Cum se scrie un roman poliţist

        Într-un adevărat roman poliţist, tînărul detectiv are o tînără soţie şi un băieţel de doi anişori. Tînărul detectiv ajunge acasă tîrziu după miezul nopţii, obosit, dar, totodată, cu mulţumirea de a fi făcut inofensiv un criminal înrăit, în pofida alibiului (evident fals) al acestuia, amprentele găsite pe scrumiera dintr-un mare restaurant nelăsînd nici un dubiu asupra vinovatului.
        Sosit acasă, tînărul detectiv calcă în vîrful picioarelor, spre a nu-şi trezi tînăra soţie. Dar, fireşte, tînăra soţie nu doarme şi îl întîmpină pe tînărul detectiv, spunîndu-i că băieţelul lor adorabil a învăţat o poezie nouă. Privesc amîndoi, cu ochii umeziţi de lacrimi, la băieţelul dormind ca un îngeraş în pătucul său imaculat. Apoi, tînăra soţie încălzeşte tînărului detectiv supa, din care tînărul detectiv nu apucă niciodată să guste, pentru că sună telefonul. La capătul celălalt al firului este bătrînul detectiv, superiorul tînărului detectiv, care-i spune acestuia, cu blîndeţe, că îi pare rău pentru deranj, dar un caz presant îl reclamă urgent la birou. Tînărul detectiv oftează, tînăra soţie oftează, băieţelul oftează şi el, prin somn.
        Tînărul detectiv ajunge la birou, unde se întîlneşte cu bătrînul detectiv. Acesta din urmă are ochii roşii de oboseală şi îşi masează discret, cu mîna dreaptă, partea stîngă a pieptului, pentru că suferă de o gravă maladie coronariană, pe care o ascunde celor din jur; cei din jur ştiu însă toţi de boala bătrînului detectiv, şi încearcă să-l menajeze cît pot, prinzînd cît mai mulţi criminali periculoşi. Bătrînul detectiv cere tînărului detectiv o ţigară, dar n-o aprinde, mulţumindu-se s-o miroase îndelung. Apoi, scoate dintr-un sertar o fotografie, pe care o arată tînărului detectiv. Tînărul detectiv îşi ascunde cu greu o tresărire (întotdeauna tinerii detectivi îşi ascund cu greu tresăririle) şi exclamă: „El e"... Bătrînul detectiv îşi maschează un surîs amar (întotdeauna bătrînii detectivi îşi maschează un surîs amar) răspunzînd: „Ai dreptate"...
        După care bătrînul detectiv îl întreabă pe tînărul detectiv: „Te-ai gîndit la un plan?". Bineînţeles că tînărul detectiv se gîndise la un plan, pe care-l expune detaliat superiorului său. Îl va urmări pe criminalul care se crede infailibil, îl va prinde în flagrant delict şi îl va înainta, cu cătuşele la mîini, justiţiei. Unde îl va urmări? Fireşte, în diferite baruri de zi şi de noapte, ştiut fiind că orice criminal care se respectă îşi petrece zilele şi nopţile în barurile de zi şi de noapte. Bătrînul detectiv aprobă planul tînărului detectiv, cu amendamentele de rigoare, spunîndu-i să fie atent, întrucît periculosul criminal este înarmat pînă-n dinţi, inclusiv pînă în măseaua de minte, unde deţine o armă cu laser. Apoi, privindu-l cu dragoste părintească pe tînărul detectiv, bătrînul detectiv îl întreabă ce-i face familia. Urmează o scenă duioasă, în care tînărul detectiv prezintă bătrînului detectiv patruzeci şi şase de fotografii color ale tinerei sale soţii şi ale gingaşului său băieţel. Bătrînul detectiv îşi reprimă cu greu o lacrimă (întotdeauna bătrînii detectivi îşi reprimă cu greu o lacrimă), sfătuindu-l pe tînărul detectiv să aibă grijă de tînăra sa soţie şi de adorabilul său băieţel. Tînărul detectiv îşi înăbuşă emoţia (întotdeauna tinerii detectivi îşi înăbuşă emoţia) asigurîndu-l pe bătrînul detectiv că îi va urma întru totul sfaturile.
        În continuare, tînărul detectiv intră în barul de zi „Calipso", unde, evident, îl descoperă la o masă pe criminalul înrăit. Tînărul detectiv cere o bere. Criminalul înrăit cere un whisky. Tînărul detectiv îşi aprinde o ţigară scurtă, populară, fără filtru. Criminalul înrăit îşi aprinde o ţigară lungă, aristocratică, cu filtru. (Întotdeauna, detectivii, fie tineri, fie bătrîni, comandă bere — spezele lor de deplasare fiind modeste — şi fumează ţigări ieftine, în timp ce criminalii înrăiţi beau whisky şi pufăie ţigări scumpe, dacă nu chiar trabucuri. În acest fel, criminalii înrăiţi se autodemască, uşurînd munca detectivilor, fie ei tineri sau bătrîni).
        De masa criminalului înrăit se apropie un vînzător ambulant de caramele cu lapte, în care tînărul detectiv recunoaşte, cu obişnuita sa perspicacitate, pe complicele criminalului înrăit. Vînzătorul ambulant oferă criminalului înrăit patru sorturi de caramele cu lapte, între care strecoară un bileţel. Tînărul detectiv fotografiază bileţelul, cu ajutorul unei scobitori electronice. Biletul nu conţine decît un singur cuvînt: „Cleopatra". Tînărul detectiv trece repede în revistă istoria Egiptului antic, reciteşte în memorie circa două sute de pagini din viaţa lui Iulius Cezar, se opreşte asupra unor episoade zbuciumate din existenţa lui Antonius, după care, cu o impecabilă deducţie, conchide că misteriosul cuvînt „Cleopatra" este, de fapt, numele unui cunoscut bar de noapte. Prin intermediul unei găici de la curea (gaica fiind, de asemenea, electronizată) tînărul detectiv transmite bătrînului detectiv că deznodămîntul acestui caz încîlcit se va produce în sînul „Cleopatrei", respectiv al barului cu acest nume. Bătrînul detectiv trimite în jurul barului paisprezece ajutori de detectivi, deghizaţi în coşari, măturătoare de stradă şi autobuze de noapte.
        Tînărul detectiv se plasează la o masă, ascunsă vederii celorlalţi de către trupa de balet a barului. Făcîndu-se că este atras de picioarele balerinelor (lucru exclus, pentru că el îşi iubeşte prea mult tînăra soţie), tînărul detectiv urmăreşte, printr-o lunetă specială, camuflată în monograma batistei, toate mişculaţiile criminalului înrăit. De masa acestuia se apropie o florăreasă, cu un decolteu gen Sophia Loren, dar tînărul detectiv nu poate fi corupt prin asemenea maşinaţii, el dîndu-şi seama că aluniţa de pe sînul stîng al florăresei este, în realitate, un mesaj adresat criminalului înrăit. Folosind scobitoarea electronică, tînărul detectiv fotografiază sînul florăresei, fără nici o intenţie erotică, ci strict interes de serviciu. Mesajul pe care-l conţine aluniţa e clar: „Lichidează-l". Prin luneta sa specială, tînărul detectiv observă cum criminalul înrăit cumpără un bucheţel de flori, care, la o examinare atentă, se dovedeşte a fi o mitralieră. Tînărul detectiv îşi striveşte un surîs în colţul buzeior (întotdeauna tinerii detectivi îşi strivesc un surîs în colţul buzelor), se ridică tacticos de la masă şi se apropie de cea a criminalului înrăit. „Predă-te!", îi spune — calm, dar tăios — tînărul detectiv. Criminalul înrăit îndreaptă mîna spre bucheţelul de flori, care e, în realitate, o mitralieră, însă, în aceeaşi secundă, corpul de balet îl înconjoară şi îl imobilizează, balerinele fiind, se înţelege, destoinici ajutori de detectivi. Criminalul înrăit scrîşneşte din dinţi (întotdeauna criminalii înrăiţi scrîşnesc din dinţi) şi se predă.
        Apare şi bătrînul detectiv, care condusese, din umbră, întreaga operaţiune, deghizat într-o frapieră îl felicită pe tînărul detectiv, care răspunde, cu modestie, că nu şi-a făcut decît datoria. Bătrînul detectiv îl trimite pe tînărul detectiv acasă, ordonîndu-i să se odih-nească şi (aici bătrînul detectiv face tînărului detectiv cu ochiul) să-i dăruiască minunatului său băieţel o gingaşă surioară. Tînărul detectiv roşeşte ca o fată (întotdeauna tinerii detectivi roşesc ca o fată) şi pleacă acasă. Tînăra soţie îl aşteaptă cu lacrimi în ochi şi cu supa pe aragaz, dar, zărindu-l, îşi şterge lacrimile şi îi toarnă supa în farfurie. Bineînţeles că sună telefonul tocmai cînd tînărul detectiv duce la gură prima lingură, bineînţeles că la telefon este bătrînul detectiv care-l invită, urgent, la birou.
Aici se termină cartea, nu înainte ca tînăra soţie să verse supa înapoi în oală, pentru că această supă va mai fi folosită şi în viitoarele romane, în care tînărul detectiv îşi va continua aventurile, mînă în mînă cu bătrînul detectiv. Rezultă că supa pregătită de tînăra soţie nu va fi consumată niciodată. Atîta pagubă...

(Perpetuum comic ’91, pag. 118)

Vezi toată postarea

Garnitura de peşte oceanic

        Dacă m-aş fi sculat de dimineaţă, acum eram şi eu la Vorona, la mînăstire. De, chef pînă dimineaţa mi-a trebuit, chef am găsit!
        Poate că după mînăstire s-or fi dus pe la vreo staţiune din apropiere. Oricum, grup de tovarăşi, masă de peşte, risling de protocol, era ceva. Eu nu, cu băieţii pînă la ziuă!
        Una e să cunoşti realizările judeţului la faţa locului, în mod organizat, fără să te coste nimic, şi cu totul altceva e să te confrunţi cu realităţile lui, pe banii tăi. Acu, să nu mîniem pe Dumnezeu, n-am stat eu cu băieţii decît pînă pe la vreo două noaptea, că după aia ceva tot s-a legat. Da aşa e omu, nemulţumit şi cînd îi iese pasienţa. Dimineaţă ea a plecat în treaba ei şi eu am rămas să-mi fac somnul. Aşa că ce să mai vorbim? Asta e! Mai bine să mă dreg c-o ciorbă de burtă, după o cafea zdravănă şi-o apă minerală rece. Tot se zice că e băiat bun da-l cunosc chelnerii şi bea prea multă apă minerală dimineaţa. Vorona, o s-o vedem noi altădată!
        Spre surprinderea mea, curge apa. Ba e şi apă caldă, la prînz. Să ştie nea Nicu, cred că i-ar lega pe ăştia de la Botoşani. Da ce nume de hotel au găsit, „Rapsodia"! De la Enescu, probabil. Mă rog, fiecare cu rapsodia lui. Bine că are restaurant la parter aşa că nu e nici un motiv de disperare, reflectez cu maturitate, în timp ce prima mare descoperire a civilizaţiei începe să mă readucă la viaţă. Căci după mine două sînt pînă azi marile descoperiri ale lumii civilizate: duşul şi spălatul pe dinţi. Mă folosesc insistent şi de cea de-a doua mare descoperire şi simt că încep să renasc. Nu mi-ar mai trebui acum decît primul şi cel de-al doilea dintre viciile ei: cafeaua şi ţigara. Apa minerală n-o trec nici la vicii nici la descoperiri. V-a trebui să-i găsesc un capitol aparte.
        Totuşi, ce poate fi mai stupid decît să stai singur, duminica la prînz, într-un restaurant de provincie, în care nu cunoşti pe nimeni? Ceilalţi sînt acum la desert, dacă nu s-o fi organizat şi vreo degustare de vinuri, prin preajma unui obiectiv cultural. Sau după tradiţionala întîlnire cu artiştii amatori de la căminul cultural. Sînt ei acum în campanie agricolă, dar vor fi oricum bucuroşi să afle că ne-am interesat de realizările lor, dîndu-le şi cîteva indicaţii preţioase. Bine cel puţin că am găsit o masă liberă în îmbulzeala asta de lume pestriţă, care n-are altceva mai bun de făcut decît să se distreze, duminica la prînz, la restaurant! Şi ce hărmălaie, dom’le, parc-ar comenta acelaşi meci de cînd lumea!
        În sfîrşit, îşi face apariţia şi chelnerul, pe care ţin să-l impresionez de la început printr-o politeţe perfectă, ştiind că, la cît fură ei, bacşişul oricum nu-i mai impresionează de mult.
        — Bună ziua, domnule.
        — Bună ziua.
        — Fiţi vă rog amabil, aş dori să mănînc ceva. Ştiu că şi asta impresionează, altfel, dacă vrei să ceri o cafea sau ceva de băut, rişti să ţi se răspundă stereotipic: nu servim băutură fără mîncare.
        — Depinde ce doriţi să serviţi, o dă şi chelnerul pe politeţe, realizînd, sper eu, că are de-a face cu un client subţire.
        — Ştiu că aveţi o ciorbă de burtă grozavă!
        — La ora asta?! Am avut, da s-a terminat. La ora asta nu mai avem decît ciorbă de pui, dacă doriţi.
        — Nu, mulţumesc. Cu puii ăştia care miros a peşte nu mă prea împac, dar apropo de peşte, am mîncat data trecută la Botoşani o saramură de crap extraordinară.
        — La noi?
        — Nu, parcă nu la dumneavoastră, în orice caz la alt restaurant din Botoşani, unde era şi un hotel mai vechi.
        — Nu mai e nici hotelul, nici restaurantul, nici peştele. La noi numai ca garnitură.
        Mi se pare ca n-am înţeles bine, probabil că nu m-am trezit de-a binelea.
        — Dar, pînă la mîncare, puteţi să-mi aduceţi o cafea mare, fără zahăr, şi o sticlă de apă minerală rece?, risc eu să-mi dau în vileag noaptea de pierzanie, doar-doar oi trezi sfînta înţelegere umană a chelnerului.
        — Numai amestec, vine prompt ca o ghilotină răspunsul persoanei.
        — Fie şi amestec, zic eu, gîndindu-ma la cafeaua naturală sau ness-ul la discreţie de care vor fi avînd parte colegii mei mai vrednici într-ale sculatului de dimineaţă. Şi de mîncare?
        — V-aş propune un muşchi de vită,
        — Muşchi de vită, repet eu convins că iar n-am înţeles bine. De unde să aibă ei, la restaurant, muşchi de vită? Om fi noi la Botoşani, la „Rapsodia" mă rog, dar sîntem în aceeaşi ţară şi în aceeaşi epoca de aur!
        — Îl doriţi mai în sînge?
        — Sigur că da, îi sînt recunoscător chelnerului că se pricepe şi zeilor că nu e totul pierdut.
        — Vă aduc întîi cafeaua?
        — Da, v-aş ruga, pînă se face muşchiul...
        — Altceva mai doriţi?
        Numai de vin de cîrciumă n-am eu chef, dar, ca să nu-mi dezamăgesc chelnerul, trebuie să-i onorez propunerea pînă la capăt.
        — Ce vinuri aveţi?
        — Doriţi alb sau roşu, tatonează chelnerul, circumspect, nivelul priceperii mele în materie.
        — Roşu, evident, încerc la rîndu-mi să-i spulber neîncrederea.
        — Avem Cabernet şi Merlot de Dealul Mare. Ce preferaţi?
        — Dacă-i chiar de Dealul Mare, caut eu să fiu mai mult insinuant decît concesiv, atunci un Merlot de Dealul Mare.
        — Vă aduc imediat cafeaua, mai zice satisfăcut de comandă chelnerul şi se retrage, cred eu, impresionat şi el că sîntem totuşi între cunoscători.
        Va să zică se poate. "Uite, dom’le, cine ar fi crezut că tocmai la Botoşani, în apogeul anilor-lumină, mai poţi găsi într-o cîrciumă un muşchi de vită şi un Merlot de Dealul Mare? Bine că nu m-am dus la Vorona sau mai ştiu eu unde. Aceleaşi mutre, acelaşi tipic, aceeaşi mascaradă surîzătoare. Aici, pe banii mei, cel puţin nu trebuie să zîmbesc nimănui dacă nu-mi face nici o plăcere.
        Vine şi cafeaua amestec, asta-i situaţia, ştiu că nu chelnerul e de vină, ca dovadă apa minerală e aburită şi paharul curat. Chiar şi masa mea mi se pare cumva mai altfel, mai curată decît celelalte, pe care zac diverse farfurii cu bucăţele de peşte mic, neatinse. Omul îşi cunoaşte meseria şi dacă tot ştie să-şi aprecieze clienţii, parc-ar merita puţină conversaţie.
        — Totdeauna e atîta lume în restaurant?
        — Nu, majoritatea săptămînii nici nu servim decît grupuri şi pe cei din hotel. Astăzi aţi avut noroc că nu-s nunţi, da ce-a fost aseară, să nu mă-ntrebaţi!
        Nici nu întreb. Dau numai din cap, ca şi cum, stînd în hotel, aş fi auzit eu însumi ce-a fost, chiar dacă atunci cînd am intrat noi în hotel nu cred să fi fost alţii mai gălăgioşi.
        — Vine imediat şi muşchiul, îmi spune chelnerul, retrăgîndu-se respectuos.
        Fac bilanţul serii precedente şi al nopţii care i-a urmat şi, încă o dată, nu mai văd nici un motiv de a regreta că n-am împărtăşit soarta celor preocupaţi de excursia culturalo-vizuală de a doua zi. Viaţa trebuie trăită şi orice abatere de la programul stabilit îţi mai dă cît de cît acest sentiment. Cafeaua amestec e cel puţin fierbinte, apa minerală e în schimb foarte rece, iar ţigările, chiar dacă-s proaste, sînt totuşi Snagov, ceea ce în Bucureşti n-am mai văzut de mult. N-apuc să-mi termin bine a doua ţigară, că vine şi muşchiul. Dar, stupoare: pe marginile farfuriei, atingînd minuscula bucăţică de carne numită impropriu, cel puţin ca gramaj, muşchi de vită, se răsfaţă două bucăţele de peşte oceanic, prăjit cine ştie de cînd, care-ţi taie pofta de orice.
        — Vă rog să luaţi imediat chestia asta de-aici! Eu am cerut muşchi de vacă, nu peşte cu muşchi!
        — Eu v-am spus, asta-i garnitura.
        — Fugi dom’le de-aici, umblu în toată ţara! Aşa ceva n-am mai întîlnit! Cum o să dai în aceeaşi farfurie muşchi de vacă, dacă ăsta e muşchi, împreună cu peşte prăjit! Vă bateţi joc chiar în halul ăsta? Unde e responsabilul sau şeful de sală? Vă rog să-l chemaţi imediat!
        — Aşa-s dispoziţiile. Eu n-am nici o vină. Şi nici dînşii.
        — Care dispoziţii? Ce dispoziţii? Ce tot daţi vina pe dispoziţii? Nu există nici o dispoziţie ca eu să-ţi cer una şi dumneata să-mi dai alta!
        — Ba există. Altfel nu ne luăm retribuţia.
        — Dom’le, dumneata poate că nu ştii cu cine stai de vorbă!
        — Hm, zîmbeşte subţire chelnerul, bănuiesc că sînteţi ziarist.
        — Şi tocmai mie îmi faci atunci chestia asta? Cum vă permiteţi să inventaţi dispoziţii care nu există? Numai ca să umflaţi nota de plată şi să plimbaţi peştele dintr-o farfurie în alta?
        — Vă rog să nu ne jigniţi. Nota se umflă, ce-i drept, dar nu din vina noastră. Aşa-s dispoziţiile.
        — Fugi dom’le de-aici cu dispoziţiile dumitale! Nicăieri în lume nu există aşa ceva! Cum adică, mă obligi dumneata să mănînc ce nici nu-mi trece prin minte?
        — Nu eu, dispoziţiile. Dacă nu vreţi, nu mîncaţi decît muşchiul, dar garnitura trebuie să intre în preţ. Avem plan de desfacere a peştelui oceanic şi, dacă sînteţi ziarist, nu trebuie să vă explic eu cum e cu planul.
        — Bine, duceţi-mă la responsabil. Vreau să văd şi eu dispoziţia asta!
        — Nu e nevoie să-l deranjăm. E afişată la bar. Vă rog să poftiţi cu mine.
        Mă ridic de la masă, cu toată indignarea moral cetăţenească de care sînt în stare, hotărît să nu las lucrurile aşa. Şi citesc. Şi citesc din nou. Iar spiritul meu justiţiar se topeşte într-o perplexitate totală, care-l face pe chelner să zîmbească din nou.
        — Credeţi că nouă ne place? Credeţi că e vreun consumator care să nu protesteze? Dar apoi se liniştesc toţi. Astea-s dispoziţiile.
        Citesc şi nu-mi vine să cred. E o adresă în regulă, cu antet şi toate ştampilele şi semnăturile de rigoare.
        TAPL-ul judeţean aduce la cunoştinţă unităţii că fiecare chelner are de vîndut un kilogram şi opt sute de grame de peşte oceanic, în caz contrar urmînd să nu-şi primească retribuţia.
        — Bine, şi cine vă obligă să-l daţi ca garnitură? Mai încerc eu un ultim apel la logică, deşi numai despre aşa ceva nu mai poate fi vorba.
        — Citiţi cu atenţie pînă la sfîrşit. Se specifică clar, va fi porţionat ca garnitură obligatorie. Altfel, credeţi că l-ar lua cineva? Dar, poate c-o să scrieţi dumneavoastră un articol! Să nu ne mai pună nici pe noi în situaţia asta.
        E rîndul meu să bat în retragere. Chiar dacă l-aş scrie, ştiu bine că nu l-ar publica nimeni. Dispoziţia TAPL-ului judeţean începe prin a invoca decizia nr... a ministerului de resort, prin care se repartizează spre desfacere către populaţie etc, etc, etc.
        — Vedeţi, nu se poate face nimic, e rîndul chelnerului să mă consoleze. Dacă v-aş fi spus, sînt sigur că nu m-aţi fi crezut. Aşa v-aţi convins la faţa locului. Pe dumneavoastră vă plimbă la iarbă verde şi noi trebuie să lămurim clienţii, în loc să-i lămuriţi dumneavoastră.
        — Bine, zic eu, să ne întoarcem la masă. Cum adică să-i lămurim noi?
        — Păi, nu e sarcina dumneavoastră, a presei, să lămuriţi cetăţenii, să le explicaţi importanţa sarcinilor de plan? Sau nu sînteţi ziarist?
        — Da dumneata de cînd eşti chelner, că nu prea pari?!
        — De ce? V-a nemulţumit serviciul meu cu ceva?
        — Dimpotrivă. Numai că prea mi-ai făcut-o! Şi cam subţire pentru un chelner.
        — Sînt chelneri şi chelneri. Eu înainte am fost economist. Şi, credeţi-mă, nu mi-a fost uşor să mă angajez, cu studii superioare.
        — Atunci, uite, mă dau bătut. Numai ia-mi chestia asta din faţă şi adu-mi măcar separat „garnitura", ca să nu protesteze cei de la alte mese. Bineînţeles, o plătesc. După aia, poate mă lămureşti dumneata, ca economist, cum stă chestia asta, că eu unul nu pot s-o pricep.
        — Nu e nici un secret. V-aduc altă farfurie şi, după ce mîncaţi, fiindcă-mi sînteţi simpatic şi v-a mai trecut enervarea, o să vă prezint şi importanţa economică a „garniturii". Nici nu ştiţi cîte ramificaţii are. Dar, pînă la urmă, dacă toată lumea e mulţumită şi-şi ia salariile, de ce n-am fi şi noi? În general garnitura rămîne aceeaşi şi se schimbă numai friptura!
        Îmi aduce imediat altă farfurie cu un muşchi de vită ca-n timpuri normale, pregătit se vede pentru orice eventualitate, în funcţie de cum voi reacţiona, dat fiind că „i-am fost simpatic", şi lasă în colţul mesei, pe o altă farfurioară, nepoftitele bucăţele de peşte, identice cu cele zărite de mine la început, pe alte mese.
        În timp ce mănînc mă tot gîndesc la ramificaţiile posibile. Mai cer o cafea, vinul se dovedeşte destul de bun şi-l rog să mă iniţieze în tainele garniturii de peşte oceanic. Clienţii s-au mai rărit, aflu că vine ora meciului, aşa că avem timp să şi tăifăsuim pe-ndelete.
        — Ce-i cu peştele ăsta? Dispoziţia mi se pare absurdă!
        — Şi totuşi e perfect logică. Dacă s-a produs trebuie să se consume şi cineva, pînă la urmă, tot trebuie să-l plătească. Culmea e că oamenii nici nu se uită la el, deşi e cel mai scump peşte din lume.
        — Asta o spune chelnerul sau economistul?
        — Amîndoi. Şi fiecare, în felul lui, ar avea dreptate s-o afirme. Primul e dispus să recunoască, fireşte, că nicăieri în lume, pe două amărîte de bucăţele de peşte oceanic nu se plăteşte un preţ atît de mare. Mai ales dacă raportăm suma de 16 lei, cît costă la noi garnitura, la cei 32 cît costă friptura, şi totalul de 48, care, cu remiza de 12%, dă 53 de lei şi 76 de bani, la salariul mediu sau la diurna dumneavoastră de 18 lei pe zi.
        — Pînă aici corespunde, zic eu, simţindu-mi ca de atîtea ori suma din buzunar radiografică de ochiul expert al chelnerului.
        — Mă rog, mai aveţi şi dumneavoastră ceva colaborări, mai scrieţi pe la o revistă, dar acum, fără radio şi televiziune, şi tot după tarifele vechi, din ’57, reduse şi ele la jumătate, tot n-aveţi cum s-o scoateţi la capăt, dacă nu vi se organizează ceva de protocol. Bineînţeles, ca pentru tovarăşi, fără garnitură şi remiză, mi-o serveşte omul din nou, arătîndu-se cunoscător şi în tarife şi în mese oficiale.
        Trec peste aluzie, ştie şi el ce ştie se pare că ştie chiar mai multe decît mine.
        — Şi economistul ce zice? Cum ajunge peştele ăsta, din ocean, în farfuria mea?
        — Hm, nici chiar aşa! Ar fi mult prea simplu, domnul meu! îl cumperi de-acolo şi-l aduci aici! Asta ar însemna să fim dependenţi de economia de piaţă, ori noi avem flota noastră de pescuit oceanic! Vă previn că e vorba de o explicaţie mai lungă, dacă vreţi să aflaţi tot parcursul organizării ştiinţifice.
        — Mai ales dacă e vorba de organizarea ştiinţifică, mor de curiozitate!
        — S-o luăm atunci de la bază, cum se spune. Organizarea ştiinţifică, la noi, porneşte ca peste tot de la resursele naturale ale ţării. Şi ce se constată?
        Se constată mai întîi că n-avem minereu de fier şi cărbune. Deci, ceea ce ne trebuie e un mare combinat siderurgic, dacă se poate cel mai mare din Europa. Şi se construieşte combinatul, să zicem la Galaţi. Ca să fie rentabil, se aduce minereul de fier de la doi paşi, din Brazilia. Iar cărbunele de la Krivoirog, din India şi de unde o mai da Dumnezeu. Şi începe să se producă apoi cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor, cu cea mai mare pierdere din lume. Care oricum nu contează, importantă fiind grija faţă de om, independenţa şi suveranitatea ţării.
        Se constată apoi că, în urma desecării bălţilor Dunării precum şi a diverselor lacuri, redate tot ştiinţific agriculturii, nu prea mai avem peşte. Mult mai grav e însă faptul că multe ţări au, iar noi n-avem şi noi peştele nostru oceanic. Ceea ce ne-ar trebui aşadar ar fi flotă de pescuit oceanic, oceanul fiind şi el, după cum se ştie, tot la doi paşi. Vom importa nu produsul finit, adică peştele, ci niscaiva aparatură electronică de bord şi alte chichiţe pe care încă nu sîntem în stare să le facem în ţară, dar vom destina producţia de oţel cu cea mai mare pierdere pe cap de locuitor realizării unei flote de pescuit oceanic, care va fi şi ea prima din lume, tot la pierderi, pe kilogramul de peşte.
        Dacă am fi importat doar oţelul de care avem nevoie ne costa de trei ori mai puţin. Dacă importam vasul de pescuit ne costa de nouă ori mai puţin. Dacă importam pur şi simplu peştele oceanic, în care se transformă vasul de pescuit, produs din oţelul provenit din minereul de fier din Brazilia — graţie politicii înţelepte şi a grijii faţă de om — ne costa doar de 91 de ori mai puţin. Ar fi suferit în schimb repartizarea teritorială a forţei de muncă, procentul angajării ei în industrie faţă de agricultură şi, în ultimă instanţă, gradul de industrializare a ţării. Ştiţi dumneavoastră,... industria grea, cu pivotul ei, industria constructoare de maşini!
        Nu contează că plătim fiecare fîţă din asta congelată pînă ne ies ochii din cap dacă pentru a o „produce" pot lucra în industrie sute de mii de oameni, întărind rîndurile clasei muncitoare, din care se selectează detaşamentul ei de avangardă! Singurul deţinător al strategiei unei politici industriale ştiinţifice. Nu de piaţă, la bunul plac al cererii şi ofertei. Ba şi la cheremul concurenţei!
        Nu zic nimic, ca să nu-i întrerup demonstraţia, cel puţin pînă acum perfectă.
        — Odată existentă oferta, sub formă de peşte oceanic, vom constata că nu există o cerere corespunzătoare. Nu-i nimic, o s-o planificăm şi pe asta ştiinţific, sub forma cunoscutei lozinci mobilizatoare, „nici o masă fără peşte oceanic!".
        Ne izbim însă de gradul de înapoiere al populaţiei, pe care l-am moştenit de pe vremea cruntei exploatări burghezo-moşiereşti, cînd nici nu se pomenea măcar de peşte oceanic, cel autohton fiind considerat în schimb, după cum se ştie, mîncarea săracilor. Şi acum, după ce am făcut atîtea eforturi, să nu-l vrea populaţia? Să nu se vîndă? Lasă că o să îl vrea şi o să se vîndă! Important e că avem oferta, cererea o să vină după aceea, ştiinţific, nu ca în societatea de consum, unde lucrurile se petrec exact invers!
        Pînă una alta ministerele să-şi facă datoria, să dea dispoziţii la centrale, centralele la trusturi şi trusturile la unităţile de desfacere! Ceea ce aţi şi văzut, afişat pe geamul de la bar! Vă daţi seama acum cît ne costă peştele ăsta în realitate şi cît de ieftin îi oferă statul cumpărătorului sau consumatorului, care mai face încă şi nazuri? Şi asta numai pentru că dumneavoastră, presa, radioul şi televiziunea, nu vă faceţi pe deplin datoria! De aceea se înregistrează încă o serioasă rămînere în urmă a conştiinţei sociale faţă de avîntul forţelor de producţie! Rolul dumneavoastră ar fi deci nu să protestaţi, ci să lăudaţi garnitura de peşte oceanic, în toate ramificaţiile sale! Că nu numai noi, ci şi dumneavoastră să vă justificaţi retribuţia. Să vă mai spun că sînt şi alţi oameni care-şi justifică retribuţia, şi ce retribuţie!, urmărind atitudinea noastră politică faţă de acest produs? Asta o ştiţi şi dumneavoastră!
        — Mi-e teamă că aveţi dreptate. Şi ce e mai prost e că nu-i nimic de făcut.
        — Aş, e foarte simplu! N-aţi văzut? Nu trebuie schimbată decît... garnitura. Dacă vreţi să mîncaţi muşchiul cu cartofi prăjiţi de ce să vă dau eu peşte oceanic? Iar cartofi, slavă Domnului, avem din belşug!
        — Şi ramificaţiile?
        — Ar trebui să cadă şi ele, odată cu... garnitura. Altfel, s-ar putea să vă servim muşchiul cu garnitură de pui de baltă sau cu salată de melci, la preţ de inflaţie, chiar dacă produsele sînt autohtone.
        — Deci, jos garnitura!
        — Şi toate ramificaţiile ei! Cînd te lepezi de Satana, nu te lepezi şi de toate neamurile lui, de toţi diavolii lui?
        — E clar. Să-mi faceţi şi mie nota, vă rog.
        — De asta nu scapă nimeni. Totul e să nu-mi faceţi şi dumneavoastră mie, una!
        — Dumneata ce crezi? Poate fi uitat cineva, în ţara asta, pentru o astfel de garnitură?

(Perpetuum comic ’91, pag. 110)

Vezi toată postarea

Sextil Puşcariu epigramist

        Ne îngăduim ca în relatarea noastră să aducem în discuţie un remarcabil epigramist dat uitării. Să subliniem, în prealabil, că în preocupările literare ale intelectualilor transilvăneni, umorul, dar nu şi epigrama, a deţinut un loc de frunte.
        Mărturia care confirmă afirmaţia noastră constă că în 57 de ani, care au premers unirea de la 1 Decembrie 1918, pe lîngă numeroase publicaţii, de toate categoriile, au apărut şi 11 reviste de specialitate. Ele sînt: Tutti Frutti — 1861, Strigoiul — 1862, Umoristul — 1863, Gura satului — 1867, Priculiciu — 1872, Cocoşiul Roşu — 1874, Roza cu Ghimpi — 1877, Calicul — 1881, Cucul - 1905, Nueluşa — 1906, şi Veselia — 1900.
        Toate aceste reviste au publicat puţine epigrame. Nici unul din autorii acestora nu au reuşit să-şi transmită numele viitorimii.
        Epigrama transilvăneană este însă mult mai veche. Ea datează din 1535 şi aparţine sibianului Nicolaus Olahus fiind elaborată în anii exilului său de la Bruxelles (1531—1542).
        Fireşte că, vorbind de epigramă, nouă sau veche, nu putem trece cu vederea epigrama populară, STRIGĂTURA, utilizată de popor în public, la horă, cînd sînt criticate, biciuite chiar, cu severitate, practici care jignesc trăirea în colectivitatea satului sau denunţă atitudini neconformiste, autocritici, ironii care acolo — şi numai acolo — trebuie să fie considerate, chiar şi de pricinaşi, ca fiind spuse Sine ira et studio, adică fără ură şi pătimire:

Măi, bărbate, strugur dulce, 
Să fii om unde te-i duce... 
Că şi eu unde mă duc 
Îs muiere, nu butuc.

Cu bărbatul nătăfleţ 
N-ai ce merge la ospăţ... 
Odată n-are căciulă, 
Odată-i cu călcătură, 
Odată n-are curea, 
Greaţă-mi vine, nu alta.

*

— Vai, mîndruţo, cum te-aş strînge 
Dar eşti tînără şi-i plînge!
— Strînge, badeo, cît îi vrea
Că îmi place şi-oi tăcea!

*

Hora bine-o ştiu juca, 
Ardeleana tot aşa! 
Cu suveica nu ştiu da, 
Nici rufe nu ştiu spăla.

        E fapt de necontestat că pînă spre sfîrşitul secolului trecut, majoritatea intelectualilor români proveneau din lumea satului, din rîndurile preoţilor şi dascălilor, adică a învăţătorilor. Aceasta pentru simplul motiv că, de-a lungul secolelor, numai aceştia s-au putut afirma ca ştiutori de carte.
        Cunoaştem în Transilvania, în a doua jumătate a secolului trecut, familia preotului Puşcariu din Sohodolul Branului, jud. Braşov, din sînul căreia a ieşit epigramistul Sextil Puşcariu.
        Preotul Ion Puşcariu a avut trei fii: Ion, Iosif şi Ilarion, care au jucat roluri însemnate în istoria politică, culturală, ştiinţifică şi ecleziastică a Transilvaniei.
        Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii este, fără îndoială, Sextil Puşcariu (1877—1948), cel care a scos la Sibiu revista umoristică „Cocoşiul Roşu", suprimată de contele Coloman Tisza.
        A făcut studii superioare la Leipzig, Paris şi Viena. În 1904 a fost numit docent pentru filologia română la universitatea din Viena, unde a întemeiat primul seminar de limba română. În 1906 a fost însărcinat cu redactarea dicţionarului Academiei Române, iar în 1914 a fost proclamat membru activ al acestei instituţii.
        În anii 1906—1918 a funcţionat ca profesor de limba română la Universitatea din Cernăuţi, careia în 1914 i-a fost decan.
        După dezmembrarea Imperiului Austro-Maghiar a fost ales vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina, iar în 1918 a deţinut portofoliul de secretar de stat pentru afacerile străine.
        După unirea de la Alba Iulia, Sextil Puşcariu a fost numit profesor la nou înfiinţata universitate românească din Cluj şi însărcinat cu organizarea ei. A fost primul rector al acestei universităţi.
        Activitatea lui ştiinţifică este remarcabilă. Nu vom stărui asupra ei fiindcă majoritatea este scrisă în limbi străine. Amintim însă că în 1919 a înfiinţat Muzeul limbii române şi a condus Buletinul Daco-romania, organul de presă al acestei instituţii. În 1925 a fost delegatul ţării noastre la Liga Naţiunilor. A fost membru activ al Astrei, secţia literară şi membru al Academiei de ştiinţe din Berlin.
        Nu am bănuit niciodată că epigrama a fost pentru Sextil Puşcariu o preocupare stăruitoare în cursul vieţii sale. De aceea surpriza a fost mare cînd am aflat, în vara anului acestuia, că în anii tinereţii, influenţat probabil ereditar de preocupările tatălui său care, după cum am arătat, a înfiinţat, redactat şi condus revista umoristică poporală „Cocoşiul Roşu", Sextil Puşcariu a fost nu numai literat ci şi epigramist.
        Pot afirma acum, în deplină cunoştinţă de cauză, că în 1886, pe cînd avea 19 ani, a tipărit la Craiova un volum de schiţe, iar peste doi ani în 1898, pe cînd se afla încă student, întreprinderea tipografică „Ciurcu" din Braşov i-a tipărit volumul JUVENALIA (Tinereţea), o adunare de păcate ale tinereţii, care cuprinde cîteva schiţe, poezii în proză, poezii şi 30 de epigrame.
        Reţinem 6:

UNUI POET PESIMIST

„Lumea e deşărtăciune” 
Zice-acest poet mereu. 
Eu îl cred, că prea des spune:
„E o lume-n capul meu!"

UNUI POET MODERN

Vezi, la alţii chiar şi proza 
Cîte-odată-i poezie. 
Pe cînd versurile tale 
Proză bine-ar fi să fie!

UNUI POET ORIGINAL

M-ai rugat să-ţi văd lucrarea 
Şi s-o critic, cît de scurt. 
Critica mi-e foarte scurtă, 
Căci e numai vorba: FURT!

DOAMNEI X

De cînd păru-i înălbeşte 
Ea cu pudră şi-l pictează 
Şi pe drept. Culoarea albă 
Neprihană însemnează!

UNEI DOAMNE MĂRINIMOASE

Că inima ţi-e mare, doamnă, 
O cred şi eu, şi-s toţi convinşi 
Că dacă nu, putea-vei oare 
Să-ngropi în ea atîţia inşi?

        Făcînd lectura acestor epigrame, realizate de marele cărturar care a fost prof. Sextil Puşcariu, ele nu trebuie judecate după canoanele moderne ale genului, ci după ce era epigrama românească acum mai bine de o sută de ani cînd, de fapt, existenţa ei era foarte firavă.

(Perpetuum comic ’91, pag. 90)

Vezi toată postarea

Secolul XX şi copilul dificil

A TRECUT ŞI „NOAPTE BUNĂ COPII...”

        S-a făcut noapte. A trecut şi „Noapte bună, copii..." Gigel îşi fumează plictisit ţigara imaginară, picior peste picior, aşa cum a văzut că face unchiul Vlad după terminarea cinei.
        Nu are decît cinci ani dar e deja „copil precoce". Şi un copil precoce ca el pune o seamă de probleme. Bieţii părinţi! Nu au fost pregătiţi pentru un asemenea odor. La drept vorbind se aşteptau la un copil obişnuit, ceva care să plîngă şi să rîdă cînd vor ei, care să spună poezii, să asculte şi să nu pună întrebări absurde, care să nu zică despre mama „gîsculiţă dezmierdată" sau să-i pună piedici bunicii ca să vadă cum aterizează în beci.
        Uneori e de-a dreptul insuportabil. De aceea bunica s-a închis de trei zile în camera ei fiind foarte speriată de la ultima ispravă a lui Gigel. Fiindcă... pe toate le poate suporta, dar nu şi stafiile, aşa ca atunci cînd „dumnealui" şi-a pus un cearceaf în cap şi a zăngănit lanţul lui Azorel cum făcuse fantoma lui Wilhelm de Orania cu lanţurile închisorii.
        Acum Gigel e de-a dreptul plictisit. Ştie că tatăl său va încerca să-l adoarmă citindu-i vreo poveste, metodă cu totul învechită, bună numai pentru copii banali.
        — Gigel, treci la culcare! se aude glasul voit aspru al lui „tăticu".
        — Da, tăticule.
        Pornesc amîndoi de mînă ca doi prieteni. Aşa e la început. După aproximativ o jumătate de oră însă iese cu scandal.
        — Gigel, promiţi ca în seara asta să nu mai pui întrebări prosteşti?
        — Da, tăticule.
        — Bine. Astă seară îţi voi citi „Frumoasa din pădurea adormită", poate adormi şi tu mai repede.
        — Da, tăticule!
        — Ei, gata cu „da, tăticule", că începi să mă enervezi.
        — Da, tăticule! Aaa... adică... nu?
        — Gata că-ncep; a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un împărat şi o împărăteasă care n-aveau copii.
        — Erau căsătoriţi, tăticule?
        — Bineînţeles, dar de ce întrebi?
        — Fiindcă dacă nu erau căsătoriţi nu puteau să aibă copii!
        — Ba puteau, sare cu arţag tatăl, furios că deja a fost întrerupt, dar la privirea nedumerită a lui Gigel îşi dă seama de greşeală.
        — Nu dragul tatii, nu puteau.
        — Dar dacă erau căsătoriţi de ce nu puteau să aibă copii?
        — Ei, uite aşa, fiindcă nu puteau!
        — Erau sterili?
        Tatăl scapă cartea jos rămînînd cu gura mai mult decît întredeschisă.
        — Ce-ai zis, măi Gigele? Ce-ai zis?
        — Am întrebat dacă erau sterili, răspunde inocent Gigel.
        — Da de unde ştii tu cuvinţelul ăsta buclucaş?
        — Păi... de la mama.
        — Cum adică de la mama?
        — Păi... să vezi tăticule... odată cînd tanti Zizi a venit pe aici, am auzit-o pe mămica în bucătărie cum zicea la bunica „sterila asta are pretenţia să facă un copil".
        — Dar tu unde erai de nu te-au văzut ele?
        — Eu eram în coşul de rufe.
        — Ce căutai acolo?
        — Am vrut să trec în faza de im-pon-de-ra-li-bi-tate!
        — Cum? Impondera...cum? Imponderabilitate poate. Cum vine asta?
        — Ei, tăticule, faza aia cînd stai cu capu-n jos şi picioarele-n sus.
        — Hîm?? Tatăl ridică sprîncenele nedumerit, dar n-are curaj să-l contrazică; lasă-mă odată să citesc; ...şi dacă a văzut şi a văzut împărăteasa că nu are copii s-a rugat de cele şapte zîne.
        — Tăticule, ce-i aia o zînă?
        — O zînă este... o femeie bună şi... aaa... frumoasă... aaa... care apare şi dispare.
        — Adică e in-di-vi-zibilă?
        — Ce? Măi Gigel, se spune invizibilă, băiatul tatii.
        — Tăticule, dar bunica poate să fie zînă?
        — Nu cred.
        — De ce, tăticule?
        — Fiindcă... mă rog... a trecut de vîrsta tinereţii... şi apoi, cred că i-ar trebui o rochie de aia albă... cum ai văzut tu în „Vrăjitorul din Oz".
        — Dar mămica poate fi zînă?
        — Mama? Ce-ţi veni?
        — Păi, ea e mai tînără ca bunica, nu?
        — Hîm! Asta aşa-i. Dar mai taci odată, dom’le, ce tot atîtea întrebări?
        Gigel tace bosumflat.
        Tatăl îşi ia din nou cartea.
        — Şi Tom-Degeţel a luat în buzunare pietricelele...
        — Asta cu Tom-Degeţel mi-ai citit-o alaltăieri, tăticule!
        — Uf, am sărit o pagină... vezi dacă mă întrerupi tot timpul? Îmi pierd şirul!
        — Tăticule? Arhiducele e mai mare ca ducele?
        — Păi... ştiu şi eu? Cred că da!
        — Dar arhiepiscopul e mai mare ca episcopul?
        — ??? M-m-m-daa.
        — Dar arhidiaconul e mai mare ca diaconul?
        — Da’ mai slăbeşte-mă cu întrebările astea îngrozitoare, ce sînt eu? Mafalda? Cînd te porneşti o ţii aşa o zi întreagă! Am să înnebunesc! Am să mă sinucid!
        — Tăticule, ce-i aia „sinucid"?
        — Aaaa... nu! Nu mai rezist, simt că mă ia cu călduri!
        În clipa următoare intră în cameră, vaporoasă şi îndantelată, mama:
        — Dragă, nu te-nfuria! Copilul vrea să ştie cît mai multe, nu-i vina lui că nu le ştie pe toate!
        — Dar nici tata nu le ştie pe toate!
        — Ce? Cum ai zis? Auzi numai ce copil! Ce tupeu! Ţi-o spune aşa fără înconjur. Şi apoi la ritmul lui de întrebări, de ce, de ce, de ce, simt că îmi face capul baniţă!
        Gigel stă acum în braţele mamei.
        — Iubiţelule, nu fi şi tu aşa de sîcîitor că tata e uneori mai obosit şi nu se poate concentra!
        Tatăl îşi reia lectura după ce se convinge că Gigel s-a liniştit:
        — ...Şi cele şapte zîne i-au prezis împărătesei că peste şapte zile va avea o fată cu cele mai alese daruri de pe lume... şi va fi atît de... frumoasă... că (şi aici tatăl trage un căscat zdravăn) că la soare... s-ar putea mîine, draga mea s-ar putea să plouă, mă cam dor încheieturile, se adresează tatăl mamei, uitînd de „frumoasa din pădurea adormită".
        Numai că Gigel, ca niciodată, stă cuminte, ca dus pe gînduri.
        — Bebe, citeşte! Uite ce impresionat e copilul, îi atrage atenţia mama.
        — Şi la botezul ei... oaaah! (un alt căscat zgomotos), fiecare ursitoare i-a urat fetei... cele mai... mai... mai...
        — Ei, cele mai ce? întreabă mama exasperată.
        Tatal se freacă pe la ochi somnoros.
        — Şi la botezul ei... unde am rămas? Ah, da, şi la botezul ei fiecare ursitoare...
        — Asta ai mai citit, dragă!
        — Da ce, eu pentru tine citesc? şi se uită la Gigel cu coada ochiului. Doamne ce cuminte stă, parcă prea cuminte. Deci: fiecare ursitoare... i-a urat cele mai... cele mai... frumoase daruri... din lume... oăah!! (al treilea căscat zgomotos).
        Tatăl picoteşte de somn dar face eforturi susţinute să-şi menţină cartea în mînă. Mama trage şi ea cîte un căscat înfundat.
        — Dar la sfîrşitul urărilor... a venit o ursitoa-... ăăăh a venit o ursitoare... rea şi a poruncit să...
        Tatăl scapă cartea din mînă şi în aceeaşi clipă se aude în cameră un sforăit zgomotos. Aşa se întîmplă de fiecare dată, tatăl citeşte poveşti ca s-adoarmă copilul, dar întotdeauna adoarme el înaintea lui Gigel.
        În seara asta însă iată că aţipeşte şi mama.
        Gigel se uita concentrat la ei. Au adormit de tot sau nu? În clipa următoare privirea îi alunecă pe draperie, perdeaua este albă, cu franjuri lungi de mătase. Se apropie de birou, deschide un sertar, ia un foarfece, se suie pe şifonier şi începe să taie cu repeziciune perdeaua. Coboară şi o culege de pe jos tiptil, tiptil.
        Iese din cameră fericit.
        — Bunico, bunico, te fac zînă, te fac in-di-vi-zibilă!

(Perpetuum comic ’91, pag. 62)

Vezi toată postarea

La aeroport

        La barul aeroportului din B.
        — Tanţa! (persoană subţire, felină, blondă)
        — Manţa! (idem, pe roşcat)
        — Tanţa, scumpo, de cînd nu te-am mai văzut! (sărutări patetice) Ce faci, pleci? Vii?
        — Manţa scumpo, nici nu ştii ce dor mi-a fost de tine... (trei, patru lacrimi) Pleci undeva? Vii de undeva?
        — Da... Mai ţii minte, Tanţa, pe cînd eram noi două la şcoală? (pauză) Da, tocmai acum am sosit... (oftînd) Franţa, Italia, Belgia, Olanda... Sînt frîntă, nu mai pot.
        — Ani de zile am stat în aceeaşi bancă (pauză). Cum a fost, draga mea, spune-mi? Eu plec în Nord: Norvegia, Suedia, Finlanda...
        — Pe astea le-am terminat acum doi ani! (gest indiferent) Apropo, dar cu ce ocazie?
        — O, soţul meu este inginer-şef, la o mare întreprindere! Pleacă într-un schimb de experienţă. Şi cum n-am vrut să-l las singur... (alt ton) Dar tu?
        — O, soţul meu este sportiv de performanţă. Marcel, tu! Nu se poate să nu fi auzit de el. Handbal, dragă! Toată ziua bat drumurile prin lume. A început să-mi fie lehamite! În deplasarea asta mi-am rupt trei perechi de pantofi!
        — Ţie-ţi dă mîna să vorbeşti, dar eu de-abia m-am măritat. A fost frumos, zici?
        — Nu cine ştie ce. Peste tot muzee, castele... De cîteva ori, de plictiseală, era să mă arunc în aia... Cum naiba îi zice rîului care trece prin Paris? Vistula, tu?
        — Ah, Manţo, proastă mai eşti! Vistula e in Suedia... Ebru! Sau Tibru! Una din astea două curge prin Paris. Apropo, tu ai fost la Luvru?
        — Nu. Că tocmai era închis. Preluau marfă... Dar am găsit alături nişte bluziţe, să înnebuneşti nu alta! Ei, dar Roma, să vezi tu Tanţo, Roma! Acolo mătăsuri! De Bruxelles ce să mal zic!
        — Fericito! Apropo, am auzit că în Norvegia, sau poate în Suedia, nu mai ştiu, există... fiorduri. Ce sînt alea, dragă?
        — Nici atîta nu ştii, dragă? Se vede că nu eşti umblată! E aşa, cum să-ţi spun, nişte blănuri polare. Cu garnituri negre...
        — Da? Atunci o să-mi cumpăr o duzină. Ce bine-mi pare că te-am întîlnit! (privindu-şi ceasul) E tirziu, trebuie să plec. Pa, Manţi, şi să ne vedem cu bine. Apropo, ce ţi-a luat bărbatu’ tău de sărbători?
        — O, soţul meu mi-a cumpărat un Fiat 127 sport! Roşu! E o nebunie, nu alta! Dar ai tău?
        — O, mie soţul meu mi-a cumpărat un Ţuculescu. Nu e cine ştie ce, dar totuşi...
        — Tot cu patru uşi, dragă?

(Perpetuum comic ’91, pag. 36)

Vezi toată postarea

Serbarea

        Directorul şcolii, Amilcar Ciurezu-Rîmnic, prezida cu neascunsă competenţă şi plăcere serbarea de sfîrşit de an şcolar. Curtea instituţiei era numai zumzet şi flori, voioşie şi culoare, fericire şi copleşitoare emoţii, copii, părinţi, cadre didactice, teancuri de cărţi cu cordeluţă şi coroniţe pentru copiii cei mai merituoşi, soarele generos strălucea vesel la locul lui, nimic nu fusese uitat pentru a susţine frumuseţea momentului.
        — ...Stimaţi oaspeţi şi colegi, dragi elevi — îşi continuă directorul prezentarea —, vom atribui acum distincţiile meritate elevilor din clasa a 5-a C. În această clasă, rezumativ, foarte rezumativ, am avut 27 de elevi înscrişi, avem aşadar 27 de absolvenţi...
        Directorul se ajuta adesea de o mare batistă în dungi spre a-şi şterge fruntea bogat transpirată şi de un pahar cu apă minerală — era neîndoios apă minerală în acel pahar, pentru că sticla se găsea vizibil alături —, pentru a-şi mai drege glasul apăsat de fireasca tulburare a solemnului moment. El continuă:
        — ...Au fost distinşi cu premiul întîi cu cunună şi diplome de merit pentru diferite materii la care au excelat printr-un plus de efort şi de valoare, următorii elevi şi eleve, la aceeaşi medie funcţionînd criteriul ordinii din catalog, cel alfabetic: Auroaie N. Ionica, Aplavişeanu Gh. Ivanciu, Barbălată P. Nicodim — fruntaş la categoria lui de vîrstă la concursul hipic din zăvoi, de Ziua Copilului —, Bunicelu Haş Teodor, Cuculeanu E. Claudia-Margareta, Calomfiroiou T. Silvia — complimente şi distinse felicitări părinţilor tăi, Silvica! —, Duşcăloiu R. Cristofor, Duşcăloiu R. Firicel, Duşcăloiu R. Garabet — adăugăm, pentru cei ce ne cunosc mai puţin, că aceşti harnici elevi nu sînt nici fraţi, nici barem veri primari, sau rude apropiate, oricît de curios ar părea —, Duţuleanu Cr. Isidor, Energescu B. Calistrat, Erculeanu S. Anicuţa — cei de faţă punctau cu aplauze însufleţite această victorioasă strigare, mai intense acolo unde grupul celor dragi din familie era mai des şi mai expresiv —, Fologea I. Ambrozie, Georgescu N. Constantin-Marian — neîntrecut în arta lucrului manual, la decorarea cu ciucuri a cojoacelor de tip popular —, Gîndăcel C. Micşunica, Maritoniade M. Luiza — către ai cărei părinţi distinşi se îndreaptă acum recunoştinţa noastră fierbinte, datorîndu-le atîtea îmbunătăţiri substanţiale în localul vrednicei noastre instituţii şcolare, drept aceea vă îndemn să-i aplaudăm din inimă! —, Galimatianu U. Nichifor, Ionescu I. Ion-Eusebio, cu un cunoscut premiu internaţional la şahul prin corespondenţă, Ilarianu N. Onisie, Luntremare S. Elidor, Morcovicescu Ath. Amilcar, fruntaş, de asemenea, la colectarea fierului vechi, Retezatu Gr. Haralambie, Rugină Lucia-Ivona, merituoasă reprezentantă a şcolii ca interpretă muzicală la solz de peşte, Toltovică A. Rămurel, Teofiloaia I. Aurora, Teofiloaia I. Damaschin, fraţi buni şi nedespărţiţi în clasamentul şcolar la finele anului, iar ultimul, dar nu cel din urmă — îşi plasă directorul un spirit preferat —, Zîmbăreţu D. Eronim, din partea unchiului său şcoala primind importante îndrumări la repararea sălii de sport. Sînt 27, dragi oaspeţi? Tocmai 27 în cap! Toţi cu media rotundă de 9,91!, sfîrşi năduşit şi ferice directorul Amilcar Ciurezu-Rîmnic. Îi felicităm încă o dată şi adresăm o caldă strîngere de mînă destoinicilor lor profesori, cadre didactice, între care am cinstea să mă număr, dar mai cu seamă distinşilor părinţi, cu neascunse merite în viaţa oraşului şi în educarea acestor minunaţi copii, dimpreună cu noi, dascălii lor, la obţinerea unor asemenea rezultate care cinstesc şcoala şi oraşul nostru. Să ne trăiască!
        Aplauzele tunară, buna dispoziţie, fericirea pluteau ca un văl diafan pe toate feţele.
Serbarea era abia la început.

(Perpetuum comic ’89, pag. 127)

Vezi toată postarea

Zicale (pc89)

Fum fără foc

Se spune: „Fără foc nu iese fum!" 
Nu dau cu oiştea în gard
                                        acum,
zicînd că-i întîlneşti pe zeci de drumuri, 
pe cei ce, tocmai pentru că nu ard,
                                        au fumuri...

Doi iepuri

Un ins agil ca un copoi, 
fugind după doi iepuri, 
îi prinse pe-amîndoi... 
Privindu-şi prada a rostit 
„Fantastic!
Cînd prinzi doi iepuri, 
unul e de plastic..."

Balaur

Tăindu-i-se capul balaurului care 
mai avea două, a simţit că-l doare 
pe la genunchi, în tălpile cu gheare...
De-aici e şi zicala următoare:

„Unde nu-i cap, ce vai e de picioare!"

(Perpetuum comic ’89, pag. 46)

Vezi toată postarea

Verba volant

        Acţiunea începe în sala cantinei dintr-o staţiune montană de odihnă şi cură. A apărut responsabilul cultural şi turistic al staţiunii. După obicei bate din palme, strigă „Atenţiune! O clipă de atenţie, vă rog! Alo! Alo!" şi lingurile rămîn în aer; murmurul mesenilor încetează, toată populaţia mîncătoare ascultă:

        Responsabilul: Stimaţi şi dragi prieteni! Pentru mîine, orele 9, conducerea întreprinderii locale de exploatare forestieră, rugată de noi, vă pofteşte la o excursie sui-gene-ris.
        O voce baritonală: Adică gratis?
        Responsabilul: Evident, gratuită. E o invitaţie.
        O voce baritonală: Dar ce înseamnă suiş generic?
        Responsabilul: Iertaţi-mă, e o vorbă latinească, adică o excursie unică în felul ei.
        O voce piţigăiată: Vorbeşte cum trebuie, domnule, să înţeleagă şi cei cu studii medii...
        O voce baritonală: Alo! Alo, cu studii medii! Află că eu am făcut Aseul, dacă vrei să ştii, dar n-am fost obligat să-nvăţ limbi străine...
        O voce piţigăiată: Latina nu-i străină, e materna noastră.
        O voce feminină: Ia lăsaţi, dom’le, să auzim ce spune omul!
        Responsabilul: Dacă-mi permiteţi... Puţină atenţie, vă rog.
        O voce incertă: Zi-i odată, că ni se răceşte ciorba.
        O voce apăsată: N-ai decît s-o leorbăeşti între timp, dar să nu plescăi, că noi vrem să ascultăm!
        O voce incertă: Ia ascultă, bă, am plescăit eu la masa ta?
        O voce apăsată: La masa dumneavoastră!
        O voce incertă: Vezi că eşti cam obraznic şi acuş’ schimb foaia!
        O voce feminină ascuţită: Dar terminaţi, odată, că doar nu sînteţi copii! Ei, drăcia dracului (o clipă de linişte).
        Responsabilul: Aşadar, sînteţi poftiţi la o excursie pe linia îngustă forestieră între staţiunea noastră şi Gherghina, prin defileul Socotiş. Sînt locuri splendide.
        O voce răguşită: Dar pe acolo nu-s şerpi?
        O voce gravă: Linişte, s-auzim pînă la capăt! (Linişte)
        Responsabilul: Excursia e specială, în sensul că se ataşează o platformă liberă — sau două, dacă sînt mai mulţi amatori — la mocăniţă şi garnitura merge numai cu noi şi pentru noi. Oprim unde vrem, ne recreăm, culegem zmeură, alune, ciuperci...
        O voce albă: Pere nu sînt?
        Responsabilul: Numai pădureţe.
        O voce albă: Şi alea ce au? Sînt otrăvite?
        Responsabilul: Puteţi culege ce doriţi, vom bea apă curată de izvor, ne vom hîrjoni în iarbă.
        O voce gravă: Cine cu cine anume se va hîrjoni?
        O voce baritonală: Eu am înţeles că este de culturalizare, nu de hîrjonire... Pentru asta e loc şi aici, de ce trebuie să umblăm cu trenuleţul?
        O voce piţigăiată: Mie-mi place. Eu merg.
        Voci învălmăşite: Şi eu! Şi eu! Mă înscriu! E voie şi cu copii? Putem veni în trening şi bascheţi? Cît durează? Căpătăm hrană rece? Dacă plouă? Etc.
        Responsabilul: Linişte, vă rog, ca să dau toate lămuririle: pentru listă trec pe la fiecare masă. Îmbrăcăminte: de excursie. Durata: cam 4 ore dus şi întors, deci la 13 sîntem înapoi la masă. Dacă nu e vreme frumoasă, nu plecăm. Vă doresc poftă bună, în continuare... Vă asigur că peisajele sînt splendide, merită să le vedeţi, să mîncaţi fructe de pădure de la sursă, să beţi apă de izvor, să vă hîrjoniţi...

        O voce bărbătească şăgalnică: Ăsta are o obsesie cu hîrjoana...
        Femeia de lîngă el: Ba eu m-aş hîrjoni cu dînsul, să ştii, e tinerel, frumuşel, vioi, iar tu dormi aici douăzeci de ore pe zi.
        O voce bărbătească şăgalnică: Păi, nu sîntem la odihnă?
        Femeia de lîngă el: A te odihni e una; a te afla în stare muribundă e alta...
        O voce graseiată: Mergem şi noi, dar luăm şi nişte sacoşe, ai auzit că poţi culege pe gratis...
        O voce feminină groasă: A zis că excursia e gratis, nu şi fructele.
        O voce graseiată: Mă rog, dac-o fi şi-o fi, dăm şi noi acolo cîţiva lei, că nu e foc. În orice caz, cred că zmeura va fi mai ieftină ca la ţigănci.
        O voce tînără: Bă, luăm şi mingea cu noi?
        Altă voce tînără: Ia mingea, dar ia şi tablele...
        O voce feminină groasă: Ţuţulică, eu zic că să băgăm şi ceva apă de izvor la canistră, s-avem şi acasă.
        O voce îngălată: Ce-a zis ăla? Că sînt alune americane?
        O voce voalată: Parc-aşa a zis... Şi pepeni...
        O voce îngălată: Dar cum naiba să-i culegi din mersul trenului?
        O voce voalată: Ei, vorbim înainte cu mecanicul: unde zăreşte pepeni, să oprească; îi dau eu o ţigară fină şi să vezi cum stopează la harbuji...
        Responsabilul: Atenţiune, vă rog! S-a instalat toată lumea?
        O voce albă: E cam tare platforma asta.
        O voce şăgalnică: O voiai de cauciuc?
        Voci: Da, da... Gata... Putem pleca!
        O voce groasă: Dom’le, e sigur că nu plouă?
        Responsabilul: Va fi frumos si cald!
        O voce groasă: Noi am luat şi umbrelele.
        O voce groasă: Bă, glumeţule: ia vezi să nu cazi din tren pe drum!
        O voce feminină apăsată: Ce mai aşteptăm? De ce nu plecam?
        Responsabilul: Înainte de a-i da semnalul locomotivei: mă aflu între dumneavoastră, pe platformă, şi cum cunosc foarte bine locurile pe care le vom străbate să-mi permiteţi să vă dau din cînd în cînd şi unele explicaţii geografice, istorice... Dacă doriţi, bineînţeles...
        Voci: Da, da... şi botanice... Eu nu vreau explicaţii, eu vreau peisaj... Dar să vorbiţi tare, să auzim... Însă nu prea mult, da?... Şi cît mai popular, să priceapă tot omul, fără filozofii... Mersi, vai ce bine că avem ghid! etc...

        (Şuier de locomotivă mică. Trenuleţul se pune în mişcare. Cîteva clipe murmure indistincte, exclamaţii, onomatopee şa.)

        Responsabilul: Aceasta e Valea Lomiţei, după numele rîuşorului pe care-l veţi întîlni îndată. O legendă zice că Lomiţa era fata unui cioban vestit de pe muntele Licău.
        Un bărbat curios: Am auzit că pe-aici sînt şi stîni cu brînză. Dacă dăm peste vreuna, să oprim, să luăm nişte caş... Caşul e foarte sănătos, şi la stînă e totdeauna proaspăt. Dacă vrea să ţi-l vîndă... Dar sînt şi perioade cînd ciobanii nu vînd. Eventual vorbeşti dumneata cu baciul, ca din partea direcţiei, nu? Îl intimidezi puţin. Eu aş lua vreo şapte-opt kile, dar să nu ridice preţul, că unii au obiceiul cînd văd prea mulţi solicitanţi. Şi nici nu cred că e civilizat să ne repezim toţi... Poate să facem de pe acum o listă... Am eu hîrtie şi pix.
        O femeie matură: Eu vreau să aud ce-a fost cu Lomiţa...
        Responsabilul: Nu este nici o stînă pe traseu, nu se pune problema caşului... Cum vă spuneam, într-o bună zi, în timp ce frumoasa Lomiţa cosea în iarbă o ie, vede venind spre ea un pîlc de cavaleri împintenaţi pe nişte cai mari, negri...
        Un bărbat sever: Nu se poate să fi venit la munte cu cai mari, ce tot spui dumneata? Eu am fost ofiţer de cavalerie, mie să nu-mi vinzi gogoşi. La munte se folosesc cai mici, buni de povară, capabili să urce poteci repezi, întortocheate. Păi dacă e mare şi nimereşte în codru se încurcă în crengi şi acolo rămîne.
        Responsabilul: Bine, mă rog, vor fi fost cai mici... Eu vă spun povestea cum am auzit-o...

        Un bărbat sever: Nu-mi fă dumneata concesii mie, eu vreau să respectăm adevărul istoric. Vă dau şi un exemplu personal: în timpul manevrelor din toamna lui 1937, cînd am ajuns cu calul meu, Dromihete — că aveam un cal extraordinar, murg, Dromihete, de talie înaltă, cu picioare lungi şi chişiţa foarte fină — în pătratul repartizat, tocmai văd că acolo începea o pădure de molizi. Îi spun maiorului meu: „Bine, maiorule, dumneata n-ai ştiut că aici e o pădure fără drum? De ce nu m-ai avertizat să schimbăm caii?" El era un ofiţer bun, de nădejde, dar scăpase un amănunt esenţial. Zice, să mă scuzaţi, dar am trimis în recunoaştere pe căpitanul Tudurică şi nu mi-a raportat corect. Acuma, cu căpitanul ăsta Tudurică... Avea şi el o hibă, pe care la început n-o cunoscusem, fiindcă mi-l trimiseseră de la Marele Stat Major cu recomandările cele mai bune, însă el, altminteri destoinic...
        O voce feminină tînără: Dacă nu-l lăsaţi să termine povestea cu Lomiţa măcar tăceţi din gură să putem admira ţinutul... Ia uite ce de-a flori! Ce sînt astea?
        Responsabilul: Sînt felurite... E Mierea ursului... Alea sînt Albăstrici... Aici e prietena noastră, Romaniţa... Colo e Traista Ciobanului...
        Un bărbat curios: Eu aş insista în problema caşului, fiindcă aţi pomenit iar de cioban... Poate că, totuşi, în apropiere, nu chiar la linia ferată, n-am pretenţie...
        O voce repezită: Zi-i, dom’le, povestea care-o începuseşi, cu cetăţeanca aia peste care-au dat ăia... ce i-au făcut?
        Responsabilul: Bine, vă spun: se apropie cavalerii, deci, de ea... În fruntea lor era unul tînăr, chipeş, dar rău, şi unde începe s-o cerceteze: că unde sînt românii, cîţi sînt pe acolo, dacă e oaste, mă rog, multe lucruri din care se vedea că ei umblau cu gînduri cam necurate... Mă iertaţi, mă întrerup o clipă; priviţi căderea aceea de apă, o mică şi minunată cascadă, o prăvălire de cam opt metri înălţime... ce ziceţi? Parcă-i un şuvoi de argint!
        O voce mică: Căderile astea de apă ar trebui exploatate...
        Responsabilul: Deocamdată, aici nu e cazul... frumuseţea naturii, geografia locală...
        O voce mică: O microcentrală electrică, destul de simplă, ar scoate de-aici...
        O femeie: Ziceaţi că este zmeură... Unde e zmeura? Pe mine mă interesează zmeura...
        O voce agresivă: A! Apropos! De ce lăsaţi, dom’le, să se speculeze zmeura în staţiune? Aţi văzut că cer cinci lei pe pahar? Şi ce pahar e ăla? Un păhăruţ! Aproape un ţoi! Femeile alea nu trebuie să intre şi ele în mercurial? Pe urmă, merele: merg eu ieri la piaţă şi văd nişte mere roşii, arătoase, dar cînd să gust unul, acru de-ţi strepezea gura... Păi ce făcuşi, nene, zic, le vopsişi? Că nu erau coapte deloc. Nu, zice, dar aşa e soiul. Stai niţel, zic, soiul ca soiul...
        O voce suavă: Mă iertaţi că vă întrerup: ce-i aia, o vacă sau o capră?
        Responsabilul: E oaie, domnişoară, vai de mine, dar unde trăiţi dumneavoastră?
        O voce suavă: La bloc, la Bucureşti. Dar dacă n-am văzut pînă acum...
        O voce mucalită: Puteţi deosebi o găină de o lacherdă?
        O voce suavă: Lacherdă? Ce-i aia lacherdă?
        O voce mucalită: Seamănă cu o roşcovă.
        O voce suavă: O roşcovă?...
        O voce leneşă: Cînd oprim?
        Responsabilul: Peste... staţi să mă uit... Da: exact opt minute, vom fi la Poiana Coţofenelor, unde facem o haltă de o jumătate de oră. Acolo e zmeură, sînt alune, ciuperci şi mai ales e un covor de ciuboţica cucului extraordinar, un miracol natural...

(Fluiere repetate de locomotivă, zgomotul frînelor, larma voioasă a oamenilor care sar din tren.)

        O voce gravă: Ăsta e izvorul cu apă potabilă?
        Responsabilul: Da, da... poftiţi...
        O voce răguşită: Putem rupe flori?
        O voce calmă: Cine merge după zmeură?
        Responsabilul: Fiţi atenţi la ciuperci: niciuna colorată, coloratele nu-s bune! Dealtfel, bucătăreasa noastră le va tria cu atenţie, e cunoscătoare.
        O voce calmă: Care sînt alunele? Cum arată?
        O voce voalată: Nu văd pepenii...
        Responsabilul: Ce pepeni?
        O voce îngălată: Parc-aţi zis ceva de pepeni...
        Responsabilul: A, nu, pepeni nu...
        O voce feminină ascuţită: Dar dacă dau urşii peste noi?
        Responsabilul: E foarte puţin probabil.
        O voce mucalită: Peste dumneata nu dau, în nici un caz...
        O voce, feminină ascuţită: Da’ ce am eu? Îi sperii?
        O voce mucalită: Nu chiar, dar dacă a dat o dată peste ei o viespe, apoi suflă şi-n iaurt.
        O voce feminină ascuţită: Da, da, că le-ai adus dumneata iaurt să sufle-n el...
        O voce gravă: Ce-s glumele astea? Ce-s vorbele astea?
        Responsabilul: De voie, treizeci de minute! Face fiecare ce vrea...
        O voce calmă: Aţi spus că putem să ne hîrjonim... Eu sînt gata...
        O voce clară (de departe): Cine vrea să vadă un arici? Aici, la arici! Este un arici!
        Un bărbat curios: Stimabile, insist, totuşi, în chestiunea de care ţi-am vorbit... Pentru mine, caşul e aproape un medicament... Ce ţi-aş propune eu? Cît îşi fac toţi mendrele, pe-aici, eu m-aş mai duce cîţiva kilometri încolo, cu mecanicul, poate dăm peste vreun sat, ori vreo stînă, nu se poate să nu existe...
        O voce severă: Tinere, îmi eşti simpatic, te văd omenos, dar o să mă ierte dumnealui că te întrerup, aş vrea să reluăm chestie aceea, cu povestea dumitale abracadabrantă: eu am fost ofiţer de cavalerie, am făcut şcoala la Sibiu şi cunosc bine regiunile muntoase... Povestea e poveste şi adevărul a adevăr. Dacă zici că oamenii veneau pe balauri e una, nu mai cercetăm anatomia lor, provenienţa etc. etc. Dar să-mi spui mie că apar în codru cai mari, adică de statură flamandă, atunci zău, să-mi dai voie să-ţi precizez...

        O voce suavă: Domnilor, cu părere de rău, vi-l răpesc pentru o clipă pe responsabil... Iertaţi-mă... Dacă nu te superi: există vreun regulament, nişte recomandări pentru ceea ce ai numit dumneata „hîrjoană?" Eu stau la bloc, la Bucureşti, nu ştiu deloc cum e, cum se face...
        Responsabilul: Domnişoară, bucuraţi-vă de aer, de soare, de apa dulce a izvorului, de fructele pădurii, săriţi dacă vă place, tăvăliţi-va în largul dv.
        O voce suavă: Ah! asta e?
        O voce cavernoasă: Dom’le, văd că a trecut jumătatea de oră şi n-aş vrea să întîrziem. Eu, la ora 14, trebuie să fiu în pat, pentru siestă, altfel am tulburări respiratorii şi mă simt rău. Dumneavoastră cunoaşteţi boala mea? N-o cunoaşteţi, e o boală rară, mie îmi face rău şi mirosul florilor de aici, eu nu le suport, trebuie să ştiţi că un caz ca al meu se întîlneşte la o mie, şi pe urmă nici nu consum zmeură, că-mi dă urticarie, iar alunele sînt indigeste, poate că nici nu trebuia să ne aduceţi aici, fiecare se repede şi nu ştie ce-l aşteaptă...
        O voce veselă: Auziţi? Doamna zice că la întoarcere să ne povestiţi mai departe întîmplarea aia cu Lomiţa...
        Responsabilul: Bucuros, dar am avut impresie că nu prea interesează.
        O doamnă: Ba pe noi două ne interesează foarte mult. Uitaţi-vă, eu sînt însărcinată şi numele mi-a plăcut atît de mult încît vă spun sincer că dacă o să am o fată chiar am s-o botez Lomiţa. Soţul meu ţine morţiş că dac-o fi băiat să-i spunem Cocoş, auzi ce stupizenie! Iar dac-o fi fată s-o cheme Mierluţa... Dar e posibil?
        O voce mucalită: Poate ies gemeni — şi atunci se rezolvă...
        O doamnă: Şi ce-i dacă ies gemeni? Cum se rezolvă?
        O voce mucalită: Atunci musai trebuie să capete două nume legate istoric.
        O voce veselă: Eu nu înţeleg...
        O voce mucalită: De pildă, dacă sînt băieţi, să le spună Castor şi Pollux, sau Matei Basarab şi Vasile Lupu...
        O voce veselă: Şi dacă iese un baiat şi o fată?
        O voce mucalită: Atunci îi botează Tibia şi Peroneul!
        (Fluierul locomotivei prelung.)
        Responsabilul: Poftiţi la trenuleţ! Gata! Plecăm! Poftiţi, vă rog! (Larmă, forfotă etc. Trenuleţul se pune în mişcare.)
        O voce: Frumuseţea locului e absolut extraordinară! Priveşti şi nu te mai saturi! Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru excursia asta! E de neuitat!
        Responsabilul: Eu aşa m-am gîndit, că...
        O voce: Credeţi că, mergînd mai departe, am putea determina omenirea asta să tacă măcar un minut? Un minut de reculegere, să zic aşa, ca să ne putem pătrunde de minunăţiile locurilor!
        Responsabilul: Nu ştiu dacă... Adică nu pot să... Eu...
        O voce: Domnilor, doamnelor, domnişoarelor! Sînteţi în stare să amuţiţi pentru o clipă în faţa splendorilor care ne trec pe sub ochi?
        Un glas batjocoritor: Da’ ce? Sîntem muţii de la Manutanţă? Taci dumneata, dacă vrei, de ce ne obligi şi pe noi? Ia te uită!... Să ştiţi că eu am mai cunoscut un caz ca al dumnealui, în 1959, la Piatra Neamţ, tot aşa eram, într-un grup, şi deodată unul, netam-nesam, nu-l pot uita, că avea un păr vîlvoi, odată ce începea a striga: toată lumea la clocit ouăle — cumpăraserăm toţi ouă de la o Alimentară! Nu ziceţi c-a trebuit să-l legăm şi să-l ducem la spital? Păcatele mele. Altădată, la fel, lucram la cărămidarie în Ialomiţa... Şi ne apucăm noi, nu eram mulţi, vreo 30.... Ne apucăm vasăzică...

(Perpetuum comic ’89, pag. 28)

Vezi toată postarea

Furnizorul de cazuri

        Am fost, adesea, întrebat de către cititori, unde îmi procur cazurile, întîmplările şi tipurile din modestele mele lucrări beletristice. Bineînţeles, din viaţă, am răspuns eu de fiecare dată. Din viaţă, din viaţă — s-a insistat cu întrebarea — dar cum?
        Ei, aici e aici. Toţi cititorii de bună credinţă vor fi dispuşi să-şi închipuie că, dis-de-dimineaţă şi pînă noaptea tîrziu, bat străzile, alerg prin pieţe, trenuri, avioane, cîrciumi, instituţii de tot felul, pentru a cunoaşte oameni şi întîmplări; cu alte cuvinte, pentru a mă întîlni cu viaţa. Nimic mai neadevărat, din păcate. Sînt un leneş fără de pereche: mă scol pe la zece, citesc ziarele pînă pe la unşpe, cînd iau micul dejun, dau cîteva telefoane fără importanţă, după care trag un puişor de somn de o oră şi jumătate. Mănînc de prînz pe la ora patru, după care fac o lectură lejeră şi mai aţipesc un pic. Seara dacă nu e nimic interesant la TV pierd vremea cu cîte un amic care, la fel ca şi mine, n-are ce face; jucăm o tablă, un şah, un şaizeci şi şase, bem cafeluţe etc. În noapte, tîrziu, mîzgălesc o pagină-două, după care mă cuprinde un somn şi fără vise. Am citit şi eu în diferite cărţi, almanahuri şi reviste, despre unii scriitori devoraţi de pasiunea scrisului, robi pe viaţă ai condeiului sau pixului, care se scoală la două noaptea şi scriu cîte douăsprezece ore în şir, pînă le dă sîngele pe nas, şi care, apoi, citesc şi cercetează documente încă zece ore, rămînîndu-le timp şi pentru o zbenguială cu un nepoţel bucălat şi blond în parcul de vizavi. Toată admiraţia mea, domnilor, le zic, dar nu sînt în stare de aşa ceva, pentru mine, scrisul nu e decît o plăcere ca oricare alta: cum e ţigara, cafeluţa, plimbarea de seară sau pîinea prăjită.

        Dar să revenim la materialul de viaţă pe care-l folosesc în insignifiantele mele lucrări literare (fie proză, fie teatru). V-am spus că mi-e lene să ies din casă. Şi, atunci, de unde îl iau? Inventez? Nici vorbă. Am găsit un sistem mult mai avantajos: cumpăr. De la cine? Oho! Am o sumedenie de furnizori. A fost suficient să-i dau administratorului de bloc suma de 50 de lei şi o vodcă cu cinci măsline pentru cazul blondei de la etajul doi (tipa divorţa a treia oară pe motiv că soţul se gîdila atunci cînd ea rîdea din te miri ce) pentru ca individul să-mi aducă la fiecare trei zile o întîmplare proaspătă şi mustind de viaţă şi haz. Administratorul i-a a vîndut pontul unui nepot care bătea cîrciumile şi care venea chiar cu cîte două, trei cazuri şi întîmplări pe zi (fireşte, contra cost). Acesta, la rîndul lui, s-a destăinuit altor colegi şi cunoscuţi, astfel că, la ora actuală, dispun de subiecte pentru cel puţin cincizeci de schiţe, povestiri, piese de teatru sau scenete. Au fost cazuri cînd am cedat confraţilor aflaţi în impas întîmplări ce le-au servit la realizarea unor opere de pe urma cărora s-au ales cu o cantitate importantă de glorie şi bani. Fireşte, la un preţ avantajos pentru ei, uneori chiar şi pe credit.

        Recent, m-a vizitat un furnizori de cazuri oarecum ieşit din comun. Era un avocat pensionar, care mi-a mărturisit cu sinceritate situaţia financiară precare în care se află.
        — Ca pensionar — mi-a zis el, aprinzîndu-şi o ţigară „Carpaţi" ca semn sigur al decrepitudinii sale materiale — primesc o pensie. Dar, la rîndul meu, dau şi eu o pensie.
        — Alimentară?
        — Fireşte. O clientă pe care am divorţat-o în două rînduri — escroacă notorie — m-a ademenit într-o seară la ea acasă, m-a servit cu nişte alcool amestecat cu tranchilizante, eu am adormit pe canapea, iar ea m-a dezbrăcat şi m-a dus în dormitor. Dimineaţa, a venit femeia de servici să-i aducă laptele, aceasta m-a văzut în timp ce mă duceam spre baie ţinîndu-mă de pereţi şi aşa mai departe. Am pierdut procesul cu brio, deşi m-au apărat cei mai pricepuţi şi distinşi colegi şi deşi diferenţa de vîrstă dintre mine şi reclamantă era zdrobitoare: ea douăzeci şi nouă de-ani, eu şaizeci şi nouă.
        — Şi cu ce pot să-ţi fiu eu dumitale de ajutor?
        — Nu dumneata trebuie să mă ajuţi pe mine, ci invers.
        — Adică?
        — Dumneata cum eşti categorisit, la ora actuală, ca scriitor? Excelent, bun sau mediocru?
        — Ultima oară, un oarecare critic m-a numit „cunoscutul umorist".
        — „Cunoscutul"?! Cam puţin. Vrei să te fac „notabil"?
        — Adică cum „notabil"?
        — Adică, pe viitor, să se spună despre dumneata că eşti un scriitor notabil. Te-ar avantaja?
        — Da — zic, după circa trei clipe de gîndire — cred că m-ar avantaja. Asta ar îndemna ca întreaga critică literară să ia, vrînd-nevrînd, notă de mine.
        — Exact. Fii atent, am să-ţi dau nişte subiecte extraordinare, cu care ai să le rupi gura la toţi. Toate, deşi smulse din viaţă, sînt unicate. Trei sute bucata.

        Suma era cam aspră. I-am zis că, pînă acum, găsisem la cincizeci de lei cu ghiotura. Uneori, chiar şi cu douăzeci şi cinci.
        — Dumneata nu înţelegi că ce-ţi dau eu sînt unicate?! a strigat avocatul pensionar, nervos. O să-i umileşti pe toţi confraţii, toţi se vor zgîria pe obraji de invidie.
        — Bine, zic, dă-mi primul subiect, de probă.
        — Banii! ordonă el, întinzînd mîna.
        — Păi aşa, pe neve?!
        — Dacă-ţi convine. Nu lucrez decît cu plata anticipat. Nu risc să-mi răcesc gura de pomană.
        Am scos trei bancnote de cîte o sută şi i le-am dat. Le ţineam pentru un cadou de ziua nevestei. O să-i dau doar un pupic dulce după ureche, să zică mersi.
        — Ascult.
        — Cazul pe care ţi-l spun s-a judecat acum o săptămînă la tribunalul sectorului şase, a ţinut trei zile şi-a făcut sala întreagă să plîngă în hohote. El, douăzeci şi unu de ani, măcelar, ea, nouăsprezece, picoliţă la „Capşa". Copilăriseră împreună, erau vecini, părinţii la fel, au hotărît să se logodească, apoi să se căsătorească, nunta urmînd să aibă loc de lăsata secului. Îtr-o zi, tatăl fetei îşi lasă maşina (un „Mercedes" pe motorină) în faţa casei, n-o duce în garaj (era grăbit) şi, cînd iese afară, ca să plece din nou în oraş, după treburi, găseşte cîinele vecinului, adică al familiei băiatului, urinînd pe una din roţile maşinii. Tipul îi dă cîinelui un şut în burtă, cîinele începe să chelălăie, iese la poartă stăpînul lui şi întreabă: „Ce-ai avut, mă, cu cîinele meu, de ce dăduşi în el?" „Păi, zice, de-aia, că se freacă de maşina mea, şi n-am dat un sfert de milion pe ea ca să mi-o spurce javra ta", după care, din una-n alta, au trecut la înjurături de mamă, la palme şi la pumni, de a trebuit să-i despartă alţi vecini, care s-au şi mirat: „Ce dracu’, mă, din ce vă luarăţi?"

        Bine-nţeles, logodna a fost ruptă, iar nunta anulată. Copiii, însă, continuînd să se iubească, prea puţin le-a păsat lor de cearta părintească, îi durea în cot, au băgat actele şi s-au dus la Ofiţerul Stării Civile să facă formalităţile pe ascuns. Numai că, cei doi părinţi au aflat, au venit la sfat, le-au rupt tinerilor actul în bucăţele, le-au aplicat cîteva palme şi sictiruri, după care au început să se ocărască între ei, fiecare promiţîndu-i celuilalt să-l dea în judecată, ceea ce s-a şi întîmplat. Între timp, tinerii ce-au făcut? Băiatul nu i-a zis nimic fetei, s-a dus la el la măcelărie, a luat cuţitul cu care tranşa carnea şi şi l-a înfipt în inimă. Ea, avînd un sumbru presentiment, a fugit să-l caute şi, găsindu-l mort, a înghiţit verde de Paris (avea sticluţa cu ea, în poşetă). Peste trei zile i-au înmormîntat în acelaşi sicriu. O tragedie groaznică.
        — Într-adevăr, am exclamat eu, înmărmurit de uimire şi oroare. Crîncenă chestie.
        Şi, în aceeaşi seară, am scris o povestire cu subiectul respectiv, pe care o prestigioasă revistă semiculturală a şi publicat-o imediat. În zilele următoare am primit mai multe telefoane de felicitare de la cunoscuţi.
        — Dom-le, e autentică? mă întrebau.
        — Da, dom-le, le răspundeăm, autentică sută la sută.
        — Bravo! E grozavă.

        Peste cîteva zile, avocatul pensionar a venit din nou cu un subiect trăznet, tot unicat, tot rupt din viaţă: un tînăr ofiţer de infanterie, venit mai devreme de la manevre, în urma unei sesizări, îşi acuză soţia de infidelitate, aceasta nu are argumente convingătoare întru apărarea sa, drept pentru care el o strînge de gît. Trei sute, plata pe loc. Peste alte cîteva zile, alt subiect: doi fraţi gemeni, marinari, pierduţi unul de altul de cînd erau mici, eşuează fiecare cu vasul lui în Pacific, se salvează pe o insulă pustie, aici îşi dau seama că sînt fraţi, lacrimi de bucurie etc. Două sute cincizeci de lei şi un kil de vin superior. Alt subiect-bombă: un vînzator de Aprozar adună ban cu ban din mica lui lefşoară şi cumpără trei apartamente, pe care le dă ca zestre celor trei fete. Cînd ajunge la bătrîneţe, vrea să tragă la una din fete, ca să aibă adăpost şi îngrijire, dar aceasta nu-l primeşte. „Tată, nu te supăra, dar soţul meu nu suportă persoană străină în casă, el preferă să umble în pielea goală în orice sezon, n-am ce-i face". Se duce la a doua — la fel. „Dragă tată, nu te supăra, dar o am deja pe soacră-mea la mine, mi-e suficient". La a treia — la fel. După care, bătrînul moare, degerat, într-un parc public. Acelaşi preţ.
        Toate subiectele mi s-au potrivit mănuşă, transcriindu-le pe hîrtie cu mare plăcere şi măiestrie artistică. Dar nu mică mi-a fost mirarea citind, apoi, într-o revistă săptămînală specializată în urmărirea vigilentă a activităţii literare, o notă care se intitula: „Un plagiator notoriu" şi în care se demonstra că subiectele ultimelor mele povestiri erau furate, fără ruşine, după unele piese ale cunoscutului dramaturg englez Shakespeare.
        A doua zi, l-am aşteptat pe avocatul pensionar cu un picior de scaun în mînă, hotărît să-i sparg capul.
        — Nenorocitule şi escrocule, am urlat, din scriitor notoriu m-ai făcut plagiator notoriu! Pretindeai că toate cazurile sînt unicate, în timp ce dumneata le furai din Shakespeare! Secătură!
        — Dom-le, mi-a zis el, fii calm. Toate cazurile sînt, realmente, autentice, reale şi unicate. Vino cu mine la tribunal, ca să te convingi. Vino, te rog.
        M-am dus la tribunal, unde ne-a primit chiar grefierul şef. Acesta, binevoitor, mi-a pus în braţe un vraf de dosare pe care le-am răsfoit timp de opt ore. Într-adevăr, cazurile respective figurau acolo, negru pe alb, aşa cum mi le povestise avocatul: şi chestia cu măcelarul şi picoliţa, şi chestia cu infanteristul, şi cea cu fraţii, şi cea cu bătrînul rămas pe drumuri. Furnizorul meu lucrase cinstit, m-a obligat să-i cer scuze pentru insultă. Drept pentru care, venind, seara, spre casă, m-am întrebat, profund nedumerit: e posibil oare, ca şi eu, şi Shakespeare, să avem aceeaşi sursă de inspiraţie?!

(Perpetuum comic ’88, pag. 9)

Vezi toată postarea

Excursie de studii

        „Aşa nu se mai poate! — izbucni în ziua aceea tovarăşul Buturugă — profesorul de limbă română. Tovarăşe director, geaba spun eu că Hogaş s-a născut la Piatra Neamţ, dacă sînt ediţii unde scrie, negru pe alb, Tecuci. Pentru binele copiilor, al nostru, al şcolii în general, vă rog să aprobaţi o excursie de studii pe meleagurile încărcate de legendă ale Moldovei". Aplauzele care au urmat au confirmat propunerea, aşa că tovarăşul Mandache, secretarul, a şi trecut-o la „acţiuni în curs". Urma să se stabilească data excursiei şi aici tovarăşul director a avut un rol hotărîtor.

        „Măi băieţi — ne spunea — ştiţi şi voi, chiar prin toată Moldova nu putem merge, eu zic să ne mulţumim cu nordul Moldovei, că şi acolo slavă... ă... cine vrea să înveţe învaţă! Şi apoi nu uitaţi, Hogaş a bătut toată ţara cu piciorul şi cu Pisicuţa, pe cînd autocarul nostru... De fapt, important nu e unde s-a născut, ci unde a ajuns! Stimaţi colegi, din surse bine informate, aşa cum bine ştiţi şi dumneavoastră, Hogaş a hălăduit şi prin satele maramureşene, unde, absolut sigur, urmele marelui înaintaş s-au păstrat vii şi nealterate... Cît despre data şi durata excursiei... daţi-mi un calendar, da, da, e bine aşa".

        Aplauzele, care l-au urmat pe director pînă în sînul familiei, au încununat totul. Tovarăşa Ely, directoarea noastră, adică soţia tovarăşului director, ne-a temperat entuziasmul cu nişte răcituri şi astfel tovarăşul Mandache a făcut şi lista participanţilor. În unanimitate ne-a înscris pe toţi, dar au fost discuţii aprinse atunci cînd tovarăşul secretar ne-a anunţat că autocarul nu are decît 42 de locuri. Prin tragere la sorţi, tovarăşul Buturugă şi încă doi tovarăşi au cedat locul în favoarea elevilor, care, orişicum, nu vor putea înţelege gestul acesta nobil.

        15 iulie — o dimineaţă însorită de vară, ora 8, în faţa şcolii. Colegii mei, înconjuraţi de membrii familiei, ocupau trotuarul pînă spre nord, aşa că eu cu bunică-mea ne-am aşezat lîngă parcare. Şi am fost inspiraţi, fiindcă nenea Pandele, şoferul nostru, ne-a găsit imediat. Aşa, un pic de busculadă a fost la urcare, dar ulterior, tovarăşul director, care o ţinea în braţe şi după aceea alături pe tovarăşa Ely, ne-a fixat locurile. Toţi am fost foarte mulţumiţi. Şi cînd am pornit, bunica, rămasă singură pe trotuar, ne-a făcut un semn cu mîna. Directorul a luat microfonul în mînă şi l-a ţinut mult aşa, spunîndu-ne diverse lucruri interesante privind peisajul. Doar o dată, cînd intram în Pasul Prislop, soţia i l-a smuls din mînă, nefiind de acord cu expunerea lui privind pădurea de brazi, de pe laterale, care s-a dovedit, atunci cînd a oprit nenea Pandele, o paşnică pădure de molid. Toţi am profitat de acest incident şi copiii, care erau în spate, chiar s-au retras printre molizi, fiindu-le rău. Tovarăşul director, încă neconvins, a tăiat un exemplar falnic din vegetaţia locală, pentru analize ulterioare, dar neîncăpîndu-i în autobuz, l-a abandonat, luîndu-i doar vîrful. Apoi ne-am oprit la Poiana Tătarilor unde tovarăşul director ne-a arătat casa cumnatului dînsului aşezată tocmai pe locul unde odinioară, adică atunci cînd a trecut pe aici, Hogaş a făcut un foc şi şi-a fript nişte slănină. După aceea tovarăşul cumnat, Vasile, ne-a fript nişte purcel şi am păstrat un moment de reculegere gîndindu-ne la slănină. Spre dimineaţă am ajuns la Complexul turistic Borşa, unde Hogaş nu a fost, dar amintirea lui e trează. La barul restaurantului de aici, tovarăşul director a ţinut un toast referitor la netrecerea lui Hogaş pe aici; dar aşa fiind condiţiile pe atunci; ne-a explicat dînsul, nici nu se putea altfel. Apoi am coborît spre Moisei unde ne-a primit un tovarăş profesor de matematică. Tovarăşul ne-a arătat fîntîna de unde, se spune, Hogaş a băut un păhărel cu localnicii; care păhărel a trecut din mînă în mînă, pînă la cei trei copii care l-au spart. La Vişeul de Sus nu ne-am oprit fiind în criză de timp, ba pînă şi tovarăşul director, nesimţindu-se bine, tovarăşa Ely l-a ţinut în braţe pînă la Cimitirul vesel din Săpînţa, unde l-a lăsat. Portarul cimitirului, după ce ne-a dat bilete de intrare, ne-a explicat că Hogaş nu a trecut pe acolo, dar vin foarte mulţi turişti.

        Spre seară ne-am întors la Sighetu Marmaţiei, unde ne-am culcat la un internat. Pedagogul îl cunoştea foarte bine pe Hogaş fiind student la fără frecvenţă, filologie, şi am petrecut o noapte foarte instructivă cu fişele dînsului din clasa a IX-a. Tot Mihai, pedagogul, ne-a dat indicaţii cu privire la ieşirea noastră din municipiu, ajungînd astfel la Deseşti, pe unde, zicea tovarăşul director, Hogaş trebuie că a trecut. Verişoara dînsului, fiind localnică, a confirmat aceasta. Dînsa a şi sculat copiii din autocar arătîndu-le o pană de a lui Hogaş uitată acolo din moşi-strămoşi pe un manuscris galben ca ceara. A treia zi a început un recital de romanţe, verişoara tovarăşului director fiind o solistă vocală în grupul folk comunal. Adulţii, ca şi copiii, au plîns un pic, dar şi-au revenit gîndindu-se la părinţi şi la şcoală.

        Cele cîteva sute de kilometri pînă acasă le-am făcut fără accidente, Pandele fiind tot timpul cu piciorul pe frînă. După ce am explicat copiilor că deja am ajuns, ne-am dus cu toţii pe la casele noastre, Pandele rămînînd să-şi repare maşina...
        Aşa cum spunea tovarăşul director, excursia aceasta a fost o excursie foarte instructivă.

(Perpetuum comic ’88, pag. 9)

Vezi toată postarea