Shakespeare 100%

TEATRU ÎN TEATRU

Cabină de actori. Actriţa, în costumul Desdemonei. Actorul, în cel al lui Othello. Amîndoi, în faţa unor oglinzi, se demachiază, ca după spectacol...

Actorul: Draga mea, pasează-mi, te rog, demachiantul tău...
Actriţa (suspicioasă): Pe unde mi-ai întîrziat, „domnule" Othello?
Actorul: Cînd?
Actriţa: După căderea cortinei...
Actorul: M-a oprit secretarul literar într-o problemă.
Actriţa: De ce te minciuneşti? Ai fost la Elvira, precis!
Actorul: Ce treabă am eu cu Elvira...
Actriţa: Nu-nţeleg ce ai găsit la ea... Frumoasă, nu e... Talent, ce să mai vorbim... Ce te uiţi aşa la mine? Spune că nu-i aşa?
Actorul: Zău, dacă te înţeleg... ce-ţi veni, aşa, deodată?...
Actriţa (cu sughiţuri): Află că pe această fetişcană nu pot s-o sufăr!
Actorul: Draga mea, îţi faci nervi de pomană!
Actriţa: Vrei să spui că n-ai trecut pe la ea?
Actorul: Cînd?!?
Actriţa: Îndată după căderea cortinei...
Actorul: Dacă-i aşa... află că m-a oprit secretarul literar ca să ne facă reproşuri. Avem scăderi în interpretarea noastră... În special, scena revederii din actul I... E sub orice critică — aşa mi-a spus! E şi părerea regizorului!
Actriţa: Chiar aşa? Şi nu te-ai întrebat de ce?
Actorul: De ce?
Actriţa: „Domnul" Othello, în loc s-o privească pe Desdemona, cu ochii inimii, îi zboară mintea, aiurea, la Elvira, netalentata teatrului...
Actorul: Eşti cuprinsă de gelozie şi nu văd de ce?
Actriţa: Ha! Ha! Ha! Eu geloasă! Pe cine? Pe o nesuferită?
Actorul: Nu te supăra, reacţia mea se desfăşoară în raport cu comportamentul partenerei din scenă... Or, tu nu mai eşti Desdemona de la premieră... Ai devenit un sloi de gheaţă...
Actriţa: Bi-ne! Vrei să-ţi dovedesc că n-ai dreptate? Îţi propun să revedem scena, acum, aici, ca să te convingi!
Actorul: De acord! (în rol) Ce faci Desdemona?
Desdemona: Bine, Doamne!
Othello: Dă-mi mîna ta. E-o mînă moale, Doamnă...
Desdemona: Tu poţi pe drept s-o spui
E mîna care inima-mi ţi-a dat-o
Şi-acum, făgăduiala...
(Apare Recuziterul teatrului, în căutarea unui obiect)
Othello (joc): Puicuţă, ce făgăduială?
Desdemona: Pe Cassio l-am chemat, să staţi de vorbă...
Othello: Mă supără un straşnic guturai
Dă-mi rogu-te-o batistă...
Pe aceea ce ţi-am dat-o...
Desdemona: Nu-i la mine!
Othello: Nu?!?
Desdemona: Nu doamne-ntr-adevăr...
Othello: E o greşeală...
Recuziterul: Nu vă supăraţi, unde e?
Actriţa: Ce cauţi?
Recuziterul: Batista!
Actorul: Care batistă?
Recuziterul: Batista Desdemonei... Face parte din recuzita teatrului... Trebuie s-o restitui la magazie...
Actorul: Ai s-o cauţi mai tîrziu. Acum lasă-ne, te rog, se repetă! (în rol) Desdemona, batista scumpă mie, ce ţi-am dat-o, lui Cassio, tu i-ai dăruit-o...
Desdemona: Nu!
Pe sufletu-mi şi viaţa-mi! Fă-l să vie
Şi întreabă-l!
Othello: Ia aminte, suflet dulce...
Să nu spui strîmb, că eşti pe patul morţii...
Recuziterul: Aţi aruncat-o cine ştie pe unde şi tot eu trebuie s-o caut!
Actriţa: Dă-i dragă, batista, şi să ne lase în pace...
Actorul: De unde să-i dau? N-o am la mine!
Actriţa: Normal, batista ar trebui să fie la tine... Eu o pierd, Emilia o găseşte, o dă lui Iago, Iago o pasează lui Cassio iar Cassio ţie... deci batista trebuie să fie la tine...
Actorul: Nu ştiu!
Recuziterul: Seară de seară, batistele teatrului se pierd şi eu trebuie să am grijă de ele... (iese)
Actriţa (bănuitoare): Unde zici că mi-ai fost, după căderea cortinei, domnule Othello?
Actorul: Am stat de vorbă cu secretarul literar...
Actriţa: Mai bine spune drept că te-ai oprit la Elvira... Ai fost la ea în cabină...
Actorul: N-am fost la nici-o Elviră... Crede-mă! Ţi-o jur!
Recuziterul (apare): S-a găsit! în sfîrşit, am găsit batista!
Actorul: Ei, vezi? Şi mai făceai gălăgie...
Actriţa: Unde era?
Recuziterul: În cabină, la duduia Elvira!
Actorul: La cine?
Recuziterul: În cabina duduiei Elvira! Era chiar pe canapea! (iese)
Actriţa (furie): Spune-mi adevărul! Altfel, te sugrum! Cum a ajuns batista în cabina ei?
Actorul: Fii cuminte Desdemona...
Batista scumpă mie, ce ţi-am dat-o
Lui Cassio tu i-ai dăruit-o...
Actriţa: Te-ntreb, Othello, cum a ajuns batista pe canapeaua Elvirei?
Actorul: Omoară-mă, dacă vrei, dar nu ştiu!
Actriţa: Vreau adevărul! Altfel te sugrum!
Actorul (cade în genunchi):
„Pe sufletu-mi şi viaţa... Fă-o să vie
Şi întreab-o"
Actriţa: E prea tîrziu, Othello, e prea tîrziu! Să mori! Nu meriţi îndurare! Să mori! (îl sugrumă)

— cortina —

(Perpetuum comic ’91, pag. 104)

Vezi toată postarea

La aeroport

        La barul aeroportului din B.
        — Tanţa! (persoană subţire, felină, blondă)
        — Manţa! (idem, pe roşcat)
        — Tanţa, scumpo, de cînd nu te-am mai văzut! (sărutări patetice) Ce faci, pleci? Vii?
        — Manţa scumpo, nici nu ştii ce dor mi-a fost de tine... (trei, patru lacrimi) Pleci undeva? Vii de undeva?
        — Da... Mai ţii minte, Tanţa, pe cînd eram noi două la şcoală? (pauză) Da, tocmai acum am sosit... (oftînd) Franţa, Italia, Belgia, Olanda... Sînt frîntă, nu mai pot.
        — Ani de zile am stat în aceeaşi bancă (pauză). Cum a fost, draga mea, spune-mi? Eu plec în Nord: Norvegia, Suedia, Finlanda...
        — Pe astea le-am terminat acum doi ani! (gest indiferent) Apropo, dar cu ce ocazie?
        — O, soţul meu este inginer-şef, la o mare întreprindere! Pleacă într-un schimb de experienţă. Şi cum n-am vrut să-l las singur... (alt ton) Dar tu?
        — O, soţul meu este sportiv de performanţă. Marcel, tu! Nu se poate să nu fi auzit de el. Handbal, dragă! Toată ziua bat drumurile prin lume. A început să-mi fie lehamite! În deplasarea asta mi-am rupt trei perechi de pantofi!
        — Ţie-ţi dă mîna să vorbeşti, dar eu de-abia m-am măritat. A fost frumos, zici?
        — Nu cine ştie ce. Peste tot muzee, castele... De cîteva ori, de plictiseală, era să mă arunc în aia... Cum naiba îi zice rîului care trece prin Paris? Vistula, tu?
        — Ah, Manţo, proastă mai eşti! Vistula e in Suedia... Ebru! Sau Tibru! Una din astea două curge prin Paris. Apropo, tu ai fost la Luvru?
        — Nu. Că tocmai era închis. Preluau marfă... Dar am găsit alături nişte bluziţe, să înnebuneşti nu alta! Ei, dar Roma, să vezi tu Tanţo, Roma! Acolo mătăsuri! De Bruxelles ce să mal zic!
        — Fericito! Apropo, am auzit că în Norvegia, sau poate în Suedia, nu mai ştiu, există... fiorduri. Ce sînt alea, dragă?
        — Nici atîta nu ştii, dragă? Se vede că nu eşti umblată! E aşa, cum să-ţi spun, nişte blănuri polare. Cu garnituri negre...
        — Da? Atunci o să-mi cumpăr o duzină. Ce bine-mi pare că te-am întîlnit! (privindu-şi ceasul) E tirziu, trebuie să plec. Pa, Manţi, şi să ne vedem cu bine. Apropo, ce ţi-a luat bărbatu’ tău de sărbători?
        — O, soţul meu mi-a cumpărat un Fiat 127 sport! Roşu! E o nebunie, nu alta! Dar ai tău?
        — O, mie soţul meu mi-a cumpărat un Ţuculescu. Nu e cine ştie ce, dar totuşi...
        — Tot cu patru uşi, dragă?

(Perpetuum comic ’91, pag. 36)

Vezi toată postarea

Vulpea păcălită

O vulpe nu ştiu unde-a auzit 
Povestea cu ţăranul păcălit. 
Drept care, stînd 
Şi meditînd,
Conchise logic şi firesc 
Că multe se cam potrivesc. 
„Hm... e o baltă pe aici 
Cu peşte mult... şi mari şi mici... 
Nişte ţărani îi pescuiesc. 
Ce-ar fi să-ncerc, poate-i prostesc!" 
Deci, într-o zi, pe înserat, 
Se prefăcu c-a decedat 
Exact în drum, 
Dar nu ştiu cum 
Ţăranul căruţaş, văzînd 
Vulpoiul mort în praf zăcînd, 
Stătu în loc
Zîmbind în barbă echivoc. 
Căci, vezi, şi-a amintit şi el 
De o poveste cam la fel. 
Dorind la basmul învechit 
Un alt final, mai inedit, 
Îi trase bietului vulpoi, 
Ce sta ca mortu-n păpuşoi, 
Un par de îl făcu grămadă... 
        P.S.
Şi vulpea a ajuns... mesadă.

(Perpetuum comic ’89, pag. 149)

Vezi toată postarea

Opt puncte nevralgice în pierderea unei prietenii

        Cum în ultimele două luni jumătate, stătusem numai la ţară, habar n-aveam de mişcarea oraşului; aşa încît nu mai ştiam care şi cu cine se mai vede, cine mai bîrfeşte, care s-a mai căsătorit, cine a mai divorţat, care s-a mai sinucis din dragoste, la cinzeci şi cinci de ani (vîrstă la care te mai crede lumea) în concluzie, nu ştiam nimic nici de prietena mea Ioana aşa că a doua zi, de cum am pus piciorul în Bucureşti, i-am dat un telefon.
         „Aaa! Bine-ai venit ţuţulică, ţărănele"... Bine te-am găsit!". „Dai şi tu pe la mine?" „Într-o oră sînt cu degetul pe butonul soneriei." „Pa, pa, te ţuculizez şi te aştept!"
        Dar ora s-a dilatat ai dracului; în drum spre Ioana, întîmplarea a făcut să-mi iasă-n cale prăpăstioasa noastră colegă T. un fel de Casandră, în stare să-ţi istorisească, într-un ceas, atîtea nenorociri că nu i s-ar putea întîmplă cuiva într-o viaţă.
        — Va să zică te duci la Ioana? Să nu te miri de ce-o să găseşti acolo...
        — Ce-o să găsesc?
        — O catastrofă, dragă... o ca-tas-tro-fă!
        — Au! Şi mă rog, în ce constă catastrofa?
        — Ţine-te bine, să nu cazi!... S-a căsă-torit!
        — Foarte bine. Era şi timpul să se-adune lîngă cineva.
        — Auzi! Auzi ce superficial le iau unii pe toate?!
        — Mă rog, la revedere.
        — Stai, dragă... Dac-am început, lasă-mă să termin, ce vrei să mă-năbuşi?
        — O să constat şi singur...
        — Nu, nu, că s-ar putea, cum eşti tu sentimental, să nu vezi ce trebuie, şi m-a apucat de-un nasture de la vesta de lînă, ţinîndu-mă pe loc — că eu înţeleg, dragă, să te legi la cap, dacă n-ai nici-o ieşire, c-un ins, acolo, să aibă cine-ţi bate-n uşă, la vreme de ger cîinos, cînd orişicui, i-i frig singură, dar să-l iei şi c-un copil? Un pisoi, un căţel, se mulţumeşte cu ce-i arunci... dar un copil? De cum se scoală şi pînă adoarme, şi chiar şi-atunci, îi eşti slugă; ta-so, tot aşa, cămaşă curată, pantaloni la dungă, întinde-i masa, pregăteşte-i (era să zic baia, dar nu se prea spală) şpriţul; asta cînd i-acasă, că zice Ioana, că-i pictor, ori sculptor-grafician, mă rog, ceva artist plastic, acolo, nu mă pricep, dar ce se ştie precis, e că-n fiecare duminică e la curse de cai, la Ploieşti, iar în restul săptămînii, la atelier, uneori chiar şi doarme pe-acolo, e mai mult lipsă la apelul căsniciei, încît ai zice că Ioana s-a căsătorit cu ăla micu, de cinci ani, vai de capul ei! Deşi cred că nu-i măritată, măritată, cu plasticul ăla slinos şi cu barbă, dar dacă s-a mutat cu copilul şi tot bagajul la ea, vreau să zic c-o servietă, se cheamă că-s soţ şi soţie, nu? Ce mai? s-a nenorocit! Să te-nhami la o asemenea cotigă a vieţii, tu care-ai ignorat pînă acum orice menaj... Că vorba aia, unde făcea pisica, ştergeai, dai acolo c-un şprei, blidul din care-a lins căţelul, îl băgai sub duş, pentru albituri există „nufăr", acu, să faci atîtea treburi că nici nu poţi să dovedeşti să le numeri, în loc să participi şi tu la un pahar de aprecieri colegiale, la o canastă, la o mică bîrfă, te-nhami la gospodărie, care şi-aşa n-ai ştiut niciodată s-o faci. Că dacă te-ntreb, ce mîncări ştii să găteşti, îţi mai rămîn degete la o mînă, după ce le numeri! Şi-acum să fii nevoit să hrăneşti şi să-ngrijeşti un copil şi-un bărbat! Şi-al naibii, plasticul ăla răpănos, c-am uitat să-ţi spun, nu vrea cu nici-un chip să dea copilul fostei soţii, mama bună a copilului, deşi aia umblă, se zbate ca o leoaică, să i-l ia. Îl ţine lîngă el, îl poartă prin crîşme, să stîrnească milă, aşa se zice. Păi, da, îi dă mîna, că-l ştie în mîini de femeie, chiar dacă el nu-l vede cu săptămînile... Aşa că de-aceea zic eu... Că te-ntrebi, cum o să-i mai rămînă timp de spectacole, repetiţii, deplasări.
        — Hoo!
        — Gata, gata!... Înainte să plece, şi-a apropiat buzele de urechea mea dreaptă.
        — Să nu cumva, să spui cuiva, că ţi-am spus eu ceva...
        — Secretul, asigurat!
        Dar abia aşteptam s-o întîlnesc pe Ioana, mama răniţilor, ale cărei intenţii bune, puteau salva rănile, dacă nu ale unui oraş, cel puţin ale unei străzi, să-i spun ce se vorbeşte despre ea.
        Ajung. Sun. Din casă se aude ham, ham, nu mi se pare lătrat de cîine, apoi se deschide uşa. Mă uit să văd pe cineva, la înălţimea normală, cînd aud de undeva de jos: „Un nene, bre!"
        Vorbise un puşti cam de cinci ani, rumen, mozolit pe la gură, c-o claie-n cap, se poate spune, neţesălată de la naştere. În fine, apare şi prietena mea, Ioana, din bucătărie, c-o lingură de lemn unsă de maioneză („oho! a ajuns la subtilităţi culinare!") „Bine-ai venit, ţuţulică, ţărănele, pe unde dracu ai umblat atîta timp, că nu mai dă omul de tine?". „Nu ştii, albinele mele, cele cîteva brazde de zarzavat, căsuţa mi-au răpit toată vara". „Şi cum de-ai întîrziat în halul ăsta?" „M-am întîlnit cu colega noastră, T." „Au! înseamnă că m-a veştejit gospodăreşte... A vomat tot din ea?". „Nu, nu chiar tot"... Îţi fac cunoştinţă cu fiul meu, se numeşte Nuţă. Hai, Nuţă, fă compliment lui nenea şi spune cum te cheamă". „Nuţă", răspunde c-un glas parcă făcut pe naţionale fără filtru. „Îmi pare bine", îi răspund şi-i mîngîi părul cu palma. Spre regretul meu însă, nu-mi spun numele, ceea ce-l face, firesc, pe Nuţă, să-ntrebe: „Da pe tine cum te cheamă, mă, boule?" întreabă însă cu atîta haz, încît nu-i de mirare că trezeşte rîsul spontan al Ioanei. „Hă, hă!... ce degajat ţi-a zis-o! Se poate, mamă?". „Păi nici atîta nu ştie, să-şi spună numele, tîmpitu?"... Nu ştiu ce să fac... să rîd, să-i frec, discret, bărbia între degete pînă-l aud chiţcăind? Mă scoate din încurcătură Ioana. „Du-te, mamă, şi te joacă. Stai! Ia lingura asta şi pune-o acolo, în bucătărie, în castronul ăla"... Nuţă iese. Aud ceva ca un bombardament... Se joacă cu mingea de fotbal, o izbeşte de-un perete, mingea sare, iar o izbeşte... Lasă-l să-şi vadă de-ale lui. În educaţie nu trebuie intervenit prea mult, pentru că orice copil are personalitatea lui!" („Oho! Avem şi principii!") Apoi am văzut-o umflîndu-şi nările. „Prima dată cînd o întîlnesc pe T. fir-ar a dracului de spălăcită, îi dau două perechi de palme, de-i mut gura aia spurcată din loc". „Aa... să ştii că nu te-a bîrfit, ca să zici că... Doar te-a compătimit, că ţi-e greu cu două suflete-n plus... Aşa că nu"... „Daaa? înseamnă că... Da, aici are dreptate, dacă are, are! Mi-e foarte greu, ţărane, şi abia am început stagiunea, tu ai avut noroc că n-ai avut repetiţii, dar eu, vai de capul meu, nu ştiu cum să mă mai împart"... „Asta zicea şi T.". „Fată bună, T. Degeaba zic unii că-i limbută, că-i flecară, e un suflet bun, de femeie, de mamă, care numai o mamă poate să-nţeleagă altă mamă... Aşa că bine c-ai discutat cu ea, pentru că uite ce vreau să te rog, ţuţulică, ţărănele. Poate pe acolo, pe la tine, pe la ţara aia, găseşti vreo fată, să vină să stea aici la noi. Spaţiu ar fi, mă rog, un colţ acolo în cameră cu Nuţă ar avea, mîncare la fel, îi dau şi bani, să vină să aibă grijă de ăsta micu, să-l ducă la grădiniţă, să-l aducă şi, cît nu sîntem noi acasă, să se joace cu el, atît!". Gîndul meu învăluie satul unde am casa. „La ce te gîndeşti ţărane?" „La o fată care-ar putea"... Dar nu mai continui. Nuţă vine cu-o foarfecă în mîini şi c-o faţă de masă, de unde decupase, artistic, cîteva desene. Pac-pac-pac! „Nenorocitule, derbedeule, asta-i faţă de masa din Franţa!". „Au! Au! Tîmpito, lasă că te spun eu tatii!" Şi Nuţă fuge în bucătărie. „Copil, ce să-i faci?". „Cred c-am găsit, îi spun în cele din urmă, numai să vedem dacă... E una de vreo 17-18 ani, cred că"... Între timp însă Ioana mă părăsise. În fine, o văd intrînd, încîntată. „E, cum să nu-l mănînci, cînd vezi cîtă imaginaţie, cîtă năstruşnicie e în el... Ia vino să vezi!". În bucătărie, Nuţă pictase pe-un perete, cu maioneză, un peisaj, cu casă, cu soare, cu fîntînă. „Mînca-l-ar mama, să-l mănînce, pe el"... Şi atunci, se auzi uşa şi-nlăuntru intră un ins de cîteva ori mai slinos şi mai răpănos decît îl descrisese T. Ioana ne făcu cunoştinţă. „El e... iar el, ţăranul, colegul, prietenul meu de care ţi-am spus"... N-a catadicsit să întindă mîna, în schimb, ochii păreau două aruncătoare de mine.
        — Aia a mai fost pe-aici? l-am auzit, morocănos, într-un aparteu vizibil, fără jenă... Ai grijă, ochii şi copilul, că dacă-l fură, nu mă mai vezi nici pe mine! Şi-acu te-anunţ că sînt grăbit. Fă-te cu ceva piştari.
        M-am făcut că privesc la un tablou.
        — Numai o sută? l-am auzit mîrîind printre dinţi. Fă-te măcar cu încă două că am de luat nişte materiale. Aşa! Te pup (apoi întors spre mine): Cînd mai vrei să dai pe-aici, te-anunţi, că de aia s-a inventat telefonul, şi dacă sînt acasă, şi mai ales dispus să te primesc...
        Şi ieşi!
        În clipa aceea aveam în minte, exact, chipul fetei pe care urma s-o aduc să vadă de copil... Bucureştii îi vedea pentru prima oară. Am adus-o, i-am lăsat-o Ioanei, fără să intru în casă, deşi artistul lipsea, şi-am plecat.
        Pentru că mai bine de-o lună n-am avut repetiţii, nici spectacole, în plus filmam în provincie, n-am mai dat pe la teatru de cît de două-trei ori, dar n-am întîlnit-o pe Ioana.
        Într-o dimineaţă telefonul a sunat atît de insistent, încît m-a scos din baie, ud.
        — Vino urgent aici, ţărane, dar cu maşina! Urgent!
        — S-a întîmplat ceva?!
        — Nu întreba, vino urgent!
        În apartamentul Ioanei era o linişte nefirească, periculoasă, ameninţătoare.
        — Stai jos, ţărane, mi-a poruncit fără să mă privească, plasticul nu-i acasă şi nici n-o s-apară!
        Scîncea, ori mi se părea mie?
        — Nu ştiu dac-ai făcut-o dinadins, ori aşa a picat banul, mă refer la podoaba pe care mi-ai adus-o... („Aşa, să te mai străduieşti, să faci bine!)") Nu mormăi acolo, cînd vorbesc eu. Stai şi ascultă! Mai întîi mi-ai adus-o cu unghiile de la mîini date cu ojă! Unde ţi-au fost ochii, ţărane?
        — Păi, ce, i le-am făcut...
        — Taci! Ei, a doua zi şi le-a făcut şi la picioare! Doi... Mi-a scotocit prin şifonier şi mi-a luat cel mai bun capot, capot de mătase naturală, pe care-l purta încheiat doar la doi nasturi de la mijloc, iar pe dedesupt, goală complet! Trei: bărbată-miu dispare dimineaţa şi se întoarce după ce plec. Patru: într-o dimineaţă am îndrăznit s-o dau jos din pat. Mi-a zis, întinzîndu-se, că se scoală cînd s-o trezi Nuţă, că doar n-a venit să fie servitoarea mea..." Şi-a-ncheiat: „Eee... asta-i bună!". Cinci: într-o seară am muiat nişte rufe-n baie, iar a doua zi cînd m-am întors la prînz de la repetiţie, m-a întrebat cînd am de gînd să le spăl, „că putrezesc, dracului, acolo, şi n-am putut să-mi iau nici baia, azi!" După care a adăugat că ar cam trebui să-nvăţ să fac mîncăruri mai variate, că ea nu poate mînca mereu tot aia şi aia... Şase: Cînd apare vreun musafir, îl pofteşte să ia loc, s-aşează şi ea, îşi întinde picioarele, altfel lungi şi frumoase, lasă să-i alunece puţin capotul de pe genunchi şi dacă musafirul se foieşte, îl linişteşte „un moment, că imediat ne aduce tanti cafelele", pentru că mai nou, se dă drept nepoata mea. Şapte: M-a făcut de rîs în faţa întregului bloc! Tocmai mîncasem împreună nişte portocale, după care emancipata s-a apucat de-a aruncat cojile pe geam, în mijlocul trotuarului, împreună c-un fluturaş, care-mi înlocuia provizoriu, (mă rog, de cîţiva ani) patru dinţi din faţă. Panicată, s-a dus să-l caute. Scormonind prin cojile de portocale şi nişte gunoi mai vechi, aruncat tot de ea, n-a observat că tot muieretul blocului e-n geamuri, aşa că a răcnit, s-o aud eu de la ultimul etaj: „Nu vă găsesc dinţii, doamnă, fir-ar al dracului de dinţi, care-n loc să-i ţineţi în gură, îi amestecaţi prin gunoaie"... Tăcere, după care una surdă a întrebat: „Ce caută?" şi mueretul, în cor: „Dinţii, dinţii artistei!" După care geamurile blocului au început să dîrdîie de rîs, iar eu de plîns! Şi în sfîrşit, opt, totul a atins limita de sus cînd, venind acasă, fecioară mi-a spus că soţul meu, artistul (vorba vine... eu l-am avansat artist, pentru opinia publică care ştii cum e opinia publică, adică bîrfa...) îi face portretul, în dormitor, pe-un carton. „Ştiţi, nu goală, goală, doamnă, numai pînă la brîu, adică de la brîu în sus, şi asta în timpul liber, să nu credeţi dumneavoastră că... c-a zis că nudul, ce-i aia nud? abia de-aici încolo urmează, că zice că nimeni nu are ce am eu pentru nud!... „Mama ta de putoare!" Aşa că ţărane, i-am dat „nepoatei" patru ore libere, să se plimbe, i-am telefonat mamei lui Nuţă, ne-am înţeles să i-l aduc într-un loc, i l-am dat în primire, m-am dus la teatru, l-am luat pe Postolache, maşinistul ăla, fost boxer, şi-am venit acasă cu el, să-mi aştept soţul. N-a întîrziat mult, întrucît îl chema „arta nudului"... Întîi i-am explicat ce-i cu copilul... Cînd i-am spus să părăsească, pentru totdeauna apartamentul, cu tot cu servieta de bagaje, (Postolache nefiind la vedere) a muşcat dintr-o înjurătură şi-a ridicat un pumn în aer, gata să-l prăvale... dar pumnul a nimerit în laba, cît un capac de closet, a lui Postolache.
        Şi-acum, ţuţulică, ţărănele, a mai spus prietena mea prelingîndu-se printre uşi şi trăgînd „modelul" de-o mînă, şi-acum, c-am învăţat să fac singură menajul, ia-ţi podoaba, fă-i pantofii, fă-i portretul, fă-i unghiile, fă ce ştii cu ea, nu de alta, dar mîine-poimîine, îi aduc cafeaua la pat, iar dac-o găsesc alături de unul care-mi face curte, o să fiu obligată să le zic, pardon! Iar pentru „serviciul" făcut, tu, ţărane, cînd mai vrei să dai pe-aici, te-anunţi, că de aia s-a inventat telefonul, şi dacă sînt acasă... şi mai ales, dispusă să te primesc...

(Perpetuum comic ’89, pag. 196)

Vezi toată postarea

Paşitonu...

        Costică Paşitonu e chelner. În fiecare noapte ajunge acasă după ora zero cu FIAT-ul lui 850. Frînează în faţa blocului şi capul îi cade pe clacson preţ de cinci-zece minute, tu, tuuul... apoi se trezeşte pentru cîteva clipe şi bolboroseşte ceva încercînd să deschidă portiera pe undeva prin parbriz. Cade iar cu fruntea pe clacsonul care sună, sună pînă cînd doamna Paşitonu aude, se scoală - A venit Costică! — şi coboară în robe de chambre înflorată ca să-l care pînă sus. Cum liftul e mai tot timpul în revizie, Costică Paşitonu bocăne şi înjură împleticindu-se pe scări pînă la etajul şase. Odată intrat în casă, începe să se certe cu nevasta a cărei voce stridentă se derulează rapid ca banda de magnetofon cînd greşeşti viteza. Uneori, Costică o bate, o ia de păr şi o scoate pe balcon în pielea goală. Acolo, dumneaei strigă tare s-o audă toată lumea (cu voluptatea livrescă a Ziţei din momentul conflictului cu Ţîrcădău):
        — Săriiiţi, mă omoară beţivu’, mă taie, săriţi!... ş.c.l., ş.c.l...
        Costică o arde metodic, dar fără să-i lase urme (Marioara Paşitonu e subţirică şi destul de picantă). În acelaşi timp, cei trei copii urlă.
        Pînă acum, toate intervenţiile Comitetului de bloc s-au soldat cu eşecuri. Ziua, Costică Paşitonu întîmpină reclamaţiile zîmbitor, politicos:
        — Nu înţeleg, despre ce scandal e vorba?
        Marioara adaugă privindu-l cumva de jos în sus:
        — Noi? Noi nu ne certăm niciodată. Cine v-a spus?... Astea sînt minciuni.
        Pe sub familia Paşitonu trăieşte familia profesorului Storin, de circa cincizeci de ani, o figură blajină cu multe dioptrii. Pe domnul Storin îl cheamă Aurelian, iar Costică (abia se mutaseră şi unii şi alţii în blocul nou, cu cincisprezece ani în urmă) îi zicea Aurică... bă, Aurică, pînă cînd acesta i-a atras atenţia foarte răspicat că nu-i permite să-i spună altfel decît domnul profesor Storin, sau domnul Storin, ori tovarăşul Storin, mă rog, dar în nici un caz pe numele mic. „Zăău!?" a zis Costică vexat de tonul ritos al vecinului şi de-atunci nu i-a mai dat nici măcar bună ziua.
        Costică, e bine să ştim acest lucru, se enervează întotdeauna teribil cînd aude cuvîntul profesor pentru că-şi aduce aminte automat cum învăţătorul lui îl întreba într-a patra primară:
        — Trei ori cinci?
        Şi el repede:
        — Douăşcinci...
        Şi ăla:
        — Întinde palma, boule!... şi... jart, jart cu nuiaua...
        De obicei, scos din sărite de tămbălăul de deasupra şi blestemînd existenţa asta alveolară la care te obligă civilizaţia, pasămite, domnul Storin se ridică de lîngă Agatha şi urcă fioros pînă la uşa lui Paşitonu. Sună insistent. Zgomotele încetează o clipă şi Marioara întreabă cu voce smiorcăită:
        — Cine e?
        — Sînt eu, Storin, de la cinci, vă rog să deschideţi!
        — Nu e nimeni acasă, ce vii şi suni la ora asta? zice Costică împingînd-o violent pe Marioara şi se iveşte în prag, în toată alcătuirea lui ciolănoasă. (E mai înalt cu un cap decît Aurelian).
        — Domnu’ Paşitonu, te rog foarte mult să încetezi...
        — Tovarăşu’, îl opreşte Costică sughiţînd, cetăţene!
        — ...să termini odată cu gălăgia asta nocturnă infernală! Eu şi cu soţia mea nu ne-am mai odihnit ca lumea de nu mai ştiu cînd, te rog foarte mult!
        — Oţule, face cu ochiul Costică, tu n-o laşi să doarmă! şi îi dă un pumn complice în piept.
        — Domnule! strigă Storin. Nu-ţi permit!
        — „Tovarăşe", îl corectează Paşitonu cu arătătorul ridicat didactic şi cu ochii aburiţi, „cetăţene!"...
        — Nu-ţi dau voie, gîfîie Storin, să nu fii grobian că să stii că discutăm altfel...
        — Băă, se burzuluieşte Paşitonu luîndu-l de piept şi săltîndu-l din călcîie (cuvîntul necunoscut îi răscolise vechea traumă!), să nu mă superi, auzi, că io odată întorc foaia, să ştii!
        — Ia mîna de pe mine, bădăranule! se zbate Aurelian.
        Pe palier au apărut deja cîteva capete zburlite, indignate, care întreabă cu ochii cîrpiţi de somn: Ce e, dom’ne, ce e? Ce-i cu gălăgia asta? Domnu’ Paşitonu, domnu’ Storin, să poate? E trei noaptea, domne!...
        — Cîte costume de haine ai tu, bă, ia spune?
        — Două, beţivanule! urlă scos din minţi domnul Storin. Două, analfabetule!!
        — Păi vezi?... Şi mai vorbeşti şi urît că d-aia înjură fi-miu ca un tractorist... că v-aude la şcoală... vezi? Io am şase şi patru nici nu le-am îmbrăcat pîn-acuma, dacă vrei să ştii... da’ îţi dau, bă Aurică, şi ţie unu’... Îţi schimb şi tapetul... ţi-l fac cu bălceşti... da’ mîine, acu’ du-te, haide, valea!... Mă deranjezi în confortul meu conjugal la ora asta? Vrei să-mi sperii copiii? Să iasă lumea?... Îţi place scandalu’, asta e!
        Chelnerul se întoarce cu spatele şi îi trînteşte uşa în nas din turnantă.
        De trei ori mai furios ca la început, domnul Storin coboară spre apartamentul personal.
        — Aurel, spune soţia îngrijorată, de ce faci aşa? De ce trînteşti? O să cadă tot varul.
        — Vrei să zici... tapetul... Ce vrei cucoană? Ce vrei? Ce mă pisezi la cap?
        — Aurel! exclamă şocată Agatha.
        — „Aurel", se piţigăie domnul Storin. Lasă-mă-n pace, n-auzi?
        — Ce s-a întîmplat acolo sus? Iar te-ai certat cu ăla? Ăsta nu e un motiv să fii mojic, să ştii.
        Începe să plîngă. Agatha e mălăiaţă şi pufoasă ca o jimblă.
        — Ai că e tare, face Aurelian perplex... Ce-ai, femeie, ce te-a apucat?
        — ...!!!
        — Ştii tu de cînd avem lustra asta, asta din sufragerie?
        — Poftim!? spune Agatha.
        — De cînd ne-am căsătorit. Ştii cît e de atunci? Nu mai boci că m-apucă toţi dracii!... Să-ţi spun eu: sînt douăzeci şi cinci de ani, bob numărat, două decenii şi jumătate... un sfert de secol, cucoană, îţi dai seama!?... UN SFERT DE SECOL!...
        — Aurel, te rog, ce strigi aşa... nu suport... te rog...
        — OOOF! Gata, las-o baltă, se moaie domnul Storin, hai să bem ceva, nişte coniac ar fi bun.
        — La ora asta? Ce-ţi veni?
        — Lasă, bătrînico, zice consolator domnul Storin (deşi Agatha n-are cincizeci de ani!), şi o bate pe umărul grăsuliu, lasă. Adă două pahare şi... dă-o-n paşitonu mă-sii de viaţă!
        — Aurel, Aurel, şopteşte doamna Storin uscîndu-şi ochii roşii de plîns cu o batistă albă cu monogramă în timp ce scoate două pahare din bufet, ce-o fi cu tine?... Tu care nu vorbeai urît niciodată... de ce?

(Perpetuum comic ’89, pag. 152)

Vezi toată postarea

Cînd ţi se aprinde beculeţul

        Istoria asta s-a petrecut acum vreo 30—35 de ani. În instituţia la care lucram pe atunci, se afla unul Mandache, un zgîrciob şi un afurisit fără pereche. În plus „amicul" ne pîra şefilor cu tot felul de nimicuri aşa că ne devenise tuturor nesuferit şi, în compensaţie, ne străduiam care mai de care să-i facem viaţa cît mai tihnită.
        Biroul în care lucram avea pereţii jur-împrejur căptuşiţi cu o impunătoare bibliotecă şi conducerea luase hotărîrea să o mute la un alt etaj, lucru de care noi nu aveam ştiinţă.
        Povestea cu mutatul s-a petrecut într-o după amiază cînd mă aflam singur la birou. Lucrarea executîndu-se în mare grabă, s-au spart cîteva geamuri de la bibliotecă şi i s-au stricat vreo două uşi glisante.

        A doua zi, cînd am ajuns la serviciu, l-am găsit pe Mandache fierbînd. Nu-i convenea faptul că dispăruseră cărţile, mai ales că pusese şi el ochii pe cîteva.
        — Cine a comis vandalismul ăsta?...
        Pe loc mi s-a aprins un beculeţ şi m-am hotărît să-i joc un renghi, drept pedeapsă pentru toate cîte le suferisem pînă atunci din partea lui.
        — Cum nu ştii?... A venit ieri după amiază Vasile (un alt coleg) cu camionul, a încărcat cărţile şi a dispărut.
        Atît i-a trebuit hapsînului. A început să fiarbă tot mai tare şi, pe măsură ce timpul trecea, se monta din ce în ce mai aprig.
        După vreun sfert de ceas îşi făcu apariţia şeful de birou cu încă vreo doi-trei colegi care pe loc îşi dădură seama de situaţie, aşa că intrară în joc. Şeful, în dorinţa de a-i mai „îndulci" frămîntarea lui Mandache, cît şi pentru a afla ce gîndeşte despre prietenul şi colegul său Vasile, ne spuse:
        — Scoateţi cîte o foaie de hîrtie şi scrieţi ce ştiţi fiecare despre acest caz!
        Noi ne-am aplecat asupra hîrtiilor făcîndu-ne că scriem, ţinîndu-ne cu mare greutate să nu pufnim în rîs. Numai Mandache transpira şi scria vărsîndu-şi veninul de zor: „Îl cunosc pe Vasile de mic copil cînd se ţinea numai de găinării. Cu furtul şi escrocheria s-a ocupat şi mai tîrziu dar, pentru că am fost bun prieten cu tatăl său, n-am vrut să-l reclam pînă acum. Dar s-a terminat. Fapta de acum a pus capac la toate. Îl condamn cu tărie şi cer să fie tras pe roată, etc, etc..."

        Tocmai atunci l-am văzut prin geamul ce da spre stradă pe Vasile. Venea vesel spre serviciu. Am ieşit ca fulgerul să pun lucrurile la punct. După ce i-am spus despre ce-i vorba şi i-am „aranjat" ţinuta, l-am rugat pe un prieten de la serviciul personal, povestindu-i şi lui întreaga tărăşenie, să-l aducă, îmbrîncindu-l, peste cîteva clipe în birou.
        M-am întors tocmai la vreme ca să aud pe şef citind declaraţia lui Mandache, timp în care ceilalţi sughiţau de atîta rîs.
        Împins din spate şi-a făcut apariţia Vasile cu însoţitorul său. Mandache a căscat ochii cît cepele şi a început să răcnească. Pe Vasile îl sufoca rîsul şi, ca să nu se observe, a pus capul pe birou, hohotind. Mandache se monta şi mai rău.
        — Hoţule, tîlharule!... degeaba plîngi, puşcăria te mănîncă!...
        Vasile hohotea cu sughiţuri de se cutremura biroul. Noi rîdeam cu lacrimi. Numai Mandache nu observa nimic şi, cu ochii ieşiţi din orbite, striga ca un apucat. În toiul vacarmului se auzi glasul şefului:
        — Spune tu, Vasile, cum s-a întîmplat?...
        La care Vasile, sufocîndu-se total dar neridicînd capul de pe masă, răspunse:
        — Mandache m-a învăţat!
        Numai intervenţia energică a întregului colectiv l-a scăpat cu viaţă de mînia lui Mandache.

(Perpetuum comic ’88, pag. 182)

Vezi toată postarea

Ţigările directorului

— TEMĂ ŞI VARIAŢIUNI —

Varianta I. Realistă.

        — Am înţeles, tovarăşe director. Să trăiţi! Le aduc imediat. Tot „Snagov"? Vai, lăsaţi! Se poate? Am eu bani. Să trăiţi!

Varianta a II-a. Ştiinţifico-fantastică.

        — Un pachet de ţigări? Presupun că e o confuzie, tovarăşe director. Eu sînt Ionescu, tehnician doi; femeia de serviciu trebuie să fie afară, pe sală. Deşi, şi ea e angajata întreprinderii, nu a dv. personal. Mă rog, accept scuzele. Nu trebuie să insistaţi, putem considera incidentul închis.

Varianta a III-a. Eroică.

        — Nu, dom’le, nu aşa se poartă un director adevărat! Dumneata ai uitat că angajaţii nu sînt servitorii dumitale! Întreprinderea asta e feuda dumitale? Ţi-au lăsat-o babacii moştenire? Dumneata ţi-ai luat-o în cap, dom’le! Ai întrecut orice măsură.
        Bine ţi-au făcut că te-au dat afară!

OLIVIA PINTILIE

(Perpetuum comic ’88, pag. 116)

Vezi toată postarea