Pe malul Aheronului

        „Cum soseau, stăteau să-i treacă dincolo şi, din dragostea de ţărmul celălalt, îşi întindeau mîinile".
Virgiliu — Eneida, Cartea a şasea

        Trecuse miezul nopţii. Burniţa dintr-un cer care se bănuia imens şi negru. În faţa Gării de nord se desluşeau mogîldeţe cu trupurile subţiate de umbre, cînd înfrigurate unele într-altele, cînd risipindu-se ca pentru a-şi lua unele altora înainte. Trecu un taxi, luminînd fugar feţele resemnate. În urmă făpturile, învălmăşite pentru o clipă, amuţiră iarăşi. Ceasul cel mare al gării petrecu încă o jumătate de oră. Din capătul străzii se apropie un alt taxi care opri la peron, ceva mai încolo. Nefericiţii îşi înşfăcară bagajele şi se năpustiră, înconjurînd maşina. Ciorchini de mîini se încălecară pe mînerele portierelor, înăuntru şoferul aprinsese lumina şi-şi număra banii, fără să se sinchisească de îmbrînceala lor. Abia după ce îşi aşeză teanc şi cu migală bancnotele în buzunar, deschise portiera. Făpturile îl priviră cu sfiiciune, îndîrjindu-se să fie mai aproape.
        — Sînteţi liber? îndrăzni unul, făcînd un pas nainte.
        — Nu-mi arde de glume proaste la ora asta! şuieră şoferul.
        Acela se retrase, pierdut. Îi luă locul un altul, cu gulere de blană şi valiză diplomat.
        — Încotro?
        — În Piaţa Unirii! veni răspunsul, gîtuit de emoţie.
        — Prea aproape, pufni şoferul. Altu’!
        — Militari! se auzi o voce din mulţime.
        Şoferul socoti cîteva clipe.
        — Bun! hotărî. Cine-i pentru Militari, să treacă-n partea asta. Restul, la o parte!
        Braţele se scurseseră moi de pe portierele maşinii. Sufletele alungate se retraseră-n tăcere. Rămaseră cinci bărbaţi, înconjuraţi de-un maldăr de bagaje.
        — Sînteţi împreună? iscodi şoferul.
        Nu erau.
        — N-am decît patru locuri în maşină! continuă, sec.
        Cei cinci nu se clintiră. Îşi scoaseră piepturile înainte, aşteptînd cu teamă. Şoferul făcu cîţiva paşi prin faţa lor, cercetîndu-i la lumina ceţii. Se opri în faţa unuia ce tremura într-un palton subţire, cu poalele ferfeniţite.
        — Tu! spuse. Dă-te deoparte!
        — Fie-vă milă, strigă nefericitul, întinzînd braţele spre dînsul. Aştept de două ceasuri...
        Şoferul nu răspunse, aşteptînd opinia publică să-şi spună cuvîntul. Ceilalţi reacţionară cu promptitudine, îmbrîncindu-l pe îndărătnic. Năpăstuitul, poticnindu-se în poalele mantalei, se trase îndărăt cu valiza lui de lemn. Şoferul privi toată scena mulţumit, cu mîinile în buzunare. Apoi se îndreptă din umeri.
        — Ăştilalţi patru! spuse scurt. Încolonarea!
        Trecură cu iuţeală unul în spatele celuilalt, sărind peste bagaje.
        — Nu aşa! În ordinea înălţimii...
        Se reaşezară, potrivindu-se în pripă.
        — Voi doi, ordonă şoferul spre cei mai înalţi. Urcaţi bagajele-n maşină!
        Apoi se îmbulziră înăuntru. Unul mai bondoc profită de învălmăşeală, strecurîndu-se în faţă. Şoferul porni, declanşînd aparatul de taxat. După vreo zece minute în care pasagerii îşi făcură curaj, unul din ei îndrăzni:
        — Nu credeţi că ne îndreptăm spre o direcţie opusă?
        — Trebuie să fac plinul, răspunse şoferul.
        — Tocmai în partea cealaltă a oraşului?
        Omul de la volan nu se sinchisi şi protestul fu redus la tăcere. Urmăriră, strînşi unii într-alţii, conul de lumină pasageră al farurilor. În cele din urmă taximetristul opri, parcînd cu meşteşug în faţa staţiei de benzină.
        — Daţi-vă jos! spuse. N-am voie să pun benzină cu călători înăuntru.
        Fără să crîcnească cei patru se năpustiră afară, încolonîndu-se pe trotuar.
        — Acuma nu e nevoie, le aruncă şoferul, trecînd pe lîngă ei.
        Umplu pe îndelete, apoi intră în cabină unde se întreţinu cordial cu dispecerul, în timp ce pasagerii, neîndrăznind să intre în maşină, se strîngeau sub pulberile umede.
        După mai bine de un sfert de ceas şoferul apăru şi le făcu semn să urce. Se înghesuiră, ţinîndu-şi de cald unul altuia. Omul învîrti cheia în contact dar motorul nu răspunse în nici un fel.
        — A obosit bateria, constată. N-am ce vă face, maşina trebuie împinsă. Daţi-vă jos!

        Pasagerii ţîşniră afară, încolonîndu-se cu paşi mărunţi şi repezi.
        — Ce faceţi? strigă şoferul, coborînd geamul. Treceţi în spate şi cînd vă fac semn, împingeţi toţi odată.
        Apăsă ambreiajul; călătorii se încordară, icnind. În cele din urmă motorul porni, pîrîind. Taxiul o luă ceva mai repede. Călătorii, derutaţi, începură să alerge în spatele maşinii. Vlăjganul primul, ţin în aproape, iar ceilalţi răsfiraţi pe şosea, alergînd din răsputeri.
        — Aşteptaţi-mă! striga disperat bondocul, ţinîndu-şi cu o mînă căciula şi agitînd-o pe cealaltă.
        După vreo două sute de metri taxiul frînă brusc. Vlăjganul, luat prin surprindere, se lungi pe capotă. Apărură şi ceilalţi, abia trăgîndu-şi sufletul. Se strecurară înăuntru, năduşind. Bondocul se prăbuşi pe bancheta din faţă, adunîndu-şi puterile pentru un zîmbet cît mai amabil.
        — Altfel se oprea din nou, lămuri şoferul.
        — Face bine puţină mişcare, întretăie grăsunul, cu ochii peste cap.
        Taxiul coti pe nişte străzi lăturalnice. Pe contor preţul urca fără milă. Dar asta, fără îndoială, conta mai puţin.
        — O ţigară! ceru şoferul.
        Se îmbrînciră unul pe altul, căutînd să-şi facă loc ca să se caute prin buzunare. Bondocul, mai degajat, scoase la iuţeală un pachet de ţigări americane şi săltă două ţigări, să fie la îndemînă. Şoferul prinse o ţigară în vîrful buzelor şi păstră pachetul, aruncîndu-l pe bordul maşinii.
        Unul din spate se aplecă peste banchetă.
        — Nu vreţi să opriţi puţin? întrebă. Aş vrea să cobor, dacă se poate...
        — Nu se poate! i-o reteză şoferul. N-o să opresc după cum i se năzare fiecăruia!
        Acela se ghemui la locul său, intimidat. Totuşi, cînd cifra se rotunji la o sută de lei, şoferul, înduioşat, trase pe dreapta. Opri contorul, arătînd cifra.
        — O sută de lei de căciulă!
        Patru bancnote i se aşezară cuminţi în palmă din partea a tot atîtea căciuli.
        — Şi acuma daţi repede bagajele jos!
        Săriră şi înşirară la iuţeală valizele în mijlocul străzii, prin băltoace, în timp ce taximetristul îi stimula, ambreind vîrtos.
        — Daţi-i zor! strigă, prin geamul portierei.
        — Gata şefu’! se grăbi vlăjganul, apropiindu-se. Gata! Oricînd mai aveţi nevoie de noi, vă servim cu plăcere.
        Rămaseră respectuoşi, cu căciulile în mîini, fără să se clintească din calea stropilor pe care taxiul, demarînd în trombă, îi stîrni.

(Perpetuum comic ’89, pag. 87)

Vezi toată postarea

Anecdote III (pc89)

Pretenţie...

        O Doamnă în vîrstă intră într-o cofetărie şi comandă:
        — Vă rog două scleroze cu multă frişcă!
        — Dar, doamnă, nu avem o astfel de prăjitură!
        — Imposibil, replică doamna, chiar ieri am cumpărat de aici trei scleroze la pachet.
        — Iar eu vă repet că nu ţinem o astfel de prăjitură. Poate încercaţi totuşi să vă amintiţi cum se numea exact.
        — Asta-i bună! Auzi la ea ce pretenţie; să-mi amintesc exact! Ca şi cum la eclerul de care sufăr, mi-aş mai putea aminti de ceva!

Ezitare

        Întrucît inculpatul părea a fi încă un adolescent, judecătorul oscilă între „tu" şi „dumneavoastră".
        După o scurtă ezitare se hotărî să evite ambele formule de adresare şi începu:
        — Aşadar noi am furat o bicicletă...
        — Ba, pardon, domnule judecător, dacă aţi furat sau nu o bicicletă, treaba dumneavoastră, eu unul n-am furat nimic!

„A" & Co.

        — Cunoşti alfabetul? întrebă învăţătorul pe unul din proaspeţii elevi.
        — Desigur, răspunse acesta.
        — Bine, atunci spune-mi repede ce urmează după „A"?
        — Toate celelalte litere, zise micuţul cu promptitudine.

Soluţie

        Pentru a părea cît mai familiar, doctorul se adresă pacientului:
        — Aşadar ne doare capul, stomacul, avem febră, ameţeli... Ce facem în acest caz?
        — Doctore, cred ca cel mai bine ar fi să ne adresăm amîndoi, unui alt medic.

Culese de CARMEN BANCIU

(Perpetuum comic ’89, pag. 80)

Vezi toată postarea

Dimineaţă cu film indian

        Azi dimineaţă, să fiu sincer, mi se bătea ochiul stîng. Oricum sau ca urmare, la gura nevestii-mi, demnă de un avocat celebru, păşim pragul cinematografului. Mulţimea de lago în taioare se salută şi se întreabă dacă filmul e „din ăla". În spatele rîndului meu se aşează un vecin, conducător al unei delegaţii feminine, ca o dovadă că orice nenorocire nu vine niciodată singură. Zîmbim reciproc şi ne gîndim ce bine ne-ar sta la o bere şi o partidă de table.
        Începe filmul. De fiecare dată cînd mă uit în ochii nevestii-mi îmi plîng de milă. Poartă ochelari cu oglindă. Cînd îmi descoperă privirea, mă înghionteşte zdravăn, încît la capătul primei serii o rog să schimbăm locurile şi partea expusă vătămării. Îmi declară că nu sînt vrednic nici să mă ia dracu. Apoi şi-a revizuit părerea. Observ vreo cîţiva bărbaţi părăsind demn sala pe hohotele de plîns ale femeilor. Este o atmosferă umedă, specifică unei orezării. Şi ce oroare am de apă de cînd am salvat-o pe nevastă-mea de la înec în concediul trecut la mare... Filmul indian color îşi continuă melodramele pe bocetele plătitoarelor a 16 lei. Încerc s-o şterg englezeşte, dar nevastă-mea mă observă la timp, călcîndu-mă zdravăn pe bătătura de la piciorul drept. Scot un ţipăt mai ceva ca Dida Drăgan, dar nimeni nu-mi dă importanţă faţă de viaţa plină de meandre a lui Arun şi Neema de pe ecran. Ca să-mi vină mai uşor, mă gîndesc la soacră-mea, o femeie de 130 kilograme, aparţinînd sexului slab.
       În fine, filmul se termină groaznic de frumos, încep să bat din palme fericit. Mă urmează cîţiva bărbaţi fără neveste. A mea personală şi cu acte, scoate pantoful cu toc cui şi-mi modelează aspectele fizice, vorba cuiva, şoptindu-mi la ureche în ritm de tacheţi:
        — Bă, netotule, dacă tot nu înţelegi arta, stai dracului acasă! Te spun eu lu’ mama!

(Perpetuum comic ’89, pag. 70)

Vezi toată postarea

Transfuzii (pc89)

        * Columb: să te faci că nu ştii ceea ce ştie toată lumea, să te faci că ştii ce nu ştie nimeni; să te faci că pricepi ce nu-i de-nţeles şi că nu-nţelegi nimic din ce-i limpede ca lumina zilei — iată ce-mi propun de-acum înainte pîne ce voi descoperi America (vol. „Din nou despre mine", ediţie revăzută şi adăugită cu încă două zile, trei ore şi zece minute).
        * Dovada cea mai sigură a inocenţei sale este că nimeni nu-l sprijină.
        * La oftalmologie: „Nom, prénom, profession... Mda. Pentru diagnostic mai e nevoie de două fotografii faţă-profil plus amprentele digitale..."
        * „Sîntem informaţi că sînteţi leneş, indisciplinat, obraznic, reclamagiu, chiulangiu, incompetent..." „Nimeni nu e perfect, tovarăşe director."
        * Ce poate fi mai insuportabil decît un exemplu bun?!
        * Viciul este tinereţea virtuţii.
        * Schimb butoi contra coliba unchiului Tom (Diogene).
        * În ciuda intervenţiilor lui Caesar, Cleopatra n-a reuşit să obţină buletin de Roma. Senatul s-a reunit de-abia în 66 î.e.n.
        * „Mă iubeşti?" „O, cum să nu! Îţi simt lipsa şi cînd eşti lîngă mine, iubitule!"
        * După ce l-a obligat să renunţe de... bunăvoie la burlăcie, el — întrucît acum nimic nu-i mai despărţea — i-a cerut mîna (din volumul în curs de apariţie „Imprudenţa se plăteşte").
        * După ce-am muşcat din primul măr, am devenit vegetarian convins (din amintirile lui Adam, intitulate „Totul despre Eva")
        * Gîştele — principalele concurente redutabile ale Salvamontului şi Salvamarului. Doar au salvat... Capitoliul!
        * Diogene: după ce-mi voi petrece toată viaţa într-un butoi, la bătrîneţe mă voi retrage în palatul...dogilor.
        * Nero — singurul poet care a cîntat Roma... cu foc.
        * Am fost întotdeauna prea bun (Memorii, colecţie coordonată de lago).
        * Smirna şi tămîia — produse ale întunecatului şi habotnicului veac al XII-lea, folosite cu succes în acelaşi veac de călugării provinciali pentru a ajunge în Capitală (Cagliostro).
        * Războaiele sînt de două feluri: punice şi juste (dintr-un dialog purtat de Hanibal şi Justinian).
        * După ce i-au studiat pe îndelete toate aventurile, arheologii, s-au lămurit că Elena era din Sparta (Revista de studii post-homerice).
        * Tell — familie de generali, întemeiată de Wilhelm (Ioana D’Arc)

(Perpetuum comic ’89, pag. 33)

Vezi toată postarea

Fantoma din parc

        De cîteva zile, oraşul fremăta de o veste senzaţională: în parc a apărut o fantomă! Nimeni nu mai crede azi în fantome. De aceea, cei mai mulţi au trecut nepăsători pe lîngă şoaptele ce relatau despre o asemenea prezenţă. Alţii au ridicat din umeri şi au rîs. Nu puţini au fost aceia care au crezut de bine să facă glume pe socoteala fantomei. Dar s-au găsit destui şi din aceia care, mînaţi de curiozitate, să se ducă în parc. Şi, nu mică le-a fost mirarea să afle că, pe aleea largă de lîngă havuz, se afla nu una ci chiar două fantome.

        Prima, care atrăgea atenţia încă de departe, era într-adevăr ceva cu totul ciudat şi nemaivăzut. Părea un copac, dar coroana de frunze lipsea. În locul ei, animat de crengi, parcă se cocoţase în văzduh un balot de pînze albe, ca un balon umflat asimetric, ancorat în vîrful unui stîlp ce are totuşi trunchiul unui pom. De aproape însă, dacă priveai totul cu atenţie, te lămureai altfel, încredinţîndu-te că nu putea fi totuşi decît un copac bandajat în kilometri întregi de faşe, ale căror capete atîrnau fîlfîind în adierea vîntului, dînd astfel iluzia unei mişcări stranii, groteşti şi, evident, fantomatice.

        Alături se afla cea de a doua. O figură cu adevărat pămînteană dar descinsă parcă din alte timpuri sau măcar decupată dintr-un carnaval deşucheat, în care lumea căutase a se întrece pe sine croindu-şi vestimentaţia. Părea a fi un bărbat. Părea, pentru că avea barbă, mustăţi şi o pipă imensă în gură. Altfel, putea fi orice. Dacă te luai după pletele ce-i atîrnau pe spate şi după fulgarinul liliachiu cu mari carouri galbene, lung pînă la fluierele picioarelor, putea fi prea bine şi o femeie. Pe cap purta un basc în dunguliţe multicolore, cu ciucure verde în mijlocul creştetului. Pantalonii, cît se vedeau de sub haina aceea lungă, erau largi, ca de împrumut, iar pantofii puteau fi confundaţi, fără nici o dificultate, cu două bărci scofîlcite. Totuşi, cine se uita mai de aproape nu putea să nu recunoască în arătarea aceea, ce veghea fantoma de lîngă havuz, pe sculptorul Semproniu Vornicel, de altfel una din cele mai şterse figuri ale oraşului pînă la acea dată, patrulînd în jurul ciudatului copac pe care parcă l-ar fi păzit. Cărui fapt se datorează metamorfoza aceasta? Şi mai ales, ce era cu copacul acela bandajat de sus pînă jos, pe trunchiul căruia artistul prinsese o tăbliţă aurie cu inscripţia: ENERGIE GLACIARĂ. Compoziţie I. Iar dedesubt, propriul nume.

        Cei care au izbutit să se apropie primii de adevărul acestei prezenţe, au fost, desigur, gazetarii. Ei l-au fotografiat, l-au intervievat, l-au popularizat. Astfel a aflat întregul oraş că sculptorul Semproniu Vornicel avea de gînd să revoluţioneze arta naţională cu un vast proiect de lucrări de acelaşi gen şi că pentru început crease această compoziţie pe care o expunea ca eşantion în vederea sondării publicului.
        — Cum v-a venit ideea, maestre? îl întrebase unul din reporteri.
        — De multă vreme port în mine neliniştitoarea idee a unei reprezentări monumentale a glaciaţiunii... Totul însă, mi s-a lămurit abia curînd, la... ţară.

        — Mai concret.
        — Mai concret?! Iată, zilele trecute am străbătut, cu maşina, un drum lung prin frumoasele noastre sate tradiţionale... Şi, ce să vezi? pe dealurile de lîngă localităţi, pe pajiştile din preajma caselor, chiar în curţile oamenilor, se întindeau fîşii de pînză albă, la uscat. Era pînza de in şi de cînepă ţesută de femei, în case, peste iarnă, la războaiele manuale, şi pe care o spălaseră, o dăduseră la lăut, iar acum o puseseră la-nălbit, la soare... Albul acela, în fîşii lungi, mi-a dat fiori artisitici şi am intuit dintr-odată în acel peisaj, însemnele glaciaţiunilor de odinioară... Dar sensurile ideii trebuiau înobilate. Pe dum, pînă acasă, m-am tot gîndit în ce mod să abordez sculptural această idee. Cînd am găsit cheia, am fost cu adevărat fericit... Am încins deci în sute de metri de faşă albă, pură — o esenţializare a pînzei lăute! — coroana acestui copac... Aţi observat cum, dintr-odată, ridicată în văzduh şi adunată într-o formă nucleică — da, da, acesta este cuvîntul! — fîşia de tifon a primit nobleţea şi forţa esenţializării ideii de glaciaţiune?!... Închipuiţi-vă însă o lungă alee de copaci împliniţi astfel. Cîtă minunăţie monumentală va inspira peisajului natural şi artistic al ţării noastre!...

        După aceste binevenite explicitări, pe care artistul le făcuse în presa locală, parcul a început să fie frecventat de un număr sporit de vizitatori, care se uitau din ce în ce mai lung la fantoma de lîngă havuz. Iar popularitatea artistului a început să crească simţitor.
        Dar a venit o zi fatală cînd lumea interesată de ideea glaciaţiunii n-a mai aflat în parc nimic din lucrarea inspiratului artist. Copacul redevenise copac, cu crengile eliberate, legănîndu-se sub soare cu frunzele tremurate în vînt, în desişul căruia se zburdăceau gureşele vrăbii.
        — Cine a îndrăznit să facă una ca asta? a răcnit Semproniu Vornicel, ca străpuns de un stilet în inimă. Cine a dat jos nemaivăzuta operă de artă?!
        — Vorbiţi despre cîrpele alea agăţate în copac? l-a întrebat plin de compasiune, văzîndu-l atît de îndurerat, unul dintre oamenii aceia care poartă peste hainele de lucru o vestă portocalie şi care trag cu mătura de nuiele pe aleile parcului pentru a păstra curăţenia.
        — Cum îţi permiţi să mă insulţi?! a strigat şi mai tare sculptorul, la auzul acelor cuvinte nesăbuite din partea necunoscutului.

        Acesta bănuind că este la mijloc o neînţelegere, dădu din umeri nepăsător, plecînd mai departe, pentru a-şi vedea de treburile sale, mormăind ca pentru sine:
        — Mă rog...
        Semproniu Vornicel însă avu o tresărire. Omul care mătura parcul era, poate, în stare să-i dea o relaţie în legătură cu profanarea operei de artă, aşa că îl opri hotărît.
        — Ştii cumva cine a făcut asta?
        — Vreun nebun, răspunse măturătorul. Altcineva nu cred să fi fost în stare.
        — Ai dreptate, conveni sculptorul, apropiindu-se deznădăjduit. Numai un nebun putea să strice lucrarea aceea unică, în care s-a investit atîta gîndire şi efort creator pentru a înnobila ramurile copacului cu panglici de tifon, aranjate într-un asemenea chip inedit. Numai un nebun putea să strice...

        — Apoi, dumneata zici că e nebun cel ce a desfăcut copacul, nu acela care l-a legat în feşe!?
        — Vezi bine!
        — Apoi, eu zic să fii atent cum vorbeşti, că eu nu-s deloc nebun.
        — Ce vrei să zici? a tresărit sculptorul... Doar nu cumva, tu...
        — Ba, chiar eu am făcut curat pe-aici.
        — Ah! a ţipat iarăşi artistul. Cuma ai îndrăznit, nefericitule, să faci una ca asta?! Şi, de ce, om fără minte?! Cine ţi-a spus s-o faci?
        — Nimeni. Dar asta e treaba mea, să păstrez ordinea şi curăţenia în parc. Cum era să las batjocura aici? Că se făcea şi murdărie de cum cădeau feşele pe jos... Aşa că, azi dimineaţă, de cum am văzut bazaconia, m-am apucat să dau libertate frunzelor, să ia aer şi soare. Era păcat de copac să se veştejească stînd aşa...
        Semproniu Vornicel era dezolat. Simţea cum din vene îi dispăruse tot sîngele şi nu mai avea nici un strop de vlagă. Disperat, epuizat, înfrînt, mai avu totuşi puterea să întrebe:
        — Dar pînă azi, de ce nu te-ai atins de opera mea?
        — Am fost în concediu. Abia azi m-am întors. E prima zi de lucru...
        — Şi n-ai citit ziarele?
        — Ba da.
        — Şi n-ai văzut ce s-a scris despre opera mea de artă?
        — Nu. Eu citesc numa’ prima şi ultima pagină. Ce e pe la mijloc nu mă interesează.

        Discuţia n-a mai continuat prea mult după aceea. Semproniu Vornicel nefiind în stare să se ţină pe picioare la auzul acelor vorbe nemaipomenite. A stat însă mult timp acolo, nemişcat, pe una din băncile din preajma havuzului, fără să vadă şi făra să audă pe nimeni în jur, pîna ce seara coborînd peste parc a prelungit umbre groase de întuneric peste el.
        Nimeni nu ştie cînd a plecat sculptorul din parc şi nici unde s-a dus, căci prezenţa lui n-a mai fost semnalată prin oraş de atunci încoace. Atîta se ştie doar că în dimineaţa zilei următoare, cînd măturătorul parcului a venit să-şi facă datoria, a aflat atîrnate în crengile copacului de lîngă havuz, hainele acelea ciudate pe care le văzuse cu o zi înainte purtate de către Semproniu Vornicel. Le-a cules fără grabă de pe ramuri, le-a făcut balot şi le-a aruncat apoi în containerul de la capătul aleii. Atît şi nimic mai mult.
        Ciudat însă rămîne faptul că, de atunci încoace, locuitorii orăşelului nostru de provincie, cînd vor să se refere la vreo întîmplare mai deosebită din viaţa lor, ţin să precizeze: „ — Acesta e de pe vremea fantomei din parc..." sau: „ — asta s-a întîmplat înainte de apariţia în parc a fantomei..." sau: „ — Oho! despre asta s-a vorbit mult după dispariţia fantomei din parc..." De unde lesne se deduce că şi în zilele noastre mai pot apărea... fantome.

(Perpetuum comic ’88, pag. 40)

Vezi toată postarea

Pana de cauciuc

        Există pe lume oameni care nu ştiu să se odihnească. Îşi petrec concediul ca vai de ei, ca şi cum în acest timp, cei care au rămas la lucru îi sapă ca să le ia locul.
        Unii, chiar de se află în vreo staţiune, umbla ca năuci, neputîndu-se bucura de farmecul naturii sau comoditatea hotelului în care au fost cazaţi. Mai sînt şi persoane care trăiesc cu falsa impresie că nu pot sta fără să întreprindă ceva. Cum rămîn fără activitate, dau semne de melancolie şi slăbesc. În schimb, alţii nu vor să se urnească, preferind odihna pe... loc.
        Poposind, odată, într-o localitate montană, am luat autobuzul pentru a vizita staţiunea. Drumul, după cum se ştie, în asemenea locuri, este magnific. Peisajul potopit de verdeaţă este o adevărată încîntare. Totul te îndeamnă să rămîi, pe astfel de meleaguri, nonstop.

        Iată-mă deci străbătînd un astfel de drum, cu autobuzul, cînd deodată, plesneşte un cauciuc. Toţi pasagerii coboară, care mai de care ocarîndu-l pe şofer, că a putut să plece în cursă cu nişte cauciucuri nenorocite.
        O „cuconiţă" era gata să-l ia pe şofer la bătaie.
        — Voi face reclamaţie. Noi mergem la odihnă şi orice minut contează. Dumneata ne obligi să tăndălim pe aceste coclauri. Bine că nu ne-ai răsturnat. Grozav concediu aş fi avut!
        Şoferul n-a lăsat-o fără replică.
        — Ştii ceva, dacă mai clănţăneşti mult, reparaţia iese ca vai de lume şi iar rămînem în pană! Cînd am plecat în cursă, toate cauciucurile erau în stare perfectă. V-aţi îmbulzit cu toţii în maşină, cu fel de fel de valize şi bagaje! Ar fi plesnit şi-o anvelopă de tractor! Fă-mi loc să pot lucra în voie.

        Lipsa de maniere a şoferului a scos-o complet din sărite. Alţi călători s-au apucat şi ei să-l mustre pe şofer.
        Dar, un tip mai rotofei, s-a amestecat şi el în discuţie, fiind de altă părere.
        — Vă compătimesc din suflet, i-a spus şoferului. Persoana asta gălăgioasă pusă pe harţă, mă enervează şi pe mine.
        Cuconiţa, şi mai furioasă, fu gata să sară la el, dar acesta continuă impasibil:
        — Ascultă. Dumneata mergi la odihnă ca să-ţi mai calmezi nervii şi să mai adaugi cîteva kilograme în plus. Aşa că, cel mai indicat ar fi să începi cura de pe acum. Îţi faci degeaba sînge rău şi e păcat să slăbeşti. Cît de furioasă eşti, precis slăbeşti cîteva kilograme.

        Şoferul, încurajat de această discuţie, a intervenit din nou:
        — Dînsa a pierdut, n-a pierdut un kilogram, dar pe mine m-a făcut să-mi pierd calmul...
        Pasagerul rotofei a continuat.
        — Mă uit la fiecare călător şi mă întreb de ce arată atît de nervoşi şi nemulţumiţi. Toţi sînt grăbiţi! Suferinzilor nu le strică, deloc, un pic de soare, de aer ozonat. Se poate sta pe o buturugă şi admira frumuseţile naturii. Uitaţi-vă la mine. Îl înjur eu pe şofer? Mă perpelesc eu că i-a plesnit cauciucul? Întîmplător chiar mă distrează şi mă bucur că pot sta „de vorbă", o oră, două, cu natura...
        „Cucoana" care mai înainte stătuse ca pe jar, convinsă probabil de cuvintele rotofeiului, s-a retras să achiziţioneze păpădii, pentru o eventuală cură de slăbire. Pe rînd, şi ceilalţi călători s-au depărtat de autobuz, socotind că o plimbare e tocmai binevenită. Cîţiva s-au aşezat mofluzi pe marginea şoselei. Astfel s-a aşternut liniştea şi pacea.

        M-am apropiat, cu vădită simpatie, de pasagerul dolofan şi i-am strîns afectuos mîna.
        — Sînteţi un înţelept, i-am spus. Priviţi lucrurile ca un veritabil filosof. Mi-ar face plăcere să mai stam de vorbă. La ce vilă sînteţi repartizat?
        Acesta îmi răspunse, oarecum jenat:
        — Eu nu sînt în vilegiatură. Am fost trimis pe meleagurile astea minunate cu nişte probleme de serviciu...
        — Deci, asta-i explicaţia lipsei dumitale de grabă! De-aia îţi permiţi să admiri natura pe îndelete! Acum am înţeles de unde provine filosofia dumitale despre odihnă, linişte, natură.
        Printr-un claxon strident, şoferul şi-a anunţat izbînda. Ca la o comandă, călătorii au dat buzna în maşină, nerăbdători să-şi continue drumul spre mult rîvnita odihnă.

(Perpetuum comic ’87, pag. 104)

Vezi toată postarea

Un măgar şi oricîte bîte

        Trezit de-a binelea, lucid şi gîfîind de frică sau de revoltă, era perfect conştient că ceea ce l-a smuls atît de brusc din somn nu venea dintr-un coşmar nebunesc, ci de dincolo de ferestre, din realitatea concretă de-afară. Auzise clar zgomote îngrozitoare, uşor recognoscibile, inconfundabile — cineva bătea o fiinţă! Cu bîta, cu vîna de bou, cu furtunul de cauciuc... Un zgomot specific, indescriptibil şi inimitabil, zgomotul lovirii unei fiinţe vii... Poc, poc, poc... Un ritm egal, îndesat, de ceasornic bine uns, dublat de icnetele unui om care asudă din greu rostogolind o povară... Poc, hîc, poc, hîc, poc, hîc...
        A sărit din pat clocotind de furie şi de indignare; din grabă, aproape că a smuls perdeaua cu galerie cu tot. Luna nouă strălumina feeric şi a fost extrem de impresionat constatînd, mai întîi, că ferestrele şi balcoanele blocului de vizavi erau înţesate, ca în noaptea de revelion, cu oameni. Toţi priveau în tăcere spre stradă. Acolo, pe trotuar, lîngă gardul decorativ, un ditamai om bătea un măgar...
        Văzute de sus şi de la oarecare depărtare, multe enigme poliţiste, taine sufleteşti, secrete diplomatico-politico-militare, mistere pariziene şi aşa mai încolo, se dovedesc a nu fi decît biete ghicitori, dezlegate încă de la grădiniţă. Şi invers, lucruri elementare şi la îndemîna oricui rămîn impenetrabile pentru vecie, chiar dacă sînt studiate cu minuţie ştiinţifică şi cu răbdare de anahoret... De ce-l bătea? De ce-l bătea? Oare nu ştia că nimic nu se face pe pămînt cu de-a sila?
        Bineînţeles, nici măgarul şi nici bătăuşul care îl însoţea nu ieşeau prea mult din obişnuitul peisajului, dacă se consideră că un astfel de cuplu parcurgînd noaptea un cartier ultramodern, nu este prin simpla lui prezenţă un fapt insolit. Şi nu este deoarece, se cunoaşte, dacă cineva intenţionează să ajungă din marginea de vest a oraşului — dinspre Răşinari, de exemplu, — în localitatea suburbană din est sau, cîţiva kilometri mai departe, în comuna unde se ţin regulat tîrguri de vite, va alege fără îndoială drumul cel mai scurt, asta în caz că nu doreşte expres să se înglodeze luînd-o de-a dreptul peste cîmp. Şi drumul acesta intersectează cartierul pe mijloc. Dealtfel, acelaşi traseu este utilizat şi de unii şoferi, pentru care contează cîţiva kilometri în plus sau în minus şi, obligatoriu, de turmele de oi în transhumanţa de primăvară şi de toamnă.


        Totuşi, de ce-l bătea? Cu o mînă îl ţinea de căpăstru iar cu cealaltă îl altoia milimetric, nu cu sadism dar cu metodă, cu doxă, avînd grijă adică să nu-i sfărîme capul, să nu-i rupă ciolanele. Bîta, ciobănească, din lemn de corn noduros, vîjîia, iar omul, icnind amarnic, îl căptuşea asiduu, încăpăţînat, hotărît să-şi facă datoria pînă la capăt. În vreme ce măgarul, aflat parcă într-o stare de totală prostraţie, nici măcar nu tresărea; sta înfipt în mijlocul trotuarului, bine cumpănit pe cele patru picioare, şi privea în gol. E-adevărat, uneori întorcea capul, alene, şi se uita înspre om într-un fel care, neîndoios, însemna plictiseală cumplită sau batjocură groasă, mascată, reţinută doar din bun-simţ...
        Cu totul pe neaşteptate a pornit-o din loc şi avea aerul că e hotărît să meargă, să meargă întruna cel puţin pînă în zori. Însoţitorul, lung de picioare, fericit poate că bătaia îşi pîrguia în sfîrşit roadele a dat să-l încalece din mers, în grabă. Din neglijenţă însă a scăpat bîta din mînă şi ea a rămas la vreo trei paşi în urmă. Pentru multă vreme ea va rămîne la această distanţă constantă, pentru că măgarul, abia urnit, s-a oprit dintr-o dată. S-a fixat cu cele patru copite pe asfalt şi a încremenit acolo, ca o statuie de ciocolată, decis să nu se clintească, să nu se clintească cel puţin pînă în zori... Cînd şi cînd întorcea capul şi îşi privea însoţitorul cu o compasiune cvasiomenească. „Cum te simţi? Mai poţi" părea că-l întreba.
        Într-un rînd razele lunii i-au luminat cele două şiruri de dinţi sidefii. Impresia a fost că măgarul rînjea; rînjea realmente, dezvelindu-şi cu sîrg, indecent, toţi cei patruzeci de dinţi, dacă era mascul (sau cu patru mai puţin dacă era femelă).
        Îndoind căpăstrul pe jumătate, a început să-l pleznească peste cap. Nu cu ură, nu cu răutate. Îl cîrpea metodic, apăsat, cu seriozitatea unui om care nu iubeşte lucrul făcut de mîntuială. Îl bătea muncind, năduşeala îi scălda obrazul...
        Un măgar rămîne totuşi un măgar. Dacă l-am privi cu un pic de obiectivitate, ne-am da seama uşor că măcar un sfert din opiniile noastre despre el sînt ori eronate, ori fanteziste. Cunoaştem mai multe despre ozeneuri. Oricum, el nu este nici atît de nesimţit şi de tîmp, pe cît se spune, dar nici atît de blînd şi de umil, pe cît îl arată figura...
        A încercat să-l atingă sub burtă, spre spate. Dar tot nimic nu a realizat că măgarul îşi ridica niţel coada şi-i imprima o uşoară vibraţie, care amintea de tremurul cozii pisicilor cînd se alintă şi torc mîngîiate pe şira spinării. A încercat atunci să-i străpungă coastele cu călcîiul, cu şpiţul... Fără efect! Ajuns la marginea răbdării, l-a pocnit cu pumnul între urechi. Parcă a dat în tăblia mesei, la crîşmă. În aceeaşi clipă măgarul s-a săltat uşor de dinapoi; l-a dezechilibrat şi omul a căzut, lunecînd lin într-o rînă, în partea opusă...
        Adeseori copita măgarului e mai nemiloasă şi mai eficientă decît a armăsarului, iar în ce priveşte inteligenţa lui, deşi se spune că el nu încărunţeşte, o depăşeşte uneori pe cea a unor oameni consideraţi unanim inteligenţi... Fără samar, fără şa sau fără desagi burduşiţi, măgarul pare în pielea goală. Ne-am obişnuit să-l vedem întotdeauna încărcat, „încărcat ca măgarul", şi călărit — de copil, de tată şi de amîndoi —, încît zărindu-l întîmplător despovărat şi deshămat, ca acum, ne mirăm. Ce-o fi cu el? De ce-l bate zurliul? Nu, nu e bolnav, bolile măgarului sînt destul de rare şi dacă totuşi se îmbolnăveşte, i se acordă atît de puţină importanţă, încît spre binele lui, se tămăduieşte de la sine...
        A dat să ridice bîta căzută. S-a întins atît cît i-a îngăduit lungimea căpăstrului, dar mai lipsea pînă la capătul bîtei mai puţin de-o jumătate de pas. A tras de căpăstru, a smucit cu ambele mîini, distanţa rămînea însă neschimbată. Măgarul era hotărît să stea nemişcat pînă în zori.
         „Nu vrei, hai?" l-a întrebat, prevenitor, răsuflînd amarnic, dîndu-şi căciula pe ceafă. „Nu vrei, hai?" Măgarul şi-a întors botul cu patruzeci de clape fildeşii (sau cu treizeci şi şase dacă era femelă): „Nu vrei, hai?" Într-un acces de furie oarbă, a început să-l lovească în burtă cu cizmele. Bătea ca în tobă. Nu cu cruzime, ci cu disperare curată. Cu deznădejdea celui care vede că eforturile i se risipesc în gol... A dat pînă cînd a ostenit şi atunci, resemnat, şi-a aşternut căciula pe trotuar şi s-a aşezat pe ea. Să-şi tragă sufletul. Să judece ia rece... Înjura cu amărăciune. Parcă îi venea să plîngă...
        Era un flăcău care părea să aibă armata făcută, purta cizme de cauciuc, o straiţă în spinare; avea şi blugi cu capse, curea de-o palmă, sfetăr gros de lînă naturală, cu buzunărele. Se vedea că a pornit la drum de departe...
        Şi tot aşa, dintr-o dată, fără de veste, măgarul a dat semn că s-a răzgîndit, că ar vrea s-o pornească. Şi chiar a pornit, la început cu blîndeţe, alene, lăsîndu-i însoţitorului timp să se scoale de jos, ba chiar ajutîndu-l, trăgîndu-l pe el de căpăstru. Pe urmă a întins paşii. Flăcăul, de-atîta minune, şi-a uitat osteneala, faţa i s-a luminat de satisfacţia lucrului bine şi temeinic îndeplinit, i-a zis de cîteva ori cu tandreţe de toţi neînţeleasă: „Dii, căluţule, diii! Diii, roibuţule, diii! Diii, că-ţi voi da ovăz cînd ajungem...", părinteşte, gratulîndu-l, trepădînd pe lîngă el cu căciula în mînă, cu straiţa săltînd în spinare.
        Cînd a crezut că devenea riscant, că măgarul, cu siguranţă, o să-i smulgă căpăstrul din mîini şi-o să fugă de n-o să-l mai prindă, l-a cuprins de grumaz şi a încercat să dea cracul, cu abilitate, să i se pună în cîrcă uşor-uşurel. Dar, fireşte că măgarui s-a oprit de cum i-a simţit pulpele pe coaste. Şi-a înfipt copitele cît mai adînc în asfalt, hotărît să rămînă acolo pînă la a doua venire a Domnului...
        Uneori prietenii buni ni se confesează: „Am un şef dat în paşte. Fură cît zece, dar dacă te prinde pe tine cu un ac de gămălie, te-a ras!", „Am o soţie neîndurătoare, mi-a făcut şi capul calendar!", „Mie nu-mi vine apă caldă decît o dată pe lună şi o dată pe an, în 29 februarie.. De ce îi consolăm zicîndu-le că fiecare om are ceva de dus în spinare?! De ce nu le spunem pe şleau: tot măgarul cu crucea lui?! Într-adevăr, de sus de la fereastră, am putut constata că măgarul avea în spinare o cruce cafenie, dar o purta, era clar, cu atîta demnitate. Sigur că legenda nu mai interesează de multă vreme. Naivitatea din plastica Vameşului ori a lui Nicodin ne încîntă pînă la lacrimi, dar rîdem sau deplîngem, cînd nu combatem ştiinţific, naivitatea legendei folclorice, pe care o numim ignoranţă.
        L-a înghioldit cu călcîiele. L-a izbit cu şpiţul. L-a pocnit cu pumnul între urechi. L-a biciuit cu capătul căpăstrului peste bot şi pe sub burtă. Fără urmări! S-a dat jos oftînd resemnat — cîte iluzii, cîte speranţe deşarte pe pămîntul lui Dumnezeu! — privind cu regret asasin bîta rămasă în urmă, acum la douăzeci de paşi. Totuşi, măgarul n-a pornit mai departe nici aşa, descălecat. Descălecat, deshămat, părea în pielea goală. A mai încercat, într-o doară, să-l tragă de căpăstru. I s-a proptit în crupă şi a împins ca la carul cu fîn. Zadarnic! Era blocat pentru vecie în asfalt. I-a vorbit atunci blînd, persuasiv: „Diii căluţule, diii! Diii, roibuţule, diii! Diii, că ţi voi da ovăz cînd ajungem, diii!" Vibra doar din coadă ca pisicile alintate.


        S-a aşezat pe trotuar, punîndu-şi căciula sub fund, cu coatele pe genunchi, cu degetele împreunate a rugăciune. Era scăldat în sudori. Răsufla greu înjurăturile lui, scuipate printre dinţi precum cojile de seminţe, depăşeau închipuirea unor birjari bătrîni. Era pe cale de-a izbucni nu în plîns, ci în urlete. Deznădejdea îi răvăşea obrazul... Un cetăţean din blocul vecin şi-a trimis copilul să meargă să-i aducă flăcăului bîta. Copilul, milos, nu a vrut...
         „Nu vrei, hai?", murmură flăcăul în palme, şezînd cocoşat pe bordura trotuarului. Nu vrei, hai?", spunea cu disperare. Dar, din senin, măgarul a pornit şi omul îl privea neîncrezător, cu surîsul amar al celui care ştie că totul e-o himeră... L-a lăsat să meargă binişor, ţinîndu-se cît mai departe de el, atît cît îi îngăduia lungimea căpăstrului, ignorîndu-i cu ostentaţie mersul şi prezenţa... Aproape de blocul C măgarul s-a arătat de-a dreptul binevoitor şi s-a lăsat încălecat. Chiar a făcut cîţiva paşi de galop, iar flăcăul, cu coapsele bine proptite, cu coatele depărtate ca un jocheu necioplit, se sălta în ritm. Faţa i s-a luminat, de-acum vor zbura ca vîntul şi ca gîndul... Cînd, brusc, măgarul s-a oprit ca tamponat de tren. Omul, din cauza inerţiei, s-a dus mai departe, căzînd în cap, cu mîinile întinse. Se mai afla încă jos pe asfalt cînd măgarul a zbierat: „I-a!"
        Oricine ar fi putut să jure că dacă unul din cei doi avea de purtat o cruce, acela era flăcăul. Pentru că măgarul rîdea, rîdea dezvelindu-şi toate cele patruzeci de piese sidefii (sau cu atîtea mai puţin dacă era femelă), rîdea drăceşte, cu o bucurie omenească, rîdea nu din cruzimea josnică a răzbunării, rîdea cu sinceritatea curată a unui copil, rîdea ca de o glumă colosală...
        S-a ridicat numai fiere şi venin. Şi-a scos cureaua de la pantaloni. Vecinul din blocul de la parter, îngrozit de ceea ce era sigur că avea să urmeze, a vrut să-l împiedice cu vorba, să-l oprească vorbindu-i: „De ce-l baţi, tinere? Dumneata nu înţelegi că măgarul nu vrea să te ducă în spinare? Dumneata nu ştii că măgarul care nu vrea să te ducă în spinare, nu te duce nici dacă-l omori?" „E-he, asta o ştiu de cînd eram copil! Da’ nu ştiu de ce nu vrea să mă ducă! De ce? De ce nu vrea, afurisitul?"
        Îl toca la milimetru, nu cu sadism dar cu metodă. Poc, hîc, poc, hîc, poc, hîc... Icnea din rărunchi, parcă rostogolea o povară, o piatră de moară. Şi-a pus straiţa şi căciula jos, s-a dezbrăcat de sfetăr, s-a descheiat la nasturii cămăşii. Îl bătucea începînd de la cap înspre coadă, apoi de la coadă spre cap. Sistematic. Asiduu. Atent. Ca un om care vrea să facă o treabă pe cinste... Blana măgarului era numai ştrafuri şi romburi. Dar el nici măcar nu tresărea. Vibra uneori din coadă. Ca pisicile. Şi culmea a fost cînd, în locul rînjetului cunoscut, a căscat. Da, a căscat. A căscat ca un cîine sătul de mîncare, de somn şi de stat...
        În noaptea de 3 spre 4 octombrie a.c., un măgar original şi un flăcău cu armata făcută, care îl ducea de căpăstru, au străbătut distanţa de aproximativ cincizeci de metri dintre blocurile C şi D în mai mult de două ore urmărite pe ceas. Pentru că, toate lampadarele publice funcţionau, ca niciodată, din plin, pe lîngă faptul că luna strălumina ca în palmă, aproape toţi locuitorii acestor două blocuri au ieşit la ferestre şi în balcoane şi au urmărit cu interes dar mai ales cu uimire şi cu duioasă milosîrdie, insolita caravană nocturnă. Se face această precizare pentru a se avea în vedere că, de data aceasta, nu a fost vorba de-o invenţie literară, de-o fabulă, ci de un fapt foarte real, care poate fi probat cu martori orişicînd.
        Flăcăul, după cum s-a aflat ulterior, era plecat de-acasă, dintr-un sat aflat la vreo zece kilometri de oraş, nu din seara precedentă, aşa cum s-ar fi crezut, ci din zorii zilei de-alaltăieri. Ducea măgarul la tîrg, în Scorleşti, ca să-l vîndă. Se cam grăbea pentru că voia să ajungă măcar la spartul tîrgului, poimîine pe la amiază, cel mai tîrziu. Mai avea deci vreo zece kilometri. O să ceară mult, ca să-l dea ieftin şi repede. Era un măgar mai rău decît un cîine, l-ar fi ucis dar l-a crescut de mic şi-i era milă. L-a părăsit în munte, departe, dar s-a întors acasă după cinci zile, nici lupii n-au vrut să-l mănînce! Şi-i blînd şi moale ca pita lui Dumnezeu... Numai că nu voia să ducă pe nimeni în cîrcă.
        Cei care au plecat în dimineaţa aceea la lucru i-au mai putut vedea pe cei doi în dreptul blocului B. Mare minune să ajungă pînă poimîine la tîrgul din Scorleşti...

(Perpetuum comic ’84, pag. 44)

 

 

 

 

Vezi toată postarea