Intransigenţa contabilului Elefterie

        Atunci cînd nu mergea să cumpere lapte, ziua contabilului Elefterie începea la ora şase dimineaţa. Dacă zorile îl aflau într-o dispoziţie bună, se bărbierea la sînge, fluierînd cîntece de viaţă nouă. Dacă zorile, dimpotrivă, îl găseau indispus, deschidea mai întîi radioul, pentru ca ştirile ultimelor izbînzi din agricultură să-l mobilizeze. În deobşte, însă, dispoziţia contabilului Elefterie nu era nici bună, nici rea, ci mai întotdeauna aceeaşi.
        Povestirea noastră se desfăşoară într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe cînd eroul nostru se îndrepta spre partea cea mai pasionantă a existenţei sale, către masa de lucru unde-l aşteptau fişele de recepţie şi avizele de expediţie, unde şuruburile şi piuliţele se rînduiau frumos în rafturi iar pe cutiile cu motoare luceau, vopsite în roşu, numerele de inventar. Contabilul Elefterie verifică sigiliile, descuie magazia, trase în urma sa zăvorul şi-şi scoase pardesiul pe care-l aşează pe umeraş. Apoi îşi îmbrăcă halatul, îşi trase cotierele, întinzîndu-le pe braţ, şi-şi puse basca bleumarin pe care-o înfundă cu nădejde pîna spre mijlocul frunţii. Avu însă grijă să-şi lase în afară urechile ciulite pentru ca nici cel mai mic foşnet să nu-i scape. După care muie plaivazul în gură şi porni să adune o coloană de cifre, bolborosind rar şi cu voce tare fiecare număr. După ce socoti de trei ori şi de fiecare dată îi ieşi alt rezultat, dovadă a caracterului variat şi pasionant al muncii sale, contabilul Elefterie ridică, într-o doară, privirile. Fără să realizeze prea bine ce vedea, îşi coborî din nou ochii în hîrtii. Abia peste cîteva clipe, cînd simţi că ceva nu e-n ordine, ridică fruntea şi ceea ce văzu îl făcu să caşte ochii cît cepele. În faţa sa se afia o fată nespus de frumoasă care răspunse cu un zîmbet fermecător privirilor sale holbate şi tîmpe. Era nu numai frumoasă, ci şi strălucitoare, cu un păr lung, blond şi luminos, cu ochi albaştri şi sclipitori, cu o piele catifelată şi orbitor de albă. Contabilul Elefterie rămase năuc; îi trebuiră cîteva clipe ca să se-adune.
        — Livrările de mărfuri se fac numai după ora nouă! declară căutînd să pară cît mai autoritar.

        Fata continua să zîmbească. Purta o rochie lungă, azurie, transparentă şi decoltată pînă la sabotaj.
        — După ora nouă! repetă, ceva mai moale, şi-şi coborî ochii în hîrtii.
        Fata nu se clinti de la locul ei.
        — Doar m-ai chemat... şopti ea, cu un glas susurat ca o apă.
        — Eu? se apără contabilul Elefterie. Cînd?
        — Acum cîteva cipe... Ai atins cu buzele bagheta magică, iar eu am auzit chemarea ta...
        — Care... care baghetă magică?
        Fata arătă cu un gest vaporos spre braţul căptuşit cu cotieră. Elefterie privi spre mîna sa şi strigă indignat:
        — Asta nu e nici o baghetă magică! E creionul meu chimic! Şi l-am muiat în gură ca să...
        — Ca să mă chemi, şopti din nou fata. Aşteptam acest semn de la tine.
        Eu sînt zîna cea bună...
        — Tovarăşa! ridică glasul contabilul Elefterie, lovind cu pumnul în masă. Sîntem într-o unitate socialistă! Te rog să laşi misticismele la o parte!

        — De ce te miri aşa? şopti, netulburată, fata. Doar ai citit, cînd erai mic, despre zîna cea bună...
        — Da, tovarăşa, nu se lasă contabilul Elefterie. Am citit! Dar asta era pe vremea cînd eram mic! Acum sînt mare şi am gestiune într-o unitate socialistă! Într-o unitate socialistă n-au ce să caute zînele bune. Apoi, luminat de o idee: Şi, de fapt, de unde ştiu eu că spui adevărul?
        — Pune-mă la încercare, gînguri fata. E de ajuns să-ţi rosteşti dorinţa şi ea pe loc se va-mplini...
        — Orice dorinţă? se îndoi contabilul Elefterie.
        — Chiar şi cea mai tainică, numai să porunceşti...
        — Oricît de grea? întrebă iar Elefterie, căruia o străfulgerare vicleană îi trecuse prin priviri.
        — Îmi stă orice în putinţă, spuse frumoasa, întinzînd braţele, larg.
        Contabilul Elefterie zîmbi sadic, micşorîndu-şi ochii.
        — Bine, se învoi, să văd de ce eşti în stare. Poate nu ştii ce te-aşteaptă... Apoi, arătînd cu degetul spre foaie: Fă-mi adunarea asta!

         Nu apucă să-şi sfîrşească vorba că lîngă cele trei rezultate ale sale apăru încă unul, scris cu litere aurite, care diferea sensibil de celelalte. Elefterie rămase prostit, ochiul stîng începu să i se zbată. După cîteva clipe, luîndu-şi seama, tuşi şi se îndreptă pe scaun.
        — Mda, spuse. Am să verific mai tîrziu. Apoi, schimbînd tonul: Să presupunem că eşti zîna cea bună. Dar de ce-ai venit tocmai în depozitul meu?
        — Ca să te-ajut... şopti preafrumoasa.
        — Nu poţi să mă ajuţi, spuse Elefterie. Eşti prea tînără. Contabilitatea e o treabă grea, cere experienţă.
        — Am să-ţi arăt frumuseţile lumii, continuă Cosînzeana. O să ai tot ce-ţi doreşti... O să fii fericit...
        — E de ajuns să-nchizi ochii, continuă zîna cea bună, şi te vei simţi plutind spre cele mai tainice locuri ale desfătării.
        — Un gestionar nu închide niciodată ochii! sări contabilul Elefterie ca ars. El trebuie să fie cu ochii în patru!
        — Dar nimic rău nu se va întîmpla... susură frumoasa. Nici unul din aceste minunate giuvaeruri nu se va clinti din loc.

        — Giuvaeruri? se nedumeri contabilul Elefterie. Care... giuvaeruri?
        Zîna cea bună arătă spre rafturi.
        — Astea nu sînt giuvaeruri! tovarăşă dragă! se indignă Elefterie. Sînt rulmenţi şi piuliţe...
        — N-am purtat niciodată asemenea brăţări şi inele, se entuziasmă Cosînzeana. Ce frumos sclipesc în soare!
        — Sclipesc, e drept! fu de acord contabilul Elefterie. Dar nu pot să mă ating de ele. Toate sînt scrise aici!
        Şi spunînd acestea, lovi cu palma peste registru.
        — Dar nu trebuie să-mi oferi nimic, zîmbi frumoasa zînă. Eu sînt cea care-ţi va dărui ţie... Închide ochii şi pune-ţi o dorinţă.
        — Nu se poate să închid numai un ochi? încercă Elefterie.
        — Porunceşte, repeta Cosînzeana, fără să-i răspundă, şi toate plăcerile ţi se vor împlini...

        Elefterie închise ochii cu teamă şi-i redeschise imediat căutînd din priviri rafturile, cu vigilenţă gestionară. Ceea ce văzu, însă, îl îngrozi.
        — Hei! se sperie, căutînd zîna din priviri. Ce-ai făcut? Unde sîntem?
        — În văzduh... se auzi, prelung, frumoasa frumoaselor.
        — Dar eu nu ştiu să zbor...! strigă contabilul Elefterie cît îl ţinea gura, pentru a acoperi zgomotul vîntului, şuierînd pe la ureche.
        Zîna cea bună zîmbi şi-şi întinse braţele ca nişte aripi. Elefterie privi în jos. La început văzu nişte valuri de ceaţă, apoi, printre norii care se subţiau, deosebi casele cît nişte furnici. Începu să dea cu disperare din braţe.
        — Nu aşa..., îi strigă zîna, trecînd pe lîngă el. Întinde braţele ca mine...
        Prăbuşirea se transformă în plutire şi căderea fu lină. Elefterie oftă uşurat. Îşi netezi hainele, îşi trase basca la loc spre jumătatea frunţii şi privi în jur. Îl înconjurau vitrine de cristal din care scînteiau bijuterii, rafturi înţesate cu veşminte strălucitoare, tot felul de minunăţii rînduite sau aşezate de-a valma.
        — Tii! exclamă Elefterie. N-am mai văzut niciodată atîtea lucruri la un loc!
        — Îţi plac? întrebă zîna cea bună.
        — Mai e vorbă? exclamă Elefterie şi porni printre rafturi.
        Frumoasa fată făcu un gest cu braţul.
        — Alege-ţi tot ce-ţi pofteşte inima...

        Contabilul Elefterie se opri, mîngîie un costum de haine, apoi pipăi un covor greu, întins pe perete.
        — Trebuie să fie foarte scumpe... spuse.
        — Nu-ţi va cere nimeni să plăteşti...
        — Fie, se înduplecă Elefterie. Am să iau asta...
        Şi alese dintr-un coş cu sclipiri multicolore un bec colorat.
        — Cum?! se miră preafrumoasa. Numai atît?
        — Nevesti-mii îi plac foarte mult becurile colorate... răspunse, roşind, contabilul Elefterie.
        — Mai alege-ţi ceva... îl îndemnă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc, refuză Elefterie. Îmi ajunge becul ăsta. Nevastă-mea spune că atunci cînd aprinde un bec colorat, lumea i se pare cu totul altfel... Te rog, numai, să fii aşa de amabilă încît să mi-l păstrezi dumneata. Mi-e teamă, dacă-l pun în buzunar, să nu se spargă.
        Ajunseră într-o sală luminoasă. Oameni cărora Elefterie nu reuşi să le distingă chipurile, şedeau la mese şi vorbeau în şoaptă. Erau cu toţii foarte eleganţi; Elefterie îşi netezi stînjenit cutele halatului, şi-şi întinse cotierele pe braţ.
        — Să ne şezăm, îl îndemnă zîna cea bună.

         Contabilul Elefterie se foi pe scaun, neliniştit. Îşi scoase basca şi o puse pe masă, apoi o luă repede şi-o mototoli între degete. În cele din urmă şi-o puse iarăşi pe cap, trăgînd-o pînă peste urechi.
        — Ce facem aici? întrebă în cele din urmă, căutînd să pară-n largul său.
        — Nu ţi-e foame? întrebă Cosînzeana. Ce ai poftă să mănînci?
        — Nu prea mi-e foame... încercă el. Apoi, în faţa privirilor neînduplecate ale frumoasei frumoaselor, spuse către ospătar: Poate aveţi nişte parizer... sau stavrid prăjit... Şi cîte-un suc, da’ rece...
        Fără să i se clintească nici un muşchi, ospătarul se înclină din nou în semn de mulţumire şi se aplecă spre cosînzeană.
        — Eu aş vrea, spuse divina, dîndu-şi ochii peste cap, aş vrea caviar cu şampanie franţuzească...
        — Ce faci? îi şuieră contabilul Elefterie la ureche. Aici remiza trebuie să fie cel puţin douăzeci la sută!
        — Porţie dublă, continuă zîna, netulburată. Şi anulaţi comanda precedentă.

        Privind spre ospătarul care se îndepărta, contabilul Elefterie suspină pierdut. Zîna cea bună îşi puse palma cea catifelată peste mîna lui.
        — Nu-ţi fă griji... şopti. Eşti cu mine; nimic nu te opreşte să te simţi fericit. Priveşte la ceilalţi şi încearcă să fii ca şi ei. Tu...
        — Mă cheamă tovarăşul Elefterie...
        — Care din ele e numele mic?
        — Elefterie, repetă el.
        — Elefterie, continuă zîna, mîngîindu-i braţul pînă la încheietură, acolo unde cotiera se îngemăna cu halatul bleumarin, eşti la fel de bun ca şi ei. Ai şi tu dreptul la fericire. Nu trebuie să-ţi fie ruşine...
        Ciocniră. La mulţi ani! şopti frumoasa zînă. La mulţi ani! răspunse Elefterie şi dădu paharul pe gît. Apoi mîncă tot, ungînd caviarul pe felii groase de pîine. La urmă rupe o coajă şi şterse cu băgare de seamă farfuria.
        — Mai vrei? întrebă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc! spuse Elefterie. Ajunge... Luă paharul şi bău o înghiţitură. Zîmbi vinovat: M-am cam ameţit. Nu prea beau şampanie. Numai de Anul Nou... Mă simt de parc-ar fi anul nou...
        — Ce-ai spune de o plimbare cu barca? sugeră crăiasa.
        — N-ar fi rău, într-adevăr, socoti Elefterie. Mi-ar prinde bine puţină mişcare. Dar unde să găsim lacul?

        Închise ochii şi stătu nemişcat cît timp simţi zborul şuierîndu-i la ureche. Între timp profită de zgomotul vîntului pentru a sughiţa neobservat. Cînd cerul, de o parte şi de alta, se linişti, deschise cu teamă ochii. Se văzu legănat într-o barcă; în jur întinderea lacului era albastră şi molcomită, pe maluri sălciile se auzeau foşnind într-o adiere. Frumoasa zînă, cu rochia ei strălucind în soare ca nişte solzi, părea o sirenă.
        Contabilul Elefterie se lăsă pe fundul bărcii, cu mîinile adunate sub cap.
        — Şi lîngă oraşul nostru e un asemenea lac, spuse, privind cerul. Un lac mare, cu verdeaţă de jur împrejur. Sînt şi cîteva vile, unii chiar locuiesc acolo vara. N-am fost niciodată acolo, ştiu numai din auzite. Deşi nu e chiar aşa de departe...
        — Trebuia să te fi dus...
        — Se ajunge destul de greu; autobuze nu circulă, trebuie să ai maşina ta... Aş fi mers şi eu din cînd în cînd, dacă...
        — Dar e atît de simplu! exclamă zîna cea bună.
        — Nu e deloc simplu să ai maşină! contrazise Elefterie.
        — Închide o clipaăochii şi...
        — Fără glume! sări ca ars contabilul Elefterie. Să ştii că mă supăr! Asta e prea de tot! Atît mi-ar trebui, să-mi apară dintr-o dată o maşină în faţa casei...
        — Dar ce-i rău în asta?
        — E foarte rău! se oţărî Elefterie. Cum explic eu, ia spune-mi, că am maşina asta? Un capăt de aţă n-am luat de la depozit în douăzeci de ani! Şi dintr-o dată să mă trezesc cu revizorii pe cap! De ăştia nu scapi cu una cu două, ascultă-mă pe mine, fac ei ce fac şi tot te scot vinovat. Cu statul nu te pui... Poate dacă-i pun şi pe ei să închidă ochii... Mă faci să rîd...
        — Bine, dacă nu vrei... Am crezut că-ţi fac o plăcere...
        Elefterie lăsă barca să plutească în voia valurilor şi-şi lăsă capul pe spate, cu obrajii în bătaia soarelui.
        — E foarte frumos, spuse. Apa asta şi soarele te liniştesc...
        — Te simţi fericit?
        — Dacă mă simt fericit...?

        Elefterie zîmbi şi-şi coborî basca peste frunte, pînă la sprîncene. Apoi închise ochii, mulţumit, ascultînd ciripitul păsărelelor printre sălcii şi molcomirea valurilor care clipoceau spintecate-n vîrful bărcii. Elefterie se lăsă legănat de tăcerea aceasta pe care-o urmări, relaxat, cum se îndepărtează, odată cu sălciile şi cu malul. Cînd tăcerea deveni totală şi vîntul nu-i mai adie, sprinţar, pe obraji, deschise ochii leneş. Apoi privi, nedumerit, în toate părţile. De peste tot îl întîmpinară rafturile familiare, rulmenţii şi armăturile care sclipeau în soarele dimineţii de vară. Se regăsi şezînd într-o poziţie caraghioasă, puţin într-o parte şi cu tălpile săltate pe birou. Se dezmetici, îşi trase picioarele şi se frecă la ochi. Ceasul arăta aproape nouă. Puse creionul chimic după ureche şi-şi frunzări fişele. Apoi privirea îi căzu pe foaia pe care trei rezultate se îmbrînceau sub linia de total; îşi frecă preocupat mîinile, luă creionul de după ureche, îl muie în gură şi se puse pe treabă, numărînd cu glas tare şi ţinînd zecile cu degetele mîinii stîngi. Un foşnet îl făcu să ridice ochii. Tresări; în faţa sa, vaporoasă şi fremătătoare, sclipea zîna cea bună. Lui Elefterie îi trebuiră cîteva clipe ca să înţeleagă.
        — Credeam că totul n-a fost decît un vis... bîigui...
        — Cum asta? se miră preafrumoasa. Doar m-ai chemat...
        — Nu te-am chemat! strigă, exasperat, contabilul Elefterie. Tocmai faceam nişte socoteli...
        — Aşa socoteam, repetă. C-am adormit şi... Cînd colo...
        — Totul e adevărat, zîmbi prinţesa.
        Elefterie clătină din cap, neîncrezător.
        — Hm! exclamă. Să nu-ţi vină să crezi...
        — Şi fericirea poate fi adevărată, şopti frumoasa crăiasă. Nu m-ai fi chemat dacă n-ai fi avut nevoie de ea... Trebuie numai s-o doreşti şi să nu-ţi pierzi speranţa.
        — Eu am auzit chemarea baghetei tale...
        Elefterie duse creionul la ureche şi ascultă cîteva clipe cu răsuflarea tăiată.
        — Eu nu aud nimic! izbucni.
        Zîna cea bună zîmbi luminos.
        — Ţi-am adus asta... Puse becul pe masă. L-ai uitat la mine...
        — Eşti foarte drăguţă, se domoli Elefterie. Nevastă-mea o să fie tare bucuroasă...
        Zîna îl privi în tăcere. Elefterie o privi şi el, încurcat.
        Elefterie îşi săltă basca şi se scărpină încurcat pe frunte. Părea dornic să cugete, dar nu ştia la ce.
        — Am să stau mereu în preajma ta, continuă zîna cea bună. De cîte ori ai să mă chemi, am să vin...
        — Cum adică, în preajma mea? sări Elefterie.
        — Cît mai aproape... răspunse zîna.
        — Ce vrei să spui cu asta? O să stai aici, în depozit?
        Zîna încuviinţă fluturîndu-şi părul strălucitor.
        — Zi şi noapte?
        — Zi şi noapte...
        Elefterie rămase cîteva clipe pe gînduri. Zi şi noapte, mormăi, în timp ce degetele lui căutau cu înfrigurare în sertar.
        — Aici, în depozit? repetă, maşinal.
        — Aici, întinse zîna braţele larg.
        — Tot timpul?
        — Tot timpul...
        — Aha! se dumiri, în sfîrşit, contabilul Elefterie.
        Degetele lui găsiră în sertar ceea ce căutau. Scoase o fişă, muie plaivazul în gură şi scrise într-un colţ: Număr de inventar 1001. Apoi învălui cu o privire de specialist frumoasa apariţie, închizînd dintr-un ochi, estimativ. Şi adăugă mai jos, apăsat, cu litere mari: una bucată zînă...

(Perpetuum comic ’86, pag. 187)

Vezi toată postarea

Scurtă antologie de haz fără necaz...

PRIN LUME, PRIN GLUME

        Se pare că în fondul principal de evenimente al lumii umorul ocupă un loc... derizoriu. Presupunînd că s-ar alcătui statistici şi clasamente calificate aşa cum se procedează cu înarmările, hazul ar fi de departe întrecut de necaz, tocmai acesta din urmă marcînd starea lumii şi continuînd să crispeze o planetă întunecată de crize, tensiuni şi confruntare. O spunem aceasta avînd în vedere şi capacitatea poporului nostru de a reflecta şi recepta anumite evenimente, făcînd haz de necaz.
        Deşi mai puţine, evenimente care stîrnesc hazul, voit ori nu, există, aşa încît ne-ar surîde o scurtă incursiune prin lume, printre glume, recurgînd cu precădere la „serviciile umoristice" voluntare sau involuntare ale agenţiilor de presă.

MUNTELE DINTRE WASHINGTON ŞI... LUNA

        Aflat într-unui din turneele sale interne, preşedintele Ronald Reagan a povestit următoarea anecdotă: „În drum spre statul Montana, am cerut pilotului să zboare la mică înălţime peste muntele Rushmore (unde sînt sculptate în granit chipurile a patru preşedinţi americani — n.n.) Vroiam să văd dacă au fost sculptate şi alte capete. Şi apoi — a continuat şeful Casei Albe — era reconfortant să revăd stîncile. La Washington nu se află ceva asemănător. La Washington nu există decît un munte, la care marii bugetivori lucrează de 40 de ani. El se cheamă... Datoria Federală."
        Ar fi de crezut că datoria publică internă a guvernului american a trecut de 1000 miliarde dolari. Stivuită în bancnote de un dolar, suma ar acoperi de peste două ori distanţa dintre Washington şi Selena...

TRILINGV, BILINGV, ETCETERA...

        Vorbind la o conferinţă vest-europeană dedicată învăţămîntului, Jean-Pierre Chevenement, pe atunci ministrul francez al educaţiei naţionale, a pledat pentru însuşirea de limbi străine, ceea ce ar duce la mai bună cunoaştere a popoarelor şi ar împiedica Piaţa comună să devină „o suburbie a Statelor Unite". „Piaţa comună — a adăugat el — nu înseamnă doar fructe şi legume, ci şi limbi şi culturi proprii." Spre a-şi ilustra considerentele, reprezentantul galiei a povestit următoarea anecdotă:
        — Cum se numeşte un om care vorbeşte trei limbi?
        — Un trilingv...
        — Dar unul care vorbeşte două limbi?
        — Un bilingv...
        — Dar cel care vorbeşte o singură limbă?
        — Un american!

ELECTORALISME

        În cursa prezidenţială americană au alergat şi vreo 150 de iluştri necunoscuţi. Evident, fără nici o şansă. Dar nu fără platforme electorale. Fostul agent de asigurări Donald Badeley a lansat un proiect de „armonizare a Statelor Unite cu Universul", ale cărui principale prevederi au fost săptămîna de şase zile şi anul de 360 de zile! Candidatul William Hurley a promis că, în caz de victorie, ar fi suprimat Rezerva federală americană, Fondul Monetar Internaţional, Departamentul Finanţelor şi chiar Congresul dacă toate aceste instituţii nu ar fi redus imediat deficitul bugetar al Statelor Unite. Richard Grayson s-a arătat mai zgomotos şi mai agresiv: el a pus la cale două comitete proprii — „Salvadorul, al 51-lea stat american" şi „Pentru un război nuclear imediat!"
        Deşi fac figură de simpli figuranţi, asemenea „cavaleri ai comicei figuri" se cam întrec, uneori, cu gluma...

RICHARD INIMĂ DE... FÎN

        La alegerile parlamentare din Marea Britanie a candidat şi... regele Richard I de Hay („fîn", în engleză), on Wye. Acest arhivar din Ţara Galilor s-a încoronat singur rege, după ce a proclamat „independenţa" satului său! Candidat pentru un scaun în Camera Comunelor, el şi-a bazat campania electorală pe „suprimarea maşinilor", singurele vinovate de şomaj, după el, şi pe „restabilirea supremaţiei calului."
        Voturile l-au ocolit. Poate şi fiindcă regii nu sînt... aleşi.

DACĂ...

        Dacă n-ar fi prim ministru, Margareth Thatcher ar fi devenit inginer, după cum mărturiseşte ea însăşi. Elevii şcolii primare din Broomhill, sat din nordul Marii Britanii, au rugat cîteva personalităţi să le spună ce ar fi dorit să devină, dacă nu ar îndeplini actualele lor funcţii. Preşedintele unui puternic sindicat al minerilor, Scargill ar fi urmat cariera de avocat. Liderul laburist Neil Kinnock declară că ar fi vrut să devină mecanic de locomotivă. O singură scrisoare expediată din Broomhill a rămas fără răspuns: misiva adresată preşedintelui Reagan. „Mai aşteptăm", a declarat Harry Dobson, directorul şcolii.

VAL CU BUCLUC

        Aflat la Brighton, unde s-a ţinut conferinţa naţională a laburiştilor, liderul acestui partid, Neil Kinnock, unul din principalii conducători din opoziţie, se plimba pe malul mării, înconjurat de o armată de fotoreporteri şi operatori de televiziune. Un val mai puternic l-a surprins pe liderul laburist, care a alunecat, căzînd în apă. S-a ridicat imediat, mărturisind nu fără umor: „Pariez că aşa ceva nu i s-ar fi întîmplat norocoasei Maggie" (numele familiar al premierului Margareth Thatcher)!

A GREŞI NU-I DOAR OMENEŞTE

        Ordinatorul unei societăţi de credit din Londra a somat Curtea Regală britanică să achite imediat costul unui tractor achiziţionat în rate de către regină! A fost vorba, fireşte, de o greşeală. Directorul societăţii cu pricina, Geiff Snell, şi-a exprimat regretele şi scuzele de rigoare, menţionînd că „vina aparţine ordinatorului." Ceva, oricum, n-a fost în ordine!

UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ...

        Tot un ordinator, de această dată militar, a stîrnit hazul public. Comandamentul puşcaşilor marini din Statele Unite a întocmit o scrisoare — apel de înrolare (serviciul militar nefiind obligatoriu în S.U.A.). Textul îndemna pe tînărul destinatar să-şi analizeze cu toată francheţea condiţiile de viaţă, să vadă daca este mulţumit de slujbă şi de salariu, şi dacă nu ar fi interesat să se înroleze în corpurile puşcaşilor marini. Scrisorile au fost distribuite de un ordinator superperfecţionat. Şi, totuşi, comandantul puşcaşilor marini, generalul Paul Kelly, n-a putut citi în culmea surprizei un răspuns cu totul neaşteptat. Autorul misivei spunea că e mulţumit de slujba, de salariu, de condiţiile sale de viaţă şi că, deocamdată, refuză invitaţia de a se angaja ca recrut în unităţile puşcaşilor marini. Semna... comandantul suprem al forţelor armate americane, preşedintele Ronald Reagan!

VESELĂ CU... CÎNTEC

        Într-o emisiune televizată, ministrul west-german al economiei, Martin Bangemann, a ţinut să dezvăluie amănuntul că, pentru a se destinde din stresul vieţii politice, obişnuieşte să desfăşoare diferite activităţi casnice, îndeosebi să spele vesela. Bănuind că printre telespectatori şi, mai ales, printre telespectatoare s-ar găsi nu puţini sceptici, demnitarul federal a adăugat: „Dacă nu credeţi, nu aveţi decît să mă invitaţi la dvs. acasă ca să vă spăl vesela."
        A fost, desigur, invitat. Şi încă într-o asemenea măsură, încît a dat peste un nou... stres.

UN AMERICAN NELINIŞTIT

        O „scrisoare din Paris" a fost expediată unui număr de 300.000 de susţinători financiari ai Partidului Republican din Statele Unite. Textul era semnat de responsabilul financiar al Comisiei senatoriale a republicanilor, Robert Perkins. Autorul îşi declara intenţia de a-i pune în gardă pe alegătorii americani de ceea ce s-ar putea întîmpla în S.U.A. dacă ar cîştiga alegerile Partidul Democrat. „S-ar întîmpla ca în Franţa guvernării socialiste", estima Perkins. Adică: „în timp ce vă scriu, îmi simt ochii arşi de nori de gaze lacrimogene, fenomen curent în acest oraş asediat care este Parisul." Şi mai departe: „Franţa cunoaşte, de altfel, un faliment total, atmosfera este ameninţătoare şi explozivă, iar climatul este încărcat de furie." Pînă la urmă s-a aflat ca scrisoarea nu a fost redactată de responsabilul financiar republican, ci de „experţi" din Washington, care au cam provocat ilaritate.
        Mai rău este că asemenea falsificatori se află nu numai la Washington ci şi, bunăoară, prin pretinsul „oraş asediat" de pe Sena...

PREA MULTĂ BĂNUIALĂ STRICĂ

        Vice-amiralul James Lyons, comandantul şantierului naval din Washington, a primit, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, un cadou din partea ataşatului naval sovietic, contraamiralul Ivan Sakulkin. Verificat cu aparaturi speciale, pachetul a fost declarat suspect, motivul bănuielii constituindu-l cele „două flacoane cu lichid". Potrivit unui raport oficial, coletul a fost distrus de artificierii militari. Numai că aceştia au descoperit (cam tîrziu) că „flacoanele suspecte" erau, în realitate două sticle de votcă şi încă de cea mai bună calitate!

        Încheiem aici incursiunea noastră umoristică, dorind ca lumea să aibă parte şi de un... perpetuum comic, pentru ca ofensiva hazului să destrame redutele necazului.

(Perpetuum comic ’86, pag. 162)

Vezi toată postarea

Îndrăgostitele şi balconul

        Mie ideile bune îmi vin numai în zile rele... Cum dă o ploaie torenţială, ori una care-ţi pătrunde pînă-n oase, un ger năpraznic, un viscol orb, cum îmi vine cîte-o idee de s-o bei cu apă ne-ncepută; de pildă ca acum...
        Nu cred că ar fi găsit altul în locul meu un timp mai „potrivit" de-a ieşi din casă, pentru a-i face o scurtă vizită unei colege, buna prietenă veche, aş spune chiar cu patină...
        În sfîrşit, într-o oră şi-un sfert sînt în faţa blocului; e bine! Găsesc şi liftul la parter; din ce în ce mai bine! Sun, îmi deschide colega. E mai mult decît bucuroasă că mă vede, mă îmbrăţişează afectuos, dezmierdîndu-mă: „Bine-ai venit, ţărane". „Bine te-am găsit mama răniţilor". Mă ia repede: „Uite banii... Am oprit şi eu şaptezeci de lei, că nu mi-a ajuns la ceva... lasa că-ţi explic eu... Acum, ce te-ai posomorit aşa, zgîrcitule?... Poftim ce bădărani de colegi mi-a dat statul... În loc să fiţi şi voi mai fini, mai culanţi, mai... vă zgîrciţi ca...". „E-n regulă" mă gîndesc, deşi nu e deloc în regulă, pentru că prietena mea numai cînd împrumută peste o sută, se consideră datoare... Cum sînt cu pardesiul pe mine, cu pălăria în mînă, dau să plec. „Poftim, sare colega, nici nu vine bine, nici măcar nu-mi mulţumeşte pentru serviciul făcut şi pleacă... Doamne, cu ce colegi m-a fericit... te-ta-ram, tam-ta-ram"... Trage pardesiul de pe mine, îmi ia pălăria, mi le-aruncă mototolite pe studio, scoate din bufet o sticlă de votcă, două păhărele nepereche, le pune pe masa rotundă, joasă, toarnă, mă apasă pe-un taburet şi-mi porunceşte să beau! „Mulţi ani, ţărane!". „Mulţi ani, zăpăcito!" N-apuc s-arunc prima votcă pe gît, că, ţîrrr... soneria! Îmi culege paltonul, pălăria c-o iuţeală de suveică, mi le pune în braţe, strînge votca, paharele de pe masă, deschide uşa dinspre balcon, mă apleacă pe sub jaluzeaua trasă doar să acopere geamul din uşă şi mă scoate afară, dîndu-mi în grijă să nu scot nici o vorbă...
        Balconul e neacoperit, ploaia s-a-nteţit, iar vîntul, cum sînt la ultimul etaj, bate nestingherit... Mă zgribulesc resemnat. Prin jaluzeaua rară văd în casă, iar prin uşa crăpată aud tot. Ioana — pentru că aşa o cheamă pe prietena mea — intră în cameră cu colega noastră şi ea actriţă cunoscută, Virginica, o blondă spălăcită, de peste cincizeci de ani, fără talent, în schimb veşnic îndrăgostită. Înecată în plîns, hohotind să-şi înghită limba, abia mai putînd respira, mîngîiată de Ioana „Mama răniţilor" şi mai ales a „rănitelor"... a prins, în sfîrşit, să se spovedească: „Ioana... mă, mă, mă... hă-hă-hă... mă omor... Nu mai pot, mă, mă omor"... „Dar ce s-a-ntîmplat intervine Ioana. Ce vorbă-i asta... mă omor?!... Tu care eşti o fată atît de deşteaptă, fată de talent (Ioana a întors capul spre balcon — ştia că alta n-am de făcut, de cît să privesc scena — strîmbîndu-se, adică „aiurea, talent"...), tînără, frumoasă, ai viaţa înainte". Mă omor, Ioana, mă omor, nu mai pot să suport!" „Dar ce s-a întîmplat, Virginicuţă? „Paţi... Pa-ha-ha-ha-ţi... (era vorba de-un băiat destoinic, de vreo douăzeci şi trei de ani, ultima ei achiziţie). Păţi, cred că Păţi nu mă mai iubeşte"... „Nu se poate... tu, ditamai actriţă şi el... Nu se poate!"... Dar asta n-ar fi nimic... Azi m-am întîlnit în faţa aprozarului cu maică-sa... O incultă, o nespălată... Şi ce crezi că-mi zice? Fă, îmi zice, tu nu vezi ce babă eşti? Să-mi laşi băiatul în pace, că-i poţi fi de două ori mamă. Dacă nu, ştiu unde să te găsesc... Chit că mă costă douăzeci de lei un bilet, mă duc la teatru şi-ţi fac un tărăboi din sală, de-ţi merg peticile!"... Auzi, să-mi spună mie aşa ceva... Şi cîte-a mai zis, dar am plecat, c-auzea toată coada... Mă omor, Ioana, nu mai pot... „Se poate una ca asta?... Lasă că vorbesc eu cu Paţi, să nu-şi bată joc de nişte sentimente adevărate şi de-o iubire ca a ta... Nu i-ar fi ruşine, după ce l-ai îmbrăcat din cap pînă-n picioare, i-ai făcut şi brăţară de argint, cu lanţ, pe care v-aţi gravat numele, unul deasupra altuia... Cît despre maică-sa, las-o naibii!... De unde moda asta să se bage în sentimentele copilului, şi-a iubitei lui?... Îndreaptă-te, ia viaţa-n piept şi nu te lăsa pradă slăbiciunilor trecătoare... Parcă te văd că vii mîi- nepoimîine şi-mi spui c-ai reparat fericirea cu Paţi...". „Nu, nu cred, nu cred, că l-am văzut cu una de vreo şaisprezece ani, şi astea nu-s ca noi, cu sentimente pure, astea-s versate... În... În... În...". „Virginicuţă, linişteşte-te, că"... „Lasă-mă, Ioana! strigă ea, o tragediană de clasă, lasă-mă să mă omor!". „Virginicuţă, ţuţulico, gata! Fruntea sus! Eşti tînără, eşti actriţă de talent, frumoasă, deşteaptă... Ai un viitor în faţă!... Ai spectacol în seara asta?". „Am". „Gata, la spectacol, te-ai sensibilizat destul... joci dramă? Bine. O să zgudui lumea cum o să joci! La revedere!"

        Şi-n timp ce pleacă Virginia, prietena mea scoate sticla cu votcă, paharele, le umple (chiar că-mi prinde bine, de cît frig jilav adunasem în mine) mă trage de mînă înăuntru şi, din nou: „Noroc, ţărane!". „Noroc, fi-ţi-ar baba a dracului, cu dramele ei idioate, cu tot!" Păi, da... cînd zic eu că am nişte colegi bădărani şi insensibili, vă mai şi supăraţi... Ce ştiţi voi ce-i dragostea? Dar nu vezi că baba asta!"... „Dragă, fără insulte! Eu am aproape doi ani mai puţin ca ea... aşa că peste un an o să ziceţi că şi eu îs babă"... „Acum e vorba despre baba asta neruşinată care-a ajuns să dea înapoi opincile adunate în tinereţe"... „Cum opincile?!". „Păi, uite cum... Cică-n-tr-un sat era o vădană tinerică, fîşneaţă, care se-mpiedeca iute şi-i trecea repede... O singură pretenţie avea de la cei ce-noptau pe la ea: să-i aducă o pereche de opinci; umpluse podul de opinci... Dar unul mai curios, o întrebă: „Ce faci mata, ţaţa, cu atîtea opinci?"... „He, he, mă mînzule, i-a răspuns vădana, le-adun şi eu acum, cît pot... pentru că o să vină o vreme cînd o să trebuiască să le dau"... Aşa că Virginicuţa ta, dă opincile... Cam de mult le da... „Cînd îţi spun eu ţăran, te mai şi superi... Auzi, ce poveste rurală!... Mai bine, spune, ţi-a plăcut cum am remontat-o? Că eu sînt altfel construită, ţărane, din material mai sănătos, mai... Eu, ţuţulică, nu mă pierd uşor.. Mă omor, gata, mă mor!... Mie, chiar dacă mi se-ntîmplă să... cum a fost vara asta cu sculptorul meu..." „Gata, am plecat, mă grăbesc, lasă că-mi spui altădată"... Tîrrr-tîrrr, tîrrr. „E Artemiza! A sunat de trei ori", zice prietena mea. Repede, paharele şi sticla-n bufet, mă trezesc cu pardesiul şi pălăria în braţe şi „pe balcon, ţărane!"

        Artemiza e marţială, dramatică, operată estetic, sparge geamuri cu vocea, despică lemne cu privirea, în plus, fiecare rol jucat a lăsat urme în ea; aşa încît, cînd e Antigona, cînd Fedra, cînd Domnişoara Nastasia... „Fă, începe intelectual, şi fără introducere, eu îl nimicesc, îl desfiinţez pe golanul pe care mi l-ai recomandat! Bine, fă, eu înţeleg să întreţin nişte relaţii discrete c-un individ de-o anumită condiţie... dar să-ţi intre în casă cu droaia lui de derbedei, să-ţi bea tot barul şi să-ţi mănînce toată cămara... să-ţi bea chiar şi iaurtul din frigider?!... În două zile cît am lipsit cu turneul asta, am găsit casa grajd. Ce-nvîrte el, că nu mi-am dat seama-ntr-o lună? Crezi că eu ştiu? Mi l-a recomandat şi mie sculptorul meu; a zis că-i e prieten... Acum, şi tu, dragă... Ce pretenţie oi fi avînd, să fie ambasador?... Nu-i deajuns că-i tînăr?!... Mai dă şi tu opincile"... „Ce să dau, dragă?"... Opincile. Lasă că-ţi explic eu cum vine asta, altădată... Toate vreţi trufandale şi pe urmă vă plîngeţi... Nu-ţi place, dă-l afară!" „Tocmai asta-i, că-mi place, dar nu ştiu cum să-l educ, să-l desprind de şleahta lui de derbedei, să-l fac băiat de casă; să-nţeleagă şi el că dragostea mea nu-i un capriciu, aşa cum e-nvăţat el cu alea din cofetăriile şi bufetele ieftine. Am mai iubit şi eu în viaţa pe cîţiva...”. „Lasă, nu te-apuca să-i numeri, că-ntîrzii la spectacol"... „Dar pe ăsta... şi Artemiza începe să plîngă cu lacrimi cît bobul de fasole, dar pe ăsta îl... Mi-e frică să nu-l pierd... Simt că n-o să mai am putere să iubesc pe altcineva, dacă... Cred că niciodată n-am fost atît de îndrăgostită. Am ajuns să nu dorm, să mă-npiedec pe stradă, să nu văd lumea; iar dac-o văd, n-o cunosc... I-am şi spus: dacă mă părăseşti, mă operez din nou, estetic, şi-atunci o să vezi tu! (îşi trece dosul palmei peste lacrimi şi devine doamna Chiajna). Aşa că, idiotule, i-am mai spus, mie, în casă, şi mai ales in lipsa mea, cu golani de-ai tăi n-ai ce-mi veni! Şi şart, şart, i-am dat două palme. Şi el, mi-a răspuns ceva, n-am auzit ce pentru că a început să întoarcă palmele... Ne-am bătut ca chiorii. M-am oprit numai pentru că aveam spectacol Iar cînd am ieşit pe uşa, am auzit în urmă: „Adio!" Mi s-au tăiat picioarele, abia am coborît scările...

        Auzi... Adio!... Înnebunesc, nu mai pot! Îmi vine să mă omor, să mă spînzur, să mă mut în cel mai îndepărtat teatru de provincie!" Artemizo, se poate? Ce vorbă-i asta? Joci aici roluri principale şi-ţi trec prin cap idei provinciale?... Capu’ sus!" „Nuuu!... răcneşte ca Fedra. Suspend spectacolul, îl plătesc! Dacă pînă mă-ntorc acasă, pleacă?" Avea ceva de mîncat?" Nu ţi-am spus că mi-a băut pînă şi iaurtul?... Ia stai!... E o idee... Uite, ia banii ăştia, Ioana, cumpără-i o sticlă cu ceva şi du-i-o... Du-i-o şi spune-i să mă aştepte cuminte... că scurtez pauzele şi termin mai repede spectacolul.
        Ce zici, Ioana, te duci?" Nici o grijă, mă duc, şi pe deasupra îi spun cîteva, de...”. „Nu, nu! Să nu-i spui nimic... Nici să nu intri... Intri, îi zici, şi cine ştie ce iese... Mai bine baţi, îi dai sticla, îi spui să mă aştepte, te scuzi că eşti grăbită şi pleci”. "Bine, bine". „Ştiam eu c-o să găseşti o soluţie... Ah! Sînt complet remontată. Ard un spectacol!... Am plecat. Pa!"

          „Auzi, îmi spune Ioana, deschizînd uşa balconului, trăgîndu-mă înăuntru şi imitînd-o pe Artemiza: să nu intru... să bat doar în uşă, să-i dau sticla, să mă scuz că sînt grăbită şi să plec... Ce-o fi în capul ei de bibilică?... Păi eu îi faceam cunoştinţă cu el, dacă-mi trebuia mie? Ca să vezi, ţărane, cîtă minte poate avea o vedetă? Pentru că, de vedetă, e vedetă, da-i proastă de dă-n gropi! Auzi, dac-o părăseşte, se operează estetic... S-a mai operat de două ori..."
         „Scoate, dracului votca aia, că-s sloi de gheaţă. Afară a început lapoviţa. Dacă mai sta puţin Artemiza, degeram"... Mulţi ani, dragă, şi vorba unui filosof: „Toate nenorocirile ni se-ntîmplă pentru că ieşim din casă"... „Cine dracu m-a pus pe mine, să ies, azi din casă şi să nimeresc în dramele astea amoroase". „Sînteţi nişte insensibili, aveţi suflete de beton... Ce să te-aştepţi de la nişte gloabe, nişte ramoliţi, nişte anchilozaţi... Poftim ce colegi mi-a dat mie statul"...
        N-o să vă vină să credeţi, dar zbîrnie din nou soneria; de astă dată, insistentă, fără pauze. Şi din nou „în balcon, ţuţulică, ţărănele!"
        E tot o vizitatoare, tot o colegă, dar destul de tinerică sub treizeci de ani, înaltă, blondă, suplă, frumoasă în ansamblu şi-o cheamă Alta. Atîta numai, că pe barbă şi pe buza de sus are nişte perişori gălbui, mici, deşi, ţepoşi ca vata de sticlă şi-i puţin şaşie... Eliberată din două căsătorii, pendulează (oficial) între doi „băieţi". Cară un geamantan destul de mare şi greu pentru fragilitatea ei. Îl lasă chiar în uşă, iar ea se-ntinde pe pat, în timp ce rochia i se ridică, dresată parcă, lăsînd să i se vadă picioarele lungi, superbe. Prima exclamaţie, garnisită cu lacrimi, e că se omoară... Sînt înduioşat de-atîtea intenţii mortale într-o singură seară, într-o singură garsonieră... O privesc printre gratiile storului de parc-aş fi la o puşcărie cu televizor în culori... „Nu mai stau dragă, la Nucu! o aud printre plîns şi sughiţ. L-am crezut om fin, om de cuvînt... A zis că mă bagă-n primul film, mă face vedetă şi cînd colo... Păi, ce-ar vrea el, aşa, pe gratis, să-i fac şi menaj şi tot?... Că i-am pus perdele la geamuri, i-am făcut casa ca paharul, l-am scăpat de gîndaci de bucătărie, şi el, în două luni de zile, nu numai că nu m-a băgat un minut, acolo, în faţa aparatului de filmat, dar nu mi-a zis măcar odată că se căsătoreşte cu mine... Ori, eu nu pot să stau aşa, necăsătorită, să se lege toţi golanii de mine... Căsătorită e altceva, ai şi tu un spate... Aşa că, gata, am plecat, l-am părăsit, tot la arhitect mă-ntorc. O fi, ea, mă-sa a dracului şi cu pretenţii, dar el e un tip comod... Şi ce dacă-i bleg? Dar mai mult e plecat pe teren... Iar cu mă-sa, las’ c-o scot eu la capăt... Dacă nu i-o place ce zile fripte o să-i fac, să nu-mi zici pe nume... Că şi-aşa din „destrăbălată" nu mă mai scoate. Numai din cauza ei am plecat, că arhitectoraşul e comod şi mă iubeşte ca un idiot; pot să-i pun şi zgardă şi să-l port după mine... Păi, nu-i mai bine ca unul să te iubească şi tu s-o faci pe nebuna, decît să fii îndrăgostită de-un individ care-ţi promite că te face vedetă şi te trezeşti servitoare la el?... Şi-auzi, a venit cu unii de la filme, toţi băieţi drăguţi, şi nu ştiu cum naiba m-a văzut că-mi lunecă ochii pe un tip... M-a chemat în bucătărie şi mi-a spus să-mi pun trusoul în valiză şi s-o-ntind... Aşa că... hî... hî... hî... l-am părăsit... Dar pentru totdeauna, să nu crezi că"...
        Nu mai pot de frig. Fie ce-o fi, ciocănesc în jaluzea, insistent. Alta tresare, îşi trage în jos rochia, se opreşte din plîns, devine atentă şi suspicioasă. „Aăăă... vîntul... s-a-nteţit vîntul, spune Ioana, din cauza asta, jaluzeaua...". Parcă a bătut cineva?". „Cine să bată în geam, la etajul şapte, dragă?... Ascultă, tu ai spectacol în seara asta?". „Am". „Gata, dă-ţi cu apă pe ochi, să nu se vadă c-ai plîns, şi la spectacol". „Intru la sfîrşitul actului doi". „Şi ce?... Du-te şi tu mai înainte, concentrează-te, intră-n rol... Ah, tineretul ăsta care trece atît de repede de la o situaţie la alta"... filosofează prietena mea, în timp ce Alta intră în baie să se refrişeze. Iese imediat... Gîndesc că şi-a muiat doar un deget şi şi-a dat pe ochii şaşii. Iese şi din casă, păşind pur şi simplu peste geamantanul lăsat de-a latul uşii, încît îmi închipui ce ordine face pe unde trece... Îl mută Ioana. Ies şi eu, ascult, să fiu sigur că liftul a ajuns jos şi dau să plec...
         „Acum ce te grăbeşti aşa, ţărane?!"... mă întrebă prietena, foarte contrariată”, „Cum, ţi se pare că mă grăbesc?!" „Păi, n-am stat şi noi de vorbă, nu mi-ai spus ce-i cu tine, să-ţi spun şi eu ce-i cu mine... Că uite, din cauza mironosiţelor astea, nu pot să stau şi eu de vorbă c-un prieten, să-i destăinui...”
        Şi-n timp ce-mi vorbeşte, şi-mi vorbeşte, şi-mi vorbeşte... mă dezbracă de pardesiu, mi-l pune pe cuier, la fel pălăria, fularul, după care mă forţează să iau loc pe studiou, s-aşează şi ea în stînga, îşi pune capul pe umărul meu, oftează din toată adîncimea sufletului, şi-odată simt un zguduit şi-i văd obrazul ud de lacrimi şi ochii ca două robinete deschise. „Ţărănele, ţuţulică... să ştii că sculptorul, pe care l-am cunoscut astă primăvară, şi cu care-am fituit cinşpe mii împrumut ceare, într-o lună, la mare, nu e sculptor... Hî-hî-hî... Nu-i sculptor, e unul care ciopleşte nişte beţe, le taie c-un ferăstrău, le dă cu lac, le pune un şnur şi le vinde drept produse artistice. Nu că sînt snoabă, dar avînd în vedere că mi-ai mîncat banii, spune-mi, domnule, că eşti un derbedeu, nu mă minţi, ai caracter"... Dar nu mai înţeleg ce zice, din pricina plînsului zguduit, a vorbelor scăpate printre sughiţuri...
        Îi pun în locul umărului meu o pernă, aşez pe ea capul prietenei care tremură ca un dovleac dus într-o roabă, îmi iau boarfele, mă preling pe uşă, găsesc liftul, cobor, şi-ajuns în stradă, ridic faţa către ploaia îngheţată, să mă răcoresc, apoi o iau spre casă, pe jos.

(Perpetuum comic ’86, pag. 132)

Vezi toată postarea

Catrene cu poantă

Accident

Cunosc prea bine vatra
dar, ocolind un şanţ,
brusc, m-am lovit de Piatra
Neamţ...

Potrivire de caracter

Mi-a spus deunăzi o duducă:
ne potrivim perfect, poete, -
de pildă tu parcă eşti nucă
iar eu perete.

Poporanistă

Prin sat treceau holteii
şi era noapte-n toi
şi îi lătrau căţeii
de usturoi...

Vendetă

Lasă! Ştiu cum să mă port.
După cît m-a insultat
n-am să-l iert nici să-l văd mort
de beat!

Autojertfire

O! Bietul nostru oaspe,
iată - aşa, -ntr-o doară,
s-a spînzurat. S-a tras pe
sfoară...

Adulterină

Zilnic mă înşală, - n-am ce-i face!
Orice încercare e degeaba. –
Chiar cînd cîntă la pian îmi trage
clapa!

Uimire

Ea protesta cu gura-i roză,
Şi-obrajii rumeni, de garoafă:
„Spun doctorii că-am scrofuloză,
dar, ce-s eu, scroafă?"

Nedumerire

Cînd prin Caracal rătăceam vioi,
am întrebat doi inşi, cu vorbe calme:
„Ce car s-a răsturnat pe-aici, la voi?"
Iar ei pe dată m-au luat la palme.

Absurditate

Numai vin şi ţuică-mi place,
nu licoarea din fîntîni!
Atunci, drace, cum se face
că am apă la plămîni?

Aviatică

„Vai, ce superbă stewardeză!
S-o mînci din ochi cu poftă-adîncă!"
Dar ea-mi răspunde, cu adresă:
„Nu tot ce zboară se mănîncă!"

Lăudăroşenie

La treizeci de ani
zice că-i tot fată. –
(Mai bine tîrziu
decît niciodată...)

Tandreţe

Cu o aluzie încîntătoare
iubita mea, sub farmecul tangoului,
mi-a pus în dreptul pleoapelor o floare
de ochiul boului.

Destin

Iubita mea croitoreasă
Mi-a cusut, strîns, de ea viaţa.
Deh! Precum spune-o vorbă-aleasă:
„Te duci unde te trage aţa!"

Surpriză

la magazinul de la cotitură
unde se vinde uneori şi-n rate,
m-am dus să-i cumpăr soacră-mi
centură de castitate.

Beznă totală

Era o beznă grea ca în cafelele
turceşti cam prea gătite cu caimac.
De-atîta beznă nu vedeam nici stelele
pe sticla de cogniac.

Bachanală

De la Anton Pann eu vin
Sorbitor de cînd mă ştiu,
om care-a jurat pe vin
că nu va mai bea rachiu.

Proverb

Cînd hoţii-n tindă au intrat eu m-am
ascuns, după război, sub iţe, -ndată.
Cînd am plecat, soaţa mi-a zis: „Mulţam!
După război prea mulţi viteji se-arată!"

Nepotrivire de vîrste şi de caractere

Jună-i mîndra, ca un crin,
- eu, bătrîn ca o rugină.
Ea s-a-mbolnăvit de spleen,
eu, de splină.

Oftaturi

Oftez mereu, vai! în oftat mă-mpiedic.
Trec din oftat în alt oftat. Vă rog
salvaţi-mă şi-aduceţi-mi un medic
oftalmolog!

Dublu talent

Cum ştim, iubita lui soţie
E-actriţă tînără, de seamă,
Frumoasă foc (s-o pui în ramă!)
Pe scenă face comedie
şi-acasă dramă.

Ciudăţenie

Pe Clara, secretara-au mătrăşit-o,
deşi-i era directorul protector
Oare de ce? Se zice că-au găsit-o
goală, pe-un post ciudat, de sub-director.

Final

Spre-nserat, prin universuri
sfînta muză îmi urzi
ca toate-aceste triste versuri
să le public la Urzica.

(Perpetuum comic ’86, pag. 120)

Vezi toată postarea

Replici (pc82)

        • Căutăm viaţa în spaţiul extraterestru. Să ne bucurăm însă. Pe Terra există!

        • Pe poetul care îşi face mea culpa în proză, nu-l mai poţi crede ce spune în versuri.

        • Era foarte sensibil. Se simţea singur pe lume, iar în îmbulzeală, singur pe pămînt.

        • Nu te necăji că nu ţi-ai terminat încă opera. Poate îţi va veni gîndul cel bun s-o scrii de la început.

        • Eu i-am bătut în linişte! Ei au făcut scandal, ţipînd.

        • La unii chiar simplitatea ajunge complicat de simplă.

        • Prea multe „focoase" pe metru pătrat de... pace!

        • Un musafir care e pe punctul de plecare e mai mult decît binevenit!

(Perpetuum comic ’82, pag. 237)

Vezi toată postarea

Cu faţa la vitrină

        Primim borcane şi sticle curate, gestionarul bolnav!

        În magazinul nostru, rochiile se scot numai după ce sînt achitate.

        Aici zilnic covrigi, după masă plăcintă!

        Vindem confecţii pentru bărbaţi şi femei în rate!

        Petreceţi o seară plăcută, cu muzică şi antren în restaurantul nostru, închis pentru renovare!

(Perpetuum comic ’82, pag. 86)

Vezi toată postarea

Ochiul ciclonului

        • Rîsul este forma supremă a libertăţii intelectuale.

        • Dacă ne deranjează ironia noilor generaţii, înseamnă că am îmbătrînit prea mult, ne-am sclerozat, am devenit conservatori.

        • Ca să poţi să spui ceva nou, trebuie să fi digerat mai întîi tot vechiul.

        • Entuziasmul, fără umor, fără autoironie, mi se pare periculos.

        • Ce sînt anecdotele, glumele, de care nici o epocă nu poate scăpa, decît umorul lucid faţă de anomalia prostiei?

Culese de M. Dunăreanu 

(Perpetuum comic ’82, pag. 13)

Vezi toată postarea