Erau bune vremurile de altădată cînd totul decurgea liniştit, astăzi toată lumea e grăbită, timpul costă bani, fiecare se zgîrceşte cu acest capital, gîfîie din cauza ocupaţiilor suprapuse, a ritmului de viaţă drăcesc din marele oraş european care e Bucureştiul. Puţine sînt deci şansele să găsesc oameni care să mă asculte, să mă înţeleagă şi mai ales să aibă timp să-mi confecţioneze urgent nişte pantaloni de casă, — asta e problema! — căci de-a gata nu se găsesc în această etapă pre-liberală înspre economia de piaţă.
Parchez maşina cu greu într-un loc neutru, intru în magazin şi încep să pipăi două-trei materiale. — Ce vreţi să vă faceţi? mă întreabă o cucoană ageră, din spate. — Pantaloni de casă. — Pantaloni de casă? — Da. — Păi nu găsiţi? — Nu. — Şi vreţi să vi-i faceţi la lenjereasă? — Da. — Din asta? — Da. — Păi asta nu ţine! — Nu ţine? — Nu ţine! Nu vedeţi cum se mototoleşte? Plus că e şi culoare deschisă, prinde murdărie. — Dar e plăcută!... — Eh! plăcută! se strîmbă cucoana. — Ba chiar e plăcută, zice o altă cucoană, ochioasă, din dreapta, preţăluind materialul. — Fugi, doamnă, zice prima, eu nu ştiu ce cunoşti dumneata... — Cunosc foarte bine, zice a doua, am mai tîrguit şi noi aşa ceva şi poci să declar că nu prinde murdărie deloc! — Haida de! se îndoieşte prima, să nu-mi spui mie care... — Nu e rea! îşi dă cu părerea şi un bărbat năltuţ venind dinspre stînga, atît că se deşiră uşor. — Ba nu se deşiră deloc! protestează cea ageră, în schimb se face mototol! — Nu se face, zice cea din dreapta. Cred că dînsul nu vrea dungă. Vreţi dungă? — Pu-ţină!... zic eu timid. — Atunci luaţi-o! opinează bărbatul. — Cum s-o ia, se oţăreşte prima cucoană, să-i stea mototol, burlan? Nu se poate! Plus că trebuie s-o ducă mereu la „Nufărul"; or „Nufărul" acuma te ţine şi 30 de zile, că n-are apă... — Nu apă n-are...! — N-are nici chimicale, căci bandiţii ăia de la guvern... — De ce le ziceţi aşa? Se roşeşte a doua cucoană, se vede treaba că sînteţi din ăia care... — Păi sigur, zice prima, dumneatale, acuma, dacă îţi place de primul-ministru îţi închipui că... — Mie? — Lasă că am văzut eu ce ziar ai în mînă... — Şi ce dacă? Te pomeneşti că nu-mi dai voie dumneata! Ete, soro! na-ţi-o fleoşc!
Cît vrajba continuă, eu îmi fac bonul şi merg să plătesc la casă. — Ahá, îmi spune prima cucoană cu ură, vasăzică şi dumneata eşti cu cioflingarii care vor să ne destabilizeze! — Eu? — Ţi-am spus că nu-i bun materialul, o să-ţi dea lenjereasa cu el în cap, iar acasă o să fii ca un Vasilache mototolit, vai de nevasta d-tale!
Lenjereasa nu mi-a dat cu materialul în cap, era foarte grăbită, avea comenzi, nu prea voia să mă ia la rînd, deşi mai fusesem la dînsa, dar acum era absolut imposibil, n-avea timp nici să moară. Plus că i se umflase şi talpa piciorului. Făcuse fel de fel de tratamente, însă nu se ştia care e cauza. Fusese şi la doctorul Chiriacescu, acela îi recomandase prişniţe... — La Mămulea aţi fost? — Da, fusese şi la Mămulea, îi administrase profesorul un medicament din străinătate, căci ai noştri, ce să zicem, e haos mamă-dragă, n-au, eu nu ştiu ce face industria noastră farmaceutică, dezorganizată, lasă că nici pînă la revoluţie nu prea mergea, dar credeam că după, sîngele curs eroic în decembrie . — Şi medicamentul străin nu v-a făcut bine? — Nu mi-a făcut nici el, mamă-dragă, probabil că era expirat, a zis doctorul Cristache să încerce un autovaccin şi dacă nu dă rezultate să mă duc la Amara, deşi o colegă a bărbatului meu spune că Amara e prea tare şi că nu e pe specificul bolii... — Care specific? — Asta e că nu ştie nimeni, eu acum ţin comprese cu burow şi nu simt nimic, dar nimic, mamă-dragă! Că dacă s-ar şti o situaţie clară cel puţin aş putea să iau măsuri, — dar ce măsuri să iau cînd sînt mereu înghesuită, aţa e proastă, eu nu ştiu guvernul ăsta ce face...!
Şi tiptil trecem spre chestiunea minerilor din iunie, apoi a unor rude pe care le are dumneaei în Italia şi care nu vor să mişte, deşi au un castel pe care l-au cumpărat după căderea lui Mussolini, socialişti fiind, apoi alunecăm la problema gîndacilor negri care i-au invadat blocul şi ne întoarcem la laba piciorului. O încurajez din răsputeri, ea îmi ia măsură de pantaloni şi îmi promite că într-o lună-două dacă va avea timp... Acum, mai ales, după o oră de conversaţie, e foarte înghesuită!
O iau spre maşină, o pereche îmi vine din faţă, de braţ, în cadenţă, dar la un metru de mine bărbatul desface braţele: — Maestre, îmi zice, ce bine că vă văd, arătaţi minunat, ca atunci!... şi îmi trage cu ochiul. — Cînd atunci? — Ei, atunci, zice el, şi-mi mai trage o dată cu ochiul, cînd eraţi în comisie şi pe urmă, la premii, s-a dat un banchet... Domnişoara e... (Se fac prezentări) Dacă aţi vrea să mergem să bem un pahar cu vin!... Noi vă urmărim! Sînteţi cel mai...! Zîmbesc echivoc, îndoindu-mă că vom găsi un pahar de vin şi că domnişoara mă urmăreşte şi că sînt cel mai... — Dom’le, ce fac ăştia? Nu mai e ca... zice bărbatul, şi face un gest spre trecut. Eu schimb vorba. El repetă invitaţia şi ochiadele. Pînă la urmă înţeleg c-a fost militar, avea şi el un ochi deschis asupra culturii. Peste un sfert de oră, copleşit de efuziuni, mă extrag din grup, dar cad peste o compozitoare care mergea grăbită la Televiziune dar, fiindcă tot întîrziase, propunea o abatere pe la cofetărie, să ia ceva pentru ăla-mic şi să mai stăm la o parolă. Ea între timp mai făcuse o sonată şi fusese la Innsbruck sau la Mamaia.
Se-nnopta cînd am ajuns la maşină, unde erau adunaţi vreo trei-patru inşi grămadă. — Nene, vă curge radiatorul! îmi lansă un puşti, fericit că descoperise defectul. — Nu-i de la radiator, e de la colier, sări un mustăcios. — Ba de la radiator, să n-am parte, să moară mama! — Păi tot o să moară, interveni un umflăţel roşu, dar eu zic că e de la borcan...! — Vezi de treabă, se zborşi mustăciosul, înseamnă că nu te pricepi, iar tu ţîcă du-te, mă, în moaşe-ta, de te plimbă, ce, n-ai treabă? Eu îţi spun că e de la colier, şi colier nu se găseşte neam, căci bandiţii ăştia de fesenişti...
Am ajuns cu bine la domiciliu cu nădejdea că pînă la Crăciun, în lumea asta europeană, atît de grăbită, o să am şi eu o pereche de pantaloni de casă.
(Perpetuum comic ’91, pag. 129)
Parchez maşina cu greu într-un loc neutru, intru în magazin şi încep să pipăi două-trei materiale. — Ce vreţi să vă faceţi? mă întreabă o cucoană ageră, din spate. — Pantaloni de casă. — Pantaloni de casă? — Da. — Păi nu găsiţi? — Nu. — Şi vreţi să vi-i faceţi la lenjereasă? — Da. — Din asta? — Da. — Păi asta nu ţine! — Nu ţine? — Nu ţine! Nu vedeţi cum se mototoleşte? Plus că e şi culoare deschisă, prinde murdărie. — Dar e plăcută!... — Eh! plăcută! se strîmbă cucoana. — Ba chiar e plăcută, zice o altă cucoană, ochioasă, din dreapta, preţăluind materialul. — Fugi, doamnă, zice prima, eu nu ştiu ce cunoşti dumneata... — Cunosc foarte bine, zice a doua, am mai tîrguit şi noi aşa ceva şi poci să declar că nu prinde murdărie deloc! — Haida de! se îndoieşte prima, să nu-mi spui mie care... — Nu e rea! îşi dă cu părerea şi un bărbat năltuţ venind dinspre stînga, atît că se deşiră uşor. — Ba nu se deşiră deloc! protestează cea ageră, în schimb se face mototol! — Nu se face, zice cea din dreapta. Cred că dînsul nu vrea dungă. Vreţi dungă? — Pu-ţină!... zic eu timid. — Atunci luaţi-o! opinează bărbatul. — Cum s-o ia, se oţăreşte prima cucoană, să-i stea mototol, burlan? Nu se poate! Plus că trebuie s-o ducă mereu la „Nufărul"; or „Nufărul" acuma te ţine şi 30 de zile, că n-are apă... — Nu apă n-are...! — N-are nici chimicale, căci bandiţii ăia de la guvern... — De ce le ziceţi aşa? Se roşeşte a doua cucoană, se vede treaba că sînteţi din ăia care... — Păi sigur, zice prima, dumneatale, acuma, dacă îţi place de primul-ministru îţi închipui că... — Mie? — Lasă că am văzut eu ce ziar ai în mînă... — Şi ce dacă? Te pomeneşti că nu-mi dai voie dumneata! Ete, soro! na-ţi-o fleoşc!
Cît vrajba continuă, eu îmi fac bonul şi merg să plătesc la casă. — Ahá, îmi spune prima cucoană cu ură, vasăzică şi dumneata eşti cu cioflingarii care vor să ne destabilizeze! — Eu? — Ţi-am spus că nu-i bun materialul, o să-ţi dea lenjereasa cu el în cap, iar acasă o să fii ca un Vasilache mototolit, vai de nevasta d-tale!
Lenjereasa nu mi-a dat cu materialul în cap, era foarte grăbită, avea comenzi, nu prea voia să mă ia la rînd, deşi mai fusesem la dînsa, dar acum era absolut imposibil, n-avea timp nici să moară. Plus că i se umflase şi talpa piciorului. Făcuse fel de fel de tratamente, însă nu se ştia care e cauza. Fusese şi la doctorul Chiriacescu, acela îi recomandase prişniţe... — La Mămulea aţi fost? — Da, fusese şi la Mămulea, îi administrase profesorul un medicament din străinătate, căci ai noştri, ce să zicem, e haos mamă-dragă, n-au, eu nu ştiu ce face industria noastră farmaceutică, dezorganizată, lasă că nici pînă la revoluţie nu prea mergea, dar credeam că după, sîngele curs eroic în decembrie . — Şi medicamentul străin nu v-a făcut bine? — Nu mi-a făcut nici el, mamă-dragă, probabil că era expirat, a zis doctorul Cristache să încerce un autovaccin şi dacă nu dă rezultate să mă duc la Amara, deşi o colegă a bărbatului meu spune că Amara e prea tare şi că nu e pe specificul bolii... — Care specific? — Asta e că nu ştie nimeni, eu acum ţin comprese cu burow şi nu simt nimic, dar nimic, mamă-dragă! Că dacă s-ar şti o situaţie clară cel puţin aş putea să iau măsuri, — dar ce măsuri să iau cînd sînt mereu înghesuită, aţa e proastă, eu nu ştiu guvernul ăsta ce face...!
Şi tiptil trecem spre chestiunea minerilor din iunie, apoi a unor rude pe care le are dumneaei în Italia şi care nu vor să mişte, deşi au un castel pe care l-au cumpărat după căderea lui Mussolini, socialişti fiind, apoi alunecăm la problema gîndacilor negri care i-au invadat blocul şi ne întoarcem la laba piciorului. O încurajez din răsputeri, ea îmi ia măsură de pantaloni şi îmi promite că într-o lună-două dacă va avea timp... Acum, mai ales, după o oră de conversaţie, e foarte înghesuită!
O iau spre maşină, o pereche îmi vine din faţă, de braţ, în cadenţă, dar la un metru de mine bărbatul desface braţele: — Maestre, îmi zice, ce bine că vă văd, arătaţi minunat, ca atunci!... şi îmi trage cu ochiul. — Cînd atunci? — Ei, atunci, zice el, şi-mi mai trage o dată cu ochiul, cînd eraţi în comisie şi pe urmă, la premii, s-a dat un banchet... Domnişoara e... (Se fac prezentări) Dacă aţi vrea să mergem să bem un pahar cu vin!... Noi vă urmărim! Sînteţi cel mai...! Zîmbesc echivoc, îndoindu-mă că vom găsi un pahar de vin şi că domnişoara mă urmăreşte şi că sînt cel mai... — Dom’le, ce fac ăştia? Nu mai e ca... zice bărbatul, şi face un gest spre trecut. Eu schimb vorba. El repetă invitaţia şi ochiadele. Pînă la urmă înţeleg c-a fost militar, avea şi el un ochi deschis asupra culturii. Peste un sfert de oră, copleşit de efuziuni, mă extrag din grup, dar cad peste o compozitoare care mergea grăbită la Televiziune dar, fiindcă tot întîrziase, propunea o abatere pe la cofetărie, să ia ceva pentru ăla-mic şi să mai stăm la o parolă. Ea între timp mai făcuse o sonată şi fusese la Innsbruck sau la Mamaia.
Se-nnopta cînd am ajuns la maşină, unde erau adunaţi vreo trei-patru inşi grămadă. — Nene, vă curge radiatorul! îmi lansă un puşti, fericit că descoperise defectul. — Nu-i de la radiator, e de la colier, sări un mustăcios. — Ba de la radiator, să n-am parte, să moară mama! — Păi tot o să moară, interveni un umflăţel roşu, dar eu zic că e de la borcan...! — Vezi de treabă, se zborşi mustăciosul, înseamnă că nu te pricepi, iar tu ţîcă du-te, mă, în moaşe-ta, de te plimbă, ce, n-ai treabă? Eu îţi spun că e de la colier, şi colier nu se găseşte neam, căci bandiţii ăştia de fesenişti...
Am ajuns cu bine la domiciliu cu nădejdea că pînă la Crăciun, în lumea asta europeană, atît de grăbită, o să am şi eu o pereche de pantaloni de casă.
(Perpetuum comic ’91, pag. 129)
