Aprobare amabilă

        Vestul sălbatic. Cel mal vestic, cel mal sălbatic.
        Cunoscutul, tipicul „saloon”, locul de desfăşurare al celor mal palpitante întîmplări, din cele mai senzaţionale filme cunoscute e aici, la doi paşi, în orăşelul în care am poposit.
E indicat să privim numai pe fereastră. A intra înăuntru e ceva mal riscant: în asemenea locuri nu se prea glumeşte.
        Atmosfera e tipică: fum să-l tai cu barda, zgomot de sticle şi pahare ciocnite, rîsete tipice, de maximă intensitate, acoperind pianul, nelipsitul pian care abia se mai aude, zdrăngănind într-un colţ.
        De la o masă s-a ridicat un cowboy pricăjit, care, clătinîndu-se, iese pe uşă şi dispare în noapte.
        Dispare, însă, numai pentru cîteva minute, fiindcă se întoarce, cu o falcă în cer şi cu una în pămînt, scoate pistolul şi trage un foc în aer.
        Moment tipic de „suspense". Acum e-acum.
        — Cine mi-a vopsit calul în verde? — urlă, piţigăiat, pricăjitul.
        — Eu — rosteşte o voce de bas profund, care zguduie pereţii, un vlăjgan care, ridicîndu-se de la o masă, nu se mai termină de ridicat:
        — Aveţi ceva împotrivă?
        — O, nu... Voiam să ştiu numai... cînd îl daţi al doilea strat.

(Perpetuum comic ’91, pag. 41)

Vezi toată postarea

Întîmplări din timpuri imemoriale

        Alunecăm, înapoi, pe firul timpului şi ne oprim în peştera unor... pitecantropi.
        Personajele pe care le vom întîlni aici sînt mai multe şi vor vorbi fiecare, pe rînd, cititorului lăsîndu-i-se latitudinea de a atribui (după preferinţă) replicile pe care le crede nimerite, oricăruia dintre cei ce iau parte la discuţie.
        Iată-ne, deci, în peşteră.
        (Se aud cîteva bubuituri puternice.)
        — Pietricico, ce e bubuitul ăsta care se aude?
        — Nu e nimic, Petrache. Îţi dădea vecinul nostru, Stîncăreanu, cu un pietroi în cap. Voia sa te atenţioneze*) că a venit în vizita, la noi.
        — A, scuză-mă, vecine. Absorbit cum eram să citesc ultimele noutăţi din „Silex-Telegraph", nici, n-am băgat de seamă cînd ai intrat în peşteră.
        — Ei, am tras eu, de coadă, cît am putut, pisica de la intrare, dar, probabil că e defecta, fiindcă n-a mieunat decît odată şi s-a oprit.
        — S-o mai fi uzat şi ea... a mai îmbătrînit... Că n-am schimbat-o de cînd am cumpărat peştera. Dar, puteai să baţi cu un bolovan în poartă, că auzeam noi.
        — M-am temut să nu vă sperii.
        — Delicat, ca totdeauna, vecine.
        — Dar de unde picură apa asta la voi, pe lespezi?
        — Tocmai de la peştera din vîrf, din al noulea cer. S-a spart un jgheab.
        — Şi n-aţi chemat P.A.L.-ul?
        — Ba l-am chemat, încă din Paleolitic. Şi uite, am ajuns în... Neolitic şi, pînă acum, n-a venit nimeni să ne întrebe ce piatră avem pe inimă.
        — Piatră de moară, vecine. Că, de cînd picură, în sufragerie au crescut stalactite şi stalagmite.
        — Au inimi de piatră, ce mai!
        — Şi s-au învăţat rău. Pînă nu le pui în mînă o piatră mai preţioasă...
        — Dar ce, frate, că doar n-am ajuns în secolul douăzeci?
        — Mă tem că, pînă vin, ajungem.
        — Şi de-asta staţi, voi, toată ziua, în peşteră? Să-i aşteptaţi? Că, de la o vreme, nu v-am mai văzut la un film, la un concert... Uite, aseară, s-a cîntat, în primă audiţie, simfonia neterminată — pînă în prezent — „Piatra, piatră, piatră, piatră"... Pentru dirijor a fost o adevărată piatră de încercare.
        — Ce vrei? Aşa e muzica noastră: grea.
        — Noi, vecine, pe gerul ăsta de crapă pietrele, stăm mai mult în peşteră. Mai jucăm cîte-o piatră... Că bărbatu-meu stă mai cu plăcere la un pahar de... Pietroasele, decît să-l scoţi la un film.
        — Lasă, că sînt şi filme de-ţi vine să dai cu... pietre.
        — Ei, nu chiar în toate. Dar, fiindcă vorbeaţi de Pietroasele, aveaţi, aici, vecin de peşteră, un gestionar de la un depozit de vinuri. Nu l-am mai văzut.
        — O, s-a retras, pentru cîţiva ani, într-o chilie cu climă ceva mai răcoroasă...
        — A avut, desigur, motive.
        — A avut. Unii spun că avea chiar mai multe decît îi erau necesare... Dar a venit o grindină, din munte, de sus, cu piatră mare, şi i-a erodat tot ce agonisise. Că, altfel, era tare descurcăreţ şi... adunător. În mai puţin de un an, îşi făcuse casă de piatră pe Stînca Tare şi îşi cumpărase şi dinosaur proprietate personală...
        — Nu mai spun că nevastă-sa umbla în blană de urs şi vara.
        — Şi, înainte de a fi gestionar, nu era în stare să-i vîneze măcar o capră, pentru o jachetă...
        (Se aud bătăi în poartă)
        — Staţi aşa. Ce se aude? Cine e?
        — Noi, de la P.A.L.!
        — O, bine c-aţi venit! Ar trebui să luăm o piatră-n gură.
        — Nu vă grăbiţi, fiindcă am venit numai să verificăm dacă mai curge apa. Că sînt unii care ne pun pe drumuri cînd apa nu le-a ajuns nici pînă la genunchi.
        — Bine, şi lucrarea pe cînd?
        — Pe altădată. Nu ne zice nouă P.A.L.? Adică: pe altădată lucrarea.
        — Pietricico, n-ai un pietroi mai colţuros la îndemînă? Ca să nu plece dumnealor fără o mică atenţie, mai contondentă, din partea noastră.

*) — Expresie ajunsă pînă în zilele noastre

(Perpetuum comic ’89, pag. 148)

Vezi toată postarea