Control în piaţa de miercuri

— fragment din romanul «ACVARIUL SPART»

        Cu microfonul în mînă, Ginel Burduşan arăta falnic, „ca un reporter", se exprimase Prepeliţă, care, după ce probase instalaţia de sonorizare hăulind de cîteva ori „ca pe Jii", băgînd spaima în producători şi cumpărători, deopotrivă, trăsese rapid cîteva pahare de Sîmbureşti, ca să nu rămînă în pagubă. Se apropiară în grup de o tarabă unde un moş cu pălărie neagră şi ochelari de soare polonezi, cu ramele rotunde, vindea roşii. Burduşan, fără să ţină seama de cele şapte-opt persoane care aşteptau în linişte la rînd se băgă în faţă şi-i înfipse moşului microfonul sub nas:
        — Cu cît dai roşiile, tătucă?
        — Cu zece, să-ţi trăiască viaţa! Că uite ce frumoase e! Una şi una!
        — Da’ pe mercurial cît scrie?
        — Cît scrie, cît nu scrie eu aşa vînd! Nu bag mîna’n pozonaru nimănui. Iei? Bine! Nu? Să fii sănătos!
        Megafoanele din piaţă bubuiau. Moşul, naiv, dar şi cam surd, nu prea îşi dădea seama ce se întîmplă. Ginel îi dădu microfonul lui Tănase Pistol care citi cu voce tunătoare de pe o fiţuică:
        — Foaie verde de podbal/ Noi avem mercurial!
        Titi Bleandă preluă microfonul şi continuă, cu un glas piţigăiat dar ferm:
        — Tovarăşi ce cumpăraţi/ Nu vă lăsaţi speculaţi/ Pe producători înfieraţi!
        Urmă Prepeliţă care, pentru o clipă, uită că e „în emisie" şi trase un „Să moară mama, parcă ar fi teatru la microfon!", care răsună în toată piaţa, dar înghiontit de şeful direct îşi reveni şi urlă cît îl ţineau bojocii:
        — Leliţă cu păru’ creţ/ Nu mai da cu suprapreţ!
        Între timp, lumea se adunase în jurul lor. Jean Amiraian, care trebuia să spună „Aceste frumoase versuri aparţin distinsei noastre poete Ionela Raflan", se înecă iar moşul întoarse tasul şi strigă hotărît:
        — Nu mai vînd. Am închis.
        Ginel Burduşan se înroşi tot.
        — Ce-ai închis, mă? Unde crezi că te afli?
        Cei din jur începură să dea semne de nerăbdare:
        — Băi, tovarăşe, v-aţi făcut numărul, acum lăsaţi omul să vîndă. Avem şi noi treabă.
        — Dumneata încurajezi specula!
        — Nu tovarăşe, mie-mi plac roşiile.
        Un hohot de rîs, amplificat de megafoane, îl acoperi pe Burduşan care striga că el nu glumeşte. Tănase Pistol scoase chitanţierul să-l amendeze pe moş dar acesta, calm, dădu o replică scurtă:
        — Nu plătesc. Eu am vîndut cu opt lei, cum scrie la mercurial.
        Ginel simţi cum i se urcă tensiunea:
        — Sînteţi martori, sînteţi martori vă rog, numele...
        — Cu opt a vîndut!
        — Cu opt...
        — Şi mai vedeţi-vă de treabă. Că sînteţi buni de muncă...
        — Eu sînt de la primărie, strigă Ginel.
        — Aaa, d’ăia care vin prin spate să-şi umple sarsanalele!
        — Eşti martor, tovarăşu’ Bleandă!
        — Ce martor, mă? Ce martor? Îţi dau un martor peste bot de nu te vezi!
        — Hulpoiu! Să vipă Hulpoiu! Unde-i Hulpoiu?
        — Păzeşte „obiectivul", răspunse prompt, ca de obicei, Prepeliţă, „obiectivul" fiind biroul unde îngrămădiseră băuturile şi mîncarea, destinate susţinerii acţiunii.
        — Ce obiectiv? Să vină aici, să ia măsuri! Am fost jignit!
        — Dumneata ai jignit omul ăsta care ar putea să-ţi fie tată!
        — Mie? Mergi cu mine!
        Cînd să-l ia de guler pe obraznic Ginel o zări printre curioşi pe doamna Totoiu, distinsa soţie a tovarăşului Totoiu şi pe domnişoara Ginette. Urmă o piruetă, apoi cîţiva paşi, iar megafoanele transmiseseră cu fidelitate ţocăiturile depuse pe mîinile mamei şi fiicei, deopotrivă, de către zelosul funcţionar. Ginette apucă microfonul şi declară scurt:
        — Vreau să cînt!
        Doamna Totoiu încercă să i-l smulgă însă micuţa se ţinea zdravăn de el şi începu să urle ca din gură de şarpe. Apăru şi Hulpoiu, cu un „zebeu" în spinare:
        — Am auzit, am venit, zise el răspîndind în jur o ameţitoare aromă de Sîmbureşti şi usturoi.
        Ginel îl împinse cu o mînă în timp ce cu cealaltă o săltă pe Ginette pe taraba moşului:     
        — Ce vrei să cînţi drăguţă?
        — „O lume minunată", exclamă fetiţa printre sughiţuri.
        — Foarte frumos! Bravo! Domnişoara Ginette Totoiu, o tînără speranţă, va interpreta, pentru dumneavoastră, cunoscutul şlagăr al lui Mihai Constantinescu, „O lume minunată"!
        — Vai, tovarăşu’ Burduşan!
        — Lăsaţi doamnă, îi mai culturalizăm, ce dracu’!
        Ginette începu să cînte, Prepeliţă, Bleandă, Amiraian şi Hulpoiu băteau tactul din palme, dirijaţi de Burduşan. Lipsea doar Tănase Pistol care, la un semn al lui Ginel, înşfăcase sacoşele doamnei Totoiu şi se avîntase plin de elan într-un raid. Fericita mamă începu să lăcrimeze, cîţiva din cei aflaţi în apropiere, la îndemnul lui Burduşan, băteau şi ei din palme. Hulpoiu nu se putu abţine şi în pas de bărbunc slobozi strigătul care îi era lui cel mai drag la chefuri:
        — Ca pă Vlaşca, măăă!
        Ginel, întorcîndu-şi ochii peste cap de plăcere, numai zîmbet, dădu şi el drumul unui „everybody", cu o pronunţie neaoşă, la care Prepeliţă nu mai rezistă nici el şi răcni de sperie biata solistă, care începu să tremure ca electrocutată:
        — Uhăi badeee! Uhăi bă!
        — Mamăăă!
        — Bravo, bravo! Eeee!
        Aplauzele acoperiră urletele copilului, care se linişti repede şi ceru din nou microfonul. Nu mai apucă să se producă pentru că Hulpoiu strică tot. Cu o viteză nemaipomenită schimbase „zebeul" cu un acordeon hodorogit şi pornise hotărît să interpreteze cîntecul care-i plăcea lui mai mult şi mai mult, dar şi lui Tănase Pistol, care, după cum mărturisea, se căsătorise din dragoste, „Era odată doi iubiţi". Nimeni nu-l mai putea opri. Ginel, înspăimîntat, băgase microfonul în buzunarul de la spatele pantalonilor dar talentatul paznic se învîrtea după el, mergînd pe vine ca la cazacioc.
        Inspirat, Jean Amiraian tăie firul microfonului, cu un cleşte de unghii polonez, şi recitalul paznicului Hulpoiu se termină la fel de brusc cum începuse. Solistul declară că fără staţie nu are nici un rost să mai continue, deşi amatori să-l asculte apăruseră.
        Lumea se împrăştia. Moşul dădu drumul la vînzare, cu zece lei kilogramul, sub nasul lor. Ginel Burduşan nu mai avea însă timp de fleacuri.
        — Vă rugăm să poftiţi, tovarăşa noastră!
        — Dar sacoşele mele...
        — Vă aşteaptă, vă aşteaptă!
        Într-adevăr, la ieşirea din piaţă Tănase Pistol aştepta înconjurat de sacoşe burduşite cu roşii, castraveţi, ridichi, cartofi noi, ceapa verde, fasole, conopidă, andive, bame, numai el ştia unde le găsise într-un timp atît de scurt, dovlecei, vinete, ardei, iuţi şi graşi şi altele.
        — Stimată doamnă, glăsui el, primiţi împreună cu omagiile şi gîndurile noastre de bine, aceste simboluri ale bunei aprovizionări care caracterizează piaţa noastră de miercuri. Vă rugăm să-i transmiteţi şi tovarăşului nostru...
        Aici Tănase Pistol se încurcă puţin, el nu ştia cine este tovarăşul doamnei, însă Ginel îl salvă:
        — Tovarăşul nostru Totoiu se va convinge astfel de eficienţa muncii noastre.
        Biata femeie privea îngrozită sacoşele:
        — Păi nu-s toate ale mele. Nici nu am atîţia bani!
        — Nu banii contează în viaţă, strigă Prepeliţă. Leii! Ha, ha...
        Ginette, care muşca fericită dintr-un golden imens, puse degetul pe rană:
        — Cum ducem astea mami acasă?
        În aceeaşi secundă, la un semn discret al lui Tănase Pistol, apăru un taxi, în portbagajul căruia înghesuiră într-un timp record sacoşele, după care Ginel, luînd poziţie de drepţi se aplecă şi depuse din nou sărutările de rigoare pe mîinile reprezentantelor familiei Totoiu şi deschizînd portiera maşinii şopti:
        — Taxiul este achitat, inclusiv! Vă rugăm să nu vă faceţi probleme!
        Prepeliţă, deţinătorul unui auz foarte fin, completă făcînd cu ochiul:
        — Are balta peşte!
        Îl acoperi Hulpoiu care începu să cînte cu patos „Ciocîrlia" la acordeon. Taxiul porni, porni şi paznicul cîntînd din acordeon, un timp merseră în urma lui, parcă se duceau să ia mireasa, apoi Ginel, văzînd că oamenii se uită la ei dîndu-şi coate, îi opri:
        — Vă mulţumesc, chiar cu unele mici incidente a fost o acţiune eficientă. Diseară, la orele nouăsprezece, să fiţi la „Mărul de aur". Puteţi veni şi cu nevestele, cu prieteni, mă rog. Intraţi, comandaţi, dar nu vă atingeţi de nimic. De rest mă ocup eu, împreună cu tovarăşu’ Bleandă. Acum, daţi-i drumul şi amendaţi. Diseară îmi prezentaţi chitanţele. Am să informez şi eu mai departe. Succes!
        Rămaseră toţi în poziţie de drepţi, doar pe Hulpoiu îl cam trăgea acordeonul spre pămînt, pînă Burduşan şi Bleandă se depărtară bine, apoi, lăsînd amenzile pentru mai tîrziu, se îndreptară în pas vioi spre „obiectiv", unde mai aveau încă de luptat cîteva ceasuri bune.

(Perpetuum comic ’89, pag. 100)

Vezi toată postarea

Videocircuit

        Vică este dărîmat dar fericit. Priveşte cu ochi roşii, peste care pleoapele cad mereu — i-ar cădea şi capul dacă nu şi l-ar sprijini în pumni — la colegii de birou, care dormitează visînd nechezolul sau ceaiul verde de la ora 10. În sfîrşit, e şi el în circuit. Casetele recuperate dimineaţă, la ora 6, în staţia Kogălniceanu, de la o jună blondă, obosită, se află în birou, încuiate. Ieri, la ora 14 fix, le-a predat, în aceeaşi staţie, unui individ mustăcios, contra alte două casete — el nu are video — cu care a fugit la fostul coleg de liceu — Popescu — care are un frate vaporean şi video — unde au vizionat, pe sărite, căci nu aveau la dispoziţie decît trei ore, nişte concerte de muzică „ultra" şi ceva filme tari. Apoi a sprintat, cu un taxi, pînă în faţa Circului de stat, a schimbat cele două casete cu un student de la I.E.F.S., sportiv de mare performanţă — şi-a dat seama după cum i-a spus „Ţîcă, dacă la ora 22 fix nu eşti cu ele în faţă la Favorit ţi-am luat gîtu’" — ceea ce l-a determinat să rostească un angajament gîtuit de emoţie. La tovarăşul Băloiu — responsabilul restaurantului intim şi familial Mărul de aur — unde a dus casetele, nu a avut loc decît pe un carton cu sticle de Wyborowa (goale), fapt care i-a cauzat anumite dureri fizice, dar şi morale, ca să zicem aşa, căci nu a văzut decît un sfert din ecranul Sharp-ului. „Mintea gimnastică" a întîrziat vreo trei sferturi academice, nici măcar nu şi-a cerut scuze, dar i-a dat în schimbul mitocăniei marfă bună, cu care s-a prezentat tocmai dincolo de Podul Băneasa, la domiciliul unei stewardese reformate, unde, într-o companie de oameni ce au atingere cu intelectualii şi cu limbile străine, a rămas pînă dimineaţa.

        Acum, aşteaptă deschiderea discuţiilor la care în sfîrşit, poate participa în cunoştinţă de cauză, neîndrăznind totuşi să ia primul cuvîntul. Ca de obicei, Luţa Pîrlog — care are bărbatul plecat cu Arcom-ul — atacă prima: „Mi-au adus nişte chestii, copii! Unu’, nu ştiu cum îi zice, cu un tip care vorbea cu un creier... Vorbea şi plîngea, al dracului, da şi nevastă-sa, scorpie, a vrut să-i bage creierul la cuptor!" „Vax! Am văzut ultimu’ Brusli, are de toate, cafturi, tipe, chestii... Maşini automatice, ne-a lăsat ţuţ!", intervine Lică Moman, care totdeauna are pretenţia că e cu un minut mai deştept ca toată lumea. „Da cum îi zice, bă Lică, la ultimu’ Brusli ăsta să-l fac rost şi eu?" „Nu ştiu, bre, nea Merlă, da e ultimu’!" „Ultimu’, ultimu’, iar ai dormit la generic, nici nu ştii la ce te-ai chiorît! Uite, noi văzurăm Extrocistu’, am crezut că ne vărsăm fierea... Da a fost bun. Psihologic!" „Cunoaştem genul — nu se lasă Moman. Să-l vezi p’ăla de se transformă unu’ în lup şi în combinaţie c-o pipiţă, care face pe sora de spital, rad o groază de oameni nevinovaţi!" „Da’l împuşcă pîn’ la urmă!" „Îl, îl, da cîte victime a făcut ei". Mimi de la registratură oftează, sau cască, nu are importanţă: „Nouă ore ne-am uitat la serialul ăla, „Preţul succesului", a fost şi la noi la teveu, da’ nu se compară!". Moman se arată contrariat. „Păi ce? Au schimbat actorii? Subiectul?" „Nuuu, da e aaltcevaaa să-l vizionezi tot odată!" „Era subtitrat?" „Nu draaagă, englezeşte, am înţeles perfeeect. De un an de cînd facem video s-a prins ceva şi de mine, că în şcoalăăă..." „Eram prima la limbi străine" — reiau toţi în cor. Mimi, fată bună, nu se supără, doar oftează, sau cască, şi trosc capul îi cade pe hîrţoage şi adoarme instantaneu. „Io am adormit la ăia care dansează stînd în cap!", recunoaşte Mişu Georgescu, dovedind fair-play. „Era patru dimineaţa, ce dracu, şi nevastă-mea nu se mai sătura." „Dom’le da ăla cu marţienii ăia de se cafteau cu indienii îl are cineva?"

        Vică îşi dă seama că a văzut ceva cu extratereştri, la stewardesă, sau nu, la tovarăşul Băloiu, dă să deschisă gura dar realizează că nu-şi aminteşte nimic. Moman îl reperează însă şi-l ia repede: „Ia zi, bre, Vică, ziceai că ai intrat în circuit. Sau a fost hohă?" ,Am intrat, am..." „Păi, toarnă ce-ai văzut!"
        Pe Vică îl trec toate apele, pe retină îi vin frînturi de filme, de show-uri, lovituri de karate, împuşcături, maşini răsturnîndu-se sau luînd foc, femei cu o ţinută sumară, bărbaţi cu umeri laţi şi capete mici, avioane ultra-sofisticate, punkişti, actori cunoscuţi, necunoscuţi, în cap îi sună cuvinte neînţelese, e cuprins de ameţeală, biroul se învîrte cu el, colegii rîd, „Heee, n-ai văzut nimic!" „Ai dormiiit, acasă, în pătiiic, bebeluşuleee!" „Vinzi gogoşi, ai?".
        Cu un efort suprem şi disperat Vică se ridică în picioare, cu cîte o video-casetă în fiecare mînă, şi strigă: „Helău mister Semaca, mai neim iz Lăscărică, aim Vică, ies video, pam-pam, jjj, biu, biu, heelp, hau, hau, hau..." E în picioare pe birou, nu mai poate fi temperat, latră, împuşcă şi cîntă. Cei mai bărbaţi dintre colegi, ajutaţi şi de alţi inimoşi, de prin birourile vecine, reuşesc să-l imobilizeze. Mimi, oftînd, formează un număr telefonic din trei cifre iar Mişu Georgescu, om citit, mormăie mai mult pentru sine: „A intrat şi el în circuit, ce să-i faci... Vedi video e poi...".

(Perpetuum comic ’88, pag. 73)

Vezi toată postarea

Deratizarea muştelor

        Flavius Pincă surîde mulţumit. A mai ticluit una! De data aceasta o propunere „constructivă", care îl va face să crească în ochii şefilor. De la „războiul pietrelor" nu i-a mai născut mintea o asemenea idee. Planul acelei vaste acţiuni de curăţire a străzilor şi spaţiilor verzi de bolovani îi venise după ce tovarăşul Roşioru, persoană cu funcţie de conducere în cadrul Cooperaţiei de consum, întorcîndu-se cam „obosit" de pe teren, se împiedicase de un pietroi şi-şi belise nasul. Accidentul a determinat retragerea vremelnică a tovarăşului din viaţa publică, julitura respectivă neputînd fi mascată nici de ochelarii de soare, nici de altceva. Atunci, cînd declanşase acţiunea — cu fanfară, recitări de poezii adecvate momentului, îi strînseseră mîna. Aprecierea i-a dat un serios imbold şi în scurt timp, la marginea oraşului, se depozitase o cantitate imensă de pietroaie, unii, mai inimoşi, scoseseră şi macadamul de pe unele străzi lăturalnice, pentru a deveni fruntaşi, noroc că, o comisie de la judeţ — sesizată la timp — le stopă elanul amendîndu-i pentru degradarea şi scoaterea din folosinţă a terenului agricol, altfel ar fi clădit un munte. Aşa, a rămas grămada respectivă — nimeni nu a aprobat fonduri pentru mutarea sau dispersarea ei — o nepieritoare amintire, cunoscută sub numele de „Movila lui Roşioru". Tovarăşul Roşioru, un ins sobru şi încruntat, se cam supărase dar tot Pincă îi redase moralul spunîndu-i deschis: „Ce, ăla, cum îl chema? Burcel, da, da... Burcel, n-avea o movilă? Şi-a intrat în istorie cu ea cu tot! S-o fi supărat şi el la vremea lui, da acu’ îl pomenesc urmaşii, că or profita de pe movila aia, ce credeţi?"
        Acum freamătă de nerăbdare aşteptîndu-şi rîndul la cuvînt. La şedinţă participă şi tovarăşul Roşioru, care-l poate sprijini, dar mai ales tovarăşul Hodorogea, care poate decide. Cu tovarăşul Hodorogea tăiase castanii de pe „Corso", într-o singură noapte. Tot el, Flavius Pincă, după ce edilii refăcuseră, cu mult gust şi conform planurilor originale, se respectaseră pînă şi culorile de pe stampele de epocă, faţadele vechilor clădiri, propusese, într-o adunare similară, să se taie toţi castanii, bătrîni de peste o sută de ani, pentru a se vedea mai bine vitrinele. Se discutase aprins, şi pro şi contra, ecologii atacaseră tare, un pensionar vărsase chiar cîteva lacrimi, după trei ore de discuţii nu ajunseseră la un rezultat concret. Pincă însă-i convinsese pe Hodorogea care, pe vremea aceea, răspundea de sectorul silvic, acesta convocase nişte băieţi zdraveni, posesori de drujbe, şi pînă dimineaţa castanii fuseseră făcuţi surcele. Tovarăşul Hodorogea fusese mutat în altă muncă, la sectorul meşteşugăresc, dar scopul fiind deja atins se considerară victorioşi şi victime ale invidiei celor din jur. Drept care, folosind mijloacele fixe ale meşteşugarilor, ca să-şi demonstreze dragostea faţă de natură, transformară, tot în timp record, singura parcare a orăşelului într-un „plămîn verde" spărgînd asfaltul şi plantînd, la nimereală, tufe, gard viu, trandafiri, pini şi arbori ornamentali, spre disperarea posesorilor de autoturisme. În sfîrşit, i se dă cuvîntul. Fericit, îşi suflă nasul într-o bucată de hîrtie igienică pe care o trage din buzunar ca pe o panglică, îşi aşează ochelarii pe nas şi începe: „Tovarăşi, cetăţeni, vreau să vă reţin atenţia cu o problemă care a devenit vitală, ca să mă exprim aşa, pentru oraşul nostru vizitat de mulţi străini, din ţară şi de peste hotare. S-au înmulţit muştele, tovarăşi!" „Şi ce vrei? Să le prindem?" „Lăsaţi-l să expună!" Pincă tuşeşte, apoi continuă: „Dragii mei, eu nu vreau să omorîm cîteva biete muşte..." „Poate vrei să le dresăm!" „Nu! Vreau să distrugem specia. Definitiv. Să devenim primul oraş din lume fără muşte!" „I-auzi! Bravo!" Tovarăşului Hodorogea, care nu ţine seama de ironiile sălii, îi sticlesc ochii de poftă: „Cum?", aruncă el întrebarea. „Facem o şedinţă cu ele şi..." „Fii serios, tovarăşe! Omul acesta a gîndit. Spune, nene Pincă." „Am calculat totul. Avem nevoie de pompe şi de flit". „Ca pe vremea lu’ mama mare." „Ca! Pentru că nimeni nu mai fabrică aceste atît de necesare arme de luptă împotriva periculoaselor insecte care duce cu ele..." „Duc!" „Duce cu ele infecţiile!" Tovarăşul Hodorogea sare în picioare: „Noi ne angajăm să fabricăm pompele. Dacă e nevoie, preparăm şi flitul. Ne adaptăm din mers progresului, gradul de înnoire al producţiei noastre este foarte ridicat. Ne angajăm, în mod solemn, să asigurăm pompe şi flit pentru toată lumea." Tovarăşul Roşioru se angajează să sprijine. Pincă propune ca pompele şi substanţa să fie plătite din contribuţia în bani a cetăţenilor. Se votează pentru. Luîndu-şi avînt, tovarăşul Hodorogea — care gîndeşte şi la eficienţa activităţii meşteşugăreşti — pune la vot propunerea ca şi contribuţia în muncă să fie efectuată tot în cadrul acestei acţiuni, la confecţionarea pompelor, prepararea flitului şi bineînţeles la distrugerea periculoaselor insecte. Se aprobă în unanimitate. Pincă este în culmea fericirii: „Stimaţi tovarăşi şi concetăţeni, vă mulţumesc pentru încrederea acordată." Aici, reprezentanţii opiniei publice de vîrsta a treia, prezenţi în majoritate covîrşitoare la adunarea cetăţenească, aplaudă cu convingere. Un profesor, timid, însărcinat cu redactarea procesului verbal, aruncă şi el o întrebare: „Cum trec în proces acţiunea? Sub ce titulatură?" „Deratizarea muştelor!" răspunde Pincă mîndru şi sigur de el. „Păi, deratizarea e la şobolani", îndrăzneşte profesorul privind peste ochelari. „Tovarăşe, dumneata nu ne înveţi pe noi!", îl pune la punct Hodorogea, căruia îi place cum sună cuvîntul. Intelectualul nu se lasă: „Ne învaţă dicţionarul: stîrpirea şoarecilor şi şobolanilor prin otrăvire cu substanţe chimice sau prin culturi microbiene." „Bine că nu citezi şi din cartea de telefon!" sare şi tovarăşul Roşioru, care nu se formalizează, fiind un tip hotărît şi ferm. „Vine din franceză." „Scrie dom’le, şi lasă-ne în pace cu ciufuţii ăia care fac dicţionarele", concluzionează Pincă, fără drept de apel.
        Curînd, în oraş apărură tricourile colorate, cu o muscă imensă pe piept, barată cu două linii negre. Copiii de grădiniţă, dar şi de şcoală, primiră, contra-cost, obligatoriu, palete de plastic, confecţionate în sectorul de care răspunde tovarăşul Hodorogea, cu care mai mult se plezneau între ei, decît să lichideze muştele. La Casa de cultură, în fiecare joi, un lector din Capitală conferenţia despre muşte şi obiceiurile lor. Se editară pliante şi afişe belicoase, creatorii lansară poezii şi coruri adecvate, se elaboră regulamentul concursului „Şapte dintr-o lovitură", cursurile de instruire a populaţiei pentru lupta de „deratizare a muştelor" fură organizate în timp record.
        Doar acţiunea întîrzia să demareze căci, tovarăşul Roşioru, incitat de Flavius Pincă, căruia concetăţenii îi spuneau „împăratul muştelor" — bineînţeles fără să fi citit romanul lui William Golding, doar titlul le trecuse pe la ureche şi faptul că autorul fusese laureat al Nobelului, ceea ce îl flata pe cel poreclit — nu acceptă deschiderea festivă, la care invitaseră şi mijloacele mass-media, decît în condiţiile în care fiecare „suflet" va fi dotat cu pompă şi flit. Cînd, în sfîrşit, „mocăiţii" lui Hodorogea finalizară „dotarea" se stabili şi duminica mare. La ora startului însă dezamăgirea fu totală: toamna era pe sfîrşite şi un ger năpraznic „adormise" muştele. Cu pompele încărcate, cu paletele vîrîte la cingători, sutele de participanţi aşteptau pleoştiţi. „Pe cine dracu’ deratizăm? Că muşte, neam!"
        Tot Pincă, orientat, găsi ieşirea: „Au pierit. Doar la carmangerie şi la laboratorul de cofetărie au mai rămas cîteva. Să le distrugem!" Distruseră cele două obiective, apoi declarară oraşul izbăvit de muşte. O pungă de plastic, în care fuseseră băgate cele cîteva amărîte, culese de printre geamuri, fu expusă la „Colţul naturii" al şcolii din localitate. Profesorul ăla nesuferit îi strecură, perfid, lui Pincă ideea că la primăvară muştele vor fi „cum au fost", dar acesta îl privi cu un aer dispreţuitor. În buzunar avea un şoarece, mic, de cîmp, învelit într-un rest de tricou de la acţiunea pe care o considera, confirmaseră şi şefii, se scrisese negru pe alb, în dările de seamă şi la gazeta de perete, se vorbise, la staţia de radioficare, „un mare succes, exemplu de urmat". Peste cîteva minute avea să-l depună, împreună cu memoriul justificativ al unei noi iniţiative pe biroul tovarăşului Hodorogea, care medita îngrijorat la mobilizatoarele cifre de plan, ce trebuiau îndeplinite şi depăşite în anul care se apropie, hotărîtor pentru viitorul micilor meseriaşi pe care-i păstorea cu multă dragoste.

(Perpetuum comic ’87, pag. 11)

Vezi toată postarea

Mama e numai una

        Urletele pe care le-a scos, într-o duminică, la orele prînzului, Stelică Răbăcel, funcţionar onorabil la o instituţie oarecare, cunoscut în general ca un om de genul celor pe care cu greu îi scoţi din fire, au speriat întreg cartierul. Unii au crezut că arde şi au început să alerge ca scoşi din minţi pe stradă, cu găleţi de apă în mînă, alţii s-au baricadat în case trăgînd preventiv storurile, au fost înregistrate şi două victime, o gospodină care şi-a vărsat, din cauza spaimei, castronul cu supă fierbinte pe burtă şi un tenor, care a sărit pe fereastră, de la parter, scrîntindu-şi ambele picioare şi o mînă. În ciuda alertei, Stelică, cu un fes galben pe cap, — era cam suferind, îmbrăcat într-o superbă pijama în dungi, dungile nu sînt nici un fel de aluzie la condiţia lui actuală — a continuat să strige îndelung:
        — Hoţilor! Aţi distrus-o pe mama! Bestiilor! Huoooo!
        Huo-ul era uşor explicabil, căci Stelică, microb incorigibil, abia se întorsese de la un meci de fotbal din campionatul judeţean, unde se încinsese peste măsură, sărind în teren să-l bată pe arbitru, faptă de la care fusese oprit la timp de suporterii echipei adverse, care-i şi învineţiseră un ochi, peste care ţinea o bucată de carne crudă. După ce se convinseră că nici nu a luat foc nimic, nici nu i-a murit mă-sa, oamenii intrară în case să-şi continue prînzul întrerupt de nebun, stabiliseră că omul nu mai e în toate minţile. Stelică intră şi el în casă gîfîind din cauza efortului şi cu o voce răguşită şi voit plîngăcioasă îi făgădui maică-si că nu o să lase lucrurile aşa, că o să-i aranjeze el pe toţi. Bătrîna sughiţa din cauza plînsului, în timp ce Stelică îşi frîngea mîinile, gemînd de furie. Nu mai putea fi vorba de mîncare, se dusese dracului şi meciul de la televizor. Cînd intrase în casă o găsise pe biata femeie, şaptezeci de ani, suferindă de diverse afecţiuni, într-o stare de nedescris:
        — Stelule, mamă, Stelule mamă, m-au distrus şi tu nu ai fost aici să mă aperi, Steluleeee...
        — Au ales-o pe aia?
        — Pe aia, mamă dragă.
        Stelică, trecut şi el prin multe în cei peste cincizeci de ani de viaţă, se pierdu cu firea şi trecu la acţiunea care a zguduit cartierul. Acum înţelegea de ce au pus şedinţa de alegeri a asociaţiei de locatari duminica dimineaţa, cînd se ştia clar că el merge la meci, orice s-ar întîmpla. Profitaseră, în mod odios, de slăbiciunea lui.

        Planul de bătaie se născu pe nesimţite. În primul rînd, un memoriu de zece-douăsprezece pagini spre consiliu, în care va arăta meritele mamei sale, activitatea ei de o viaţă, discreditată de nişte oameni lipsiţi de nivel şi educaţie, care nu urmăreau decît să-şi facă de cap, cu liotele lor de copii, în imobil şi în curtea aferentă. În partea a doua îi va picta, aşa cum trebuie, pe vecini. Noroc că-şi notase tot! Se apucă cu zel de treabă şi spre seară memoriul era gata, în prima formă, ceea ce o făcu pe bătrînă să se înfiinţeze cu clătite cu brînză şi mărar şi lichior de mentă, plăcerea supremă a lui Stelică, „dezmăţul" lui din fiecare duminică. După ce mîncară, nutrind gînduri de răzbunare, ascultară cam o jumătate de oră cu paharele lipite de perete ce se întîmpla la Ilieşti, care aveau oaspeţi, notîndu-şi cîteva bancuri pe care le catalogară ca periculoase şi pornografice, apoi bătrîna mamă adormi, în timp ce Stelică mai scrise două scrisori către consiliu, în care se indigna, în forme diferite, de nedreptatea ce se comisese. Una o semnă „O bătrînică", şi o băga în plic scrisă de mînă, pe a doua urma să o dactilografieze la birou, căci o făcuse în numele unui grup de oameni ai muncii, „cinstiţi, care urăsc inechitatea". După miezul nopţii se îmbrăcă în combinezonul de schi pe care şi-l cumpărase ca să se fandosească, starea sănătăţii nu-i mai permitea de ani de zile să practice vreun sport, gîfîia şi cînd urca scările, şi ieşi în curte. Scoase din magazie un tîrnăcop şi o lopată şi căutînd să nu facă zgomot, se apucă să mute stîlpul porţii, operaţie pe care o termină în jurul orei patru. Mulţumit, adormi buştean.
        La ora şase era deja în picioare, în balcon, simulînd că face gimnastică dar mai mult trăgînd cu ochiul spre poartă. Folea apăru ca de obicei în fugă certîndu-se cu nevastă-sa, care-i punea în regulă ţinuta din mers. Ca în fiecare dimineaţă femeia deschise poarta şi se lipi de zid să nu fie strivită de soţul grăbit, care scotea maşina din curte ca la raliu. De data asta manevra se termină cu un zgomot infernal, stîlpul metalic al porţii, izbit puternic, ieşise din pămînt şi, proptindu-se de zidul casei, se înfipsese în parbriz. Folea coborî din maşină, galben dînd din mîini, fără însă să fie capabil să articuleze un cuvînt. Stelică fugi în casă jubilînd. Bătrîna sărise din pat speriată.
        — Mamă, prima lovitură a fost dată. Maşina lui Folea e zob. He. he, he!
        În timp ce Stelică Răbăcel primea sărutarea recunoscătoare a mamei, Folea, în văzul majorităţii vecinilor ieşiţi pe la ferestre din cauza zgomotului, îşi fugărea nevasta, încercînd să o lovească cu un ştergător de parbriz, cules de pe jos, îndoit ca vai de el, strigînd:
        — Ţi-am spus să facem CASCO, ţi-am spus! Să te văd de unde scoţi bani, paştele şi grijania...
        Încă nu se dumirise cum el, care executa manevra respectivă de ani de zile cu ochii închişi, putuse să intre în stîlp. Noroc că îl temperă Iliescu, pornit să-şi facă programul de alergare:
        — Domnu’ Folea, cineva, şi zău că nu-i greu de ghicit cine, a mutat stîlpul porţii!
        Nu termină bine vorba şi la picioarele lui se sparse un ghiveci. Vru să înjure dar se opri la timp. Era floarea lui. Stelică, abil, o agăţase cu mătura, aveau ferestrele apropiate, dupa care se retrăsese operativ. Pe cînd Iliescu privea nedumerit la cer, coborî scările, cu o săpăligă pe umăr, arzîndu-i două perechi de palme, din mers, copilului lui Gagiolea, care venea de la lapte. Puştiul se puse pe urlete, ceea ce scoase din minţi întreg imobilul. Stelică săpa la rădăcina unui trandafir-tufă, galben, o specie rară cu flori imense, fluierînd marşul măgarilor, singura melodie pe care o cunoştea la perfecţie.
        — Te aranjez eu, măgar bătrîn, îi strigă Folea.
        Stelică, calm, scoase din buzunar un carneţel şi notă, data, ora, numele lui Folea şi, în ghilimele, ameninţarea. După care, îl anunţă:
        — Te dau în judecată.
        Folea apucă o piatră şi se repezi spre el să-i dea în cap, dar Iliescu îi reteză din nou elanul războinic. Familia Gagiolea, cu copilul urlînd, ieşi în curte înconjurîndu-l pe Stelică:
        — Ce ţi-a făcut copilul, domnu’ Răbăcel? De ce l-ai maltratat? Dacă eşti nebun, internează-te!
        Stelică deschise din nou carneţelul şi scrise cam o pagină.
        — Vă dau în judecată pe toţi. Insultă, calomnie, o să plătiţi de o să vă uscaţi.
        Apoi, se uită la ceas. Mai avea de săpat un sfert de oră. Părea din ce în ce mai mulţumit cînd de pe casa scărilor se auzi un urlet.
        — Mamăăă, răcni Stelică şi se îndreptă în fugă spre uşă.

        Aici se produse o busculadă, toţi cei din curte încercînd să intre o dată, soacra lui Gagiolea căzu şi cineva, probabil ginerele, o călca pe mînă iar progenitura aceleiaşi familii primi o nouă serie de palme. Victima nu era însă mama lui Stelică, ci doamna Ignatyuk, care, întinsă pe burtă, scotea răgete de fiară. Din capotul, lipit de spate, ud leoarcă, ieşeau aburi. I-l scoaseră cu piele cu tot. La etajele superioare nu se vedea nimeni. Doamna Ignatyuk, proaspătă văduvă, noua preşedintă a asociaţiei de locatari, nu mai putea articula prea multe cuvinte. Se înţelegea însă destul de clar expresia „scorpia aia bătrînă a lui Răbăcel", drept care Stelică o notă şi pe ea în carnet anunţînd-o că vor mai discuta în faţa tribunalului. Intră în casă şi o luă în braţe pe bătrîna mamă, sărutînd-o de zeci de ori pentru formidabila iniţiativă. Făcu un duş, mîncă zdravăn, dupa care porni fluierînd spre birou. La ora prînzului depusese deja şi memoriul şi scrisorile.
        Pînă la convocarea şedinţei extraordinare a asociaţiei de locatari, din iniţiativa forului tutelar, evident, disputa continuă cu „harţuri", cum le numea profesorul Gomoiu, nimeni nu mai riscă acţiuni decisive. O hîrtie de muşte pe clanţă, o coajă de banană în faţa uşii apartamentului, devastarea metodică a grădinii lui Stelică, baterea şniţelelor sau folosirea aspiratoarelor la miezul nopţii, spargerea cutiilor de scrisori, trimiterea salvării pentru infarct la Folea, care era suferind într-adevăr şi orice şoc putea să-i cauzeze, închiderea apei de la şahtul din curte pe furiş, în zori, s-au înscris printre preocupările curente ale locatarilor în perioada de incertă aşteptare. Copiii nu mai respectau pe nimeni, extinzînd raza de acţiune şi la imobilele vecine. Stelică nu dădu în judecată pe nimeni, deşi, pe lîngă necazul cu florile, i se zgîrie maşina şi i se aruncară în balcon o pisică moartă şi mai multe lămîi stricate, pe care le păstra în garaj, considerîndu-le corpuri delicte.
        Ziua şedinţei îi găsi pe toţi cu nervii încordaţi. Doamna Ignatyuk, care stătea de aproape două săptămîni pe burtă, din cauza arsurilor, fu adusă cu un pat pliant. Suferise încă o lovitură cruntă. Nevasta profesorului, care o îngrijise cu un devotament nemărginit, spera să se extindă, văduva avea trei camere, veni de dimineaţa, plîngînd, cu pechinezul ei, cu Boby, singurul suflet care îi mai alina durerea, mort. Îl otrăvise Stelică. Acum ofta cu sughiţuri, de rupea inima asistenţei. Familia Gagiolea se învîrtea în jurul ei. Locuiau la acelaşi nivel, aveau şi ei, mulţi cum erau, nevoie de o cameră. Doamna Folea se coafase pentru eveniment. Stelică veni cu maică-sa, şi cu un sac de plastic în care băgase pisica şi lămîile. Purta mănuşi de cauciuc. Inspectorul de la consiliu, prietenul lui, îi dădu cuvîntul. Cel de la I.C.R.A.L. adormise, era la a patra şedinţă în ziua aceea.
        — Tovarăşi, ne-am adunat aici, la cererea mea, recunosc, am făcut un memoriu, dar şi a altor oameni cinstiţi după cum am fost informat de tovarăşul inspector, pentru a repara imensa nedreptate ce i s-a făcut mamei mele, pentru a ţine alegerile în perfectă legalitate, în spiritul eticii şi echităţii noastre.

        Aici Stelică se sufocă. Pe cînd încerca să-şi recapete respiraţia normală, gîfîind ca un înecat, cineva aruncă o întrebare:
        — Da, cîţi ani ai, bebeluşule?
        — Cincizeci, răspunse cu o voce subţiată Folea, stîrnind hohote de rîs.
        Stelică însă nu capitulă şi deşertă sacul pe masă:
        — Poftim! Infirmaţi realitatea dacă vă dă mîna! Maşinaţiuni, maşinaţiuni, teroare, murdărie!
        Se sufocă iar, acoperit de strigătele de protest. Inspectorul de la I.C.R.A.L. se trezi şi văzînd pisica moartă şi lămîile pe masă o rupse îngrozit la fugă, răsturnînd patul pliant pe care zăcea preşedinta aleasă. Iliescu, cel mai antrenat dintre toţi, îl placă exact în momentul cînd puse mîna pe clanţă. Între timp „porcăriile lui Răbăcel" fură aruncate pe fereastră cu faţă de masă cu tot. Cînd spiritele se liniştiră apăru copilul lui Gagiolea cu un covor oltenesc pe el şi cu o cutie de Radeberger în care se afla o altă mortăciune, pechinezul doamnei Ignatyuk, pe care pionierii din imobil hotărîseră să-l îngroape „creştineşte" în straturile de flori ale lui Stelică, bănuitul asasin. I-l adusese femeii să-şi ia rămas bun. În timp ce nefericita striga: „Daţi-mi-l, daţi-mi-l, nu mi-l duceţi pe Boby al meu", Gagiolea junior fu scos din sală cu aplicarea tratamentului corespunzător, respectiv bătaia, de la vecini pentru că intrase cu mortăciunea, de la familie pentru că găurise covorul oltenesc, de Tismana, ca să-şi facă patrafir. Şedinţa era compromisă. Cînd inspectorul de la I.C.R.A.L. întrebă dacă mai este necesar să se ţină alte alegeri, toţi mai puţin Stelică şi maică-sa strigară în cor că nu. Prietenul reclamantului îi spuse peste umăr:
        — Măcar cîţiva oameni să fi avut şi tu... Aşa...

         Doamna Ignatyuk fu cărată în triumf pînă acasă. Pe doamna Răbăcel o tîra Stelică singur. Leşinase. Era disperat. Făcuse tot ce fusese omeneşte posibil. Nu scăpase nici un amănunt. În memoriu reclamase pînă şi un mort, pe Ignatyuk, turnase tot ce ştia şi ce bănuia şi totuşi pierduse. Nu mai exista dreptate. Bătrîna plîngea amarnic. Situaţia devenise insuportabilă. Stelică îşi îmbrăcă combinezonul de schi, puse mîna pe piolet şi coborî pe casa scărilor fără să aprindă lumina. Se furişă pînă la uşa doamnei Ignatyuk, decis să o forţeze. Avea noroc. De cînd biata femeie fusese opărită, uşa stătea deschisă pentru ca ajutoarele să poată interveni în caz de nevoie. Intră în hol unde rămase cîteva clipe pentru a se obişnui cu întunericul. Bucătăria era în dreapta. În colţ, aragazul alb. Răsuci toate butoanele şi ieşi din nou în hol. Închise uşile de la baie şi sufragerie, apoi o deschise uşor pe cea a camerei de unde se auzea sforăitul preşedintei, care dormea cu o lampă de carte aprinsă la cap. Stelică rînji făcînd spre ea un gest urît cu mîna îndoită şi pumnul strîns, apoi începu să şteargă grăbit clanţele cu o batistă. Era aproape gata cînd auzi zgomot la uşă. Abia avu timp să se refugieze în baie. Nevasta profesorului venise să vadă ce face bolnava. Stătu cîteva minute în camera acesteia, o trezise ca să-i arate devotamentul, apoi intră în bucătărie să-i facă un ceai. Aprinse chibritul din mers, nesimţind nici fîsîitul nici mirosul de gaz. Stelică Răbăcel, care tocmai se pregătea să o şteargă, se trezi cu picioarele în sus, în vană. În peretele dinspre casa scărilor se căscă o gaură. Doamna Gomoiu, cu părul arzînd ca o torţă, se repezi afară urlînd. Pe scări se produse o îmbulzeală de nedrescris. Pe Stelică l-au luat aşa cum se găsea, în combinezonul de schi şi cu papucii de casă în picioare. Întrucît la examenul medical se constată că era în deplinătatea facultăţilor mintale i se aplică procedura de urgenţă. La proces, care se desfăşură în sala de şedinţe din cartier, în prezenţa unui numeros public, strigă de cîteva ori, cu glas piţigăiat, „Mama e numai una", dar nu reuşi să influienţeze în nici un fel sentinţa.

(Perpetuum comic ’85, pag. 41)

Vezi toată postarea

Ne-am tuns, ne-am uns

        Unii au declarat că organizarea fazei finale a concursului „Arta frizerului priceput" în orăşelul pierdut în cîmpie ar fi „o mare cinste", alţii au privit această „înaltă învestitură" ca pe o „pacoste în plus", cert este însă că vestea a declanşat în rîndurile locuitorilor, indiferent de vîrstă şi preocupări, o deosebită agitaţie. De obicei, aceste concursuri, în fazele lor superioare, se desfăşurau în zone pitoreşti, la munte sau la mare, în apropierea unor podgorii din cele mai renumite, în localităţi mari, unde măcar restaurantele, modele de „Servire exemplară — cinste exemplară", puteau constitui un motiv de atracţie. Nimeni nu a reuşit să explice care ar fi putut fi argumentele organizării unei competiţii de asemenea anvergură, în urma căreia primii trei clasaţi se calificau pentru concursul internaţional „Prietenia frizerilor", în miezul unei veri secetoase, într-un oraş care beneficia de cel mult zece frizerii, cea mai mare dintre ele avînd şase scaune, niciodată ocupate toate.
        Măsurile organizatorice menite să asigure succesul acţiunii au fost deosebit de minuţioase. Şeful comisiei locale, tovarăşul Grigore Cotaie, preşedintele cooperativei „Munca colectivă" a devenit, peste noapte, o personalitate a oraşului; practic, toţi factorii de răspundere din întreprinderile, cooperativele şi instituţiile „care îşi puteau da concursul" fiind la dispoziţia lui. Este greu să menţionăm tot ce s-a făcut în cele două săptămîni care rămăseseră pînă la marele eveniment, cert este că toată lumea a pus umărul. La început, s-a propus construirea unui hotel tip „Intercontinental", însă timpul fiind prea scurt, s-a trecut la transformarea vechii cetăţi din muzeu în hotel şi cramă, asta folosind „resursele existente", adică luînd de la lucrările de investiţii, menite să mărească unica întreprindere din oraş, atît materiale cît şi oameni.
        Cotaie închise Sala sporturilor, unde fură aduse şi montate, spre disperarea diriguitorilor mişcării sportive, care priveau cu lacrimi în ochi cum era scos parchetul, douăzeci de scaune de frizerie nou-nouţe, chiuvete şi oglinzi de Veneţia, adică nu chiar de Veneţia, respectivele ajungînd, normal, acasă la diverşi tovarăşi, deoarece nu aveau ornamentele la fel, pentru concurs fiind cumpărate altele, uniforme şi fără nici o zgîrietură. Poetul oraşului compuse versurile unui cîntec prin care elogia măiestria frizerilor, cîntec a cărui interpretare, în două variante muzicale, pe „Corul vînătorilor" şi pe „Plutaşul de pe Bistriţa", fusese încredinţată formaţiei corale a cadrelor didactice. La cooperativa „Arta manuală" se confecţionară ecusoane, mape, alte cadouri, sfeşnice, şi casete de bijuterii — fără bijuterii bineînţeles — coperte şi semne de carte, majoritatea ornate cu un piepten şi o foarfecă stilizate. Întreprinderea poligrafică tipări afişe şi pliante, în vitrinele cofetăriilor apărură frizeri de ciocolată şi de zahăr ars, iar copiii de vîrstă preşcolară fură îndelung instruiţi ca la întrebarea: „Ce doriţi să vă faceţi, puişori?" să răspundă cu fermitate: „Frizeri!"
        Tovarăşul Antonel Buceloiu însuşi supraveghea pas cu pas pregătirile intervenind cu autoritatea funcţiei ori de cîte ori Cotaie întîmpina greutăţi. Se obţinu şi aprobarea pentru editarea unui buletin „Arta frizerului priceput", în patru numere, ceea ce constitui o palmă, aşa afirmase Buceloiu, pentru redactorul-şef al ziarului din centrul de judeţ, care refuzase categoric să scoată cîteva pagini speciale. „Nu-i nimic, la noi totul este calculat, avem profesori de română şi un poet, de tipografie nu ducem lipsă, am convingerea că o să facem lucru de calitate!"

***

        Cu două zile înainte de venirea concurenţilor, în faţa Sălii sporturilor se desfăşură ceremonia de aprindere a „flăcării olimpice". Torţa fu purtată de fetele din ansamblul de dans modern, îmbrăcate în halate de un alb imaculat, în timp ce corul cadrelor didactice, cam acoperit de fanfara pompierilor, intonă cîntecul destinat să elogieze participanţii la concursul „Arta frizerului priceput". Tovarăşul Buceloiu ţinu o scurtă dar convingătoare alocuţiune în care îşi exprimă convingerea că „fiecare, la locul său de muncă, va face totul pentru reuşita acţiunii, pentru creşterea prestigiului localităţii, pentru renumele ei."
        Un singur lucru fu uitat. Preşedintele juriului, după ce aprecie cu multă căldură eforturile organizatorice, puse întrebarea cheie.
        — Pe cine tundem, tovarăşi?
        Buceloiu se uită crunt spre Cotaie, căruia îi veni să intre în pămînt de ruşine. Noroc cu tovarăşa Bubulac, de la comitetul femeilor, căreia îi veni ideea salvatoare:
        — Strîngem pletoşii. În fond, mai sînt douăzeci şi patru de ore. Rezolvăm două treburi, dumnealor au ce tunde, noi scăpăm de lăţoşi!
        Se formară operativ trei brigăzi de ordine şi disciplină, conduse de cadre cu experienţă, care trecură la scotocirea atentă a localurilor, căminelor de nefamilişti, sălilor unde se mai ţineau seri de dans sau alte acţiuni cu caracter cultural-educativ. Propunerea ca pletoşii să fie depuşi în arestul miliţiei nu fu acceptată, aşa că tovarăşul Buceloiu dispuse evacuarea unui etaj al căminului de fete aparţinînd liceului de alimentaţie publică, unde se realizară condiţii de odihnă şi recreere corespunzătoare. Pentru masă se alocară patruzeci şi patru de lei pe zi, ca la fotbalişti.
        Avură loc şi unele incidente, datorate în mod deosebit zelului cu care acţionară unii dintre membrii brigăzilor de ordine şi disciplină. Unul dintre aceştia, Tănase Tănase, înverşunat duşman al pletoşilor, deşi trecuse de mult vremea cînd aceştia erau priviţi ca nişte elemente antisociale, dădu o palmă unui medic stagiar, care avea o bogată podoabă capilară şi îl luă cu forţa pe însuşi fiul tovarăşului Buceloiu, care fu însă eliberat imediat şi expediat la domiciliu cu scuzele de rigoare. Poetul se prezentă de bună voie. Îi plăcea să pozeze în victimă şi ar fi fost păcat să scape un asemenea prilej.
        — Îmi voi da şi părul, dacă e nevoie, dar ce am în cap şi în inimă nu-mi poate scoate nimeni!
        Ceru o învoire de o oră, rămase foarte surprins cînd i se aprobă, se duse la automatul de făcut fotografii pentru legitimaţii şi se poză de toţi banii care îi avea la el, din faţă şi din profil. Împărţi fotografii la toţi cei pe care-i întîlni, evident cu autografe de genul: „Al Dvs. pentru eternitate", „Cu cele mai alese sentimente", „Cu prietenie veşnică", „Distinsului..." sau „Distinsei...", apoi reveni la cămin, se sui pe o masă şi începu să recite din versurile proprii.

        Ceilalţi mîncară bine apoi se apucară de „zaruri", „şaizeci şi şase", table, iar unii, mai îndrăzneţi, încinseră chiar cîte un bridge sau „pokeraş". Atmosfera nu era apăsătoare, dimpotrivă, fiind majoritatea tineri, se simţeau, cum afirmase cineva, ca într-o tabără de pionieri. Rău era că nu puteau ajunge la fetele de la liceul de alimentaţie publică, pe care le vedeau atîrnate provocator pe la ferestre, le auzeau chiuind, batînd în ţevi, şi de la care primeau tot felul de „mesaje”, constînd, în special, din dulciuri şi produse de patiserie făcute în orele de practică. Nu s-a introdus însă nici un fel de bătură alcoolică, deşi ceruseră insistent să li se dea cîte o „berică". Aflaseră pentru ce au fost puşi în acea stare de tabără, se consolaseră repede cu perspectiva de a fi tunşi de frizeri celebri, erau puţine ore de aşteptat, aşa că nu aveau cum să se işte scandaluri generate de sentimentul izolării; se declaraseră în „cantonament" şi căutară să se simtă cît mai bine. Cîţiva cerură cele necesare şi se apucară să scrie, cu mult zel, sesizări, plîngeri, denunţuri, către diverse organe şi organisme de la judeţ sau chiar de la Bucureşti, dar nu cu disperare, ci doar aşa, ca să le mai treacă timpul. Seara li se aduse un video, la discotecă tot nu mai era nimeni, văzură un film dur şi înregistrarea finalei ultimului campionat mondial de fotbal. În pauza dintre film şi meci li se prezentară mai multe formaţii de muzică uşoară ai căror componenţi erau tunşi foarte scurt.

***

        Ziua concursului se dovedi a fi una dintre cele mai călduroase ale acelei veri caniculare. Sala sporturilor gemea de lume. Pentru nefericiţii rămaşi afară se instalaseră megafoane, un crainic foarte popular urmînd să-i ţină la curent cu desfăşurarea competiţiei. Ansambluri de gimnastică ritmică, ale pionierilor, şoimilor patriei şi tinerilor din întreprinderile oraşului prezentau non-stop, atît în sală cît şi afară, programe tematice, de asemenea, pe străzile din jur, evoluau echipe de dansuri populare şi se desfăşurau concursuri de triciclete, tras cu frînghia şi desene pe asfalt. Pe frontispiciul Sălii sporturilor se lăfăiau un pieptene şi o foarfecă de dimensiuni apreciabile.
         Primii fură aduşi pletoşii, prin spate. Oricum, publicul sesiză venirea lor şi un val de fluierături se revărsă asupra lor. Tovarăşul Antonel Buceloiu fu întîmpinat cu aplauze respectuoase. La venirea concurenţilor se iscă un vacarm de nedescris, care dură circa o jumătate de oră. Pionierii le oferiră flori, insigne, colecţii de nasturi, fluturi şi şerveţele, dansatorii îi luară la „Periniţă", sportivii făcură salturi mortale în cinstea lor. Publicul ovaţiona îndelung, în picioare.
        Exact nu s-a stabilit, dar se pare că în cursul acestor manifestări s-a produs „diversiunea", aşa a fost numită mai tîrziu. Cineva, nu s-a aflat niciodată cine, a lansat zvonul că fericiţii frizeri care se clasau pe primele trei locuri urmau să plece la concursul internaţional „Prietenia frizerilor", împreună cu cei pentru frizura cărora fuseseră premiaţi. Vestea ajunse foarte repede la bufetul privat, unde tovarăşii din conducerea cooperativei şi alte personalităţi cu familiile gustau cîte ceva în aşteptarea startului.
        Primul care reacţionă fu Cotaie.
        — Tovarăşu’ Antonel, permiteţi să raportez, cred că nu ne-am orientat! Păi să plece derbedeii ăştia la...
        Îl consultară pe preşedintele jurului, care ridică din umeri, nu ştia nimic despre cine cu cine urma să plece, nu se dăduseră nici un fel de instrucţiuni în sensul acesta. Publicul începu să dea semne de nerăbdare, unii fluierau, alţii strigau „bis", dar crainicul competiţiei, un om inteligent, inventiv, documentat, mai reuşea să-i ţină în frîu. Într-un tîrziu, tovarăşul Buceloiu găsi soluţia, simplă ca toate ideile geniale:
        — Ne tundem noi!
        Un murmur de satisfacţie străbătu grupul de tovarăşi. Frizerii, prezenţi şi ei la deliberări, se luara cu mîinile de cap. Majoritatea tovarăşilor abordau nişte chelii strălucitoare.
        — Acum să vă arătaţi arta, le spuse Cotaie, care-şi aducea părul de undeva dintr-o parte, pentru a-şi acoperi chelia; cînd bătea vîntul, era un spectacol să vezi cum pe-un umăr pletele-i curgeau rîu, în timp ce pe celălalt era pauză.
        Se mai ridică o problemă. Erau mai mulţi tovarăşi decît frizeri. Tovarăşa Bubulac se instală şi ea într-un scaun.
        — Tovarăşa, i se adresă respectuos concurentul cu numărul nouă, nu e concurs de coafură.
        — Mă tunzi a la garçon!
        Omului îi dădură lacrimile, dar nu îndrăzni să dea cu foarfecele de pămînt, mai ales că, între timp, pe scaunul alăturat se aşezase tovarăşa nevastă a tovarăşului Buceloiu, care purta un coc din acela cu ghem sau cu chiflă la mijloc. Şi dumneaei comandă, cu mult curaj şi fermitate, „o tunsoare băieţească, aşa cum se poartă acum."

        Alte incidente nu se înregistrară. Doar pe scaunul reprezentantului frizerilor din localitate nu se încumetase nimeni să ia loc.
        — Ştim cîţi bani face!
        — Ăsta n-are şanse. N-or să trimită peste hotare orice Ghiţă Păstîrnac din...
        Cotaie lămuri şi acest mic amănunt, după ce în prealabil se consultă cu conducerea:
        — Dumneata, dragă, îi tunzi pe pletoşi. Zero! Merge repede. Pînă sînt gata tovarăşii maeştri, termini şi dumneata. Să nu-ţi faci nici un fel de griji, lichelele au fost prelucrate, avem şi brigăzile de ordine aici, aşa că n-o să mîrîie unu’!
        Un pionier dădu startul cu un clopot.
        Fanfara nu reuşea să acopere vacarmul de nedescris. Se scandă pînă şi „Hai Rapidul!" Frizerul reprezentant al oraşului plictisindu-se, stimulat de atmosfera incendiară, îşi puse în funcţiune fantezia şi priceperea şi, cum avea mînă liberă, îl tunse pe unul în pătrăţele, ca gazonul stadionului în zilele de meci, altuia îi făcu o foarfecă şi un pieptene, emblemele concursului, iar poetului îi scrise citeţ, direct cu maşina, „Bine aţi venit!"
        — Să vezi ce bine or să te mardească, strigă cineva.
        Omul însă îşi văzu de treabă - primise doar asigurări, şi pe următorul cap apăru un superb trandafir.

***

        Deliberările juriului au fost deosebit de dificile, piedici neaşteptate ridicîndu-se în faţa celor care fuseseră investiţi cu autoritatea de a-i desemna pe campioni. În primul rînd, misiunea le-a fost îngreunată de cei care beneficiaseră de arta frizerilor. După ce trecură prin faţa publicului, într-o scurtă dar sugestivă paradă a frizurilor, fură invitaţi într-unul din vestiare pentru acordarea notelor. Cum juriul ezita, unii măsurau, alţii se tot învîrteau, fără rost parcă, privind capetele din diverse unghiuri, Antonel Buceloiu, ca să mai destindă atmosfera, îşi aduse aminte de o glumă din copilărie, se îndreptă spre Cotaie şi îi trase una peste cap:
        — Te-ai tuns, te-ai uns, şi nouă nu ne-ai spus!
        Cotaie, pe fază, ca de obicei, începu să fluiere şi să strige:
        — M-am tuns, m-am uns, şi nu mă laud!
        Începură să-şi tragă palme peste capete, chiuind de plăcere şi rîzînd cu lacrimi. Tovarăşa Bubulac lăcrima de-a binelea căci şefu’ avea mîna grea şi cum ţinuse să-i ardă cîteva peste frizura „a la garçon", nu-i fusese prea uşor să fluiere şi să repete cuvintele care te scăpau de scatoalce.
        Preşedintele juriului, indignat, declară că anulează concursul. Cotaie îl luă de guler:
        — Auzi, mă jigodie mică, aici noi comandăm! Am plătit, am creat condiţii, stai jos şi scrie!
        Omul, călit se pare în întîmplări similare, se aşeză la o masă şi începu să noteze conştiincios ce-i dicta Cotaie, adică premiile. Între timp, frizerii îi pieptănară pe premianţi pentru festivitatea de premiere.
        Concurenţii apărură braţ la braţ cu „modelele". Un marş vioi îi însoţi pînă în vecinătatea podiumului de premiere, în jurul căruia foştii pletoşi formaseră un careu. Apoi tobele răpăiră îndelung şi preşedintele juriului anunţă rezultatul concursului. Se acordară trei premii întîi: soţii Buceloiu şi tovarăşa Bubulac, cinci premii doi şi şapte premii trei, ceilalţi concurenţi primind menţiuni. Pe podiumul de premiere nu încăpură decît „modelele", frizerii stăteau deoparte, grămadă. Blitz-urile fulgerau, fanfara cînta, iar publicul se manifesta în felul lui, fluierînd şi bătînd din picioare. Tovarăşul Buceloiu îl îmbrăţişa pe Cotaie, aflat în plutonul celor de pe locul trei, chiar acolo, pe podium, fapt care-i determină pe toţi membrii cooperativei „Munca manuală”, prezenţi în sală, să-şi umfle piepturile cu mîndrie şi să strige „Bravo, şefu’"! Cotaie, roşu de emoţie, abia apucă să şoptească:
        — Păcat că n-a venit şi televiziunea!
        Antonel Buceloiu îl consolă sărutîndu-l pe frunte:
        — Lasă, Cotaie, că „acolo" o să fie şi televiziunea şi radioul şi cinematografia!
        — Vom merge, vom vedea şi vom învinge!
        — Mergeţi pe dracu’! Unde să mergeţi atîţia?
        Abia atunci tovarăşul Buceloiu îşi dădu seama că nimeni nu o să aprobe o plecare aşa, în bloc, nici măcar într-unul din oraşele cu care existau relaţii frăţeşti; de concursul „Prietenia frizerilor" nici nu putea fi vorba. El, oricum, avea aranjate trei-patru ieşiri pe an aşa că, după ce se regăsiră la bufet, se apropie tiptil de Cotaie şi-i atinse una de-i sări „pleata":
        — Te-ai tuns, te-ai...
        — M-am tuns, m-am uns şi nu mă laud, strigă Cotaie, dînd semnalul.
        Se produse îmbulzeală, cuiva îi veni ideea să stropească adversarii cu şampanie, ţipetele se auzeau pînă departe, în stradă, unde, în jurul bufetelor volante, publicul formase autentice grămezi de rugbi luptînd cu ardoare să apuce să înfulece mici, cîrnăciori şi să bea din berea leşioasă, încinsă peste măsură de soarele zilei trecute...

(Perpetuum comic ’85, pag. 36)

Vezi toată postarea

Problemă de hotar

 

        Rîul curgea domol, clipocitul apei sporea parcă liniştea nopţii cu cer înalt, pe care spuza de stele şi cerul din jurul lunii vesteau secetă. Cooperatorul Ionică Brînduşel, cu pantalonii suflecaţi, purtînd în mînă sacul şi lingura de peşte, se furişa pe malul apei, spre un loc ştiut numai de el, unde, la adăpostul sălciilor, putea să braconeze în voie. Sezonul era închis dar a doua zi un văr urma să-şi boteze copilul şi oricum, nişte peşte era necesar pentru a stimula setea participanţilor. Ar fi fluierat „Mărie Mărie" melodia lui preferată, dar pe paznicul de noapte, pe Timofte, nu-l văzuse la bufet, aşa că s-ar fi putut să se afle pe undeva pe-aproape. Nu se temea de altceva decît de faptul că ăla, fiind fricos, începea să urle, trezea tot satul atunci se ducea dracului crapul. În apropierea cotului rîului, într-un loc unde apa parcă încremenise în lumina lunii, între nişte cioturi de sălcii, se încurcase ceva. Ionică Brînduşel se apropie cu băgare de seamă. Un strigăt de spaimă îi scăpă fără voie. Era un om înecat. Întinse lingura să-l tragă spre mal, dar nu izbuti să-l descurce, ci doar să-l mişte puţin, cînd observă ceva ce îl determină să o rupă la fugă peste cîmp. Înecatul nu avea cap...
        Cînd ajunse la bufet, tremurînd, gîfîind, cu pantalonii suflecaţi, de i se vedeau izmenele, şi cu picioarele goale, se stîrni o cascadă de rîsete. Stătea în mijlocul localului şi nu putea să articuleze o vorbă.


        „S-o fi întîlnit cu Timofte şi i-o fi găurit turu’ cu sare", dădu unul cu presupusul. „Hai, mă, a lu’ Brînduşel, zi ce-ai păţit!", se apropie de el Coleaşă, miliţianul, după ce, în prealabil, îşi încheiase vestonul, îşi pusese centura şi cascheta, ca să fie în „ţinută". Uitase să-şi încalţe bocancii dar şi aşa, în ciorapii albi de bumbac, era destul de ameninţător şi falnic. Cineva, mai milos, îi întinse lui Brînduşel un pahar de rachiu alb. Acesta îl goli pe nerăsuflate şi apoi îngăimă: „Un înecat, un mort fără cap... " la care cîţiva se repeziră spre uşă cu intenţia vădită de a fugi la rîu, să vadă. Îi opri vocea autoritară a lui Coleaşă: „Nu mişcă nimeni. Brînduşel rămîi la dispoziţia mea. Pătrunjel, te duci şi anunţi pe tovarăşu’ primar, pe secretar şi pe doctoriţă. Îl cauţi şi pe Timofte, mama lui! Fuga marş!" Pătrunjel, cel mai destoinic dintre „persoanele de sprijin", o rupse la fugă. După o jumătate de oră se întoarse cu toată comuna după el. Apăru şi primarul, care fusese toată seara furios, din cauza nevesti-si, care alunecase pe o coajă de pepene şi căzuse cu capul într-o ladă de gunoi, în văzul lumii, făcîndu-l de rîs. Acum o încuiase în casă cu capul ei prost şi spart dar presimţea că o să iasă pe fereastră, la ea curiozitatea fiind mai tare decît mîndria. „Să mergem să-l scoatem pe bietul om", propuse o femeie. Coleaşă însă avea altă părere. „Tovarăşu’ primar, permiteţi să raportez, de la noi din sat nu e, nu a fost declarat nici un dispărut. De ce să ne încărcăm cu un mort? Ştiţi cum e. Anchetă, procuratură, ne mai alegem şi cu sancţiuni. Nici nu ştiu dacă s-a înecat la noi sau în comuna vecină. Poate s-a înecat la ei. E şi alt judeţ..." Din acel moment toate minţile începură să lucreze febril. Rîul nu despărţea doar cele două comune, ci şi judeţele din care acestea făceau parte. Deci, gîndea primarul, problema devine complicată. În joc e onoarea judeţului! „Îl împingem dincolo", propuse pripit Pătrunjel. „Împingi tu" prinse glas Brînduşel. Într-adevăr, soluţia era imposibilă rîul fiind destul de lat. „Haideţi, că ne apucă dimineaţa. Îl trecem pe pod", hotărî autoritar primarul. În ciuda protestelor vehemente, muierilor şi copiilor li se interzise categoric să participe la „acţiune". Doar doctoriţa stagiară, care îmbrăcase un balon peste cămaşa de noapte, fu luată ca să constate decesul. Se deplasară în linişte, prin porumb. În frunte, Brînduşel şi primarul. Simţeau atmosfera marilor fapte. Pe un alt drum, tot pe furiş, se îndrepta spre comuna vecină Ruţa Petrii, jignită de moarte că, femeie fiind, nu i s-a permis să ia parte la activităţile din acea noapte istorică.
        Mortul era greu, de mirare cum nu se scufundase. Îl traseră cu căngi improvizate la mal şi îl întinseră pe o prelată adusă de şoferul de la C.A.P. Purta un costum negru, demodat, şi pantofi de lac. Pe haine, nici o urmă de sînge. „Să vină doctoriţa!" Stagiara Ciociu însă, sprijinită de o salcie, vărsa. Ridicară foaia de cort şi porniră. „Le aruncăm mortu’n ogradă" chicoti careva. Pînă la primul podeţ era o distanţă bună. „E greu, al dracului. A înghiţit ceva apă!" „Lasă că i-o scot ăia de dincolo". Primarul şi Coleaşă se sfătuiau dacă nu ar fi bine să anunţe şi ofiţerul de serviciu de la judeţ. Renunţară însă din cauza lipsei de timp. Peste podeţ trecură doar cei patru care purtau prelata, cu dispoziţia clară să-l bage cu gîtul în apă, restul pe mal, „să nu-l aducă curentul iar la noi". Treaba se făcu uşor şi porniră înapoi spre comună. Timofte şi Pătrunjel rămaseră „să păzească mortu", să nu treacă hotarul. Se aşezară în porumb şi îşi aprinseră cîte o ţigară. Timofte tremura. O linişte apăsătoare se lăsase peste cîmpie.

        În comuna vecină însă, Ruţa Petrii reuşise să pună toată lumea în picioare. Pe primar îl găsise la sediu plîngînd. De trei zile nu părăsise biroul. Aştepta să vină de la judeţ să-l schimbe, pentru că-şi măritase fata cu popa din sat şi asta în plină campanie agricolă, irosind trei zile bune de recoltat. Deşi în acest timp toată populaţia fusese beată şi fericită, o ţinuseră într-un chiolhan, careva, bănuia el cine, îl turnase la judeţ, de unde îi venise pe căi ocolite vestea că urma să se facă anchetă mare. Acum, de cîte ori auzea pe cineva la uşă, începea să plîngă. Miza pe coarda sensibilă a celui ce urma să conducă ancheta. Cînd o văzu pe Ruţa Petrii se opri subit din suspinuri şi începu să urle ca un apucat: „Ce dai buzna? N-ai somn, tovarăşa? Mîine, la audienţe, acum am treabă!" Aceasta îl lăsă să se potolească şi apoi, cu glas mieros şi dîndu-şi ochii peste cap, îi povesti tot. Operativ, primarul Prună convocă toţi oamenii de bază. „Asta-mi mai lipseşte, gîndea el, un mort fără cap, poate-l pun şi pe ăsta pe seama nunţii". Era în stare să dea tot darul, şi ieşiseră bani frumoşi, adunat la nuntă, numai să scape de cadavru. „Cine-i bărbat, să vină cu mine", strigă şeful de post, care avea şi el păcatele lui în povestea cu nunta, căci închisese ochii la nişte decese de viţei, porci etc. şi păşi hotărît înainte sprijinindu-se de ginerele în sutană, cu care băuse pînă la acea oră tîrzie, în casa parohială. Bineînţeles că porniră cu toţii. Din case ieşeau cei mai leneşi, femeile şi copiii. „Părinte, nu-i aprindem o lumînare?" „Aprindem pe dracu!" făcu popa, care era „tămîiat" bine şi tare ar fi vrut să chiuie puţin dar indicaţiile erau să se înainteze „ca la camuflaj". Mobilizarea fusese, orice s-ar zice, exemplară. Din păcate, disciplina lăsa de dorit, căci, deşi în relativă linişte, se auzea doar un zumzet de şoapte, mergeau buluc, îngrămădiţi unii în alţii şi din cînd în cînd, cei mai împiedicaţi sau somnoroşi cădeau, spre hazul celorlalţi. Budilean, un om roşu la faţă, de peste o sută de kilograme, îşi adusese aminte de marşurile lungi prin cîmpiile nesfîrşite pe unde-l purtase războiul şi cu încă trei cooperatori fruntaşi, leat cu el, începură să facă salt înainte, culcînd la pămînt suprafeţe apreciabile din lucerna prin care treceau.


        Pe malul celălalt Timofte adormise. Brînduşel însă, vigilent, simţi mişcarea. Îl trezi pe paznicul de noapte şi-l trimise „urgent" la bufetul transformat prin „dispoziţia autorităţilor locale" în „cartier general", unde se bea şi se jucau diverse jocuri de societate, preferinţele majorităţii înclinînd spre „douăşunu" şi „şaişase". Careva zisese că se simte „ca la priveghi", adică bine, dar primarul îi reteză avîntul spunîndu-i, în faţă, că nu are „nivel", ceea ce-l făcu să golească aşa, în duşmănie, cîteva pahare unul după altul ca să-i crească ceea ce nu avea. Şi reuşi. Cînd intră Timofte cu vestea începuse să jignească şi să înjure. Abia încăpu pe uşă. Comuna era din nou în picioare. Alergau peste cîmp fără să se mai ferească. Brînduşel le ieşi înainte: „L-au trecut la noi. N-am avut ce să fac. E la piciorul podului". Hotărîră să-l treacă înapoi pe acelaşi podeţ. Nu mai aveau timp prea mult. O geană de lumină vestea zorile.
        De data asta merse mai greu. „L-au aruncat în păpuriş". „Ce oameni, dom’le". Un plescăit, urmat de un cor de înjurături, anunţă căderea adormitului Timofte în apă. Îl salvară cu greu, se încurcase în papură şi nici nu ştia să înoate. Pînă reuşiră să-l scoată, se luminase bine. Pe malul celălalt, fără să se mai ascundă, cei din comuna vecină se prăpădeau de rîs arătîndu-l cu degetul pe Timofte, care tremurînd de frig de data aceasta, îşi storcea hainele. După cîteva momente de descumpănire hotărîră să-l ducă de unde l-au adus ăia cu orce riscuri. Cîţiva apucară de prelată şi cu cei mai zdraveni bărbaţi din comună în frunte, printre care şi mecanizatorul Manole, care avea un pumn mai mare decît capul, păşiră pe pod. Adversarii porniră şi ei cam odată, aşa că întîinirea se produse la mijlocul podului. Budilean întinse mîna înainte şi strigă: „Pe aici nu se trece!" Manole se şi repezise să-l pocnească pe primarul Prună cînd o voce autoritară propuse discuţii, ceea ce-i tăie elanul şi-l făcu să se dea mai la o parte, nerenunţînd ce-i drept ia uitătura cruntă. El, la şedinţe, discuţii, conferinţe etc. nu era admis de la ultimele alegeri cînd împărţise buletine de vot şi la invitaţi, ceea ce nu numai că dăduse peste cap votarea dar atrăsese şi sancţionarea primarului de către tovarăşii veniţi de la judeţ. De altfel şi la film prezenţa lui era o pacoste, căci intra în „conversaţie" cu personajele, iar în momentele cheie începea să urle „rupe-i oasele, atinge-l la moacă, dă-i borşul" şi alte expresii din bogatu-i vocabular, ceea ce stîrnea indignarea celor din sală. Aici însă nu l-au putut opri să participe, plătea, era dreptul lui şi se folosea de el din plin căci, neavînd ce face, în fiecare seară, înainte de a intra la bufet, „dădea pe la film". Putea să vadă un film şi de zece ori. Nu se plictisea. Acum nu înţelegea nimic. Vorbeau toţi odată. Lăsaseră prelata cu mortul pe pod şi se certau. Muierile, rămase pe mal, strigau vorbe urîte unele la altele, şi cînd nu mai dovedeau, se întorceau cu spatele şi-şi ridicau fustele bătîndu-şi fundurile mari spre partea adversă, iar copiii, atîrnaţi prin sălcii, îşi puseseră praştiile în funcţiune cu un zel nemaipomenit. Pe pod, tratativele erau pe cale să degenereze pentru că fiecare ţinea morţiş să demonstreze că celălalt a vrut să-i arunce mortul în casă. Ginerele-popă, abia ţinîndu-se pe picioare, binecuvînta şi îndemna la calm. A obţinut exact contrariul căci unul din „combatanţi" îi strigă primarului Prună: „Ori cu Biblia ori cu noi, tovarăşu", ceea ce-l făcu pe acesta să pună mîna în gîtul obraznicului. Manole începu să lovească în stînga şi în dreapta. La încăierare participară toţi, fără daosebire, mai puţin cei doi miliţieni care retrăgîndu-se fiecare în „teritoriul" lui şi umezindu-şi creioanele chimice cu limba, notau. Bătaia nu dură mult, bilanţul ar fi fost catastrofal, deoarece în învălmăşeală cineva, toţi îl acuzară pe mecanizatorul Manole, aruncă prelata, cu mort cu tot, în apă. Aceasta fu scoasă rapid, spre fericirea şoferului, care o avea în inventar, dar mortul nu a mai fost găsit. L-au căutat pînă spre seară ajungînd departe, în josul rîului, fiecare pe partea lui, dar în zadar. Cîteva babe aprinseră lumînări pe malul apei şi începură să bocească. Întunericul se lăsa peste cîmpie, ca un gol imens de disperare. Într-un tîrziu, porniră, cu paşi nehotărîţi, tăind cărări aiurea prin recoltă, spre case. Erau sfîrşiţi. Ciudat, dar nici pe raza celor două judeţe, nici în sus, pe firul apei nu a fost semnalată nici o dispariţie. În cele două comune primarii hotărîră triplarea pazei pe malurile rîului pe timp de noapte ceea ce-l înnebuni pe Brînduşel, care se văzu nevoit să se ducă să braconeze departe, în josul apei. Oricum, de locul „acela" jurase să nu se mai apropie. O cruce de mesteacăn tînăr, fără nici un înscris, îl marcă o vreme, apoi, într-o primăvară, cînd rîul ieşi departe în luncă, apele dezlănţuite şterseră şi ultima urmă, cît de cît palpabilă, a acelei nopţi.

(Perpetuum comic ’83, pag. 124)

Vezi toată postarea