Urînd natura

        Cartierul în care locuiesc de cîţiva ani este fără îndoială cel mai frumos din oraş. Blocuri înalte, din beton rezistent, stau unul în coasta celuilalt, alternînd ritmuri geometrice pe alei intime, adică strîmte, ce şerpuiesc domol în dreapta şi-n stînga, tixite de-o parte şi de alta de autoturismele parcate jumătate pe trotuar, ce revarsă astfel culoare (prin pestriţăraiul lor) şi pitoresc de-a lungul tuturor căilor de acces. Iar lipsa de fantezie a edililor, care au lăsat blocurile în culoarea lor „natur", a fost suplinită cu prisosinţă de apetenţa pentru frumos, de bunul gust al locatarilor care au transformat balcoanele apartamentelor lor în adevărate noi grădini suspendate ale Semiramidei. Şi trebuie să se înţeleagă în acest gest nu numai o dragoste aparte pentru frumos ci şi una, pe măsură, pentru natură. Căci, dacă lipseşte cu adevărat ceva cartierului, apoi îi lipseşte vegetaţia, spaţiile verzi, rondourile cu flori, boschetele, tufele, copacii... Dar, ce vreţi? Nimic pe lumea asta nu e perfect! Noroc de zelul locuitorilor care, dacă au remarcat acest deficit de proiectare, greu de îndreptat acum, s-au decis să-şi aducă ei înşişi verdeaţa în casă.
        E o plăcere să priveşti, de la nivelul etajului şase, unde stau eu, peisajul blocurilor din jur. Balcoanele surîd spre cer cu şiruri întregi de muşcate, lalele, panseluţe, zorele, gladiole, tătăişi, dalii şi cîte şi mai cîte încă, într-un adevărat alint al ochiului, sentimental deschis spre natură. Unii, mai ambiţioşi, au plantat în buza blocurilor viţă de vie sau iederă care pe-ncetul s-a înălţat de la un etaj la altul, ca vrejul de fasole din poveste, ajungînd în unele locuri pînă la acoperiş, izbucnind spre cer ca un adevărat imn al bucuriei.
        Mare lucru dragostea de natură!
        De la un timp însă, numai prezenţa plantelor a început să nu-i mai mulţumească pe oameni. Era prea unilateral acest univers şi atunci au început să apară în cartier... animalele. Mai întîi au fost văzuţi cîinii, de cele mai diferite rase, de la şoricari pînă la Saint-Bernarzi şi de la pekinezi pînă la dalmaţieni, ca într-o adevărată rezervaţie de patrupede, atît de devotate omului. Numai că, unde sînt cîini, trebuie să fie, aproape obligatoriu, şi pisici. Aşa că apartamentele, în interiorul lor familial, au început să se încălzească de unduirile micilor feline. Iar dacă ziua aleile răsunau de voiosul lătrat al cîinilor, nopţile îşi aveau farmecul lor aparte, prin răsunătoarele serenade pisiceşti... Şi acesta n-a fost decît începutul. Rînd pe rînd, ici-colo, şi-au făcut apariţia iepuri şi hamsteri, veveriţe şi nutrii - pe balcoane, papagali şi peşti ornamentali în acvarii, canari şi cobai în interioarele camerelor, chiar arici în pivniţe pentru a stîrpi şoarecii. De-acum, cartierul începuse să aibă aerul unei neobişnuite rezervaţii naturale. Iar dragostea pentru natură nu s-a oprit la atît. Oamenii au adus în prejma lor şi alte vieţuitoare, mai folositoare, ca gîşte şi curci, raţe şi bibilici, capre şi porci; am auzit că undeva, mai la marginea cartierului, cineva şi-ar fi introdus chiar un cal în baie!...
        Un astfel de cartier nu poate decît să te pasioneze.
        Iată însă că într-o bună dimineaţă, devreme, pe cînd zorii încă abia se îngînau în geana depărtată a zărilor, a răsunat în bloc, brusc dar cristalin şi vioi, penetrant şi proaspăt, sunetul de trîmbiţă al unui cucurigat. Mi s-a părut atît de aproape încît am crezut că venea chiar din apartamentul meu. Am tresărit şi brusc am zvîcnit din pat. Cînd m-am dumirit despre ce era vorba, a fost degeaba. Somnul nu a mai revenit să mi se lipească de pleoape, aşa încît am fost martorul auditiv al tuturor semnalelor datorate zelului proaspătului colocatar al blocului în care locuiam, semnale executate cu precizie de cronometru din oră în oră, pînă la şapte cînd în sfîrşit m-am ridicat, pregătindu-mă să plec la serviciu. Înainte însă de a mă duce la baie, am deschis larg uşa de la balcon pentru ca aerul proaspăt al dimineţii să pătrundă sănătos înăuntru şi de la înălţimea etajului al şaselea am privit în jur, încercînd să depistez zona din care venea glasul acela penetrant al cocoşului. Şi nu mi-a fost deloc greu să-l descopăr. Se afla în balconul vecinului de la etajul cinci, care ocupa chiar apartamentul de sub mine. Era un cocoş alb, sprinten, cu creasta moţată, roşie, cu pinteni respectabili, ce patrula demn dintr-o parte în alta a spaţiului strîmt din balcon. Iar pentru a nu putea să-şi ia cumva zborul peste balustradă, vecinul îl legase delicat de picior cu un şnur rozaliu, ca o adevărată podoabă. Vestitorul zorilor m-a simţit. Şi-a ridicat capul într-o parte, răsucit în sus, şi cu un ochi ca de mărgea m-a privit iscoditor. Era frumos cocoşul. Era drăguţ în atitudinea lui. Îmi devenise chiar simpatic auzindu-l cucurigînd. Şi am zîmbit. Apoi, împăcat cu descoperirea făcută, m-am îndreptat liniştit spre baie. Începeam o nouă zi de muncă.
        Peste zi am uitat de vajnicul cocoş care mă deşteptase în zori, dar prezenţa lui am remarcat-o din nou nu mult după miezul nopţii. De cum se încheiase emisiunea la televizor, m-am culcat şi, rupt de oboseală, am adormit numaidecît. Îmi făcusem primul somn cînd a răsunat deodată, străpungînd noaptea, glasul împintenatului de la etajul cinci. Am tresărit şi somnul mi-a pierit din pleoape de parcă aş fi auzit goarnele Ierihonului. „— Al dracului cocoş, mi-am zis. Ăsta îşi face datoria, nu glumă!" Şi într-adevăr, şi-o făcea. Din oră în oră cucuriga semeţ, poate plăcîndu-i înălţimea la care se afla, oricum incomparabilă cu aceea a gardului din ograda de unde venise la oraş. Numai că de data aceasta zelul lui îmi stîrni la început neliniştea, apoi iritarea şi în cele din urmă furia, gata să se dezlănţuie. Căci, n-am putut dormi toată noaptea în continuare. În zori l-am privit cu ochii împăienjeniţi de nesomn şi de reproş şi mi-am zis: „— O fi el simpatic, dar tot în oala de supă o să sfîrşească. Şi de-ar sfîrşi-o cît mai curînd, ar fi cu atît mai bine!" Dar vecinul se pare că nu îl adusese cu acest gînd, ci pentru a-l folosi în loc de ceas deşteptător.
        Zilele treceau şi cocoşul cînta mereu mai vîrtos de-a lungul nopţilor, pînă ce am simţit că întreaga mea dragoste faţă de el se transformă într-o uriaşă ură agresivă. Am aflat de la alţi colocatari că şi pe ei îi deranja cucurigatul, dar nimeni nu-şi lua inima în dinţi să-i atragă atenţia omului că dacă tot voia să-l ţină pe post de deşteptător era mult mai nimerit să şi-l vîre sub pernă, pentru ca numai el să-l audă... Apoi, mai era şi speranţa că în curînd avea să dea frigul toamnei şi cocoşul nu mai putea rămîne pe balcon. Din dragoste de animale, suportam cu toţii calvarul cîntecului cocoşesc cu care, pe măsură ce timpul trecea, în loc să ne obişnuim, eu cel puţin, simţeam că mă neurastenizez de-a binelea.
        În a douăzprezecea noapte, pe cînd umblam prin camere ca un somnambul, neputînd închide pleoapă peste pleoapă, am luat hotărîrea aceea cutremurătoare. Trebuia să mă las pe frînghie în jos, pînă în balconul de la etajul cinci şi să-l fac să tacă. Nu m-am gîndit o clipă să-i bat la uşă vecinului şi să-i cer lui să facă ceva cu cocoşul. Nu. Simţeam că între noi doi trebuia să se rezolve totul. Prea îmi intrase zgomotos în viaţă, alungîndu-mi necruţător somnul de noapte.
        Am coborît. L-am dibuit dintr-odată şi, fără să stau pe gînduri, i-am răsucit gîtlejul. Apoi am urcat din nou pe frînghie şi m-am lungit în aşternut. Liniştea imensă a nopţii mi s-a aşezat ca un balsam peste pleoape şi am adormit. Pentru prima dată după douăsprezece nopţi am dormit pînă dimineaţa. Dar de cum m-am deşteptat şi am deschis uşa balconului, am auzit vorbele acelea grele ale vecinului de la etajul cinci, răcnite în auzul tuturor: „— Criminalii!... Mi-au ucis cocoşul!... O să chem miliţia!..." M-am prefăcut, la rîndul meu indignat şi am încercat să-l consolez: „— Nu-i nimic, vecine. Măcar azi o să ai la masă un papricaş pe cinste!". Omul s-a uitat la mine, de jos în sus, cu profund dispreţ şi mi-a retezat-o cu năduf: „— Dumneata ce te bagi?! Sigur că tot în cratiţă ajungea el, săracul cocoş. Dar pînă atunci... Era o frumuseţe şi avea un glas... Numai iubind natura poţi aprecia aşa ceva. În rest..." O clipă am fost tentat să-mi reproşez: „— Iubind natura... Ai ajuns un criminal..." Dar, numaidecît, tot eu mi-am replicat: „— Omorînd un cocoş? Cîţi nu taie beregata cocoşilor şi nu se simt cu nimic vinovaţi faţă de sfînta natură?! Eu de ce m-aş simţi?"...
        Întors acasă de la serviciu, nu mică mi-a fost satisfacţia să constat că vecinul de la etajul cinci îşi adusese în balcon două găini de toată frumuseţea. Ei, da. Asta era cu totul altceva. Numai că - mi-am zis eu, o clipă contrariat - ce o să se întîmple în momentul cînd ouînd, se vor apuca să cotcodăcească gureşe, vestind cartierului întreg isprava?!... Şi tot eu mi-am răspuns concesiv: „— Cel puţin asta n-are să se întîmple noaptea..." Era consolarea unui adevărat iubitor al naturii, ce locuieşte în cel mai frumos cartier de blocuri din oraşul nostru...

(Perpetuum comic ’89, pag. 167)

Vezi toată postarea

Fantoma din parc

        De cîteva zile, oraşul fremăta de o veste senzaţională: în parc a apărut o fantomă! Nimeni nu mai crede azi în fantome. De aceea, cei mai mulţi au trecut nepăsători pe lîngă şoaptele ce relatau despre o asemenea prezenţă. Alţii au ridicat din umeri şi au rîs. Nu puţini au fost aceia care au crezut de bine să facă glume pe socoteala fantomei. Dar s-au găsit destui şi din aceia care, mînaţi de curiozitate, să se ducă în parc. Şi, nu mică le-a fost mirarea să afle că, pe aleea largă de lîngă havuz, se afla nu una ci chiar două fantome.

        Prima, care atrăgea atenţia încă de departe, era într-adevăr ceva cu totul ciudat şi nemaivăzut. Părea un copac, dar coroana de frunze lipsea. În locul ei, animat de crengi, parcă se cocoţase în văzduh un balot de pînze albe, ca un balon umflat asimetric, ancorat în vîrful unui stîlp ce are totuşi trunchiul unui pom. De aproape însă, dacă priveai totul cu atenţie, te lămureai altfel, încredinţîndu-te că nu putea fi totuşi decît un copac bandajat în kilometri întregi de faşe, ale căror capete atîrnau fîlfîind în adierea vîntului, dînd astfel iluzia unei mişcări stranii, groteşti şi, evident, fantomatice.

        Alături se afla cea de a doua. O figură cu adevărat pămînteană dar descinsă parcă din alte timpuri sau măcar decupată dintr-un carnaval deşucheat, în care lumea căutase a se întrece pe sine croindu-şi vestimentaţia. Părea a fi un bărbat. Părea, pentru că avea barbă, mustăţi şi o pipă imensă în gură. Altfel, putea fi orice. Dacă te luai după pletele ce-i atîrnau pe spate şi după fulgarinul liliachiu cu mari carouri galbene, lung pînă la fluierele picioarelor, putea fi prea bine şi o femeie. Pe cap purta un basc în dunguliţe multicolore, cu ciucure verde în mijlocul creştetului. Pantalonii, cît se vedeau de sub haina aceea lungă, erau largi, ca de împrumut, iar pantofii puteau fi confundaţi, fără nici o dificultate, cu două bărci scofîlcite. Totuşi, cine se uita mai de aproape nu putea să nu recunoască în arătarea aceea, ce veghea fantoma de lîngă havuz, pe sculptorul Semproniu Vornicel, de altfel una din cele mai şterse figuri ale oraşului pînă la acea dată, patrulînd în jurul ciudatului copac pe care parcă l-ar fi păzit. Cărui fapt se datorează metamorfoza aceasta? Şi mai ales, ce era cu copacul acela bandajat de sus pînă jos, pe trunchiul căruia artistul prinsese o tăbliţă aurie cu inscripţia: ENERGIE GLACIARĂ. Compoziţie I. Iar dedesubt, propriul nume.

        Cei care au izbutit să se apropie primii de adevărul acestei prezenţe, au fost, desigur, gazetarii. Ei l-au fotografiat, l-au intervievat, l-au popularizat. Astfel a aflat întregul oraş că sculptorul Semproniu Vornicel avea de gînd să revoluţioneze arta naţională cu un vast proiect de lucrări de acelaşi gen şi că pentru început crease această compoziţie pe care o expunea ca eşantion în vederea sondării publicului.
        — Cum v-a venit ideea, maestre? îl întrebase unul din reporteri.
        — De multă vreme port în mine neliniştitoarea idee a unei reprezentări monumentale a glaciaţiunii... Totul însă, mi s-a lămurit abia curînd, la... ţară.

        — Mai concret.
        — Mai concret?! Iată, zilele trecute am străbătut, cu maşina, un drum lung prin frumoasele noastre sate tradiţionale... Şi, ce să vezi? pe dealurile de lîngă localităţi, pe pajiştile din preajma caselor, chiar în curţile oamenilor, se întindeau fîşii de pînză albă, la uscat. Era pînza de in şi de cînepă ţesută de femei, în case, peste iarnă, la războaiele manuale, şi pe care o spălaseră, o dăduseră la lăut, iar acum o puseseră la-nălbit, la soare... Albul acela, în fîşii lungi, mi-a dat fiori artisitici şi am intuit dintr-odată în acel peisaj, însemnele glaciaţiunilor de odinioară... Dar sensurile ideii trebuiau înobilate. Pe dum, pînă acasă, m-am tot gîndit în ce mod să abordez sculptural această idee. Cînd am găsit cheia, am fost cu adevărat fericit... Am încins deci în sute de metri de faşă albă, pură — o esenţializare a pînzei lăute! — coroana acestui copac... Aţi observat cum, dintr-odată, ridicată în văzduh şi adunată într-o formă nucleică — da, da, acesta este cuvîntul! — fîşia de tifon a primit nobleţea şi forţa esenţializării ideii de glaciaţiune?!... Închipuiţi-vă însă o lungă alee de copaci împliniţi astfel. Cîtă minunăţie monumentală va inspira peisajului natural şi artistic al ţării noastre!...

        După aceste binevenite explicitări, pe care artistul le făcuse în presa locală, parcul a început să fie frecventat de un număr sporit de vizitatori, care se uitau din ce în ce mai lung la fantoma de lîngă havuz. Iar popularitatea artistului a început să crească simţitor.
        Dar a venit o zi fatală cînd lumea interesată de ideea glaciaţiunii n-a mai aflat în parc nimic din lucrarea inspiratului artist. Copacul redevenise copac, cu crengile eliberate, legănîndu-se sub soare cu frunzele tremurate în vînt, în desişul căruia se zburdăceau gureşele vrăbii.
        — Cine a îndrăznit să facă una ca asta? a răcnit Semproniu Vornicel, ca străpuns de un stilet în inimă. Cine a dat jos nemaivăzuta operă de artă?!
        — Vorbiţi despre cîrpele alea agăţate în copac? l-a întrebat plin de compasiune, văzîndu-l atît de îndurerat, unul dintre oamenii aceia care poartă peste hainele de lucru o vestă portocalie şi care trag cu mătura de nuiele pe aleile parcului pentru a păstra curăţenia.
        — Cum îţi permiţi să mă insulţi?! a strigat şi mai tare sculptorul, la auzul acelor cuvinte nesăbuite din partea necunoscutului.

        Acesta bănuind că este la mijloc o neînţelegere, dădu din umeri nepăsător, plecînd mai departe, pentru a-şi vedea de treburile sale, mormăind ca pentru sine:
        — Mă rog...
        Semproniu Vornicel însă avu o tresărire. Omul care mătura parcul era, poate, în stare să-i dea o relaţie în legătură cu profanarea operei de artă, aşa că îl opri hotărît.
        — Ştii cumva cine a făcut asta?
        — Vreun nebun, răspunse măturătorul. Altcineva nu cred să fi fost în stare.
        — Ai dreptate, conveni sculptorul, apropiindu-se deznădăjduit. Numai un nebun putea să strice lucrarea aceea unică, în care s-a investit atîta gîndire şi efort creator pentru a înnobila ramurile copacului cu panglici de tifon, aranjate într-un asemenea chip inedit. Numai un nebun putea să strice...

        — Apoi, dumneata zici că e nebun cel ce a desfăcut copacul, nu acela care l-a legat în feşe!?
        — Vezi bine!
        — Apoi, eu zic să fii atent cum vorbeşti, că eu nu-s deloc nebun.
        — Ce vrei să zici? a tresărit sculptorul... Doar nu cumva, tu...
        — Ba, chiar eu am făcut curat pe-aici.
        — Ah! a ţipat iarăşi artistul. Cuma ai îndrăznit, nefericitule, să faci una ca asta?! Şi, de ce, om fără minte?! Cine ţi-a spus s-o faci?
        — Nimeni. Dar asta e treaba mea, să păstrez ordinea şi curăţenia în parc. Cum era să las batjocura aici? Că se făcea şi murdărie de cum cădeau feşele pe jos... Aşa că, azi dimineaţă, de cum am văzut bazaconia, m-am apucat să dau libertate frunzelor, să ia aer şi soare. Era păcat de copac să se veştejească stînd aşa...
        Semproniu Vornicel era dezolat. Simţea cum din vene îi dispăruse tot sîngele şi nu mai avea nici un strop de vlagă. Disperat, epuizat, înfrînt, mai avu totuşi puterea să întrebe:
        — Dar pînă azi, de ce nu te-ai atins de opera mea?
        — Am fost în concediu. Abia azi m-am întors. E prima zi de lucru...
        — Şi n-ai citit ziarele?
        — Ba da.
        — Şi n-ai văzut ce s-a scris despre opera mea de artă?
        — Nu. Eu citesc numa’ prima şi ultima pagină. Ce e pe la mijloc nu mă interesează.

        Discuţia n-a mai continuat prea mult după aceea. Semproniu Vornicel nefiind în stare să se ţină pe picioare la auzul acelor vorbe nemaipomenite. A stat însă mult timp acolo, nemişcat, pe una din băncile din preajma havuzului, fără să vadă şi făra să audă pe nimeni în jur, pîna ce seara coborînd peste parc a prelungit umbre groase de întuneric peste el.
        Nimeni nu ştie cînd a plecat sculptorul din parc şi nici unde s-a dus, căci prezenţa lui n-a mai fost semnalată prin oraş de atunci încoace. Atîta se ştie doar că în dimineaţa zilei următoare, cînd măturătorul parcului a venit să-şi facă datoria, a aflat atîrnate în crengile copacului de lîngă havuz, hainele acelea ciudate pe care le văzuse cu o zi înainte purtate de către Semproniu Vornicel. Le-a cules fără grabă de pe ramuri, le-a făcut balot şi le-a aruncat apoi în containerul de la capătul aleii. Atît şi nimic mai mult.
        Ciudat însă rămîne faptul că, de atunci încoace, locuitorii orăşelului nostru de provincie, cînd vor să se refere la vreo întîmplare mai deosebită din viaţa lor, ţin să precizeze: „ — Acesta e de pe vremea fantomei din parc..." sau: „ — asta s-a întîmplat înainte de apariţia în parc a fantomei..." sau: „ — Oho! despre asta s-a vorbit mult după dispariţia fantomei din parc..." De unde lesne se deduce că şi în zilele noastre mai pot apărea... fantome.

(Perpetuum comic ’88, pag. 40)

Vezi toată postarea

Puterea obişnuinţei

        Aseară am ascultat pentru a unsprezecea oară aceeaşi întîmplare nostimă, despre care toţi cei ce mi-au relatat-o au ţinut să mă încredinţeze, sub cuvînt de onoare, că este strict autentică şi că eroul ei era un vecin — al cărui nume nu se poate dezvălui, bineînţeles din motive de totală discreţie — şi care locuieşte în blocul de vizavi, la etajul 9. Atîta doar că primul care mi-a povestit păţania susţinea că ea a avut loc la Iaşi, altul la Cluj-Napoca, un al treilea la Arad, şi aşa mai departe, la Bucureşti, Timişoara, Galaţi, Baia Mare, Craiova, Sibiu, Suceava, iar acum, nici mai mult nici mai puţin, la Huedin!
        Iată despre ce este vorba.
        Se zice că Z., om între două vîrste, cu situaţie şi prestigiu în meseria sa, pleca des în deplasări, în interesul serviciului, astfel încît soţia sa avea întotdeauna pregătită o sacoşă cu lenjeria de schimb necesară, cu pijamaua proaspăt călcată, cu batiste şi ciorapi, cu săpun şi periuţă de dinţi, cu trusă de ace pentru cusut, şi cu toate celelalte de trebuinţă pentru ca bărbatului să nu-i lipsească nimic din confortul ce i-l oferea, de peste zece ani, căminul conjugal. De fiecare dată omul îşi îmbrăţişa cu afecţiune consoarta, la plecare, pentru ca peste cîteva zile să se întoarcă acasă obosit dar fericit să se ştie întîmpinat în prag cu aceeaşi căldură şi nerăbdare din totdeauna.

        Mai deunăzi, omul nostru îşi anunţă iarăşi, ca de obicei, soţia, în legătură cu plecarea sa urgentă... în deplasare. De data asta însă, bombănea înciudat împotriva şefului care nici măcar nu catadicsise să-l anunţe din vreme, ci îl chemase brusc în biroul personal şi-i pusese în mînă biletele de tren, pentru chiar în seara aceea. „Ce să-i faci, încercase soţia să-l consoleze. Aşa sînt şefii. Important este însă ca tu să-ţi faci datoria cu prisosinţă oriunde te-ai duce." Şi, pentru ca să-l îmbuneze, în cele cîteva ore cîte mai rămăseseră pînă la plecarea trenului adăugă: „Parcă am presimţit. Chiar azi ţi-am cumpărat o pijama nouă. Ia te uită, ce frumoasă e, cu dunguliţe maronii pe fondul galben..." Ei, da, o asemenea atenţie merita să fie răsplătită cu sărutări îndelungi la despărţire. Şi, cum călătorului îi şade bine cu drumul, voiajorul nostru ieşi din casă de cum se înseră, se îndreptă hotărît spre gară. Numai că de data aceasta — numai de data aceasta?! — de cum făcu colţul blocului, în loc s-o ia spre dreapta, către staţia de tramvai, o viră brusc la stînga, intrînd pe prima scară a bză, cu care cocheta din priviri de mai multă vreme.
        Acolo ar fi trebuit să rămînă două zile încheiate, cît îşi anunţase lipsa de-acasă şi de la serviciu, cît trebuia să fie plecat în delegaţie, şi totul s-ar fi terminat cu bine, ca de obicei, dacă n-ar fi avut proasta inspiraţie să se ofere, atent şi grijuliu gospodar cum era, să ducă — nu mult înainte de miezul nopţii — găleata cu resturile menajere, pentru a o deşerta în containerul de gunoi dintre blocuri.

        Îmbrăcat în pijamaua cea nouă, cu dunguliţe maronii pe fondul galben, cu pantofii de casă-n picioare, cu ţigara aprinsă în colţul gurii, fără nici o grijă, protejat de întunericul înstăpînit împrejur, coborî fără grabă scările, ca în fiecare seară de altfel, cu firescul omului ce-şi îndeplineşte o sarcină de rutină, şi scutură cu vehemenţă găleata pe marginea metalică a trapei containerului comun celor două blocuri. Şi, fiind atît de familiarizat cu ambianţa microraionului în care locuia, cu acţiunea de salubritate pe care o întreprindea în fiecare seară, nu i se păru deloc nefiresc să-şi întîlnească vecinul de palier, sosit în spatele blocului exact cu aceeaşi misiune, care intră numaidecît în vorbă cu el, exprimîndu-şi indignarea faţă de evoluţia proastă a echipei lor favorite de fotbal ce pierduse, chiar cu o zi înainte, două puncte preţioase, pe teren propriu. „Dacă l-au îndepărtat pe antrenorul care era...", comentă el înţepat. „Ce vorbeşti, dom’le!? Escrocui ăla"? Replicase impulsiv vecinul. „Mai bine retrogradarea!" „Ce escroc?! Care escroc?!... Habar n-ai de cultură fotbalistică..." „O dau dracului cultura fotbalistică dacă..." Şi, uite-aşa, din vorbă-n vorbă, aprinzîndu-se de la o replică la alta, nici nu luară seama cum ajunseră sus, la etajul al nouălea, acasă la ei, pe acelaşi palier, şi întorcîndu-şi ostentativ unul altuia spatele, apăsară înciudaţi butonul soneriei, căci unde se mai văzuse una ca asta ca nevestele să-i închidă afară, pînă ce ei duceau gunoiul în spatele blocului?! Dar, să nu-ţi vină a crede! Cînd se deschide uşa, în loc să fi apărut romantica vecină de la etajul al patrulea, îşi văzu în prag propria soţie. Căci, în puterea obişnuinţei, în loc să urce scările blocului de vizavi, urcase chiar la el acasă. Omului nostru i se înmuiară picioarele, mai ales că, în prima clipă nici consoarta nu realizase... confuzia şi, dînd cu ochii de el, exclamase fericită: „Vai, ce bine-ţi şade cu pijamaua asta nouă!"
        Ce-a urmat nu mai are nici un fel de importanţă. Fiecare îşi poate imagina ce doreşte. Un singur lucru însă n-are de unde să ştie lumea şi anume că, impacientată de neîntoarcerea la timp a bărbatului ce ieşise îmbrăcat doar în pijama, să ducă gunoiul, vecina de la blocul de peste drum, intrînd la bănuieli, după ce coborîse să-l caute, crezînd că acestuia nu putuse decît să i se întîmple vreun accident, îngrozită de spaima unui scandal public, dăduse telefon la miliţie şi la salvare, căutîndu-l ca pe propriul... soţ. Şi nu mică i-a fost mirarea cînd, în cele din urmă, organele sesizate i-au dat ştirea cuvenită, liniştind-o în privinţa integrităţii corporale a „bărbatului cu pijama în dunguliţe maro pe fondul galben".
        Am ascultat cu interes, de fiecare dată, istorisirea aceasta caraghioasă şi de fiecare dată m-am întrebat: oare, într-adevăr, la Iaşi, la Cluj, la Timişoara şi în toate celelalte oraşe amintite, s-a petrecut cîte un caz similar?!... Abia aseară însă am ajuns la convingerea că totul nu este decît o pură fantezie, scornită din cine ştie ce motive obscure. Doar, vezi bine, la Huedin nici nu sînt blocuri cu nouă etaje!!!...

(Perpetuum comic ’87, pag. 68)

Vezi toată postarea

Simultanele de şah

        Toamna în staţiunile de munte nu e prea plăcut. Aproape în fiecare zi plouă iar cînd e timp frumos nu-ţi vine să te aventurezi prea departe în excursii, căci nu ştii niciodată de unde apare vreun nor care te ameninţă şi-ţi strică toată buna dispoziţie. Totuşi la Sovata e altceva. Chiar dacă nu poţi face baie în saramura lacului Ursu, minunatele piscine din subsolurile hotelurilor celor mai moderne pot fi la fel de ademenitoare şi de eficiente. Iar după masa, cînd tratamentele au încetat, n-ai decît să înlocuieşti programul de excursii prin pădurile din împrejurimi cu altul, de club — e adevărat, cu mişcare fizică mult mai redusă dar cu satisfacţii intelectuale mult mai pronunţate — şi astfel nu resimţi lipsa de antren.
        Iată, bunăoară, în săptămînă aceasta, fără excepţie, toţi pasionaţii şahului — şi nu numai ei — au asaltat pur şi simplu incinta clubului, atraşi de spectaculoasele partide pe care le conducea cu brio un adevărat maestru al acestui sport de inteligenţă. — „E doctorul Trăilescu" şopteau unii, admirativ. — „Marele maestru îşi petrece concediul aici; trebuie neapărat să profităm de ocazie!" Şi, ca profitul să fie cît mai substanţial, responsabilul clubului, la sugestia şahiştilor amatori din staţiune, s-a apropiat într-o zi, cu sfială, de campionul nostru de şah, îndrăznind propunerea:
        — Stimate maestre, mulţi dintre oamenii muncii aflaţi la tratament şi la odihnă aici, în staţiune, şi-au exprimat dorinţa de a putea juca o partidă cu dumneavoastră...
        — Oho! a exclamat cu o anumită emfază celebrul jucător de şah. Vor cu toţii să-l vadă măcar odată înfrînt pe doctorul Trăilescu?! Ei bine, n-am să le fac plăcerea asta. Am ambiţia să nu pierd nici o partidă pe toată durata vacanţei! În fiecare zi la ora cinci după masa, la club în faţa a douăzeci şi cinci de mese. E bine aşa?
        — Minunat! a izbucnit responsabilul clubului, gata-gata să dea drumul din gîtlej unei adevărate chiuituri, în semn de izbîndă.

        Încă în aceeaşi seară, toate aleele au fost împînzite cu afişe care anunţau simultanele de şah acordate de marele maestru internaţional, doctorul Trăilescu, în fiecare după masă, la clubul staţiunii. Iar crainicul programelor locale de radioficare, mai grijuliu, a ţinut în mod deosebit să adaoge: „— Reţineţi locuri din timp. Sînt numai douăzeci şi cinci de mese!"
        Sfatul a fost urmat, se-nţelege, şi a doua zi, cu o jumătate de oră mai devreme, toate mesele programate să intre în concurs, erau ocupate. Campionul a venit cu cinci minute înainte de ora fixată, s-a înclinat uşor în faţa partenerilor care l-au aplaudat, apoi grăbit şi chiar oarecum neglijent, a făcut mutarea de deschidere la prima masă. A trecut imediat la a doua, la a treia şi aşa mai departe...
        După trei ore şi jumătate, adică exact în timp util pentru ca oamenii să nu piardă cina la restaurante, simultanul din prima zi s-a încheiat cu un rezultat pe cît de aşteptat pe atît de lamentabil totuşi pentru cei ce ţinuseră să-l înfrunte pe maestru: nu obţinuseră nici măcar o remiză.
        În ziua următoare simultanul a fost programat la ora patru după masă, pentru ca participanţii să aibă timp suficient de gîndire, să nu intre în criză de timp din cauza cinei, iar combatanţii se înfăţişaseră iarăşi cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme, pe poziţie. Doctorul Trăilescu a venit, la fel, în ultima clipă; i-a privit pe adversari cu o notă de jenată superioritate şi a dat startul în noua rundă. Finalul a fost iarăşi dezolant. Marele maestru a cîştigat la toate mesele.

        Admiraţia tuturor celor aflaţi în staţiune era fără de margini. Cînd maestrul apărea pe stradă, zeci de pălării se ridicau respectuos, salutîndu-l de la distanţă; dacă intra cumva în vreo cofetărie, imediat lumea se dădea la o parte, lăsîndu-i întîietatea: „— Vă rog, maestre, poftiţi!" „— Serviţi-l pe maestrul; nu-l lăsaţi să aştepte!" La fel se întîmpla în prăvălii, la farmacie, ca să nu mai vorbim de piscină, unde zeci de bărbaţi îl înconjurau copleşindu-l cu întrebări, care mai de care mai năstruşnice:
        — E adevărat că ilustrul Capablanca era chel?
        — Băiatul ăsta, Gheorghidiu, e chiar atît de talentat?
        — Dacă aţi juca cu Boby Fischer, aţi prefera negrele?
        Ei, dar cîte şi mai cîte întrebări! Pentru toate însă, doctorul Trăilescu avea răspunsul prompt, parca dinainte pregătit, foarte exact şi întotdeauna autoritar. Se vedea cît de colo că nu suporta contraziceri în materie. Iar interlocutorii lui erau, bine-nţeles, copleşiţi de-a dreptul.

        Simultanele de şah au continuat cinci zile, timp în care maestrul Trăilescu n-a pierdut nici o partidă. Chiar şi în faţa unor amatori, ca să nu spun ageamii, era totuşi o performanţă. Dar, asta nu jignea pe nimeni. Ba dimpotrivă. Nefiind deloc umilitor să pierzi în faţa unui as, spuneau ei, compania lui te onorează. Astfel s-a întîmplat că, pe nesimţite, celebritatea internaţională a marelui maestru s-a completat cu una nouă, aceea de vedetă locală, a staţiunii Sovata. În ce consta ea? În mai nimic. Atîta doar, că nu mai exista nici un suflet de om, în concediu la Sovata în acea perioadă, care să nu-l cunoască pe doctorul Trăilescu, să nu-l salute ceremonios şi să nu caute a-i adresa măcar cîteva cuvinte, ba mai mult, unii au îndrăznit chiar să-l solicite pentru a interveni pe ici-pe-colo, profitînd de autoritatea ce-o avea, pentru rezolvarea unor probleme legate de neajunsurile zilnice. Iar modul cum a înţeles campionul nostru să răspundă acestor solicitări a fost cu totul impresionant.
        A început să intre prin birourile staţiunii şi să ridice tonul ameninţător. Ba pentru că la vila Ciocîrlia nu curgea apa caldă de două zile, ba pentru că asistenta de la masajul subacvatic flirtează tot timpul cu cîte cineva uitînd de bolnavii veniţi pentru tratament; ba pentru că la cantină se fură din porţii...
        — Nu fură nimeni! a răspuns răstit chelnerul, cînd doctorul Trăilescu l-a apostrofat cu violenţă. Ne jigniţi pe degeaba. Aici nu se fură!
        — Ia vino cu mine la cîntar.
        Doctorul Trăilescu a luat farfuria cu micul dejun de la masa la care se aşezase şi a pornit prompt spre bucătărie, urmat de chelnerul ce pufăia nervos, ca un samovar.
        Responsabilul s-a înfăţişat numaidecît şi cu toţii s-au postat în faţa cîntarului.
        — Cît trebuie să aibă porţia de salam? a întrebat doctorul Trăilescu.
        — Şaptezeci şi cinci de grame.
        — Şi cît are?
        — Şaptezeci...
        — Apoi vezi?!
        — Poate pe altă farfurie să fie cu cinci grame mai mult. Bucătarul nu taie ca o maşină, încearcă o scuză responsabilul, dar doctorul Trăilescu i-o retează dispreţuitor:
        — Nu?! Să ştii că bănuiam...

        Ei, dar incidentul a luat proporţii, fiind transmis din gură în gură, astfel că pînă seara toată staţiunea a aflat de scandalul monstru pe care l-a trîntit maestrul la restaurant, drept care administraţia i-a concediat pe toţi cei vinovaţi de lipsă la gramaj. Ei, bine, acum doctorul Trăilescu avea altă faimă. „— Bine faci, dom’le! Cineva trebuie să le vină de hac ăstora!" îi zise în faţa chioşcului de răcoritoare un bătrînel care începuse să-şi agite bastonul. Iar maestrul şi-a asumat şi această victorie, bătîndu-l condescendent pe umăr: „ — Nici o grijă, nene. Fac eu ordine şi-aici, ca pe tabla de şah!"
        Dar, într-o zi, pe cînd doctorul Trăilescu îşi savura triumful total în staţiune, la una din mese apăru un jucător nou, pe care nu-l mai văzuse pînă atunci în jurul său. Desigur unul nou sosit în staţiune, îşi spuse maestrul care începuse să-şi cunoască deja adversarii. Şi, neacordîndu-i nici un fel de atenţie, demară simultanul. După cîteva mişcări însă, marele campion luă seama că la tabla din faţa noului venit, lucrurile se cam încurcaseră şi că era nevoie să se concentreze mai mult. Omul ştia parcă să lege altfel piesele între ele aşa încît la masa lui începu să zăbovească, fiind solicitat să se concentreze cu toată seriozitatea. Numai că aceasta duse la o anume criză de timp în faţa celorlalţi, de la celelalte mese, ceea ce îl irită la-nceput apoi îl enervă de-a binelea şi, spre surprinderea generală, maestrul Trăilescu pierdu în acea seară pentru prima dată, în faţa necunoscutului, făcînd încă alte opt remize cu alţi combatanţi cărora în celelalte zile nu le îngăduie nici măcar să răsufle ca lumea.

        Dezastrul acesta i se păru de-a dreptul insuportabil, dar numaidecît îşi spuse că nu trebuia să se arate afectat, ba dimpotrivă, era la mijloc o chestiune de psihologie, aşa încît strîngînd mîna învingătorului i se adresă cu vădită generozitate.
        — Ce mai, domnule, joci bine. Mă bucur că am, în sfîrşit, un adversar. Apoi, adresîndu-se celor care-l înconjuraseră, adăugă: Simultanul de mîine se anulează. Am de susţinut o revanşă cu dumnealui. Să ne-ntîlnim, bunăoară, înainte de masă. De acord?
        — De acord, primi necunoscutul şi încheindu-şi modest haina la toţi nasturii, părăsi clubul.
        Vestea că maestrul pierduse o partidă, făcu repede înconjurul staţiunii, ca o anecdotă bună şi cîteva zeci de inşi se anunţară dispuşi să urmărească a doua zi revanşa.
        La club, responsabilul pregătise o tablă de perete pe care o instală în hol şi pe care înscria toate mutările partidei, căci nu era loc pentru toată lumea în sala unde se juca... partida sezonului.
        Două ore a durat înfruntarea celor doi. Partidă mocnită, strînsă, plină de capcane întinse cînd de-o parte cînd de cealaltă şi în cele din urmă, doctorul Trăilescu se recunoscu învins.
        — Ei, nu! se-nfoiase el în pene. Asta le-ntrece pe toate. Nu ştiu ce am că nu mă pot concentra. Dar, trebuie neapărat să fii de acord să mai jucăm o partidă.
        — Cu plăcere, răspunse celălalt, şi lupta începu din nou.

        Dar, doctorul Trăilescu pierdu şi a doua şi a treia apoi a patra partidă, pierzînd cu această ocazie şi prînzul şi cina la cantină. Cînd, în sfîrşit, recunoscîndu-se definitiv învins, se ridică de la masă, în faţa tuturor spectatorilor, întinse mîna redutabilului său adversar, păstrîndu-şi încă aerul de superioritate pe care şi-l afişează deobicei vedetele în zilele lor proaste.
        — Ce să zic, joci tare! Astăzi m-ai pus la respect fără drept de apel. Se întîmplă. Oricum însă, dă-mi voie să ştiu şi eu cu cine am avut onoarea. Cine mi-a furat gloria pe ziua de azi?!
        Necunoscutul se ridică şi el, calm, uşor obosit însă, şi privindu-l pe doctorul Trăilescu dintr-o parte, îi întinse la rîndul său mîna, recomandîndu-se:
        — Doctorul Trăilescu, mare maestru internaţional.
        La auzul acestei fraze, toţi cei de faţă îngheţară. Apoi, un soi de rumoare făcu să vibreze aerul împrejur. Cum trebuia înţeleasă scena aceasta?
        Cel care dominase o săptămînă încheiată toată staţiunea, îşi reveni însă primul.
        — E bună, domnule! Am reţinut gluma.
        — Dar nu e nici o glumă. Pot să-ţi arăt legitimaţia. Şi brevetul de maestru internaţional... Chiar aş fi curios să-l văd şi pe al dumitale. Nu ştiam că există doi oameni cu aceeaşi identitate înscrişi în competiţiile şahistice...
        Şi, spunînd acestea, dădu să-şi scoată portofelul, dar adversarul trase o înjurătură birjerească şi întorcîndu-i brusc spatele, părăsi sala lăsînd în urma sa o stupoare generală.

        Toată seara nimeni nu discută despre altceva în Sovata decît despre... incidentul de la club, fiecare punîndu-şi legitima întrebare: „— De fapt, care este adevăratul doctor Trăilescu?..."
        A doua zi însă, nimeni nu-l mai văzu apărînd de nicăieri pe campionul de-o săptămînă al staţiunii, dar nici pe celălalt, care dispăruse tot atît de pe neaşteptate precum şi apăruse. Atunci, un pişicher de la birourile de cazare avu ideea să caute numele lor în registrul noilor sosiţi în staţiune. Spre surprinderea generală, niciunde nu figura numele doctorului Trăilescu. Ambiţios, trecu la investigarea particularilor. Rezultatul fu acelaşi. Iar stupoarea şi deruta generală a şahiştilor creştea odată cu indignarea lor, nerecunoscînd a fi victimele unei farse teribile. Iar, ca să pună, cum se zice, capac la toate, un puşti veni cu Sportul în mînă, citind cu voce tare la club, ca să fie auzit de către toţi acei ce trebuiau să audă: „— După patru zile, în turneul marilor maeştri de la Lubliana, reprezentantul ţării noastre, marele maestru Trăilescu ocupă locul al treilea cu cinci puncte. Mîine îl va întîlni pe campionul sovietic Victor Samurgian, avînd deschiderea cu albele..."
        Din ziua aceea, restul concediului petrecut la Sovata n-a mai avut nici un chichirez. Mai ales c-a început să plouă cu găleata în fiecare zi cîte două ore.

(Perpetuum comic ’86, pag. 108)

Vezi toată postarea

Sincere felicitări

        Scund, rotofei, cu un accentuat început de chelie, mereu senin şi bine dispus, Simion Partenie, profesor de limba română la liceul din localitate, este unul dintre acei cetăţeni despre care se spune, de obicei, că se bucură de o largă popularitate. Dimineaţa, cînd merge spre şcoală, ori la amiaz, cînd se-ntoarce acasă, din cinci în cinci paşi îşi ridică pălăria, salutînd în dreapta şi-n stînga, femei şi bărbaţi, tineri ori vîrstnici, fără alegere, ceea ce-i produce o reală satisfacţie. Se întîmplă foarte adesea ca oamenii să-l oprească, să-i adreseze cîteva cuvinte, să-i strîngă afectuos mîna — uneori persoane pe care nu ştie de unde să le ia; oameni abia cunoscuţi din vedere sau chiar necunoscuţi — care se interesează cu toţii de starea sănătăţii sale, de cum merg treburile prin lume, dacă acasă, în familie, totul e-n ordine, şi mai ales, ei da, mai ales ce noutăţi sînt pe la teatru!
        Orăşelul de provincie în care îşi duce existenţa Simion Partenie nu are teatru, doar o Casă de cultură în cadrul căreia activează o echipă de artişti amatori, cîţiva tineri inimoşi care pregătesc în fiecare an cîte două-trei spectacole cu piese din dramaturgia actuală autohtonă, dînd reprezentaţii cu regularitate, din două în două săptămîni. Iar sufletul acestui grup este, evident, el. De aici i se trage şi notorietatea, şi respectul, şi dragostea ce i-o poartă locuitorii urbei. Şi nimeni nu-i spune altfel decît maestrul Partenie, uitînd sau ne vrînd să ştie că mai întîi de toate este profesor.
        De altfel, ca profesor ar fi ajuns cu sigurarnţă un ilustru anonim, de care şi-ar fi amintit la bătrîneţe foştii săi elevi, de bună seamă cu plăcere şi veneraţie, căci este un bun pedagog, cultivat, cu apetit pentru lectură şi mai ales ştiind să insufle elevilor dragostea de carte şi respectul pentru limba maternă. Dar toate astea ar fi rămas într-un soi de firesc al lucrurilor iar el nu s-ar fi distins prin nimic — aşa trebuie să fie în fond orice dascăl — dacă n-ar fi fost teatrul. Activitatea şi talentul i-au fost nu o dată încununate de laurii succesului. Diplomele şi medaliile obţinute la toate ediţiile festivalurilor din ultimii ani, de la fazele orăşeneşti pînă la cele pe ţară, îi îndreptăţesc cu prisosinţă titlul de maestru pe care i l-au acordat cu gentileţe concetăţenii.
        Şi totuşi, Simion Partenie nu era pe deplin satisfăcut. Ba, se putea spune că o anume tristeţe îi înnegura zilele, făcîndu-l să se perpelească şi să se zbuciume în sine, fără a găsi o cale de izbăvire, căci nemulţumirea sa provenea de la atitudinea rece, chiar refractară pe care o manifesta faţă de el primarul. Pe stradă abia dacă îi răspunde la salut; în diverse împrejurări publice, în care erau nevoiţi să vină în contact unul cu celălalt, primarul abia catadicsea să-i întindă, cu lehamite, două degete, mormăind ursuz un salut de circumstanţă, grăbindu-se apoi numaidecît să se îndepărteze spre altcineva care îi solicita, incomparabil, interesul. Şi toată situaţia aceasta, de ce? Doar primarul însuşi fusese acela care a avut ideea înfiinţării echipei de teatru pe lîngă Casa de cultură. Ba mai mult, el a fost acela care l-a chemat pe Simion Partenie şi l-a rugat — acesta este adevărul, l-a rugat! — să preia conducerea activităţii de teatru amator în oraşul lor, cu toată priceperea şi seriozitatea de care era capabil. Iar el a acceptat, s-a pus pe treabă cu conştiinciozitate, a ales o piesă de un bine cunoscut autor român în viaţă, a regizat-o, a interpretat chiar şi un rol — e adevărat că şi l-a ales pe cel mai dificil, cel mai ingrat, dar bineînţeles şi cel mai întins al piesei: rolul unui element retrograd ce nu voia să păşească pe drumul nou al cooperativizării agriculturii — iar cînd a ieşit premiera, primarul însuşi (în persoană, alături de distinsa sa consoartă) după ce a oferit colectivului, la scenă deschisă, un coş cu superbe garoafe roşii, a venit la cabine să-i felicite pe toţi realizatorii pentru succesul repurtat.
        — Să ştii că mi-a plăcut, tovarăşe Partenie! i-a spus atunci primarul, cu toată seriozitatea. A plăcut şi publicului. Ai văzut doar cum aplaudau oamenii, cum rîdeau... În fond, ăsta e unul din scopurile artei, să-l binedispună pe spectator, să-l facă să uite pentru două ore de toate necazurile ce le are — şi mai avem încă necazuri, noi nu ne sfiim să recunoaştem deschis asta — şi să se distreze. Dar distracţia, dragă tovarăşe Partenie, trebuie să aibă un sens, o învăţătură pînă la urmă... Înţelegi? Îţi dai seama ce vreau să spun?...
        — Sigur că da, a replicat prompt profesorul de română, devenit peste noapte instructor al echipei de teatru amator din localitate. Asta am dorit şi noi. Nu am reuşit pe deplin... Nu am reuşit cu toţii... Dar sîntem încă la început...
        — La asta m-am gîndit şi eu, tovarăşe Partenie. Ce-ai făcut dumneata nu e rău. Dar putea să fie şi mai bine. Adică, de la dumneata — îţi dai seama? — mă aşteptam, oricum, la altceva. Te ştiu om cu chibzuinţă, bine pregătit profesional, bine orientat politic, şi ar fi păcat să... Ei, dar sînt convins că la următorul spectacol dumneata vei fi, desigur, un adevărat exemplu. Nu-i aşa?
        — Mă voi strădui, tovarăşe primar, să nu vă dezamăgesc. Să nu vă înşel încrederea ce mi-aţi acordat...
        Angajamentul acesta nu fusese unul formal. Simion Partenie s-a avîntat cu şi mai mare dăruire în minunata şi nobila misiune ce i-a fost încredinţată şi în numai trei luni a pregătit un nou spectacol, alegînd şi de data aceasta o piesă din dramaturgia autohtonă de actualitate, ocupîndu-se atent de fiecare rol în parte şi mai cu seamă de al său — îşi alesese iarăşi un rol dificil, ingrat, dar plin de posibilităţi scenice: rolul unui contabil care face o mie de înşelătorii, vîrîndu-şi mîinile pînă-n coate în avutul obştesc şi care pînă la urmă este demascat şi trimis în faţa instanţei spre a-şi ispăşi pedeapsa binemeritată.

        În seara premierei, aplauzele s-au ţinut lanţ, rîsetele în sală curgeau în adevărate cascade, iar în final a apărut iarăşi în faţa cortinei superbul coş cu garoafe roşii pe care-l oferea primarul, apoi el însuşi, acompaniat de distinsa sa consoartă, a trecut pe la cabine ca să-i felicite pe interpreţi — pe unii i-a strîns la piept cu profundă afecţiune — şi cînd a ajuns să dea mîna şi cu Simion Partenie a devenit dintr-odată mai sobru, avînd o crispare ce i-a întunecat faţa şi privirile.
        — Ei, tovarăşe Partenie, în seara asta, nu zic nu, m-am distrat pe cinste. A fost un moment de artă minunată pe care l-aţi oferit concetăţenilor noştri şi pentru asta meritaţi cu toţii întreaga noastră admiraţie şi recunoştinţă.
        — Vă mulţumesc din inimă, tovarăşe primar, s-a înroşit Partenie pînă în vîrful urechilor, de plăcere. Am făcut şi eu ce-am putut...
        — Ei, da, făcu primarul, meditativ. Am văzut. Numai că de la dumneata, nu te supăra că ţi-o spun, de data asta pe şleau, mă aşteptam cum să-ţi spun, la mai mult. Eu te-am susţinut, eu te-am stimulat şi, te rog să mă crezi, nu mi-am pierdut nădejdea în dumneata. Înţelegi?
        — Înţeleg, tovarăşe primar...
        — Atunci e bine. Ai în faţă toate perspectivele. Dacă simţi nevoie de ajutorul nostru tovărăşesc, de al meu personal, nu te sfii să ni-l ceri. Vom face totul pentru ca şi dumneata să jubilezi triumfător pe scenă.. Pe scena vieţii, tovarăşe Partenie. Nu-i aşa?!...
        Cuvintele acestea au avut darul să-l înverşuneze şi mai mult pe Simion Partenie. A început să studieze cărţi de arta actorului, de regie, cărţi despre teatru, cărţi de teorie teatrală. Iar succesele n-au întîrziat să se arate. Primele diplome, primele medalii, primele trofee au început să se adune în vitrina pe care directorul Casei de cultură o amenajase special pentru formaţia de teatru în chiar biroul său spaţios. Dar, lucru ciudat, pe măsură ce Simion Partenie devenea mai mult şi mai mult o celebritate a oraşului, primarul parcă se purta cu şi mai mare răceală faţă de el.
        Florile veneau la fiecare premieră; felicitările în culise erau acordate şi ele tuturor interpreţilor, mai puţin însă lui Simion Partenie căruia abia dacă i se întindeau două degete, protocolar, deşi toată lumea ştia că meritul principal al fiecărui succes, îi aparţinea în cea mai mare parte. Oare ce să fie?! se frămînta zelosul interpret şi instructor al formaţiunii de teatru.
        — Iaca, nu-mi dau seama nici dacă stau să mă gîndesc 24 de ore din 24 de ore! îi spuse el neveste-si într-una din zile.
        — Ei, şi tu! Ia vezi, poate scrie şi el piese iar tu nu te-ai gîndit să-i ceri niciodată nici una ca să i-o pui în scenă...
        Dar nu era asta. Primarul nu scria literatură.
        — Poate vrea să interpreteze şi el un rol, acolo... Poate chiar un rol principal! îşi dădu cu părerea, în alt rînd, nevasta maestrului.
        Dar nu era nici asta. Primarul nu avea veleităţi actoriceşti.
        — Poate are vreo rudă, vreun prieten care scrie teatru sau care vrea să joace cu voi... Mai ştii!? fu de părere soţia instructorului de la Casa de cultură, după ce chibzui îndelung într-o după masă ploioasă.
        Dar primarul nu avea pe nimeni care să-şi dorească aşa ceva. Şi timpul trecea, diplomele se adunau pe măsură ce maestrul interpreta mereu alte şi alte roluri, din ce în ce mai dificile şi mai complexe. Cu piesa în care interpretase un spion american, a luat locul doi la faza interjudeţeană; cu o alta în care juca rolul unui sabotor într-un mare combinat metalurgic, a dobîndit Premiul special al juriului la faza pe ţară, în spectacolul cu o piesă de profunde implicaţii filosofice, în care interpreta rolul unui savant burghez ahtiat după cîştig ce-şi punea priceperea şi vocaţia în slujba războiului, obţinu premiul de interpretare masculină la Festivalul naţional de teatru scurt, şi aşa mai departe, din succese în succese, fără a izbuti însă, cu toate eforturile şi strădaniile sale, să-l mulţumească pe exigentul primar, care se uita la el cu aceeaşi privire rece şi distantă, nemulţumit şi dezamăgit de el, în continuare.
        În sfîrşit, se apucă să mai monteze un spectacol pe scena Casei de cultură ce-l consacrase. Era o piesă bună — cea mai recentă a unui dramaturg de mare prestigiu în ţară şi în străinătate — o piesă care solicita eforturi deosebite din partea întregului colectiv. Dar cel mai dificil era că nu găseau interpret pe măsura rolului principal — un temerar constructor al unui important obiectiv economic al ţării, ce nu-şi precupeţea eforturile şi întreaga pricepere pentru a duce la bun sfîrşit misiunea ce i-a fost încredinţată, trecînd peste numeroase oprelişti şi dificultăţi, ca un adevărat erou al timpului nostru. Avînd în vedere deci complexitatea şi dificultatea partiturii, toţi din echipa de teatru au fost de părere, în unanimitate, că numai el putea să-l realizeze pe măsură, cu forţă şi cu putere de convingere.
        După cinci săptămîni de frămîntări creatoare, afişele de premieră au fost lansate în oraş. Iar lumea n-a ezitat să-şi dovedească interesul pentru noul eveniment artistic al urbei, ocupînd din vreme locurile în sală, în seara primei reprezentaţii pe scena lor cu această capodoperă a dramaturgiei contemporane.
        Luminile s-au stins şi replicile au început să curgă una după alta, stîrnind din ce în ce mai mult entuziasmul şi admiraţia, satisfacţia publicului. În final, ovaţiile prelungite i-au adus pe interpreţi la rampă de nenumărate ori. Şi bine-nţeles, n-a lipsit nici coşul cu flori, cu garoafe roşii, pe care îl oferea ca de obicei primarul. Dar marea şi adevărata surpriză pentru Simion Partenie a fost însă atunci cînd, încă neapucînd să se aşeze bine pe scaunul din faţa oglinzii în cabina sa, pentru a-şi şterge machiajul de pe faţă, a văzut că uşa se deschide, dată cu putere în lături, şi în prag apare, cu chipul radiind de fericire, însuşi primarul, însoţit de distinsa sa consoartă.
        — În sfîrşit! În sfîrşit, tovarăşe Partenie! exclamă acesta deschizînd larg braţele pentru a-l putea cuprinde la pieptul său pe merituosul interpret. De cînd aştept eu clipa aceasta minunată! Dar vreau să ştii că nu m-am îndoit niciodată, nici măcar o clipă, că vei ajunge aici. Vino să te sărut, maestre!
        Simion Partenie era năucit. Nu ştia dacă auzea bine; nu-i venea să creadă. Bucuria primarului îl descumpănea. Se ridică deci de pe scaun ca hipnotizat şi aruncîndu-se în braţele omului ce radia pur şi simplu triumfător, ca după o mare bătălie cîştigată, nu se putu abţine să nu lăcrimeze, ca un sentimental ce era.
        — Ei, da, tovarăşe Partenie, aşa te vreau! În seara asta mi-ai plăcut. În sfîrşit. Am ştiut că vei ajunge aici. Am fost convins.
        — Aşa este, tovarăşe primar, bîigui Simion Partenie. Drumul decantării artistice este anevoios, dar dacă perseverezi, pînă la urmă nu se poate să nu izbuteşti.
        Primarul îi scutură mîna cu putere.
        — Sincere felicitări! Ai avut perioade grele, tovarăşe Partenie. Ezitări, rătăciri chiar. Ai cunoscut meandrele tentaţiilor răului, dar pînă la urmă caracterul dumitale frumos a învins. În sfîrşit, iată aşa te vreau. Un om dîrz, destoinic şi devotat, un bărbat integru şi eroic. Un adevărat erou al timpului nostru. Da, aşa da, tovarăşe Partenie!... Cînd te vedeam că rătăceşti pe drumuri mîrşave, nedemne, cînd cu sabotaje, cînd cu mentalitate retrogradă de chiabur, cînd aţîţător la războaie, îmi ziceam în mintea mea: nu se poate să nu se îndrepte. Nu se putea, tovarăşe Partenie! De aceea, azi, mă bucur din tot sufletul pentru recuperarea dumitale. Ei, da! Aşa da, tovarăşe Simion Partenie. Bravo! Te rog să primeşti din partea mea şi a celorlalţi tovarăşi care te iubesc şi te stimează, dragă maestre, sincere felicitări!
        Din clipa aceea destinul lui Simion Partenie a fost definitiv pecetluit: el n-a mai interpretat niciodată vreun alt rol. Bucurîndu-se deplin de larga notorietate în urbe, el trece agale pe stradă ridicînd din cinci în cinci paşi pălăria, răspunzînd la salutul tinerilor ori vîrstnicilor, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, oameni pe care nu ştia de unde să-i ia, pe unii, şi care îl opresc adesea pentru ca să-l întrebe de sănătate, de cum merg treburile în lume, dacă pe-acasă totul e-n regulă, şi, evident, despre ce noutăţi mai sînt pe la teatru. Dar bucuria sa cea mai mare o constituie întîlnirea cu primarul. De fiecare dată acesta îl salută radios, întinzîndu-i încă de departe mîna, ca unui vechi şi statornic prieten, spunîndu-i cu voce puternică, aşa încît să fie auzit de către toată lumea:
        — Salutare maestre! Mă bucur să te văd, să te-ntîlnesc. Felicitări pentru tot ce faci, tovarăşe Partenie. Sincere felicitări!

(Perpetuum comic ’85, pag. 67)

Vezi toată postarea

Poveste de toamnă

1.

        De cum au început nopţile să se răcorească, am ştiut că o să am probleme cu acumulatorul maşinii. Era vechi, uzat şi nici nu mă prea îngrijisem de el.
        Într-o dimineaţă, ieşind pe poarta blocului, un fior, ca o gheară, mi s-a înfipt în inimă, văzînd parbrizul îngheţat. „Să ştii, mi-am zis, că n-o să pot porni." Şi, aşa s-a şi întîmplat. Am răsucit cheia de contact — o dată, de două ori — dar, în afara unui soi de chelălăit metalic înfundat, n-am putut obţine nimic altceva.
        — Ia stai să te-mping, vecine! mi-a strigat un bărbat pirpiriu, cu mustaţă cănită, ce locuieşte în blocul de-alături. Poate cu puţin noroc...
        A împins şi am pornit. Dar, măsuri tehnice se impuneau a fi luate fără nici un fel de întîrziere.

2.

        M-am învoit pentru cîteva ore de la serviciu, ca să-mi cumpăr un acumulator şi să-l pot duce la atelierul de întreţinere auto, pentru formare.
        Cu banii scoşi de la C.E.C., am intrat în magazin. Nu era prea multă lume aşa că, la întrebarea mea, dacă aveau acumulatoare de 75 de amperi, am primit un răspuns cît se poate de prompt.
        — Momentan n-avem.
        — Cînd o să primiţi? am insistat eu.
        — Încercaţi pe săptămîna viitoare.
        Nu. Categoric nu puteam să aştept pînă atunci. Aşa încît, văzînd figura jovială a vînzătorului am continuat:
        — Daţi-mi unul de 45 de amperi.
        — Aveţi repartiţia? m-a întrebat acesta cu deferenţă.
        — Nu. E nevoie de repartiţie? m-am mirat eu
        Întrebarea i-a produs o adevărată stare de indignare.
        — Cum, nu ştiaţi?!
        — Nu. Pînă mai ieri...
        — Ei, ce s-o lungim. Mergeţi la I.C.S. Chimica să vă dea repartizare.
        — Aşa?!
        — Aşa.
        — Dar, acumulatoare aveţi?
        — Deocamdată, da.
        N-am mai stat pe gînduri. Am alergat într-un suflet.


3.

        Birourile I.C.S. Chimica se află într-o clădire veche, cu intrare prin curte, cu o mulţime de coridoare labirintice, destul de slab iluminate, ce par a nu duce nicăieri. Totuşi, biroul de informaţii este uşor de găsit, urmînd săgeţile indicatoare fixate pe pereţi. Aici o domnişoară, mai mult decît simpatică şi extrem de amabilă îmi explică pe-ndelete că o asemenea repartiţie, pentru un acumulator, se poate obţine numai prezentînd chitanţa cu care am depus — evident, contra cost — vechiul acumulator ieşit din uz, la una din bazele de achiziţionare a materialelor refolosibile, ale întreprinderii D.C.A.
        O clipă am rămas descumpănit.
        — Păi, am încercat eu o explicaţie, dacă scot acumulatorul din maşină, nu mai pot circula. Şi, altul n-am. În consecinţă, cum o să duc acumulatorul cel nou — la încărcat — de la magazin pînă la atelierul de întreţinere?
        — Ei, şi dumneavoastră, m-a dojenit graţioasa funcţionară. Nu aveţi un prieten...?
        Ba da. Aveam şi prieteni; dar nu mai aveam timp. Trebuia să mă întorc la servici şi să las totul pentru a doua zi.

4.

        De data aceasta mi-am luat zi liberă.
        L-am rugat pe un vecin de palier, care din fericire, se afla în concediu, să mă ajute. Astfel am pornit cu acumulatorul spre cel mai apropiat punct de achiziţionare a materialelor refolosibile.
        Un portar amabil m-a orientat numaidecît spre baraca unde se recepţionau acumulatoarele
        De cum am intrat, omul de la cîntar mi-a şi luat sacoşa din mînă, a scos acumulatorul şi, concentrat ca asupra unei foarte importante operaţiuni, m-a informat scurt:
        — 68 de kilograme.
        — Mă rog...
        — Poftim nota. Mi-a întins un petec de hîrtie, adăugînd: Cu asta mergeţi la birouri, să vă facă bonul.
        — Unde sînt birourile? am întrebat eu, nevăzînd în jur decît mormane de deşeuri.
        Explicaţia a urmat cu aceeaşi bunăvoinţă.
        — De la poartă, în dreapta, o ţii tot înainte, pe lîngă gard, pînă dai de ele.

5.

        Clădirea, cam jerpelită, avea oricum, un acoperiş mai demn de încredere decît baraca pentru depozitarea acumulatoarelor.
        Am intrat. Într-un fel de vestibul, un individ tocmai îşi aşternea şervetul de masă, pregătindu-se să mănînce.
        — Am o notă, m-am adresat eu, oarecum stînjenit. Aş dori să mi se facă bonul de predare...
        — Pe uşa din dreapta!
        În încăperea aceea, o femeie grasă, între două vîrste, completa borderouri.
        — Am venit pentru...
        — Daţi-mi nota.
        Totul părea să meargă ca pe roate. În cîteva minute bonul era completat şi, cu el în mînă, am traversat iarăşi vestibulul pentru a obţine, într-un alt birou, ştampila.
        Credeam că puteam pleca, cînd, iată, omul care încă nu terminase de mîncat, îmi ceru bonul. Îl înregistră meticulos într-o condică apoi îl introduse într-o mapă verde, întinzîndu-mi în locul lui un carton dreptunghiular, pe care se desluşea clar un număr.
        — Cu ăsta vă prezentaţi la casierie, ca să încasaţi banii ce vi se cuvin şi să primiţi bonul, m-a lămurit el, cu o politeţe exemplară.
        — Aha, am exclamat eu, amintindu-mi că, în fond, vîndusem acolo un acumulator vechi. Şi, nu acumulatorul conta, în sine, ci plumbul, capabil a fi refolosit. Vă mulţumesc, am adăugat. Unde e casieria?
        — Pe Strada Fabricii de chibrituri, a venit răspunsul, la fel de prompt şi de jovial.
        — Va să zică, nu aici.
        — Nu. Este exact în partea cealaltă a oraşului. Lîngă fabrica de conserve „Flacăra".
        — Parcă spuneaţi de Fabrica de chibrituri...
        — Aşa se numeşte strada, dar noi n-avem în oraş fabrică de chibrituri. Nu ştiaţi? Au şi ăştia, care dau nume străzilor, umorul lor.
        — Mda, am convenit cu amărăciune. O să merg într-acolo.
        — Dar, numai mîine. Curierul nostru a plecat deja cu corespondenţa şi nu se mai întoarce.
        — Mîine?! am repetat dezolat. Înseamnă că şi mîine să mă-nvoiesc de la serviciu!
        — Ce să faci? Asta e situaţia!
        Pe loc mi-a venit o idee ce putea fi salvatoare.
        — Duc eu corespondenţa. Dacă tot merg într-acolo...
        Omul din vestibul, care tocmai începuse să-şi adune tacticos firimiturile de pe masă, m-a privit indignat.
        — Ce vorbeşti?! Dumneata nu ştii că nu se pot încredinţa actele oricui?! Ia vezi-ţi mai bine de treburile dumitale!...

6.

        În ziua următoare şeful nu m-a învoit. Aveam prea mult de lucru. Am plecat spre strada Fabricii de chibrituri abia peste două zile.
        Am găsit uşor locul cu pricina, dar a trebuit să aştept pînă la ora 12 cînd s-a întors casiera de la bancă.
        Mi-a numărat, ceremonios, cei patruzeci şi doi de lei, cerîndu-şi scuze pentru întîrziere, eliberîndu-mi bonul. Cînd însă mă credeam un om fericit, mi-a dat lovitura de graţie.
        — De fapt, pentru dumneavoastră este tot una. La I.C.S. Chimica, cererile pentru repartiţii de acumulatoare nu se primesc decît pînă la ora 10.
        O clipă am rămas interzis, neştiind dacă să-mi cred urechilor.
        — Sînteţi sigură? am întrebat-o, în pragul disperării.
        — Bine-nţeles. Toată lumea care vine la noi pentru problemele astea, ştie programul.
        Eram dezolat. Mă îngrozea gîndul că iarăşi trebuia să-mi iau învoire de la serviciu. A cîtea?! Şi — Doamne! — cîte mai puteau fi încă, dacă lucrurile aveau să continue în acelaşi ritm.

7.

        Dar, lucrurile n-au continuat în acelaşi ritm.
        La I.C.S. Chimica am depus cererea înainte de ora 9. Pînă la 11 mi-a şi fost restituită coala de hîrtie purtînd avizul favorabil în colţul din stînga sus, avînd număr de înregistrare, precum şi ştampila unităţii, aplicată distinct.
        Eram fericit ca un copil care obţine jucăria dorită, şi într-un suflet, am alergat la magazin.


8.

        De data aceasta, magazinul era înţesat de lume. Mi-am făcut loc cu coatele. Ajungînd în faţa aceluiaşi vînzător, am scos triumfător repartiţia pentru cumpărarea unui acumulator, întinzîndu-i-o. El s-a uitat în fugă peste ea şi, cu un gest indiferent, mi-a spus:
        — Nu e pentru noi. Aveţi repartiţie la magazinul din Piaţa Abatorului.
        — Piaţa Abatorului?
        — Da. Ştiţi unde e, nu-i aşa?
        Îmi venea să ţip. M-am stăpînit totuşi, lansînd o întrebare ironică:
        — Sper că abator există în oraşul nostru, nu? Din moment ce piaţa îi poartă numele...
        Vînzătorul n-avea timp de glume. Totuşi nu s-a putut abţine să-mi răspundă insinuant:
        — Abator este. Acumulatoare însă nu cred să mai aibă nici ei. Ştiţi, de cînd a dat frigul, toată lumea cumpără acumulatoare.

9.

        Aproape zilnic am făcut drumul pînă la magazinul din Piaţa Abatorului. Însă, abia după două săptămîni am văzut prinsă pe uşă tăbliţa mult aşteptată: Închis pentru preluarea mărfii.
        Am aşteptat patru ore în stradă pînă ce s-a redeschis magazinul. În sfîrşit, vînzătoarea care mă cunoştea de-acum, mi-a zîmbit graţioasă:
        — Poftiţi, să vă alegeţi un acumulator.
        Erau pe ales!

10.

        Înghesuit în autobuz, cu sacoşa ce atîrna, într-adevăr, grea ca plumbul, am traversat oraşul pînă la Dacia-service unde am intrat bine dispus. Aveam, în fine, acumulatorul cel nou.
        La biroul de recepţie însă, un tînăr înalt, uscăţiv, îmbrăcat cu halat gri, m-a respins sec:
        — Nu primim.
        — De ce?
        Eram complet derutat.
        — N-avem acid. Nu putem forma acumulatoare. Altceva, cu ce vă sîntem de folos?
        Îl priveam năucit, nefiind în stare să scot o vorbă. Probabil şi-a dat seama de starea în care mă aflam căci a continuat, cu o anume concesivitate în glas:
        — Dacă vă procuraţi dumneavoastră acidul, noi vi-l formăm în două zile.
        Putea fi şi aceasta o speranţă.
        — De ce cantitate aveţi nevoie?
        — O nimica toată. Doi litri.
        — Doi litri de acid sulfuric?
        — De soluţie de acid sulfuric, a precizat el.
        Am ezitat.
        — Dumneavoastră nu primiţi?
        — Trimestrul ăsta, nu. De altfel, lipseşte în tot oraşul.
        Eram decis să abandonez. N-avea decît să stea maşina în faţa blocului, fără acumulator. Nu-mi păsa. Mă aflam în a unsprezecea zi de alergătură. O clipă chiar mi-a venit ideea să arunc sacoşa aceea grea, care-mi smulgea mîna din umeri, dar n-am avut destulă tărie.
        Şi totuşi...
        Mi-am amintit că aveam un fost coleg de clasă care lucra în laboratorul unei mari uzine din oraş. Nu-i cerusem niciodată nimic, de ce n-aş fi îndrăznit acum?!...

11.

        — Să ştii că nu te pot servi, mi-a spus stînjenit colegul meu, pe care-l invitasem la o bere. Dacă ar fi vorba de o sticluţă, colo, pe care s-o pot băga în buzunarul de la haină... Dar, doi litri de acid sulfuric, n-am cum să scot din uzină...
        — Te cred, am convenit eu că într-adevăr nu-i cerusem un lucru posibil. Să încerc să găsesc în altă parte.

12.

        După cinci zile de la discuţia noastră, colegul m-a sunat seara la telefon.
        — Dragă, am făcut ce n-am făcut de cînd mă ştiu. Dar, te-am văzut într-un hal fără de hal. Închipuie-ţi, am furat de la laborator în fiecare zi cîte o sticluţă cu acid, aşa încît acum îţi pot da un litru. Restul, te priveşte; descurcă-te singur.
        În seara aceea am adormit fericit, începusem să cred că era totuşi posibil să mai circul cu maşina încă înainte de venirea iernii. Speram.

13.

        Un şofer de la noi de la serviciu mi-a procurat un litru de soluţie, pe care i l-am plătit cu trei preţuri, dar merita. Aveam, în sfîrşit, soluţia necesară pentru formarea acumulatorului.
        M-am prezentat de urgenţă la atelierele Dacia-service, unde acelaşi băiat sever, cu halatul gri, după ce mi-a verificat acidul şi acumulatorul, m-a sfătuit bonom:
        — Dacă nu vă grăbiţi, lăsaţi totul la noi pînă săptămîna viitoare. Electricianul e în concediu de boală.
        Mai întîi am crezut că-şi bate joc de mine
        — Nu se poate! am protestat cu indignare.
        — Ba da. Ce, el nu e om? Nu se poate îmbolnăvi?
        — Nu asta. Nu se poate să mai aştept atîta...
        — Să ştiţi, a continuat el oarecum resemnat. Momentan nu angajăm nici un fel de lucrări de electricitate. Dar, încercaţi la colegii noştri de pe Strada Morii.
        — Strada Morii?!...
        — Ştiţi unde e, nu?

14.

        Atelierul din Strada Morii era foarte aglomerat cu lucrări de electricitate, dar cu o inspiraţie bună, m-am adresat galant unuia din cei trei electricieni, care sensibilizat, mi-a promis să se ocupe el însuşi — personal! — de problemă, şi s-o rezolve în două zile.
        În sfîrşit! În sfîrşit!
        Cele două zile se adăugau la cele nouăsprezece în care stătusem ca pe spini. Dar, ce mai conta? În fond, douăzeci şi una de zile din viaţa unui om... Important era că nu mă dădusem bătut, că obţinusem ceea ce dorisem, cu eforturi care, la drept vorbind, nici nu fuseseră excesive. S-ar fi putut — Doamne fereşte! — şi mai rău.

15.

        Cînd am preluat acumulatorul, electricianul cu care mă purtasem atît de galant, s-a simţit obligat să-mi atragă atenţia că ar fi fost mai bine să fi aşteptat pînă puteam pune mîna pe un acumulator de Bucureşti, deoarece ăstelalte, făcute în provincie...
        — N-are importanţă, i-am răspuns, totuşi îngrijorat. Totul e să meargă un an — doi. Celălalt m-a slujit patru.
        Electricianul a zîmbit cu subînţeles.
        — Ăla era original. Ăsta... are plăcuţele din plumb de calitate proastă.
        Am plecat resemnat.
        — Acuma, ce-o fi o fi!

16.

        Ajuns acasă, am montat în grabă acumulatorul, hotărît să fac o tură de plăcere prin oraş, cu maşina. Tot nu mai urcasem la volan de aproape o lună. Cînd însă răsucesc cheia în contact, demaroul bîzîie ca un bondar obosit iar motorul nici nu se clinteşte. Mai încerc o dată — nimic. Verific dacă am făcut corect legăturile — nu aflu nici o neregulă. Mă sui din nou la volan şi răsucesc cheia de contact. Rezultatul este acelaşi. Deodată simt că mă apucă ameţeala de furie uitîndu-mă la certificatul de garanţie al lucrării, eliberate de atelier. Ce era de făcut?!
        Tocmai atunci, acelaşi bărbat pirpiriu, cu mustaţa cănită, ce locuieşte în blocul de-alaturi, s-a apropiat, făcîndu-mi semn:
        — Ia hai să te-mping, vecine. Poate ai noroc să pornească.
        M-a împins şi am avut noroc — a pornit. Lăsînd motorul uşor ambalat, am ieşit de la volan. Vecinul urmărea totul cu interes — mă mai împinsese în urmă cu douăzeci şi două de zile — apoi, îmi strigă prieteneşte:
        — Văd că te chinuie al naibii acumulatorul. Nu te interesează unul nou?
        Simţeam cum mi se urcă sîngele în obraji. Ce să-i fi răspuns, că îmi cumpărasem unul nou care nu mergea? Iar acum, să mă înham la o nouă aventură de cumpărare a unui alt acumulator — de unde bani, de unde răbdare!? — parcă-mi pierise curajul. Totuşi, i-am răspuns politicos, dovedindu-i că mă şi pricepeam la chestiune:
        — Mă interesează, dacă e de Bucureşti.
        — Fii serios! Sînt proaste! Ascultă-mă pe mine. Îţi aduc unul de Bistriţa, cu care o să umbli pînă o să te plictiseşti de el.
        Eram convins că fabulează, totuşi m-a tentat perspectiva. Am întrebat deci:
        — Cu repartiţie?
        Vecinul mi-a pufnit în nas.
        — Ai dumneata timp să umbli după repartiţie? Îmi faci o vizită mîine seară, cu banii în portofel, şi gata. Se aranjează.
        — Aşa de simplu?
        Nu-mi puteam stăpîni uimirea.
        — Păi, ce dracu, dom’le, doar lucrez în branşă...
        Abia atunci am început să-l privesc cu interes adevărat. Şi îmi venea aşa, nu ştiu cum, să mă năpustesc la el şi să-l strîng de beregată. Dar, m-am stăpînit, aducîndu-mi aminte cît de cumsecade fusese, în două rînduri, cu mine, împingîndu-mi maşina ca să pot porni...

(Perpetuum comic ’84, pag. 39)

Vezi toată postarea