O tranzacţie ignobilă

        În general, am o părere destul de bună şi de obiectivă despre mine, bazată pe tot ce ştiu în legătură cu caracterul meu şi pe amintiri despre fapte şi întîmplări cînd, mărturisesc sincer, m-am purtat frumos şi onorabil. Nu mi-a stat în fire să fur, să înşel oamenii, să mint şi să fac măgării. Nu-mi recunosc însă nici un merit: am fost şi sînt aşa nu datorită vreunui efort, ci pentru că nu puteam fi altfel.
        Totuşi, dacă stau strîmb şi judec drept, de o măgărie tot mă simt vinovat. Ce măgărie — o mîrşăvie! Una singură, dar mare de tot. Groaznică. Excepţia care, după cum se spune, întăreşte, nu ştiu în ce fel, regula.
        Asta s-a-ntîmplat demult, tare demult...
        Eram îndrăgostit. Numai cine n-a fost niciodată îndrăgostit nu ştie cum este.
        Îndrăgostit mortal, nebuneşte, sfidînd orice raţiune... O chema Măriuca, avea optsprezece ani şi mi se părea mai frumoasă decît Ileana Cosînzeana. Mă topeam privind-o. Mă lipeam de ea şi-i spuneam tot felul de nimicuri dulci. Voiam să mă însor cu ea şi n-am întîmpinat nici o împotrivire. Măriuca era de acord, tata era de acord, doar mama nu mă lua în serios şi zicea că o să-mi treacă.
        Închipuiţi-vă următoarea scenă: eu, ţinînd-o de mînă, ea îmbrăţişîndu-mă şi sărutîndu-mă pe amîndoi obrajii. Mama croşetînd dantela, iar tata jucînd table cu Iancu. O atmosferă foarte paşnică şi chiar idilică...
        Uitai să spun că Măriuca era învăţătoare în primul an de învăţămînt, colegă cu mama, şi venea zilnic pe la noi. Iancu, tot învăţător, un băiat înalt, chipeş, fercheş şi foarte deştept, trecea şi el pe acolo. În sat, distracţii nu prea existau. Unde să se fi dus?
        Noi — eu şi Măriuca — nu ne jenam de prezenţa lor, mai ales că treaba era clară: urma să mă-nsor cu ea... Deodată, într-o seară, Iancu a închis brusc cutia de table şi m-a-ntrebat:
        — Ce spui, Lorine, n-ai vrea să facem un tîrg?
        — Ce tîrg? am fost eu curios.
        — Uite... Tu vrei să te-nsori cu Măriuca...
        — Vreau!
        — Eu îţi propun să mi-o laşi mie, s-o iau eu de nevastă.
        Am încremenit. Nu mă aşteptam la aşa ceva.
        — Dar, a continuat Iancu, nu pe degeaba. Eu îţi dau în schimb o cutie de culori.
        Oferta era tentantă, însă n-am cedat imediat. Pînă la urmă — nu ştiu ce-o fi fost în mintea mea —, am acceptat tîrgul...
        Nici acum nu-mi iert acea mîrşăvie. Cum am putut s-o dau pe Măriuca pe o cutie de culori?! Groaznic. N-am nici o scuză. Ce dacă eram tînăr şi nemintos? Mă şi mir cum de n-am devenit un derbedeu, dacă la patru ani mă dedam la asemenea tranzacţii ignobile.

(Perpetuum comic ’91, pag. 70)

Vezi toată postarea

Sfaturi de ocazie

        — Femeia trebuie să fie cît de cît geloasă...
        — Dar n-am motive!
        — Şi fără motiv! Adică... poţi să nu fii, treaba dumitale, însă lui trebuie să-i arăţi că eşti. Altfel cum să simtă că-l iubeşti?! Aşa-s bărbaţii, au nevoie de asta. Îi şi încîntă.
        — Nu cred că al meu ar fi încîntat...
        — Habar n-ai pe ce lume trăieşti! Păi, dacă nu-l baţi puţin la cap cu vreo bănuială, o să-şi închipuie că nu-ţi pasă ce face el şi că nu-l apreciezi. Cu alte cuvinte, n-are nici o calitate şi-ar fi imposibil să mai placă şi altcuiva în afară de tine.
        — Important este să-l plac eu!
        — Nu! Important este să-l flatezi un pic. Un bărbat flatat e pe treisferturi cucerit. S-o laşi pe alta să-l flateze? Ce te costă?... De aceea nu-l lăsa să fie liniştit, că liniştea seamănă cu lîncezeala, or de la lîncezeală se ajunge la lehamite, şi-atunci — gata! O ia razna.
        — Nu mă convingeţi. Dacă el m-ar tot bănui pe nedrept, m-aş simţi jignită, ne-am certa şi...
        — Dumneata da, te-ai enerva. Pe drept. El însă n-are voie. Bărbatul e prin natura lui un... Nu des. O dată pe săptămînă. Sau de două ori. Arată-i că nu-l scapi din ochi. Ia-l la rost: Te-a văzut cineva c-o blondă. Cine era? Ce căutai cu ea? Unde-ai întîrziat? Ia stai: parcă eşti murdar de ruj pe obraz. Sau: Mi-a ghicit o vecină în cafea şi mi-a ieşit o roşcată care îţi dă tîrcoale, iar tu o ţii la inimă. Cine e?... Şi i-arăţi ceaşca: dovada! Îl ameninţi cu divorţul. Să-l scuturi niţel, preventiv. Atunci el o să caute să se dezvinovăţească şi-o să fie ca un mieluşel. O să-ţi facă toate voile.
        — Şi fără asta soţul meu se poartă frumos, nu bea, aduce toţi banii în casă, e tandru...
        — Şi tu îţi imaginezi că e... cuminte, nu? Păi, bărbaţii atunci sînt mai buni şi mai tandri, cînd le umblă ceva prin cap şi se simt vinovaţi. Cînd măcar cu gîndul au început să... Tocmai că se comportă aşa — asta ar trebui să-ţi dea de bănuit. Un bărbat cinstit şi la locul lui se poartă firesc, nu umblă cu delicateţuri... Dacă vine cu toţi banii acasă, cercetează de nu cumva are vreun cîştig suplimentar de care nu ştii... Flori ţi-aduce?
        — Da. Din cînd în cînd.
        — Extraordinar! Şi tu, ca o proastă — scuză-mă! —, nu observi nimic! Ţine minte: bărbatul care i-aduce flori soţiei are o amantă! Altfel nu se explică. Încearcă, vezi Doamne, să-ţi adoarmă vigilenţa... Nu, nu! Ceva nu-i în regulă! Trebuie să iei măsuri urgente... Şi mai spuneai că n-ai motive! Astea ce-s? Tandreţe, flori, nu tu o bere cu băieţii, pînă la ore mici, banii toţi... Te pomeneşti că te şi ajută în gospodărie!
        — M-ajută. Şi la gătit, şi la curăţenie... Iar de copil, nu mai vorbesc: iese cu el la plimbare, în parc.
        — Aici? În parc! Cu copilul?
        — Da. Ce-i rău în asta?
        — Dumneata eşti inconştientă, dragă. Îl laşi în parc singur...
        — Cu copilul.
        — Copilul e mic, ce ştie el?! Se apropie una, vai, ce băieţaş drăguţ!, îmi daţi voie să-l gîdil?, o vorbă, două, că nu-i arde ei de copil, dar l-a ochit pe bărbatu-tău, că, slavă Domnului, frumuşel o fi după cum mi-ai spus alaltăieri tot pe banca asta, tînăr e, şi gata! Aşa se face legătura. Azi o vorbă, mîine o cafea, şi poimîine te trezeşti înşelată. Habar n-ai cum umblă prin parcuri fete dintr-astea destrăbălate, care n-au altă treabă... Să nu-l mai laşi cu copilul! Să-l trimiţi singur şi să te iei după el, să nu-l scapi o clipă din ochi, dar cu grijă, să nu te prindă. Doar ai văzut prin filme cum se procedează... Şi cînd o fi momentul, haţ!, pui mîna pe ea!
        — Pe care ea?
        — Pe femeia cu care stă de vorbă, indiferent cine-o fi. Intri direct în subiect şi-o iei de păr. Îl faci de rîsul lumii, să nu mai îndrăznească a doua oară... Eu îţi spun ca o mamă, te povăţuiesc de bine, că eşti tînără, eşti de-abia la-nceput, ca să-ţi păstrezi bărbatul şi căminul. Păi, eu, de-aş fi procedat ca dumneata, nu-l aveam pe-al meau nici măcar un an! Eu, draga mea, l-am ţinut strîns în mînă, nu i-am dat răgaz nici o clipă, îl interogam ca la poliţie. Numai aşa am reuşit să fac casă cu el. Douăzeci de ani.
        — Vă-nţelegeţi bine...
        — Acuma, da. Că-ntr-o zi, nu ştiu ce l-a apucat şi s-a dus. Tocmai la Suceava, nenorocitul! N-a preţuit binele... De-aia-ţi spun, bărbatul e prin natura lui un...

(Perpetuum comic ’89, pag. 167)

Vezi toată postarea

Cuvinte încrucişate

        Nu ştiu altora cum le este, dar eu mă simt bine în faţa cuvintelor încrucişate. Nu le dezleg. Mă uit la ele ca Napoleon la planul unei bătălii, ca iubita mea la o carte de bucate, ca mine la un nud înrămat cu gust. Îmi plac, pentru că mă euforizează, dîndu-mi măsura adevăratelor mele calităţi, îmi insuflă încredere în puterea de a rezolva orice problemă; îmi prilejuiesc un complex de emoţii, ca-n faţa următoarelor „obiecte": poezie, fetişcană, sarmale, apus de soare, cabernet de Recaş; mă satură, adică îmi satisfac nevoia de metaforă.
        Cuvintele încrucişate sînt pentru mine indispensabile, chiar şi vara, cînd e cald. Îmi scald în (printre) ele sufletu-mi candid şi creierul împănat de tot felul de tentaţii, care mai de care mai intelectual-depresive. Iată, de pildă...
        4, vertical: Fratele prunului. 8 litere. Aş prefera fiica prunei. Asta ar fi ţuica. Sau fiul: magiun. Deşi, în afară de mama comună (pruna), nu văd nici o legătură între cei doi copii. Mor după magiunul de prune. Nici ţuica nu-i de lepădat, însă nu trebuie exagerat. Fratele prunului? Mai mare? Mai mic? Parcă văd o familie de pruni, cum scrie la carte, tata, mama, copiii, într-o livadă de meri. De fapt, dintre toate fructele, cel mai mult îmi plac merele. Merele te trimit cu gîndul la mitologie, la folclor, la literatură. E o plăcere! Mărul Evei, Mărul discordiei. Făt-Frumos şi merele de aur. Mărul de lîngă drum. Malus domestica. Ionatan, creţesc, parmen auriu, domnesc. A bate măr. Aşa se spune, deşi mie mi se pare absurd. A bate nuc — ar mai merge, dar nu trebuie s-amestecăm nucii în povestea asta. Mărul face parte din familia rozaceelor, iar nucul din... Cred că nu ştiu. Oricum, juglandacee e şi mai greu de pronunţat. Întîmplător, mi-aduc aminte de un nuc din copilăria mea. Lîngă el se află un corcoduş. Corcoduş! 8 litere. Prunus cerasifera. Să fie ăsta fratele prunului? În orice caz, un frate vitreg. Îl văd mai degrabă pe post de verişor. De fapt, nu mă interesează.

        16, orizontal. Teatru fără sfîrşit. 5 litere. Un fel de spectacol fără căderea finală de cortină. Teatru la vedere. Sigur că la vedere! Deşi... Ar fi interesant de urmărit o piesă jucată cu cortina lăsată. Să nu vezi nimic. Teatru radiofonic... Nu. Poate fi altceva. Lumea e o scenă. Viaţa. Continuată la infinit. Totul se începe, nimic nu se termină. Nici chiar aşa! Te duci la teatru, începe spectacolul şi... Mai oboseşte omul. Îl apucă setea. Îl apucă foamea. Bufetul, în antract, nu-i o rezolvare pentru... toată viaţa... infinită. Şi apoi mie îmi place să mănînc acasă. Fac nişte ciorbiţe — un deliciu! Soţia mea îmi aduce acuzaţia că înadins îmi ies aşa de gustoase, ca să se îngraşe ea. Parcă aş avea vreun interes. Ei, am uitat despre ce-a fost vorba.
        10, vertical. Pahar medicinal. 7 litere. Sînt dezamăgit. Am ghicit imediat şi... farmecul s-a dus. Ventuză. Aş fi preferat o definiţie mai poetică. Produce buline pe piele. Sau: Rimează cu răceală. Chiar: la mine-n casă am de toate, de la cleşte-patent şi pînă lă nucă aluminiu (pentru ceai), de la televizor la lingură de încălţat, dar ventuzele îmi lipsesc. Ventuzele sînt foarte necesare, măcar că de mult timp au intrat într-un fel de, umbră. S-au dus vremurile cînd nişte ventuze bine puse şi la momentul potrivit înlocuiau cu succes o mulţime de hapuri. Nu c-aş fi tradiţionalist înfocat, însă pur şi simplu îmi plac. Le ţii într-un sertar, nu se strică, n-au termen de garanţie şi le poţi întrebuinţa, şi-n alt fel, nu numai la boală. Ce m-ar împiedica să le iau drept pahare şi să beau din ele apă, vodcă, bulion sau vin? Şi-s şi mai ieftine. Un pahar de cristal costă cît două duzini de ventuze. Şi fac... impresie. Îţi vine în vizită un pictor. Motiv de inspiraţie „Natură moartă cu ventuze". Sau un poet: „Sărutul tău — ventuză — mă..." Rime: muză, meduză, buburuză, cambuză.
        6, orizontal. Laurenţiu Cerneţ. 2 litere. Asta-i culmea! Cum să intru în două litere?! Aici trebuie să fie o greşeală... Ba nu! As. Hm... Dacă aş descoperi că au fost vizate doar iniţialele (L.C.), m-aş întrista de moarte. Oricum, am, aşa, o mică satisfacţie: autorul careului a auzit de mine. Ia să văd cine semnează! Cine? Păi, ăsta e văru-meu. Ţ-ţ-ţ... Nu ştiam că se ocupă de... Bun băiat. Talentat. Foarte inteligent. A terminat Dreptul şi lucrează în comerţ. O să-l sun. Neapărat. O să-i facă plăcere. Ce mă costă? Asta e, că-i bine să-i oferi omului puţină bucurie. Un zîmbet, o felicitare. Habar n-ai cînd îţi prinde bine. Uite cum se leagă ideile! Categoric, cuvintele încrucişate sînt foarte utile.

(Perpetuum comic ’88, pag. 12)

Vezi toată postarea

Un hobby greu

        Simi Ialoviţeanu, ca orice om normal şi contemporan — cum îi place să se autodefinească uneori, cu un zîmbet ambiguu, încît, de nu-l cunoşti bine, nu ştii dacă vorbeşte serios sau glumeşte — , ar trebui să aibă o pasiune, un hobby căruia să-i dedice cu plăcere puţinul timp liber ce-i mai rămîne după activităţile zilnice obligatorii. Cum însă pînă la vîrsta de 38 de ani nu şi-a descoperit nici o patimă sau chiar un viciu nobil, şi, simţind, într-un mod nedefinit, neclar, că-i lipseşte ceva, a început să se compare cu prietenii şi colegii, a dezbătut problema în familie, cu Nana, soţia lui, şi pînă la urmă a aflat ce anume îl nemulţumea. Meticulozitatea sa notorie în treburile de la uzină, unde este inginer proiectant, i-a ajutat să întocmească o situaţie-grafic care cuprindea, calendaristic şi orar, ocupaţiile extra-serviciu ale unor bărbaţi, 20 la număr, între 25 şi 55 de ani, bine cunoscuţi de el, unii chiar prieteni, informaţiile fiind culese de la sursă, de la prima mînă, deci excluzîndu-se unele erori de apreciere. Calculele statistice au dus la următorul rezultat: 15 indivizi aveau drept hobby îngrijirea perpetuă a autoturismelor personale, 3 erau ahtiaţi după pescuit, 1 mînca fotbal pe pîine şi 1, mare crai, se ţinea după fuste. Din cei 15 automobilişti, 4 ieşeau destul de des la iarbă verde, 9 ascultau muzică disco şi 2, cînd nu mai găseau nimic de reglat la motoare, beau bere, 3 amatori de muzică disco citeau literatură (2 — romane poliţiste, 1 — povestiri ştiinţifico-fantastice), 1 (Florin, colegul şi vecinul lui) — dezlega cuvinte încrucişate. 1 pescar colecţiona lame de ras (pliculeţele), susţinînd că ar fi întemeietorul unei noi discipline: lamorasologia! Vîrsta nu influenţa cu nimic felul hobby-ului, dar orarul, foarte diversificat (1 pescar prefera să stea cu undiţa în mînă doar noaptea!), ar fi putut constitui baza unor îndelungi meditaţii asupra factorilor influenţi psihologici, educaţionali, sociologici şi economici.

        Aflînd deci ce-i lipsea, Simi Ialoviţeanu a luat hotărîrea să intre în rînduri şi să devină contemporan. Uşor de zis, greu de făcut. S-a sfătuit cu Nana, care l-a sprijinit necondiţionat, propunîndu-i pe rînd să se dedice gastronomiei, puericulturii (ei au trei copii între 4 şi 10 ani), celei mai noi mode din America, Revoluţia DIY (do-it-yourself!), adică „pune mîna şi fă singur!", după cum a citit ea într-o carte groasă, cu aplicaţii la buna întreţinere a apartamentului, filateliei (o îndeletnicire plăcută şi lucrativă, la urma urmelor, dacă te ţii de ea şi ştii să aştepţi să se-nvechească timbrele) şi limbilor străine (folositoare în concediile peste hotare, planificate şi amînate mereu din diferite motive neesenţiale, şi în societate, făcînd o impresie bună să povesteşti un film englezesc netitrat), însă nici una din aceste propuneri n-a găsit un ecou just în sufletul şi-n mintea lui. A încercat cu vînătoarea, dar nefiind sezon, n-a avut răbdare să aştepte. Luîndu-se după majoritatea din statistica lui, s-a alipit automobiliştilor pasionaţi: şi-a demontat motorul şi i s-a făcut lehamite să-l monteze la loc, aşa că a chemat un mecanic-auto, contra cost. Trecînd la melomani, s-a dus la un concert simfonic şi a adormit... Ce era de făcut?

        Rezolvarea a venit pe neaşteptate, după cum apar soluţiile marilor probleme ale omenirii. Într-o zi, Nana a cumpărat ciuperci şi a pregătit o tocăniţă delicioasă. Brusc, deşi mîncase de nenumărate ori ciuperci, Simi a descoperit că-i plac nespus. Faptul acesta, acordat mental cu un afiş („Nu consumaţi ciuperci otrăvitoare!"), l-a obligat să pună întrebarea legitimă: „De unde ştii că-s comestibile?" „Le-am luat din piaţă, de la o femeie." „Ăsta nu-i un răspuns! Tu nu le cunoşti? Doar eşti profesoară de biologie! Nu te-ai gîndit la copii". „Nu văd legătura, s-a enervat Nana. Ce are una cu alta? Uiţi că predau biologia în completare. Şi-acuma spui, după ce-am mîncat? Trebuie să fie bune, doar n-o fi fost nebună să otrăvească lumea!" Nu s-a întîmplat nimic, însă în mintea lui Simi a rămas un cui: cum să ajungă să deosebească şi el ciupercile bune de cele rele? Deodată, s-a trezit în el o poftă nebună de a mînca mereu ciuperci. Şi-a adus aminte că, în copilărie, taică-su fripsese odată hribi pe jeratic. Ce buni erau! Pe urmă, din zone obscure ale memoriei, apărură fel de fel de informaţii stocate acolo şi nefolosite pînă atunci: ciupercile conţin multe proteine, sînt foarte hrănitoare, deci recomandabile mai ales copiilor; ciupercile, conform nu mai ştia cărei terorii, nu aparţin nici regnului animal, nici celui vegetal, ele fiind independente, de unde ipoteza că şi-ar avea originea în altă lume, pe altă planetă; cultivatorii de ciuperci au cîştiguri frumoase, investind foarte puţin, într-o pivniţă amenajată inteligent putîndu-se recolta mai multe tone; şi aşa mai departe. Găsi în nişte cărţi de bucate fel de fel de reţete, care mai de care mai apetisante.
        Şi totuşi trebuia pornit de la bază, de la cunoştinţe ştiinţifice aprofundate, în temă. Mai întîi deschise Dicţionarul explicativ (cumpărat pentru copii) şi la ciupercă găsi următoarea explicaţie: „Încrengătură de plante (Deci totuşi sînt plante! îşi zise el, cumva dezamăgit) inferioare, lipsite de clorofilă, care trăiesc ca parazite sau ca saprofite şi..." (Ce-or fi saprofitele astea?) Căută la litera S şi se lămuri că saprofitele îşi iau hrana din substanţele organice în descompunere. „Hm... Să mergem mai departe!" Aşa că intră în prima librărie care i se ivi în drum şi ceru ceva despre ciuperci. Librăriţa (cu această ocazie îşi aminti că Nana spunea librăresă, după cum pentru ea tigroaica era tigresă) i se plînse că are o groază de cereri şi nu le poate satisface pe toate, Simi o rugă să fie drăguţă, că el se va revanşa, după care librăresă întinse mîna şi scoase din raft, dintr-un teanc, o carte mare, legată. Simi citi titlul: Determinator pentru recunoaşterea ciupercilor comestibile, necomestibile şi otrăvitoare din România, şi preţul 44 iei. Plăti şi se înapoie acasă. Din prefaţă, află că lucrarea se adresa specialiştilor (biologi, ingineri agronomi şi silvici), studenţilor de la facuităţiie de profil, precum şi amatorilor de ciuperci. Perfect! Deci era bună şi pentru el. Studie primul capitol (Morfologia şi biologia ciupercilor superioare) pînă-l duru capul, însă nu dezarmă. Hobby-ul, ca şi arta, cere sacrificii. Şi, gîndindu-se la hribii din copilărie, îi căută la sfîrşit, la indexul alfabetic, şi găsi patru hribi: Hrib, hribul de stejar, hribul ţigănesc şi hribul vrăjitoarei. Nu se mai complică şi deschise la hribul simplu. Povestea cu hribul nu i se păru chiar atît de simplă. La pagina 270, negru pe alb, stătea scris, întru bucuria amatorului de ciuperci, că hribul face parte din Ordinul Agaricales. Familia Boletaceae Chev., Genul Boletus Dill. ex. Fr., Specia B. edulis Bull. ex. Fr... Mare lucru să ştii ce mănînci! Şi mai departe: PI. (asta vrea să însemne Plantă) glabră (Căută la explicaţia termenilor: glabru = nepăros, nud! Cum adică? Nepăros şi... gol?), lucioasă, de un brun închis sau deschis, de 7-15 mm, diam., cărnoasă, pe timp umed puţin vîscoasă. Tub. şi porii de culoare albicioasă, apoi (Cum, apoi?) gălbuie sau verzuie. P. (Piciorul?) robust, gros, ventricos (Umflat ca un balonaş, aha!), apoi alungit, brun-deschis, cu reţea albă la partea superioară. C. (Carnea!) albă sub pieliţa pălăriei roşiatică, cu gust şi miros plăcut. Era clar! Dacă se va duce să culeagă ciuperci, ia cartea cu el, o deschide, citeşte şi compară... Cu hribul n-avea probleme... Să vedem altceva, mai departe... Ciuperci saprofite (asta ştiu!), tericole (Probabil că... de pămînt...), uneori lignicole (de lemn, cresc adică pe copaci...), sau turficole (Asta nu mai ştiu ce e. În fine...) PI... (aşa!) campanulată (Ei drăcie!), pînă la ombilicată (Ţ-ţ-ţ!) ...L. (Lamele!) adnate, pînă la decurente... Sp. poligonali izodiametrici..., neamiloizi, cu marginea hidrofană... Bazidiocarpul... mai mare, de consistenţă coriacee, fin scvamoasă, rar suberoasă... Hf, moi... tapiţate cu himeniu... Se cam sperie. „Să le fi ştiut tata pe toate astea? Imposibil. Eu, cu studii superioare şi nu mă descurc, dar tata, cu cinci clase!..." Hf. moi... Ce-o fi Hf.-ul ăsta? Consultă lista abrevierilor. Hf. = himenoforul! Şi himenofor? Găsi la „explicaţii": suportul stratului himenial în formă de lame, ţepi, tuburi, zbîrcituri etc. De toate, să fie!... E greu pînă le-nveţi. Pe urmă, trebuie să meargă! Doamne, cîte mai trebuie să ştie un amator!... Nana ar face bine să pună mîna pe carte, dacă predă biologia... în completare... Tapiţate cu himeniu. Himeniu: stratul fertil al corpului de fructificaţie constituit din asce sau bazidii, însoţite şi de alte elemente dispuse în palisadă... „Cum naiba se descurca tata?"
        Îşi aprinse o ţigară şi-şi turnă un pahar de palincă. Avea nevoie de un întăritor. Stătea cu Determinator-ul în faţă şi se simţea umilit. Nu, niciodată n-o să poată deosebi o ciupercă bună de alta otrăvitoare. Era un hobby prea greu pentru el „Nana!" „Da, dragă!" „Cum am trăit eu pînă azi, de 11 ani, de cînd sîntem împreună..." „Cum să trăieşti? Bine. Cîteodată foarte bine, altă dată mai rău... Depinde." „Ce făceam eu în timpul liber?" „Ce-ntrebare e asta? Ce faci şi acum, de obicei: vii acasă, mănînci, te odihneşti puţin, îl ajuţi pe Dănuţ la teme, te duci după pîine, dai cu aspiratorul, te uiţi la televizor, răsfoieşti o carte, te joci cu copiii, te cerţi cu mine, mă iubeşti — din ce în ce mai dezinteresat, e drept — , joci o tablă cu Florin, discutînd probleme de-ale voastre de la uzină... Cam atît." „Dar n-am nici un hobby, pricepi?!" „Nici eu n-am, şi ce-i cu asta? Ţi-am spus, dacă ţii neapărat, găseşte-ţi ceva. Parcă te opriseşi la ciuperci!" „E prea greu. Prefer să rămîn fără... Apropo: tu ştii cum arată nişte lamele adnate, pînă la decurente?" „Las-o baltă, că am treabă. Mai bine ai da o fugă să iei nişte ceapă".

(Perpetuum comic ’87, pag. 6)

Vezi toată postarea

Ciuleandra

        Profesorul Paul Durduliu stătea lungit pe canapea şi visa cu ochii deschişi. Se făcea că lucrarea lui „de grad" era notată cu 10. Preşedintele comisiei îl felicita... Ba nu, chiar îl îmbrăţişa emoţionat, spunîndu-i că de mult n-a citit un studiu atît de... Nu! Că niciodată n-a citit un studiu atît de aprofundat şi atît de frumos conceput. El, modest, replica: „Mi-am dat silinţa, n-am vrut să vă fac de ruşine. Doar mi-aţi fost dascăl şi ce ştiu — de la dumneavoastră am învăţat”. Pe urmă, un redactor de la Editura Didactică... Nu! Chiar redactorul şef îi propunea un contract de editare. Numai că... Numai că... lucrarea nu avea decît 60 de pagini. Va trebui s-o amplifice. Nu s-o lungească, nu, o s-o strice, aşa cum este are o rotunjime, iar concizia nu-i o calitate de lepădat. Nu. Soluţia ar fi alta: să adauge încă două — trei studii serioase, la fel de importante şi la fel de bine scrise. Ar ieşi o carte. Un titlu modest, dar incitant: Contribuţii la o... La o ce? Mai bine simplu: Despre necesitatea studiului folclorului în şcoală... Prea lung şi cu două genitive. În fine, titlul va fi găsit oricum... Şi apoi înscrierea la doctorat. Profesor doctor Paul Durduliu. Ca la profesorii universitari. Nu-i rău. Doar numele... Numele nu sună prea... fericit: Durduliu. Popescu sau Ionescu ar fi fost de-un milion de ori mai bine... Îşi aminti de Cîrtiţă Ramona, eleva lui dintr-a XI-a B. Fata făcuse o greşeală elementară de ortografie, scrisese „î-mi place", fapt pentru care, alarmat, le-a dat o dictare, ca la clasa a V-a, ca un test, plină de capcane. S-au descurcat. Totuşi, pentru liniştea lui sufletească, le-a cerut să compună singuri un text în care să apară cazurile cele mai frecvente de despărţire, prin cratimă. Şi Cîrtiţă Ramona a scris doar atît: „Mie-mi plac oamenii durdulii" Bine. De acord. Dar măcar să fi văzut bîrna din ochiul ei! Ce, Durduliu sună mai urît decît Cîrtiţă?... Ei, poţi să-ţi schimbi porecla în renume. Carnus parcă ce-nseamnă? Cîrnu! Şi-a primit premiul Nobel... Gîndirea carnusiană. Pe româneşte: cîrnistă? Bine că nu s-a apucat de literatură, deşi a cam încercat. A-ncercat şi s-a lăsat. N-a mers. Nu-i plăceau nici lui versurile alea... Poezia durduliană! Doamne fereşte! Colac peste pupăză, mai e şi-ntr-adevăr durduliu. „Durduliule"!, îl alintă Creaţa. Nu e totuşi exagerat de gras. Numai plinuţ. Cît să aibă prestanţă... Aşadar, reveni el în visul atît de plăcut şi înviorător, Prof. Dr. Paul Durduliu, unul dintre — aşa se spune, nu? — cei mai capabili dascăli din municipiu! Dar ce, fără doctorat nu este? Este. Se simte. Are conştiinţa faptului că este. Dar cu ce sacrificii! Vorba vine. Îi place, nu se chinuie să fie un bun profesor. Îi place să fie la curent cu... Parcă sună cineva. N-are cine, mai ales la ora asta. Se uită la ceas: 10. I s-a părut.

        Copiii sînt la mare amîndoi. Creaţa — aşa-i zice el Lucreţiei — e la bătrîni, la ţară, pentru o săptămînă. L-a lăsat singur, să poată lucra în linişte. E vacanţă, e cald, e linişte. Printre picături, a găsit totuşi timp — nu timp, ci dispoziţie — să pună la fereastră o plasă de plastic. A terminat şi cu ţînţarii. Se simte minunat. Puţin obosit, e normal. Ziua de lucru s-a terminat. O să bea un pahar de lapte rece, o să recitească în pat cîteva pagini din „Calea Regală" a lui Malraux, apoi un somn bun, iar mîine dimineaţă — de la capăt.
        Totuşi, suna cineva. Se ridică şi merse să deschidă. O tînără. O cunoaşte. Vecină. Locuieşte la etajul II. Căsătorită cu un lungan, numai mustaţa de el.
        — Bună seara, dom’ profesor. Iertaţi-mă că vă deranjez la ora asta...
        — Nu-i nimic. Nici nu-i prea tîrziu.
        — Da, dar orişicît! însă nu mai aveam răbdare pînă mîine dimineaţă...
        — Poftiţi, intraţi, că năvălesc ţînţarii!
        — Mulţumesc. Soţul meu zice că nu-i în regulă cînd pe om îl obsedează aşa, tam-nisam, cîteceva.
        — Luaţi loc!
        Femeia tăcu. Se uita la rafturile înţesate ale bibliotecii, îşi trecu mîna peste păr, îşi strînse mai bine capodul uşor şi cam prea scurt, apoi, în sfîrşit, se aşeză pe scaunul de lîngă uşă. Era destul de frumuşică, oacheşă, suplă, cu picioare lungi şi bine modelate. Durduliu îşi aminti că odată schimbase cîteva vorbe cu ea, ceva fără importanţă, dar reţinuse că lucra la „Textila". Nici asta nu avea importanţă.
        — Vă ascult, doamnă.
        El trecuse în spatele biroului. Îmbrăcat doar într-un tricou şi-n pantaloni scurţi, instinctiv îşi scotea din raza ei de observaţie abdommenul rotund. Cochetărie inconştientă de bărbat trecut de 40.
        — Ştiţi, n-aveam pe cine să-ntreb. În problema asta dumneavoastră sînteţi doctor...
        — Nu mi-am luat încă doctoratul, glumi el.
        — Nu? Dar orişicît!... Ştiţi, am auzit la radio un cîntec... Aşa, ca o strigătură... Ceva cu... două paie, ia Ciuleandra la bătaie. Se opri şi-l privi ţintă: Ce e asta?
        — Păi... e o strigătură. La horă. Nu sînteţi de la ţară?
        — Nu, dom’ profesor! protestă cu o mîndrie pe care Durduliu o găsi prostească. Eu sînt din Arad... Deci e strigătură. Asta mi-am dat seama şi eu, dar nu ştiu ce-i... Ciuleandra.
        — E un joc. Din Muntenia.
        Îşi aminti de romanul lui Rebreanu şi avu tentaţia să-i vorbească despre el.
        — Nu-i o fată?
        — Nu.
        — Mi-am închipuit eu. Ciuleandra... N-ar putea fi un nume de fată. N-am mai auzit... Dar de ce s-o bată? Adică, vreau să spun, cum să-l ia la bătaie pe... joc? Pe... Ciuleandra.
        — E un îndemn: ia Ciuleandra la bataie, adică să bată piciorul mărunt.
        — Aha! înţeleg. Ştiţi, nu era important, dar mă obseda. Gicu, soţul meu, zice că cu obsesiile astea ceva nu-i în regulă.
        — De ce? E firesc să doriţi să aflaţi răspunsul la o-ntrebare. Şi mie mi se-ntîmplă. Cîteodată nu-mi aduc aminte un nume şi mă chinui ore-ntregi pînă reuşesc să...
        — Şi dumneavoastră? N-aş fi crezut. Orişicît, dumneavoastră...

        În momentul acela soneria zbîrnîi violent. Durduliu se gîndi c-o fi lunganul de Gicu. S-o fi plictisit aşteptînd să-i vină soţia cu răspunsul în dinţi. Se scuză şi se duse în hol.
        — Cine e? întrebă, deşi nu prea avea obiceiul. De regulă deschidea fără să mai zăbovească. Nici nu se uita pe vizor, în prealabil.
        — Eu! Haide odată, nu mă mai. ţine...
        Creaţa!
        Deschise. Soţia, transpirată şi obosită, aproape se prăbuşi înăuntru. Avea, două sacoşe pline şi o geantă veche, umflată.
        Schimbară în fugă un sărut formal.
        — Cum de te-ai întors?
        — Bine... Nu te bucuri?
        — Ba da...
        Lucreţia îşi aruncă pantofii din picioare şi cu tălpile goale lipăi pe parchet spre birou. Înţepeni între canaturile uşii.
        — A, nu eşti singur, bîigui ea, prea uimită ca să se înfurie.
        — Nu. E doamna..., vecina noastră, care...
        — Bună seara, salută vecina ridicîndu-se de pe scaun. Eu, de fapt, terminasem. Nu vă mai deranjez. Scuzaţi şi vă mulţumesc. Noapte bună!
        Făcu un viraj, se strecură pe lînga doamna Durduliu şi ieşi.
        — A venit să mă-ntrebe ceva... explică Paul, simţindu-se nu se ştie de ce vinovat.

        Soţia se învîrtea prin odaie, cercetînd lucrurile din ochi, parcă voind să descopere ceva anume.
        — Spune, spune! îl îndemnă cu un glas ce nu prevestea nimic bun.
        — Nu văd de ce te-ai supărat aşa deodată. A venit femeia să...
        — La ora asta!
        — Da. O... obseda o...
        — O obseda! Ce-o obseda?
        — O chestiune... Cum adică s-o ia pe Ciuleandra la bătaie. Ea e din Arad, nu-i de la ţară, şi...
        — Aţi avut timp să vă faceţi confidenţe... şi ce dacă-i din Arad? Mie spune-mi ce-a căutat aici, la tine, cînd eu nu sînt acasă?
        — N-avea de unde şti că tu nu eşti acasă.
        — Cum nu? Dar cînd am plecat, alaltăieri, nu m-am întîlnit cu ea jos, în hol, şi nu ea m-a-ntrebat: „Vă călătoriţi, doamna Durduliu? în concediu? Iar eu, ca proasta, i-am spus că lipsesc numai o săptămînă.
        — Bine, dar asta n-are nici o legătură... Ea voia numai să afle...
        — Cum e cu Ciuleandra, nu? Mă, să ştii că eu te omor pe tine!
        — Creaţo! Fii fată serioasă! Doar mă cunoşti.
        — Tocmai: că nu te cunosc. Ce ştiu eu ce e-n capul tău? Habar n-am de nimic. Eu mă spetesc, cărînd ba una, ba alta, ca o tîmpită, pentru tine, să ai zarzavaturi proaspete, să nu-ţi lipsească vitaminele, iar tu...
        — Eu, ce? în douăzeci de ani ai fi putut să-ţi dai seama că, în privinţa asta, n-am...
        — În care privinţă? Bine cel puţin că nu te prefaci că nu ştii despre ce e vorba.
        — Bine-nţeles, doar nu-s idiot! Dar înţelege odată că fata a venit doar să mă-ntrebe...
        — De Ciuleandra, nu? Nici măcar nu te pricepi să minţi. Să fi găsit şi tu altceva.
        — Şi-atunci ai fi fost satisfăcută?
        Discuţia ar fi putut continua toată noaptea, dacă lui Durduliu nu i-ar fi venit o idee.
        — Bine, dar judecă: cum să se uite ea la mine?
        — Cum? De ce nu s-ar uita? Ce-ţi lipseşte? Eu de ce m-am uitat?
        — Creaţo, acum douăzeci de ani arătam altfel.
        — Lasă, că nici acum nu eşti de lepădat.
        Durduliu zîmbi. Se simţea flatat. Pe de altă parte, tonul Lucreţiei coborîse. Furtuna se domolea, obosită. Acum ar fi trebuit să urmeze cîteva lacrimi.
        — Jură-mi că spui adevărul!
        — Jur.
        — Atunci recunoaşte!
        — Ce să recunosc?
        — Că n-a venit pentru Ciuleandra.
        — Ştii ce: hai s-o-ntrebi!
        — Cum s-o-ntreb? Cum să mă duc la ora asta şi s-o...
        — Ai dreptate. Mai bine mîine dimineaţă.
        Lucreţia n-a-ntrebat-o niciodata nimic pe vecină, dar de atunci o priveşte cu bănuială de cîte ori o-ntîlneşte pe scări.

(Perpetuum comic ’86, pag. 54)

Vezi toată postarea

Un gospodar

        Să ştiţi că eu cred în soartă! N-o fi ştiinţific, dar eu sînt convins că, ori cum ai da şi orice-ai face, dacă e să nu fie — tot degeaba.
        De exemplu, eu. Gospodar ca mine nu ştiu să mai fie cineva. Şi chiar de-o mai exista vreunul, înseamnă că şi pe el l-a bătut soarta... Şi ce dacă-s gospodar? Am vreun cîştig?
        Cum a fost cu parcela de zarzavat. Mi-am luat şi eu o parcelă, ca omul, în faţa blocului. Să pun şi eu acolo nişte morcovi, păstîrnac, ţelină, pătrunjel, vinete, varză, roşii, mărar... Cam ce-mi trebuie pentru gătit. Un om gospodar trebuie să se gospodărească.
        Erau acolo nişte flori. Le-am ras. Am săpat... Ba nu: întîi am delimitat terenul, să n-am probleme cu vecinii. L-am însemnat cu ţăruşi. Pînă am găsit ţăruşi — o poveste-ntreagă! Am fost cu maşina pînă la Bocşa, unde am un văr care mi-a făcut ţăruşi. A fost foarte frumos. Am plecat sîmbătă după masa şi-am revenit duminică seara, cu ţăruşii. Nu m-au costat nimic!
        Aşa... După ce-am însemnat terenul, am săpat, am semănat... Şi pe urma m-am gîndit: eu seamăn şi, cînd or creşte morcovii, o să mi-i fure. Am un vecin, la parter, care tot timpul s-a uitat la mine cum lucrez. M-a şi-ntrebat: „Ce pui, vecine?" Morcovi, zic. „O, zice, morcovii sînt foarte buni. Şi sote, şi raşi, cruzi..." Înseamnă că deja îşi făcea planul cum să se înfrunte din morcovii mei.
        Aşa că l-am rugat pe Costică... Ăsta e-un cunoscut de-al meu, care lucrează-n construcţii, la blocuri. Şi Costică mi-a făcut, din fier beton, un grilaj de 2 m înălţime, c-avea de unde şi se pricepe. L-a sudat pe ţevi de 4 ţoii, bătute în pămînt. M-a costat 300, cu poartă cu tot. Încuietoarea mi-a vîndut-o frate-său, cu o foaie şi jumătate, o broască extra, adusa de el cînd a fost în excursie, să vadă şi el lumea, de s-a pricopsit... Aveam deci gard. Pe urmă am vopsit tot. Întîi cu miniu, apoi cu verde. A intrat ceva vopsea.
        M-am tot gîndit că, dac-o vrea cineva să se urce pe grilaj şi să-l sară, îl sare. Aşa că am pus şi sîrma ghimpată. Iar jos, să nu intre vreun cîine şi să-mi scurme straturile, am întins plasă de sîrma. De-abia mi-am procurat-o şi pe aia.
        Eram liniştit. Puteam să stau cuminte şi să aştept să-mi crească zarzavaturi. Dar n-aveam unde să stau. Atunci am apelat iar la Costică şi i-am spus ce-mi trebuia: îmi trebuia o bancă. Mi-a făcut şi banca. Am instalat-o înăuntru. M-a costat numai o foaie şi-o sticlă de vodcă poloneză, că de-a noastră nu obişnuieşte.
        Dar mă bătea soarele-n cap. Nu-ntotdeauna ai chef să faci plajă. Poate am poftă să-mi citesc ziarul, să fumez o ţigară la o cafea, nu? În parcela mea.

        L-am chemat iar pe Costică şi mi-a făcut un grilaj deasupra, ca un acoperiş. Puţin înclinat. Am cumpărat o folie de nailon şi-am întins-o pe grilaj. O plăcere! Acum puteam să stau şi pe ploaie. Numai că s-ar fi făcut noroi printre parcele, pînă ajungeam la a mea. Am vorbit cu altcineva de pe şantier şi mi-a adus o basculantă de dale de beton, l-am dat şi lui ceva, măcar că nu-l costase nimic dalele alea. Am pus dalele în două direcţii: de la parcelă la trotuar, şi de la parcelă pînă-n peretele blocului. Să fie. Şi sub bancă, să stau cu picioarele pe curat. Şi între straturi, ca nişte alei late de o jumătate de metru. Pe marginea dalelor am înşirat cărămizi. Tot de pe şantier. Le-am vopsit cu vopsea albă, că n-am avut var.
        Orice se poate face, dacă eşti gospodar! Că şi vecina mea de la etajul IV a observat: „Mare gospodar eşti, vecine!" Cu invidie. Dar şi-n cunoştinţă de cauză. M-a costat ceva, dar am exact ce-mi trebuie.
        Mai rămîne să trag un fir, ca să am lumină, seara, şi priză pentru reşou. Un dulăpior — nu-i mare lucru, să am la-ndemînă un ibric, o ceaşcă, mă rog.
        Mi-ar mai trebui o măsuţă. Schelet de fier şi tăbliţa de melamină... În fine... După aia, dacă mai pun şi pereţi din ceva uşor, vopsiţi în albastru deschis — să nu fie curent —, nu-mi mai trebuie nimic.
        Aş putea să-mi amenajez înăuntru un fel de grădină japoneză, cum am văzut eu într-o revistă: trei fire de iarbă, o mînă de nisip — fac eu rost — şi trei pietroaie. Pietroaiele le-am ochit astăvară la Timiş. Sau mai bine le aduc de la Valea lui Liman. Sînt acolo nişte pietroaie — o minune. Naturale.
        Cînd va fi totul gata, vă invit să facem o tablă. Păcat că nu mi-a mai rămas loc şi pentru zarzavat şi asta mă enervează. Dar voi face cerere să mi se aprobe o extindere...

(Perpetuum comic ’85, pag. 49)

Vezi toată postarea

Eveniment mortal

        Mai întîi se auzi un dangăt trist de clopot de bronz din generaţia întîi a fabricii de clopote din fosta capitală a fostei provincii sud-vestice, întrucît proaspăta răposată fusese ortodoxă mai ales în ultima parte a vieţii. Apoi, pe aleea Micşunelelor apăru prima limuzină, un Mercedes sobru, urmat la o distanţă lăcrimos ilegală de un Ford Capri cărăbuş şi de autohtonele Dacii îmbunătăţite, alunecînd silenţios pe asfaltul îndoliat de mîzgă. Stopară pe rînd în faţa vilişoarei cu numărul 13 — număr cu ghinion, conform unei tradiţii desuete — şi, respectînd scenariul bine pus la punct de către maestrul de ceremonii ad-hoc Johnnie Walter Biţă, specializat la Paris, recunoscut în ţară şi-n împrejurimi drept cel mai bun responsabil de local (Vizitaţi cu încredere restaurantul Turist!), de lîngă şofer coborî un bărbat trist, îmbrăcat impecabil în negru, se îndreptă spre clădire şi întîrzie puţin în dreptul uşii care se deschise automat. Din urmă îl ajunseră şoferul — tot în negru — şi un tînăr — tot în negru — cu pachetele extrase de pe bancheta din spate şi din portbagaj.
        Intrară, întîiul bărbat sărută mîna doamnei Mariliz Gore, fiica defunctei rosti cu glasul înecat de emoţie o scurtă alocuţiune memorată excelent, însoţitorii depuseră pachetele în hol, de unde le preluară nişte fete cu stagiu în alimentaţia publică.
        Vizitatorii — vizitatorii, nu? — se înapoiară în stradă şi eliberară locul pentru Fordul cărăbuş, cu care se întîmplă, ca trasă la xerox, aceeaşi poveste.


        Într-o jumătate de oră, cortegiul, refăcut, se îndreptă spre Centrală, unde, tot în ordine, fură descărcate alte pachete. Bărbaţii cei sobri, semănînd între ei foarte, corpolenţi, transpiraţi, atît de încruntaţi încît fruntea le dispăruse între sprîncene şi chelie, intrară într-un birou. Acolo, pe masă, găsiră pahare cu diverse băuturi, pentru gustul fiecăruia, de la palincă de Bihor şi pînă la Black and White sau Armagnac sau Hennessy.
        Profitînd de un scurt răgaz, îşi aprinseră ţigările, care Marlboro, care Dunhill, după obişnuinţă — obişnuinţa, se ştie, fiind a doua natură —, goliră cîte un pahar şi schimbară impresii.
        — Tu ai predat lista de su’scripţie?
        — De ieri. Am trimis şi coroanele.
        — Cît?
        — Cît a zis Johnnie: două foi de cap, plus zece de la mine.
        — S-a strîns ceva...
        — Sînt şi cheltuieli mari. Numai reamanajarea cavoului, în trei zile, cît a...
        — Tu ai cunoscut-o?
        — N-am avut ocazia. Am auzit că...
        — Mie mi-a spus un băiat de-al meu, de la bar, că...
        Nu mai apucară să termine discuţia, că secretara îi pofti dincolo. În mijlocul încăperii îi întîmpină tovarăşul Gore, în negru şi el, dar cu papionul puţin într-o parte.
        Le strînse mîna pe rînd, ei îngînară „Sincere condoleanţe!", apoi mai băură cîte un pahar de pe tăvile care-i urmaseră parcă singure, fără să fi fost aduse de cineva anume, sau ei nu băgaseră de seamă, lăsînd un strop de băutură să picure pe covor, pentru sufletul nobilei răposate.
        În sala de festivităţi decorată cu un panou negru pe care se afla fotografia unei băbuţe blînde şi nevinovate, aşteptau toţi oamenii muncii din centrala întreprinderii. Delegat din partea ceomeului pentru a întocmi şi citi necrologul, Tase Cenuşă, se necăjea din răsputeri, trebuind în ultimul moment, după indicaţia tovarăşului Nelu Miticosu, să refacă finalul, în sensul că nu era just să apară nici o lozincă veche, de felul „Fie-i ţărîna uşoară!" sau „Dumnezeu s-o ierte", şi nici vreuna nouă, în genul: „După atîta întristare, să păşim cu elan la îndeplinirea tuturor sarcinilor de plan!", ci nişte cuvinte generatoare de lacrimi autentice şi nepesimiste.
        Cînd apăru tovarăşul Gore, însoţit de ceilalţi bărbaţi despre care am pomenit mai înainte, lumea se ridică în picioare şi Tase Cenuşă — ales pentru această faptă mai mult din cauza numelui, fiindcă nu se făcea să citească necrologul de pildă Gigi Şnaps, un băiat bun, dar bun de glume, nu de stors lacrimi —, deci Tase Cenuşă, cenuşiu la faţă şi la suflet, gîlgîi primele vorbe umede şi sărate.
        La sfîrşit, tovarăşul Gore primi condoleanţe, o fîţă de la Plan financiar socoti că-i este permis să-l sărute pe obraz, mai spre ureche, în semn de participare afectivă nemaipomenită, iar Johnnie Walter Biţă comunică programul: Pînă la ora 14, toată suflarea Centralei merge acasă. La ora 14, în ţinută corespunzătoare, pe aleea Micşunelelor, în cortegiu şi la cimitirul „Viitorul". Citi lista celor ce vor duce coroanele: bărbaţi tineri. Femeile vor avea capul acoperit. La ora 18,30, masa de doliu, la cantină. Persoanele care au primit invitaţii speciale se vor prezenta la ora 19 la restaurantul Turist, în sala de recepţii.


        Cam asta a fost tot. Bine gîndită, bine organizată, festivitatea de doliu s-a desfăşurat în condiţii optime. Un singur incident ar fi putut să umbrească eforturile depuse de colectiv cu acel trist şi memorabil prilej. Dar nu l-a umbrit, deoarece nimeni din familia îndurerată n-a aflat nimic. De fapt n-a fost mare lucru. Ia, un fleac! Gigi Şnaps a refuzat să contribuie voluntar cu două foi pentru coroane şi alte cheltuieli, motivînd iresponsabil că el n-a avut nici o legătură cu soacra directorului, n-au fost prieteni, nici rude, şi că nu-i vine să participe la masa de doliu contra cost.
        Dar, necontribuind voluntar, a dat în schimb două foi, din obligaţie cetăţenească, din solidaritate sufletească, iar la masa de doliu a plîns tot timpul, gîndindu-se la rudele tovarăşului Gore, care, în vîrstă fiind, în mod firesc, vor sucomba pe rînd mîine-poimîine.

(Perpetuum comic ’84, pag. 117)

Vezi toată postarea

Rolul periei în Evul Mediu

        Mi-aduc aminte de parcă s-ar fi-ntîmplat ieri pe la 11 şi 20! Tocmai împlinisem şase primăveri (pe vremea aceea cetăţenii începeau şcoala de-abia la vîrsta de 7 ani!), cînd o întîmplare tragică mi-a cutreierat întreaga-mi fiinţă plăpîndă (fizic) şi foarte dotată (intelectual): Oare de ce unii au noroc, iar de alţii se ţin toate ghinioanele posibile? Şi imediat a-nceput să mă obsedeze figura brunetă a lui Juan Rodriguez Bermejo de Triana, băiatul acela dat naibii care în 12 octombrie 1492, la ora 2 dimineaţa, a strigat din vîrful catargului: TIERRA!... Cum a rămas el în istorie numai din cauză că s-a nimerit să cadă de serviciu în noaptea descoperirii Americii!
        Mai tîrziu m-a preocupat deplasarea plăcii tectonice aflate la vest de marea falie ce străbate California. M-am îngrozit cînd am aflat că ea nu s-a deplasat spre nord cu 400 de mile în ultimele 15 milioane de ani, ci cu 750 de mile în ultimele 100 de milioane de ani! Dar după ce m-am liniştit, am început să studiez o problemă scăpată printre degetele primilor 2384 de savanţi mai importanţi din lume, şi anume rolul periei în Evul-mediu.


        La prima vedere, chestiunea aceasta ar fi simplisimă şi oricine ar fi tentat să se oprească la aspectul cel mai la îndemînă, adică la periatul operat de serv asupra seniorului său. Ei bine, nu! Cel mai important periat, dupa opinia mea, nu a fost cel al armurilor, confundat de unii cercetători neatenţi cu lustruitul, deşi lustrul armurilor este îndeobşte cunoscut că se obţine prin frecare, cu ajutorul unei cîrpe moi sau cu o bucată de piele de căprioară. Prin periere, armura era curăţită de praf şi de alte impurităţi depuse pe metal în diverse ocazii. Adevăratul periat, periatul principial, artistic, educativ şi cu un rol sedativ sau reconfortant, antidepresiv, era periatul prin vorbe. Seniorul periat accepta cu plăcere acel mesaj plăcut de cuvinte şi treptat pierdea simţul măsurii, crezîndu-se grozav. Ceea ce trebuie reţinut este ca peria, ca obiect, n-a jucat în Evul-mediu absolut nici un rol. Se crede ca nici n-ar fi existat. Se pare că a fost inventată mult mai tîrziu de un consătean de-al meu, căruia îi plăcea să facă derivări.

(Perpetuum comic ’83, pag. 168)

Vezi toată postarea

Sfîrlezele lui Căţel doi

        Căţel Unu a fost întotdeauna Căţel Unu. Căţel Doi este în realitate Căţel Trei, pentru că, de fapt, cel care trebuia să fie Căţel Doi nici n-a existat vreodată. Vă spun asta ca nu cumva să-i încurcaţi şi să faceţi confuzii regretabile şi imposibil de reparat. Dacă ştiţi pe cineva care se pricepe la reparat confuzii regretabile, vă rog să-mi comunicaţi şi mie unde-l pot găsi.
        Căţel Unu şi Căţel Doi sînt finii prietenei mele Dana. Ea i-a botezat aşa nu din lipsă de nume, că nume se află pe toate drumurile. Numai eu ştiu o mulţime. Ca de exemplu: Căţel Patru, Căţel Cinci, Căţel Şase şi aşa mai departe... Nu-mi închipui de ce i-a botezat cu nume atît de obişnuite Dana.
        Însă acum nu-i vorba de numele lor. E vorba că aseară, Căţel Unu, ieşit la plimbare cu prietena lui, Ioana — o răţuşcă blondă care a cîştigat olimpiada de şah pentru răţuşte — mi-a spus că în parcul copiilor Căţel Doi a făcut o mare inovaţie.
        — Ce inovaţie?
        — Surpriză! Du-te şi vezi!
        Azi-dimineaţă, primul drum l-am făcut în parc, iar acolo — o forfotă de copii nemaivăzută. Unul nu stătea pe loc, toţi alergau de colo-colo şi fiecare ţinea în mînă o sfîrlează. Sfîrlezele sfîrlezăiau... Mă rog: se învîrteau. Era o plăcere să priveşti atîtea sfîrleze colorate în toate culorile, sfîrleze mai mari, mai mici, de hîrtie, de carton, de lemn, de material plastic... O mare de sfîrleze.


        Hop că apare Căţel Doi, dînd din coadă, ca de obicei.
        — Salut!
        — Salut!
        — Îţi place? hămăie el mîndru.
        — Ce să-mi placă?
        — Ce vezi!
        — Dar ce văd? mă prefac eu că nu-nţeleg.
        — Sfîrlezele!
        — A, sfîrlezele... Da. Sînt frumoase. Şi multe. Bravo.
        — Nu mă-ntrebi ce fac ele acuma?
        — De ce să te-ntreb? Văd că se-nvîrtesc.
        — Dar altceva ce mai fac?
        — Nu ştiu.
        — Păi întreabă-mă pe mine!
        — Dar altceva ce mai fac?
        — Cine?
        — Sfîrlezele.
        — Bineînţeles că sfîrlezele... Uite că mă luai după tine cu întrebările... Ei bine, află că sfîrlezele astea, învîrtindu-se, produc curent electric.
        — Nu mai spune!
        — Ba mai spun! Că ideea asta a mea e genială!
        — Bravo! zic eu.
        — Asta nu-i nimic. Acum lucrez la o invenţie care o să revoluţioneze... Nu mai ştiu ce-o să revoluţioneze, c-am uitat, dar în orice caz ceva-ceva tot va revoluţiona ea... La fiecare pantof o să ataşăm un mic aparat care să transforme mişcarea în energie electrică. Pricepi? Cînd mergem. Îţi dai seama?
        — Îmi dau.
        — O să produc o mulţime de curent. Am început să calculez cît merge un om în medie în fiecare zi şi cît ar putea să...


        În momentul acela, un ghemotoc cenuşiu se rostogoli cu viteză şi se opri între noi.
        — Salut, Sorine! îi spun eu ariciului.
        — Salut! Şi se-ntoarce spre Căţel Doi căruia, nu ştiu de ce, i se blegise coada. Mă Căţel Doi, zice printre dinţi Sorin, am auzit că te-ai pus pe invenţii. E-adevărat?
        — Aăăăă... Să vezi, că... se bîlbîie Căţel Doi.
        — Îmi iei ideile mele şi-oi vrea să primeşti şi Premiul Nobel, hai?
        Căţel Doi, cu coada-ntre picioare, îşi cerea scuze.
        — Cine-a spus că-s ale mele? Eu numai le aplic. Eu sînt numai coautor.
        — Aşa mai merge, se-mbună Sorin. Altfel te-nţepam de nu te vedeai de-atîtea-nţepături! Sită te făceam, mă Căţel Doi!
        — Ei, nu era nimic dacă mă-nţepai. Numai să-ţi fi dezinfectat acele, că microbii ăştia umblă peste tot...
        Căţel Doi se-nviorase şi-ncerca să glumească. Dar degeaba, că tot se făcuse de rîs.

(Perpetuum comic ’83, pag. 168)

Vezi toată postarea

De ce rîzi?

        — Văd că rîzi...
        — Nu rîd. N-am rîs. Tocmai mă...
        — Ba ai rîs! Mă rog, eu n-am nimic împotrivă. Rîzi cît pofteşti, dacă-ţi vine. Dar sînt convins că nu te-ai gîndit la consecinţe. Fiindcă, deşi pare nefiresc să începem cu consecinţele, pentru un om serios aşa este normal. Şi consecinţa cea mai obişnuită ar fi întrebarea: De ce? De ce rîzi? Sau, dacă vrei, de ce-ai rîs? Totul e simplu, limpede şi fără importanţă — ia, acolo, un zîmbet, nu? — doar pînă la această întrebare: De ce? De aici începe drama. Şi cîteodată, şi nu rar, chiar tragedia. Deoarece în viaţă faptele nu se întîmplă fiecare separat. Ele se petrec în interdependenţă, sînt legate între ele, se condiţionează reciproc. Întrebarea „De ce-ai rîs?" poate să nu fie pusă direct, cu voce tare. Poate fi numai gîndită, şi-n acest caz răspunsurile posibile devin primejdioase. De ce-ai rîs? — mă gîndesc eu şi imediat sînt liber să-mi răspund: A rîs de mine!

        — Dar n-am...
        — Ştiu. E numai o supoziţie. Voiam să-ţi arăt, dialectic — cu dialectica nu te joci! —, cum ia naştere o judecată serioasă, chiar dacă se bazează pe o supoziţie.
        — Eu n-am rîs de dumneavoastră!
        — Ştiu. Nici n-aveai motive. Dar puteai să rîzi, pornind de la o premisă falsă. Închipuindu-ţi că ai pentru ce să rîzi de mine. De exemplu, fiindcă ţi se pare că eu aş fi caraghios.


        — Dumneavoastră? Eu în nici un caz n-am...
        — Te cred, dar urmăreşte-mi raţionamentul. De ce-aş fi caraghios? Să admitem o cauză verosimilă: am cravata strîmbă. Ceea ce, în anumite condiţii, ar putea fi socotită drept observaţie subiectivă. În cazul meu, situaţia se schimbă oarecum. Avem de-a face cu un motiv obiectiv — cravata strîmbă —, dar care, totuşi, nu te-ar îndreptăţi să rîzi, fiindcă nu-i nimic de rîs. Nu?

         — Desigur. Eu...
        — Observînd că rîzi de mine, m-aş putea supăra. Şi pe bună dreptate. Cui îi convine să rîdă cineva de el? Eu te-nţeleg: ai rîs în mod inconştient. Nu merg pînă acolo încît să te acuz de un rîs intenţionat. Măcar că aş avea tot dreptul. Nimeni nu m-ar putea condamna că m-am supărat. Însă eu m-aş supăra — şi mă supăr chiar — nu atît pentru faptul în sine, adică pentru că, dovedind o superficialitate proprie secolului trecut, ai rîs iresponsabil, ci dintr-o cauză mult mai complexă. Judecînd totul în ansamblu, trebuie să nu neglijăm aspectele laterale, după împrejurări. Ia gîndeşte-te ce vor zice acei cetăţeni care au văzut că rîzi.


        — Dar nu m-a văzut nimeni!
        — Nu există. Întotdeauna te vede cineva. Ce-or să-şi închipuie? Or să-şi închipuie, bineînţeles, că rîzi de mine. Asta însă n-ar fi nimic. Dar ar putea trage concluzia că ai motive serioase să rîzi de mine. Necunoscînd aceste motive, fiindcă nici prin minte nu le va trece povestea cu cravata, vor încerca să le ghicească. Avînd fantezie şi imaginaţie — poporul nostru este foarte înzestrat la acest capitol —, vor avansa nişte prezumţii catastrofale. Oamenii, dragul meu, mai ales cei fără o pregătire temeinică multilaterală — iar de cei pregătiţi nici nu mai vorbescl —, sînt mereu tentaţi să-şi imagineze grozăvii. Îşi vor spune că eu, probabil, merit să rîzi de mine, pentru că, să zicem, sînt un incapabil. Sau pentru că mă-nşeală soţia. Sau pentru că sînt prost... Îţi dai seama? Îţi dai seama la ce poate da naştere un simplu şi banal zîmbet? Nu răspunde! Sînt convins că acum eşti conştient de greşeală. Conştient, dar nu pătruns, copleşit de adevărul acestor consecinţe. De aceea voi merge cu raţionamentul mai departe. Ca şi cum am studia cazul pe viu. Ca-n viaţă... Dar dacă rîsul acesta ar fi pus pe seama unui alt fapt? De pildă, ai fi putut rîde amintindu-ţi cu plăcere de ceva. Din trecut, bineînţeles. Adică, prin rîs, ţi-ai afirmat adeziunea la ceva, la o situaţie, la o realitate dintr-o perioadă depăşită. Încheiată. Trecută. Crezi că o astfel de ipoteză te-ar avantaja? Ce anume i-a plăcut din acea perioadă? Că nu-i indiferent ce ţi-a plăcut şi ce nu ţi-a plăcut. Realizezi cum se poate interpreta? Sau, mai mult, şi mai grav: ai rîs gîndindu-te la ceva... La ceva demn de negat — după părerea dumitale, dar nu şi a opiniei publice, deci după o părere neoficială! —, demn de desfiinţat cu ajutorul rîsului! „Omenirea se desparte de trecut rîzînd!" A fost un citat din clasici. Bine-bine, dar dacă dumneata rîzi de ceva ce nu trebuie desfiinţat prin rîs? Adică, dar dacă greşeşti şi încurci lucrurile şi rîzi de ce nu trebuie să rîzi? Nu conştient. Nu intenţionat. Observă că nu-ţi fac proces de intenţie. Neavînd o pregătire multilaterală, dumneata crezi că procedezi bine. Dar dacă te-nşeli? Ce s-ar întîmpla dacă toţi cetăţenii ar rîde de ce nu trebuie? Sau de ce nu e voie? Cine îţi dă dreptul să rîzi aşa, iresponsabil?! Şi notează-ţi că nu mai iau în discuţie faptul că sînt zîmbete şi zîmbete: zîmbete ironice, indulgente, sarcastice, condescendente, batjocoritoare... Depinde şi de felul cum zîmbeşti, nu? Şi unde. Şi cînd... Stai! Acum de ce rîzi?
        — De mine. Că n-am ştiut lucrurile astea. Vă mulţumesc... de plîns am voie?
        — De ce nu?! Numai că trebuie să te gîndeşti la consecinţe. Fiindcă se naşte întrebarea: De ce?

(Perpetuum comic ’82, pag. 44)

Vezi toată postarea