriaşele fotolii îmbrăcate în piele însă ceva îi atrase atenţia lui de om pedant. Unul din sertarele biroului era ieşit puţin în afară. Vru să-l închidă la loc dar încremeni de mirare.
        În sertar, printre hîrtii şi creioane, directorul dormea sugîndu-şi un deget chiar în pătuţul confiscat de la Popică şi învelit cu plăpumioara acestuia.

(Perpetuum comic ’84, pag. 58)

Vezi toată postarea

I. Aniversară

 

Continuînd tradiţiile combatante ale unor glorioşi înaintaşi
precum Creangă şi Caragiale, Eminescu şi Arghezi,
satira şi umorul românesc,
cunoscînd o adevărată renaştere
în anii prefacerilor revoluţionare din ţara noastră,
ca părţi integrante ale literaturii şi artei acestor ani,
au intervenit activ în viaţa socială,
împlinindu-şi astfel misiunea nobilă, încredinţată de partid
de „a curăţa pădurea de uscături,
pentru a-i permite să crească nestingherită, viguroasă".
O întreagă pleiadă de scriitori şi artişti
s-au format în acest climat al spiritului revoluţionar combativ,
intransigent faţă de mentalităţile vechi, retrograde,
pentru afirmarea virtuţilor omului nou.

(Perpetuum comic ’84, pag. 3)

Vezi toată postarea

Cunoscătorul

        Era un bărbat care atrăgea uşor atenţia: tînăr, negricios, cu mustăcioară, de statură înaltă, în floarea vîrstei, cum se spune la noi în cartier. Figura lui îmi plăcea, îmi inspirase de la început un interes pe care nu mi-l explicam, deşi, trebuie să spun, asta mi se întîmpla destul de des. Umbla printre gondolele cu cărţi şi pe dinaintea rafturilor pline, cu mersul său elegant, alunecînd parcă, ferindu-se a deranja pe cineva, vreun alt cumpărător. Privea marfa cu un ochi lacom, pofticios, de cunoscător fin, fără îndoială. Purta mănuşi, vremea nu era încă destul de caldă, lua o carte de ici, una de dincolo, pipăindu-le cu sfiiciune, cercetîndu-le cu o uitătură de degustător avizat şi foarte atent să nu le îndoaie filele. Într-un loc se opri, trase din buzunarul interior al hainei un portvizit din piele cu monogramă, din care scoase neglijent un purcoi de bancnote bine orînduite, măsurîndu-le rapid, din priviri, grosimea. Liniştit din acest punct de vedere, trecu mai departe.

        La standul literaturii ştiinţifice poposi îndelung. Luă cu evlavie în mîini un studiu în două părţi asupra vechii arte indice, stărui concentrat asupra cîtorva pasaje, preţul nici nu-l privi, n-avea importanţă. Puse apoi volumele de-o parte, alese apoi altceva, care, din punctul de unde priveam mi se părea a fi un opus academic despre viruşii spirali. Atent şi cu vădită competenţă foiletă cartea masivă, planşele îl reţinură ceva mai mult, după care puse iarăşi totul în rafturi, răzgîndindu-se cu destul regret. Răsfoi meticulos mai multe culegeri enciclopedice, îşi notă chiar într-un carneţel cochet cîteva titluri, opri cu sine vreo patru, reveni la studiile asupra artei indice şi a viruşilor spirali, pe care le adăogă celorlalte şi purtîndu-le atletic sub braţ îşi urmă investigaţia.


        Depăşi cu oarecare nonşalanţă — nu i-aş zice dispreţ — sectorul literaturii contemporane, reveni totuşi, gustă cu evidentă plăcere cîteva pagini de versuri ale unui autor tînăr, peste alte cîteva volume noi trecu fără vreunul din comentariile făcute cu care mă deprinsesem tot privindu-l, reţinu apoi cel din urmă roman al unui clasic în viaţă, ca să spun aşa, de asemenea, fără a le mai răsfoi, două volume de nuvele proaspăt ieşite de sub teascuri. Îşi consultă încă o dată portvizitul şi teancul de bancnote, după care, întru totul liniştit, rugă pe una din vînzătoare să-i supravegheze cîteva momente pachetul deja constituit, adăstînd după aceea în sectorul dicţionarelor. Ştia multe, se vedea bine, mai ales după uşurinţa cu care îşi prelingea privirea asupra volumelor, dar noutăţi erau destule şi atracţia cărţii se dovedea prea insistentă asupra acestui cunoscător, încît reţinu la repezeală patru, în patru limbi diferite, alătuîndu-le pachetului, după care se plasă cu ochii dogorind de plăcere în sectorul cărţii de artă. Migăli o bună jumătate de ceas acele minuni tipografice, respirîndu-le parfumul, mîngîindu-le cu o fervoare aparent naivă, trecînd de la un raft la altul cu încetineală, părăsind cu izbitoare părere de rău o serie de volume — oricum, nu pot cumpăra totul!, părea să spună figura lui —, dar alegînd hotărît altele, pe care le purtă spre vînzătoarea de adineauri, făcîndu-i totuşi semn că s-ar putea să mai adaoge ceva.

        Ultima secţie a librăriei, spre ieşire, era cea documentară. Cunoscătorul răsfoi grijuliu broşurile cu ultimele tipărituri, cataloagele editurilor, listele cu noutăţile recepţionate în această săptămînă. Privi în jur. De unde se afla acum, vînzătoarea căreia îi încredinţase impunătorul pachet nu se zărea.
        Făcu trei paşi spre uşă şi ieşi.
        Mi se păru că oftează.
        Afară, soarele lumina optimist. Dinspre dugheana de alături, unde se şi aflau la rînd vreo cîteva cumetre locuind prin preajmă, năvălea un miros îndîrjit de gogoşi calde, proaspăt pregătite în cazanul cu ulei încins. Cunoscătorul se opri la rînd fără nici o şovăială.
        Nu-şi putea refuza această neasemuită plăcere.

(Perpetuum comic ’83, pag. 211)

Vezi toată postarea