Doamne-ajută

        — Linişte!... Vă rugăm linişte, să-l ascultăm pe domnu’ avocat!
        — Domnilor! Repet: adevărul e că n-are importantă cît aşteptăm; totul e să apară!
        — Păi cum? S-ar putea să...
        — Bine-nţeles. Vedeţi piatra aceea de acolo? Şase ore am stat acolo lîngă ea... şi degeaba... n-a apărut... Aşa că...
        — Şi acum credeţi că...
        — Eh... am presimţirea că astăzi avem o zi bună.
        — Doamne-ajută!
        — Ce faceţi doamnă? De ce faceţi asta?!
        — Dom’le, dînsul poate să confirme; am plecat pentru cîteva minute...
        — Da, dar eu sînt aici de patru ore şi nu v-am observat. Ia uite-o şi pe-asta... se duce direct în faţă. „Individa" în negru o caută mereu pe-acasă şi ea aleargă nonstop pe la cozi. Mare noroc mai are.
        — Ei, vai de ea... Cît priveşte norocul, trebuie să recunoaştem că noi îl avem; încă n-au aflat „bruneţii” noştri, că altfel...
        — Aşa e, aşa e...
        — Dom’le, fii bun, spui că eşti avocat... explică-mi şi mie, te rog, să mă luminez şi eu... De ce, dom’le, de ce trebuie să suferim atît?... Ai?... De ce?... Că noi, dacă am primit o palmă, am întors obrazul şi pentru cealaltă. Eu, domnul meu, am trecut prin multe. Şase ani am fost prizonier la ruşi. Pe mine nu mă mai înspăimîntă nimic. Am mîncat şi scoarţă de copac... şi şobolani... Da, da...
        — Brrrr!... Fugi, dom’le de-aici cu grozăviile astea!
        — Iertaţi-mă... da’ ce, parcă ştim ce mîncăm?
        — Oooo!... Uite cine apareee!... Maşina noastră dragă cu oase şi...
        — Fraţilor! Să ne aşezăm în ordine; doi cîte doi! Văd că acolo, în faţă, sînt pe şapte... Cine vrea să facă ordine, să ridice mîna!
        — Credeţi că au adus şi şuncă?
        — Pe mine nu mă interesează; eu vreau coaste afumate. Face nevastă-mea nişte chifteluţe din ele, că o pot invidia şi bucătăresele vieneze.
        — Da’ dom’le, ai dreptate. Depinde foarte mult de mîna gospodinei. Uite, eu, cînd găsesc oase din acelea de şase lei, iau mai multe, să avem. Găteşte soţia din ele o supă, că te lingi pe buze.
        — Un lucru mă nelinişteşte; e ora 18 şi 30, pînă descarcă „marfa" se face 19 şi 30 şi la 20 închide...
        — Poate avem noroc...
        — Doamne-ajută!
        — Dom’le, nevastă-mea înainte era foarte geloasă. Dacă întîrziam mai mult de ora 20, era vai şi-amar de mine! Acum n-o mai interesează decît un lucru: să vin cu sacoşa plină, chiar şi la miezul nopţii. Aşa că, uneori, cînd inima îmi dă „ghes", folosesc următoarea stratagemă: fug de la serviciu, fac cumpărăturile, şi pînă seara, tîrziu, zic că am stat la coadă... Dar ce mă fac că „fericirea" asta depinde de ceea ce găsesc în timpul serviciului?... Cum spunea şi un scriitor francez, Stendhal, parcă: uneori fericirea e greu de găsit... dar merită să alergi după ea chiar şi o viaţă întreagă"... iar eu alerg uneori cîteva luni pînă reuşesc să cumpăr ceva... Odată, fiind trecut puţin de miezul nopţii, ajuns acasă nevastă-mea m-a întîmpinat voioasă, m-a sărutat, mi-a luat sacoşa grea din mînă şi a observat că am pe obrazul stîng puţin ruj. „Dragă, am ţinut rînd unei doamne în vîrstă, săraca, şi drept mulţumire m-a sărutat..."
        „Frumos gest, iubitule. Ştiam eu că eşti un adevărat gentleman", îmi spune ea privindu-mă cu duioşie, şi a continuat să scotocească febril prin sacoşă. Ha! Ha! Ha!...
        — Dom’le, ar trebui să vă jenaţi puţin... Ţara arde şi dumneavoastră...
        — Lăsaţi, domniţă, să mai rîdem şi noi puţin, să mai treacă timpul... Că dacă noi, românii, n-am fi avut umor... ehei... vai de noi... cu asta ne-am bandajat rănile...
        — Aşa e, aşa e...
        — Dom’le, eu simt că mă sufoc la gîndul că nu mai rămîne nimic pînă-mi vine rîndul...
        — Linişte! Am spus: li-niş-te!... Tu ăla de-acolo... nenea ăla... numai „pliscul" tău se-aude. Cînd ajungi aici, să te servesc, nu mai zici nici „pîs"! Te faci mic de, tot... nu mai îndrăzneşti să „cîrîi"... Şi acum, gata! Gura! Să nu mai aud nici musca că altfel...
        — Dar n-am zis nimic, domniţă...
        — Uite, ştii ce, mie să nu-mi vorbeşti cu „dilimutive"! N-ai mîncat din aceeaşi farfurie cu mine!
        — Vai de mine, se poate... cum aş fi îndrăznit să... că doar farfuria mea... ştiţi... a fost mai întotdeauna... goală.
        — Aaaa! întreci măsura! Ia stai!... Geto! Ia hai să-i dăm afară pe nemîncaţii ăştia şi să închidem magazinul!
        — Domnişoară, domnişoară, fie-ţi milă, am stat şase ore, ca acum să... domnule dragă, cere scuze domnişoarei...
        — Aşa e! Aşa e! Să-şi ceară scuze! Din cauza lui sîntem sacrificaţi noi. Ce-i dau copilului să mănînce?... Cere-i scuze! Cere-i scuze!
        — Da! Da! Să iasă afară din rînd, din magazin! A supărat-o rău pe domnişoara şi acum suferim noi! Să plece! Să iasă afară! Afară cu el!
        — Domnilor, vă rog... n-am făcut nimic... n-am zis nimic... nu mai vreau nimic... uf... mor... mor de cald... lasă-mă, dom’le, nu mai trage de cămaşa mea... nu mai cumpăr nimic... vreau să ies... lăsaţi-mă... lăsaţi-mă...
        — Costele, Costele... ce-i cu tine?... Costele...
        — Mmmm... mmm ce... ce e... cine... lăsaţi-mă... ce vrei să faci... unde sînt...
        — Aici, dragul meu, aici în pat. Trezeşte-te să-ţi schimb pijamaua că ai transpirat rău. Ai visat ceva... şi eşti aşa palid...
        — Mmmm... mmda... of, of... ce soţie bună eşti tu... Cred că muream în somn... Aşa coşmar... of... se făcea că eram la o coadă... pe vremea „ăluia"... şi... şi...
        — Ei lasă nu te mai gîndi. Relaxează-te. Uite, faci o baie, mănînci ceva şi te remontezi. Îţi fac şi o cafea mare, că acum se găseşte, şi vezi, afară e soare, dragule, faci o plimbare şi iei şi sacoşa, că tot eşti în concediu şi aerul îţi va face bine...
        — Of, of... poate că ai dreptate... Voi face aşa precum vrei tu...

***

        — Ooo, ce plăcere, dom’ doctor! Nu ne-am mai întîlnit de pe vremea... ştii dumneata cui...
        — Da dragul meu... Uite sînt aici de mai bine de o oră...
        — E vreo speranţă să mai apucăm şi noi?
        — Eu cred că da...
        — Doamne-ajută!
        — Domnii mei, eu am un amic care a fost marinar. De cîte ori îl întreb despre taifunul din mările Chinei, se îngălbeneşte, dom’lor... Eu mă îngălbenesc de cîte ori îmi amintesc de epoca... aia... Stăteam, dom’lor la cozi, pînă cîntau cocoşii la miezul nopţii...

        — Numai de-ar ajunge...
        — Nu vă supăraţi, am înţeles că sînteţi avocat... Fiţi bun şi explicaţi-mi şi mie, să mă luminez şi eu: de ce, dom’le, de ce?... Noi i-am încălzit pe toţi la piept, le-am fost mamă bună... şi ei, ce fac? Ies din biserică după ce s-au închinat, şi apoi bagă cuţitul în tine! Asta e credinţă?... De ce, dom’le, de ce?...
        —... Adevărul e că n-are importanţă cît aşteptăm; totul e să ajungă. Oricum, şi mîine e o zi. Şi de altfel mai am ceva „provizii" în candelă... Am trecut noi prin altele şi mai... aşa că... Doamne-ajută!

(Perpetuum comic ’91, pag. 142)

Vezi toată postarea

Garnitura de peşte oceanic

        Dacă m-aş fi sculat de dimineaţă, acum eram şi eu la Vorona, la mînăstire. De, chef pînă dimineaţa mi-a trebuit, chef am găsit!
        Poate că după mînăstire s-or fi dus pe la vreo staţiune din apropiere. Oricum, grup de tovarăşi, masă de peşte, risling de protocol, era ceva. Eu nu, cu băieţii pînă la ziuă!
        Una e să cunoşti realizările judeţului la faţa locului, în mod organizat, fără să te coste nimic, şi cu totul altceva e să te confrunţi cu realităţile lui, pe banii tăi. Acu, să nu mîniem pe Dumnezeu, n-am stat eu cu băieţii decît pînă pe la vreo două noaptea, că după aia ceva tot s-a legat. Da aşa e omu, nemulţumit şi cînd îi iese pasienţa. Dimineaţă ea a plecat în treaba ei şi eu am rămas să-mi fac somnul. Aşa că ce să mai vorbim? Asta e! Mai bine să mă dreg c-o ciorbă de burtă, după o cafea zdravănă şi-o apă minerală rece. Tot se zice că e băiat bun da-l cunosc chelnerii şi bea prea multă apă minerală dimineaţa. Vorona, o s-o vedem noi altădată!
        Spre surprinderea mea, curge apa. Ba e şi apă caldă, la prînz. Să ştie nea Nicu, cred că i-ar lega pe ăştia de la Botoşani. Da ce nume de hotel au găsit, „Rapsodia"! De la Enescu, probabil. Mă rog, fiecare cu rapsodia lui. Bine că are restaurant la parter aşa că nu e nici un motiv de disperare, reflectez cu maturitate, în timp ce prima mare descoperire a civilizaţiei începe să mă readucă la viaţă. Căci după mine două sînt pînă azi marile descoperiri ale lumii civilizate: duşul şi spălatul pe dinţi. Mă folosesc insistent şi de cea de-a doua mare descoperire şi simt că încep să renasc. Nu mi-ar mai trebui acum decît primul şi cel de-al doilea dintre viciile ei: cafeaua şi ţigara. Apa minerală n-o trec nici la vicii nici la descoperiri. V-a trebui să-i găsesc un capitol aparte.
        Totuşi, ce poate fi mai stupid decît să stai singur, duminica la prînz, într-un restaurant de provincie, în care nu cunoşti pe nimeni? Ceilalţi sînt acum la desert, dacă nu s-o fi organizat şi vreo degustare de vinuri, prin preajma unui obiectiv cultural. Sau după tradiţionala întîlnire cu artiştii amatori de la căminul cultural. Sînt ei acum în campanie agricolă, dar vor fi oricum bucuroşi să afle că ne-am interesat de realizările lor, dîndu-le şi cîteva indicaţii preţioase. Bine cel puţin că am găsit o masă liberă în îmbulzeala asta de lume pestriţă, care n-are altceva mai bun de făcut decît să se distreze, duminica la prînz, la restaurant! Şi ce hărmălaie, dom’le, parc-ar comenta acelaşi meci de cînd lumea!
        În sfîrşit, îşi face apariţia şi chelnerul, pe care ţin să-l impresionez de la început printr-o politeţe perfectă, ştiind că, la cît fură ei, bacşişul oricum nu-i mai impresionează de mult.
        — Bună ziua, domnule.
        — Bună ziua.
        — Fiţi vă rog amabil, aş dori să mănînc ceva. Ştiu că şi asta impresionează, altfel, dacă vrei să ceri o cafea sau ceva de băut, rişti să ţi se răspundă stereotipic: nu servim băutură fără mîncare.
        — Depinde ce doriţi să serviţi, o dă şi chelnerul pe politeţe, realizînd, sper eu, că are de-a face cu un client subţire.
        — Ştiu că aveţi o ciorbă de burtă grozavă!
        — La ora asta?! Am avut, da s-a terminat. La ora asta nu mai avem decît ciorbă de pui, dacă doriţi.
        — Nu, mulţumesc. Cu puii ăştia care miros a peşte nu mă prea împac, dar apropo de peşte, am mîncat data trecută la Botoşani o saramură de crap extraordinară.
        — La noi?
        — Nu, parcă nu la dumneavoastră, în orice caz la alt restaurant din Botoşani, unde era şi un hotel mai vechi.
        — Nu mai e nici hotelul, nici restaurantul, nici peştele. La noi numai ca garnitură.
        Mi se pare ca n-am înţeles bine, probabil că nu m-am trezit de-a binelea.
        — Dar, pînă la mîncare, puteţi să-mi aduceţi o cafea mare, fără zahăr, şi o sticlă de apă minerală rece?, risc eu să-mi dau în vileag noaptea de pierzanie, doar-doar oi trezi sfînta înţelegere umană a chelnerului.
        — Numai amestec, vine prompt ca o ghilotină răspunsul persoanei.
        — Fie şi amestec, zic eu, gîndindu-ma la cafeaua naturală sau ness-ul la discreţie de care vor fi avînd parte colegii mei mai vrednici într-ale sculatului de dimineaţă. Şi de mîncare?
        — V-aş propune un muşchi de vită,
        — Muşchi de vită, repet eu convins că iar n-am înţeles bine. De unde să aibă ei, la restaurant, muşchi de vită? Om fi noi la Botoşani, la „Rapsodia" mă rog, dar sîntem în aceeaşi ţară şi în aceeaşi epoca de aur!
        — Îl doriţi mai în sînge?
        — Sigur că da, îi sînt recunoscător chelnerului că se pricepe şi zeilor că nu e totul pierdut.
        — Vă aduc întîi cafeaua?
        — Da, v-aş ruga, pînă se face muşchiul...
        — Altceva mai doriţi?
        Numai de vin de cîrciumă n-am eu chef, dar, ca să nu-mi dezamăgesc chelnerul, trebuie să-i onorez propunerea pînă la capăt.
        — Ce vinuri aveţi?
        — Doriţi alb sau roşu, tatonează chelnerul, circumspect, nivelul priceperii mele în materie.
        — Roşu, evident, încerc la rîndu-mi să-i spulber neîncrederea.
        — Avem Cabernet şi Merlot de Dealul Mare. Ce preferaţi?
        — Dacă-i chiar de Dealul Mare, caut eu să fiu mai mult insinuant decît concesiv, atunci un Merlot de Dealul Mare.
        — Vă aduc imediat cafeaua, mai zice satisfăcut de comandă chelnerul şi se retrage, cred eu, impresionat şi el că sîntem totuşi între cunoscători.
        Va să zică se poate. "Uite, dom’le, cine ar fi crezut că tocmai la Botoşani, în apogeul anilor-lumină, mai poţi găsi într-o cîrciumă un muşchi de vită şi un Merlot de Dealul Mare? Bine că nu m-am dus la Vorona sau mai ştiu eu unde. Aceleaşi mutre, acelaşi tipic, aceeaşi mascaradă surîzătoare. Aici, pe banii mei, cel puţin nu trebuie să zîmbesc nimănui dacă nu-mi face nici o plăcere.
        Vine şi cafeaua amestec, asta-i situaţia, ştiu că nu chelnerul e de vină, ca dovadă apa minerală e aburită şi paharul curat. Chiar şi masa mea mi se pare cumva mai altfel, mai curată decît celelalte, pe care zac diverse farfurii cu bucăţele de peşte mic, neatinse. Omul îşi cunoaşte meseria şi dacă tot ştie să-şi aprecieze clienţii, parc-ar merita puţină conversaţie.
        — Totdeauna e atîta lume în restaurant?
        — Nu, majoritatea săptămînii nici nu servim decît grupuri şi pe cei din hotel. Astăzi aţi avut noroc că nu-s nunţi, da ce-a fost aseară, să nu mă-ntrebaţi!
        Nici nu întreb. Dau numai din cap, ca şi cum, stînd în hotel, aş fi auzit eu însumi ce-a fost, chiar dacă atunci cînd am intrat noi în hotel nu cred să fi fost alţii mai gălăgioşi.
        — Vine imediat şi muşchiul, îmi spune chelnerul, retrăgîndu-se respectuos.
        Fac bilanţul serii precedente şi al nopţii care i-a urmat şi, încă o dată, nu mai văd nici un motiv de a regreta că n-am împărtăşit soarta celor preocupaţi de excursia culturalo-vizuală de a doua zi. Viaţa trebuie trăită şi orice abatere de la programul stabilit îţi mai dă cît de cît acest sentiment. Cafeaua amestec e cel puţin fierbinte, apa minerală e în schimb foarte rece, iar ţigările, chiar dacă-s proaste, sînt totuşi Snagov, ceea ce în Bucureşti n-am mai văzut de mult. N-apuc să-mi termin bine a doua ţigară, că vine şi muşchiul. Dar, stupoare: pe marginile farfuriei, atingînd minuscula bucăţică de carne numită impropriu, cel puţin ca gramaj, muşchi de vită, se răsfaţă două bucăţele de peşte oceanic, prăjit cine ştie de cînd, care-ţi taie pofta de orice.
        — Vă rog să luaţi imediat chestia asta de-aici! Eu am cerut muşchi de vacă, nu peşte cu muşchi!
        — Eu v-am spus, asta-i garnitura.
        — Fugi dom’le de-aici, umblu în toată ţara! Aşa ceva n-am mai întîlnit! Cum o să dai în aceeaşi farfurie muşchi de vacă, dacă ăsta e muşchi, împreună cu peşte prăjit! Vă bateţi joc chiar în halul ăsta? Unde e responsabilul sau şeful de sală? Vă rog să-l chemaţi imediat!
        — Aşa-s dispoziţiile. Eu n-am nici o vină. Şi nici dînşii.
        — Care dispoziţii? Ce dispoziţii? Ce tot daţi vina pe dispoziţii? Nu există nici o dispoziţie ca eu să-ţi cer una şi dumneata să-mi dai alta!
        — Ba există. Altfel nu ne luăm retribuţia.
        — Dom’le, dumneata poate că nu ştii cu cine stai de vorbă!
        — Hm, zîmbeşte subţire chelnerul, bănuiesc că sînteţi ziarist.
        — Şi tocmai mie îmi faci atunci chestia asta? Cum vă permiteţi să inventaţi dispoziţii care nu există? Numai ca să umflaţi nota de plată şi să plimbaţi peştele dintr-o farfurie în alta?
        — Vă rog să nu ne jigniţi. Nota se umflă, ce-i drept, dar nu din vina noastră. Aşa-s dispoziţiile.
        — Fugi dom’le de-aici cu dispoziţiile dumitale! Nicăieri în lume nu există aşa ceva! Cum adică, mă obligi dumneata să mănînc ce nici nu-mi trece prin minte?
        — Nu eu, dispoziţiile. Dacă nu vreţi, nu mîncaţi decît muşchiul, dar garnitura trebuie să intre în preţ. Avem plan de desfacere a peştelui oceanic şi, dacă sînteţi ziarist, nu trebuie să vă explic eu cum e cu planul.
        — Bine, duceţi-mă la responsabil. Vreau să văd şi eu dispoziţia asta!
        — Nu e nevoie să-l deranjăm. E afişată la bar. Vă rog să poftiţi cu mine.
        Mă ridic de la masă, cu toată indignarea moral cetăţenească de care sînt în stare, hotărît să nu las lucrurile aşa. Şi citesc. Şi citesc din nou. Iar spiritul meu justiţiar se topeşte într-o perplexitate totală, care-l face pe chelner să zîmbească din nou.
        — Credeţi că nouă ne place? Credeţi că e vreun consumator care să nu protesteze? Dar apoi se liniştesc toţi. Astea-s dispoziţiile.
        Citesc şi nu-mi vine să cred. E o adresă în regulă, cu antet şi toate ştampilele şi semnăturile de rigoare.
        TAPL-ul judeţean aduce la cunoştinţă unităţii că fiecare chelner are de vîndut un kilogram şi opt sute de grame de peşte oceanic, în caz contrar urmînd să nu-şi primească retribuţia.
        — Bine, şi cine vă obligă să-l daţi ca garnitură? Mai încerc eu un ultim apel la logică, deşi numai despre aşa ceva nu mai poate fi vorba.
        — Citiţi cu atenţie pînă la sfîrşit. Se specifică clar, va fi porţionat ca garnitură obligatorie. Altfel, credeţi că l-ar lua cineva? Dar, poate c-o să scrieţi dumneavoastră un articol! Să nu ne mai pună nici pe noi în situaţia asta.
        E rîndul meu să bat în retragere. Chiar dacă l-aş scrie, ştiu bine că nu l-ar publica nimeni. Dispoziţia TAPL-ului judeţean începe prin a invoca decizia nr... a ministerului de resort, prin care se repartizează spre desfacere către populaţie etc, etc, etc.
        — Vedeţi, nu se poate face nimic, e rîndul chelnerului să mă consoleze. Dacă v-aş fi spus, sînt sigur că nu m-aţi fi crezut. Aşa v-aţi convins la faţa locului. Pe dumneavoastră vă plimbă la iarbă verde şi noi trebuie să lămurim clienţii, în loc să-i lămuriţi dumneavoastră.
        — Bine, zic eu, să ne întoarcem la masă. Cum adică să-i lămurim noi?
        — Păi, nu e sarcina dumneavoastră, a presei, să lămuriţi cetăţenii, să le explicaţi importanţa sarcinilor de plan? Sau nu sînteţi ziarist?
        — Da dumneata de cînd eşti chelner, că nu prea pari?!
        — De ce? V-a nemulţumit serviciul meu cu ceva?
        — Dimpotrivă. Numai că prea mi-ai făcut-o! Şi cam subţire pentru un chelner.
        — Sînt chelneri şi chelneri. Eu înainte am fost economist. Şi, credeţi-mă, nu mi-a fost uşor să mă angajez, cu studii superioare.
        — Atunci, uite, mă dau bătut. Numai ia-mi chestia asta din faţă şi adu-mi măcar separat „garnitura", ca să nu protesteze cei de la alte mese. Bineînţeles, o plătesc. După aia, poate mă lămureşti dumneata, ca economist, cum stă chestia asta, că eu unul nu pot s-o pricep.
        — Nu e nici un secret. V-aduc altă farfurie şi, după ce mîncaţi, fiindcă-mi sînteţi simpatic şi v-a mai trecut enervarea, o să vă prezint şi importanţa economică a „garniturii". Nici nu ştiţi cîte ramificaţii are. Dar, pînă la urmă, dacă toată lumea e mulţumită şi-şi ia salariile, de ce n-am fi şi noi? În general garnitura rămîne aceeaşi şi se schimbă numai friptura!
        Îmi aduce imediat altă farfurie cu un muşchi de vită ca-n timpuri normale, pregătit se vede pentru orice eventualitate, în funcţie de cum voi reacţiona, dat fiind că „i-am fost simpatic", şi lasă în colţul mesei, pe o altă farfurioară, nepoftitele bucăţele de peşte, identice cu cele zărite de mine la început, pe alte mese.
        În timp ce mănînc mă tot gîndesc la ramificaţiile posibile. Mai cer o cafea, vinul se dovedeşte destul de bun şi-l rog să mă iniţieze în tainele garniturii de peşte oceanic. Clienţii s-au mai rărit, aflu că vine ora meciului, aşa că avem timp să şi tăifăsuim pe-ndelete.
        — Ce-i cu peştele ăsta? Dispoziţia mi se pare absurdă!
        — Şi totuşi e perfect logică. Dacă s-a produs trebuie să se consume şi cineva, pînă la urmă, tot trebuie să-l plătească. Culmea e că oamenii nici nu se uită la el, deşi e cel mai scump peşte din lume.
        — Asta o spune chelnerul sau economistul?
        — Amîndoi. Şi fiecare, în felul lui, ar avea dreptate s-o afirme. Primul e dispus să recunoască, fireşte, că nicăieri în lume, pe două amărîte de bucăţele de peşte oceanic nu se plăteşte un preţ atît de mare. Mai ales dacă raportăm suma de 16 lei, cît costă la noi garnitura, la cei 32 cît costă friptura, şi totalul de 48, care, cu remiza de 12%, dă 53 de lei şi 76 de bani, la salariul mediu sau la diurna dumneavoastră de 18 lei pe zi.
        — Pînă aici corespunde, zic eu, simţindu-mi ca de atîtea ori suma din buzunar radiografică de ochiul expert al chelnerului.
        — Mă rog, mai aveţi şi dumneavoastră ceva colaborări, mai scrieţi pe la o revistă, dar acum, fără radio şi televiziune, şi tot după tarifele vechi, din ’57, reduse şi ele la jumătate, tot n-aveţi cum s-o scoateţi la capăt, dacă nu vi se organizează ceva de protocol. Bineînţeles, ca pentru tovarăşi, fără garnitură şi remiză, mi-o serveşte omul din nou, arătîndu-se cunoscător şi în tarife şi în mese oficiale.
        Trec peste aluzie, ştie şi el ce ştie se pare că ştie chiar mai multe decît mine.
        — Şi economistul ce zice? Cum ajunge peştele ăsta, din ocean, în farfuria mea?
        — Hm, nici chiar aşa! Ar fi mult prea simplu, domnul meu! îl cumperi de-acolo şi-l aduci aici! Asta ar însemna să fim dependenţi de economia de piaţă, ori noi avem flota noastră de pescuit oceanic! Vă previn că e vorba de o explicaţie mai lungă, dacă vreţi să aflaţi tot parcursul organizării ştiinţifice.
        — Mai ales dacă e vorba de organizarea ştiinţifică, mor de curiozitate!
        — S-o luăm atunci de la bază, cum se spune. Organizarea ştiinţifică, la noi, porneşte ca peste tot de la resursele naturale ale ţării. Şi ce se constată?
        Se constată mai întîi că n-avem minereu de fier şi cărbune. Deci, ceea ce ne trebuie e un mare combinat siderurgic, dacă se poate cel mai mare din Europa. Şi se construieşte combinatul, să zicem la Galaţi. Ca să fie rentabil, se aduce minereul de fier de la doi paşi, din Brazilia. Iar cărbunele de la Krivoirog, din India şi de unde o mai da Dumnezeu. Şi începe să se producă apoi cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor, cu cea mai mare pierdere din lume. Care oricum nu contează, importantă fiind grija faţă de om, independenţa şi suveranitatea ţării.
        Se constată apoi că, în urma desecării bălţilor Dunării precum şi a diverselor lacuri, redate tot ştiinţific agriculturii, nu prea mai avem peşte. Mult mai grav e însă faptul că multe ţări au, iar noi n-avem şi noi peştele nostru oceanic. Ceea ce ne-ar trebui aşadar ar fi flotă de pescuit oceanic, oceanul fiind şi el, după cum se ştie, tot la doi paşi. Vom importa nu produsul finit, adică peştele, ci niscaiva aparatură electronică de bord şi alte chichiţe pe care încă nu sîntem în stare să le facem în ţară, dar vom destina producţia de oţel cu cea mai mare pierdere pe cap de locuitor realizării unei flote de pescuit oceanic, care va fi şi ea prima din lume, tot la pierderi, pe kilogramul de peşte.
        Dacă am fi importat doar oţelul de care avem nevoie ne costa de trei ori mai puţin. Dacă importam vasul de pescuit ne costa de nouă ori mai puţin. Dacă importam pur şi simplu peştele oceanic, în care se transformă vasul de pescuit, produs din oţelul provenit din minereul de fier din Brazilia — graţie politicii înţelepte şi a grijii faţă de om — ne costa doar de 91 de ori mai puţin. Ar fi suferit în schimb repartizarea teritorială a forţei de muncă, procentul angajării ei în industrie faţă de agricultură şi, în ultimă instanţă, gradul de industrializare a ţării. Ştiţi dumneavoastră,... industria grea, cu pivotul ei, industria constructoare de maşini!
        Nu contează că plătim fiecare fîţă din asta congelată pînă ne ies ochii din cap dacă pentru a o „produce" pot lucra în industrie sute de mii de oameni, întărind rîndurile clasei muncitoare, din care se selectează detaşamentul ei de avangardă! Singurul deţinător al strategiei unei politici industriale ştiinţifice. Nu de piaţă, la bunul plac al cererii şi ofertei. Ba şi la cheremul concurenţei!
        Nu zic nimic, ca să nu-i întrerup demonstraţia, cel puţin pînă acum perfectă.
        — Odată existentă oferta, sub formă de peşte oceanic, vom constata că nu există o cerere corespunzătoare. Nu-i nimic, o s-o planificăm şi pe asta ştiinţific, sub forma cunoscutei lozinci mobilizatoare, „nici o masă fără peşte oceanic!".
        Ne izbim însă de gradul de înapoiere al populaţiei, pe care l-am moştenit de pe vremea cruntei exploatări burghezo-moşiereşti, cînd nici nu se pomenea măcar de peşte oceanic, cel autohton fiind considerat în schimb, după cum se ştie, mîncarea săracilor. Şi acum, după ce am făcut atîtea eforturi, să nu-l vrea populaţia? Să nu se vîndă? Lasă că o să îl vrea şi o să se vîndă! Important e că avem oferta, cererea o să vină după aceea, ştiinţific, nu ca în societatea de consum, unde lucrurile se petrec exact invers!
        Pînă una alta ministerele să-şi facă datoria, să dea dispoziţii la centrale, centralele la trusturi şi trusturile la unităţile de desfacere! Ceea ce aţi şi văzut, afişat pe geamul de la bar! Vă daţi seama acum cît ne costă peştele ăsta în realitate şi cît de ieftin îi oferă statul cumpărătorului sau consumatorului, care mai face încă şi nazuri? Şi asta numai pentru că dumneavoastră, presa, radioul şi televiziunea, nu vă faceţi pe deplin datoria! De aceea se înregistrează încă o serioasă rămînere în urmă a conştiinţei sociale faţă de avîntul forţelor de producţie! Rolul dumneavoastră ar fi deci nu să protestaţi, ci să lăudaţi garnitura de peşte oceanic, în toate ramificaţiile sale! Că nu numai noi, ci şi dumneavoastră să vă justificaţi retribuţia. Să vă mai spun că sînt şi alţi oameni care-şi justifică retribuţia, şi ce retribuţie!, urmărind atitudinea noastră politică faţă de acest produs? Asta o ştiţi şi dumneavoastră!
        — Mi-e teamă că aveţi dreptate. Şi ce e mai prost e că nu-i nimic de făcut.
        — Aş, e foarte simplu! N-aţi văzut? Nu trebuie schimbată decît... garnitura. Dacă vreţi să mîncaţi muşchiul cu cartofi prăjiţi de ce să vă dau eu peşte oceanic? Iar cartofi, slavă Domnului, avem din belşug!
        — Şi ramificaţiile?
        — Ar trebui să cadă şi ele, odată cu... garnitura. Altfel, s-ar putea să vă servim muşchiul cu garnitură de pui de baltă sau cu salată de melci, la preţ de inflaţie, chiar dacă produsele sînt autohtone.
        — Deci, jos garnitura!
        — Şi toate ramificaţiile ei! Cînd te lepezi de Satana, nu te lepezi şi de toate neamurile lui, de toţi diavolii lui?
        — E clar. Să-mi faceţi şi mie nota, vă rog.
        — De asta nu scapă nimeni. Totul e să nu-mi faceţi şi dumneavoastră mie, una!
        — Dumneata ce crezi? Poate fi uitat cineva, în ţara asta, pentru o astfel de garnitură?

(Perpetuum comic ’91, pag. 110)

Vezi toată postarea

Sextil Puşcariu epigramist

        Ne îngăduim ca în relatarea noastră să aducem în discuţie un remarcabil epigramist dat uitării. Să subliniem, în prealabil, că în preocupările literare ale intelectualilor transilvăneni, umorul, dar nu şi epigrama, a deţinut un loc de frunte.
        Mărturia care confirmă afirmaţia noastră constă că în 57 de ani, care au premers unirea de la 1 Decembrie 1918, pe lîngă numeroase publicaţii, de toate categoriile, au apărut şi 11 reviste de specialitate. Ele sînt: Tutti Frutti — 1861, Strigoiul — 1862, Umoristul — 1863, Gura satului — 1867, Priculiciu — 1872, Cocoşiul Roşu — 1874, Roza cu Ghimpi — 1877, Calicul — 1881, Cucul - 1905, Nueluşa — 1906, şi Veselia — 1900.
        Toate aceste reviste au publicat puţine epigrame. Nici unul din autorii acestora nu au reuşit să-şi transmită numele viitorimii.
        Epigrama transilvăneană este însă mult mai veche. Ea datează din 1535 şi aparţine sibianului Nicolaus Olahus fiind elaborată în anii exilului său de la Bruxelles (1531—1542).
        Fireşte că, vorbind de epigramă, nouă sau veche, nu putem trece cu vederea epigrama populară, STRIGĂTURA, utilizată de popor în public, la horă, cînd sînt criticate, biciuite chiar, cu severitate, practici care jignesc trăirea în colectivitatea satului sau denunţă atitudini neconformiste, autocritici, ironii care acolo — şi numai acolo — trebuie să fie considerate, chiar şi de pricinaşi, ca fiind spuse Sine ira et studio, adică fără ură şi pătimire:

Măi, bărbate, strugur dulce, 
Să fii om unde te-i duce... 
Că şi eu unde mă duc 
Îs muiere, nu butuc.

Cu bărbatul nătăfleţ 
N-ai ce merge la ospăţ... 
Odată n-are căciulă, 
Odată-i cu călcătură, 
Odată n-are curea, 
Greaţă-mi vine, nu alta.

*

— Vai, mîndruţo, cum te-aş strînge 
Dar eşti tînără şi-i plînge!
— Strînge, badeo, cît îi vrea
Că îmi place şi-oi tăcea!

*

Hora bine-o ştiu juca, 
Ardeleana tot aşa! 
Cu suveica nu ştiu da, 
Nici rufe nu ştiu spăla.

        E fapt de necontestat că pînă spre sfîrşitul secolului trecut, majoritatea intelectualilor români proveneau din lumea satului, din rîndurile preoţilor şi dascălilor, adică a învăţătorilor. Aceasta pentru simplul motiv că, de-a lungul secolelor, numai aceştia s-au putut afirma ca ştiutori de carte.
        Cunoaştem în Transilvania, în a doua jumătate a secolului trecut, familia preotului Puşcariu din Sohodolul Branului, jud. Braşov, din sînul căreia a ieşit epigramistul Sextil Puşcariu.
        Preotul Ion Puşcariu a avut trei fii: Ion, Iosif şi Ilarion, care au jucat roluri însemnate în istoria politică, culturală, ştiinţifică şi ecleziastică a Transilvaniei.
        Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii este, fără îndoială, Sextil Puşcariu (1877—1948), cel care a scos la Sibiu revista umoristică „Cocoşiul Roşu", suprimată de contele Coloman Tisza.
        A făcut studii superioare la Leipzig, Paris şi Viena. În 1904 a fost numit docent pentru filologia română la universitatea din Viena, unde a întemeiat primul seminar de limba română. În 1906 a fost însărcinat cu redactarea dicţionarului Academiei Române, iar în 1914 a fost proclamat membru activ al acestei instituţii.
        În anii 1906—1918 a funcţionat ca profesor de limba română la Universitatea din Cernăuţi, careia în 1914 i-a fost decan.
        După dezmembrarea Imperiului Austro-Maghiar a fost ales vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina, iar în 1918 a deţinut portofoliul de secretar de stat pentru afacerile străine.
        După unirea de la Alba Iulia, Sextil Puşcariu a fost numit profesor la nou înfiinţata universitate românească din Cluj şi însărcinat cu organizarea ei. A fost primul rector al acestei universităţi.
        Activitatea lui ştiinţifică este remarcabilă. Nu vom stărui asupra ei fiindcă majoritatea este scrisă în limbi străine. Amintim însă că în 1919 a înfiinţat Muzeul limbii române şi a condus Buletinul Daco-romania, organul de presă al acestei instituţii. În 1925 a fost delegatul ţării noastre la Liga Naţiunilor. A fost membru activ al Astrei, secţia literară şi membru al Academiei de ştiinţe din Berlin.
        Nu am bănuit niciodată că epigrama a fost pentru Sextil Puşcariu o preocupare stăruitoare în cursul vieţii sale. De aceea surpriza a fost mare cînd am aflat, în vara anului acestuia, că în anii tinereţii, influenţat probabil ereditar de preocupările tatălui său care, după cum am arătat, a înfiinţat, redactat şi condus revista umoristică poporală „Cocoşiul Roşu", Sextil Puşcariu a fost nu numai literat ci şi epigramist.
        Pot afirma acum, în deplină cunoştinţă de cauză, că în 1886, pe cînd avea 19 ani, a tipărit la Craiova un volum de schiţe, iar peste doi ani în 1898, pe cînd se afla încă student, întreprinderea tipografică „Ciurcu" din Braşov i-a tipărit volumul JUVENALIA (Tinereţea), o adunare de păcate ale tinereţii, care cuprinde cîteva schiţe, poezii în proză, poezii şi 30 de epigrame.
        Reţinem 6:

UNUI POET PESIMIST

„Lumea e deşărtăciune” 
Zice-acest poet mereu. 
Eu îl cred, că prea des spune:
„E o lume-n capul meu!"

UNUI POET MODERN

Vezi, la alţii chiar şi proza 
Cîte-odată-i poezie. 
Pe cînd versurile tale 
Proză bine-ar fi să fie!

UNUI POET ORIGINAL

M-ai rugat să-ţi văd lucrarea 
Şi s-o critic, cît de scurt. 
Critica mi-e foarte scurtă, 
Căci e numai vorba: FURT!

DOAMNEI X

De cînd păru-i înălbeşte 
Ea cu pudră şi-l pictează 
Şi pe drept. Culoarea albă 
Neprihană însemnează!

UNEI DOAMNE MĂRINIMOASE

Că inima ţi-e mare, doamnă, 
O cred şi eu, şi-s toţi convinşi 
Că dacă nu, putea-vei oare 
Să-ngropi în ea atîţia inşi?

        Făcînd lectura acestor epigrame, realizate de marele cărturar care a fost prof. Sextil Puşcariu, ele nu trebuie judecate după canoanele moderne ale genului, ci după ce era epigrama românească acum mai bine de o sută de ani cînd, de fapt, existenţa ei era foarte firavă.

(Perpetuum comic ’91, pag. 90)

Vezi toată postarea

Scara

Personagii: Regina
                           Şambelanul
                           Santinela
                           Osînditul

        O scară. La înălţimi diferite: regina, şambelanul, santinela, osînditul. Lumină de zi.

        Şambelanul:
        Regină, acesta e prinsul tău.
        Regina:
        Îi dăruiesc viaţa.
        Şambelanul:
        Doar moartea i-o poţi hotărî.
        Regina:
        Amintiri dragi mă leagă de ziua de astăzi. Copilă mă înconjuram de flori, de suave parfumuri, de muzica divină a harfelor ca s-o cinstesc în chip deosebit. Fiul grădinarului mi-a dăruit un trandafir în ziua asta. Tatăl meu, regele, îşi iubea nespus trandafirii. Băiatul a fost îngropat sub trandafirul pe care-l tăiase pentru mine. În amintirea lui...
        Şambelanul:
        Dimineaţa care vine este întunecată şi aspră.
        Regina:
        E adevărat. În zori am auzit urletul mulţimei sub zidurile palatului.
        Şambelanul:
        Soarele zilei de astăzi a apus de mult. Bate miezul nopţii. (Se aud bătăile. Luna s-a schimbat, e noapte.) Sunetul harfelor a amuţit; din cocioabe, din şanţuri, de sub poduri, din pieţe murdare încep să se adune zdrenţăroşii, flămînzii, ciungii... Sînt încă tăcuţi... (Lumina creşte brusc).
        Regina:
        Spre seară mi-am aflat adăpost într-o colibă de păstor. Ploua şi omul mi-a dat şuba lui. (Lumina descreşte — amurg) Toată noaptea au dansat flăcările pe blana grea de lup. În amintirea... (se întrerupe) Am prea puţine amintiri, de aceea mă întorc mereu la aceleaşi. Vreau să văd faţa acestui om.
        Şambelanul:
        Să-şi ridice privirea asupra reginei?
        Regina:
        Să vorbească. Vreau să-i aud glasul.
        Şambelanul:
        Urechea ta, doamnă, se află prea sus.
        Regina:
        Oh, pot să mă aplec. O să cobor; e o treaptă care-mi place nespus — a treia, roşie ca focul. (Se ridică din jilţ).
        Şambelanul:
        Dar cît este-de alunecoasă! Lavina pornită din creştetul muntelui nu se opreşte decît în fundul prăpastiei, îngropînd vietăţile sub greutatea ei moartă.
        Regina:
        O scară pe care nu poţi urca şi nu poţi coborî, nu este o scară, este o absurditate, un non-sens; nu duce nicăieri, nu foloseşte la nimic, într-adins i-aţi îngustat treptele din ce în ce, le-aţi prăvălit unele peste altele din ce în ce mai înclinate, din ce în ce mai iuţi. Mă ţineţi cocoţată aici sus, prizonieră, (bate din picior) prizonieră. Urcă pînă la mine numai fumul de tămîie, am oroare de fumul de tămîie, mi-e greaţă de tămîie, mă înăbuşă fumul.
        Şambelanul:
        La ce bun bătăile din picior şi strigătele şi exasperarea...
        Regina:
        Îmi place să strig.
        Şambelanul (conciliant): Se poate, se poate; cu oarecare măsură desigur. Sub bolta aceasta sunetele se reverberează neplăcut.
        Regina:
        Fiindcă e prea mare, prea rece, prea goală. De o sută de ori am cerut să se tapiseze pereţii, să se aştearnă un preş cumsecade pe jos. Şi jilţul ăsta cu speteaza ţeapănă! Trage, mă dor oasele, sînt cu mult mai chinuită decît ultimul dintre supuşii mei! (Realizează că osînditul se afla încă acolo, îngenunchiat la picioarele scării.) Hîm da... A văzut cineva faţa acestui om?
        Şambelanul:
        Cum?
        Regina:
        A văzut cineva faţa acestui om?
        Santinela (strigă în poziţie de drepţi):
        Eu nu, Majestate.
        Regina:
        Atunci cine?
        Santinela (strigă în poziţie de drepţi):
        Călăul, Majestate...
        Regina:
        Să fie chemat călăul! (bate din palme)
        Şambelanul (clatină din cap):
        Ţţţţţ!
        Regina:
        Există vreo lege care interzice călăului să apară înaintea reginei?
        Şambelanul:
        Pe eşafod este posibil.
        Regina:
        Absurd. N-o să urc pe eşafod numai pentru a-i fi permis călăului să mă apropie (rîde).
        Şambelanul:
        De altminteri ar fi inutil. Gîndiţi-vă la drumul pe care acest om l-a parcurs. Ostaşii l-au predat temnicerului, temnicerul procurorului, procurorul călăului, călăul procurorului, procurorul judecătorilor, judecătorii temnicerului, temnicerul ostaşilor, ostaşii reginei. Faţa lui e o mască de sînge. Ce importanţă mai poate avea dacă cineva i-a cunoscut vreodată faţa cea adevărată. Şi apoi care e faţa lui cea adevărată? Aceea dinaintea crimei sau aceea de după?
        Regina:
        Ce crimă a făptuit?
        Şambelanul:
        Totul se află consemnat în dosar.
        Regina:
        Să mi se aducă dosarul.
        Şambelanul:
        E mare, e greu, e prăfuit, e ros de şoareci. Astfel cere legea.
        Regina:
        E o lege stupidă.
        Şambelanul:
        Legea nu poate fi schimbată decît prin lege.
        Regina:
        Eu nu execut un dosar, execut un om.
        Şambelanul:
        Porunceşte să fie executat, doamnă. Porunceşte să fie executat cît mai repede, e tot ce ţi se cere.
        Regina:
        Omul acesta nu e trist?
        Şambelanul:
        Cred că e mai degrabă indiferent.
        Regina (alarmată):
        Nu cumva i s-a făcut vreo injecţie, nu cumva mi-a fost adus aici drogat?
        Şambelanul (ofensat):
        Nu avem criminalul obicei de a cheltui nechibzuit din visteria publică, doamnă.
        Regina:
        Atunci de ce e atît de inert? Nu mai are nici o nădejde?
        Şambelanul:
        Doamnă, nu-mi închipui să fie un prost. Cei care ajung aici sînt rareori nişte proşti.
        Regina:
        Cînd i-au dat drumul ostaşii, s-a prăbuşit în genunchi. De ce, dacă nu-mi cerşeşte-ndurarea?
        Şambelanul:
        E o poziţie firească pentru cel care-a vizitat mai înainte pivniţa călăului.
        Regina (după o scurtă pauză):
        Mi-e sufletul rece şi gol.
        Şambelanul (după o scurtă pauză):
        Căsătoria reginei ar prilejui măreţe serbări populare.
        Regina:
        Şi asta mi se cere?
        Şambelanul (politicos):
        Regina este rugată să se căsătorească.
        Regina:
        Am îmbătrînit aşteptînd. Niciodată, nimeni n-a urcat pînă sus, la mine.
        Şambelanul:
        Bineînţeles că soţul tău ar putea urca. Trebuie numai să te hotărăşti. Pretendenţii se îmbulzesc nerăbdători în antecameră.
        Regina:
        Nu mă pot hotărî fără să le văd faţa. (Cu încăpăţînare) Vreau să văd faţa acestui om. În ce hal îmi sînt trimişi întotdeauna! (Îşi scoate eşarfa, o aruncă şambelanului) Şterge-i sîngele de pe faţă.
        Şambelanul:
        Să cobor pînă la această animalitate abjectă? (Zvîrle eşarfa santinelei) N-ai auzit, răcane? Şterge-i faţa!
        Santinela (nedumerit):
        Eu?
        Regina:
        Acela dintre voi doi, care va şterge faţa osînditului, va putea urca apoi pînă la mine. Dacă acolo jos coborîm în animalitate abjectă, aici desigur, unde cîntă serafimii, unde îngerii îşi înmoaie aripile de aur în fumul gros de tămîie, numai soţul meu poate urca, regele!
        Şambelanul:
        Sînt prea bătrîn, doamnă. Şi dacă atunci cînd voi fi atent să nu alunec prea jos, puştiul ăsta urcînd cu sufletul la gură cîte trei trepte deodată va profita ca să se instaleze pe platforma mea de şambelan?
        Santinela:
        Ho, ho, vulpe bătrînă, unde să aluneci? Poate aşa, din întîmplare, pe treapta mea, hai? Ca să-mi iei locul. Numai că vezi, drăguţă, eu n-o să plec nicăieri la plimbare, nici în jos, nici în sus, află ca să ştii!
        Regina:
        Eşti un prost. O să porniţi amîndoi, de jos de tot, de la egalitate, nu pricepi?
        Santinela:
        Foarte frumoasă chestia asta cu egalitatea. Cu alte cuvinte, să pierd tot ceea ce am cucerit, ca să fiu egal cu cine? Nu cu cel de sus, ci cu cel de jos. Mulţumesc.
        Regina:
        Urci ca să cobori, vreau să spun cobori ca să urci.
        Santinela:
        Parcă nu ştiţi cîţi pungaşi, iertaţi expresia, pîndesc urcuşul?! Am plătit ca să fiu declarat inapt pentru front, am plătit ca să intru în garda regală, am plătit ca să fac de planton în sala tronului. Şi acum s-o iau încă odată de la capăt? Nici un sfanţ??
        Regina:
        Dar vei fi rege!
        Santinela:
        Cîţi regi nu au fost răsturnaţi de azi pe mîine şi au ajuns mai rău decît cel de colo? (gest spre osîndit) Eu însă rămîn mereu ceea ce sînt. E o diferenţă.
        Regina:
        Regele nou o să te omoare fiindcă ai slujit pe cel vechi.
        Santinela:
        Ei vedeţi că habar n-aveţi, iertaţi expresia? Eu sînt în slujba legii, nu a unui individ oarecare. (Zvîrle eşarfa osînditului) Şterge-ţi faţa, mă, n-auzi? (Eşarfa cade pe jos, osînditul are mîinile legate).
        Regina (după o scurtă pauză):
        Era cea mai frumoasă eşarfă a mea; moale şi călduroasă... E oare pierdută pentru totdeauna?
        Şambelanul:
        Incontestabil, doamnă.
        Regina:
        Fără să fi folosit la ceva. Păcat. (Oftează) Cred că am făcut tot ceea ce omeneşte a fost cu putinţă.
        Şambelanul:
        Absolut totul. Ca de obicei.
        Regina:
        Ei bine, din moment ce nimeni nu doreşte să procedez altminteri... nici măcar osînditul. Şi pentru a-i scurta suferinţele... (ridică mîna).
        Şambelanul (tare de tot):
        Regina a ridicat mîna. Regina e bună.
        Regina:
        Nu-mi place să aştept. Îmi înţepeneşte braţul. Cît o să-l mai ţin în aer? Caraghios!
        Şambelanul:
        Probabil o defecţiune tehnică. Nu s-o fi terminat la timp execuţia precedentă.
        Regina (îşi pocneşte oasele degetelor):
        Mă dor articulaţiile. E un început de artritism. (Îndreaptă degetul mare în jos) Nimic decît această scară. Duce de la mine la el sau de la el la mine, indiferent. Nimic dedesubt, nimic deasupra noastră. Undeva, pe o treaptă intermediară s-a consumat restul — dragostea, bucuriile simple, grijile mărunte, tristeţea, nădejdea... Nici unul dintre noi nu ştim care-i treapta aceea, ar trebui să le încercam pe toate.
        Şambelanul:
        Teoretic, doamnă, se poate elabora un amplu studiu teoretic. Se poate găsi şi o corespondenţă în artele plastice de exemplu, în muzică, în dans. Să avem încredere în savanţii şi artiştii noştri, sînt dintre cei mai de seamă.
        Regina:
        Să-mi supui spre cercetare operele lor cu prima,ocazie. Căci dacă omenirea începe cu el (indică pe osîndit) şi se termină cu mine (îndreaptă degetul mare în sus) greşeala s-a întîmplat pe parcurs. Fireşte, teoretic se poate relua totul de la început. Ar fi interesant. (Şambelanul aplaudă discret. Se aude un zgomot formidabil) Ce s-a întîmplat?
        Şambelanul:
        Călăul, doamnă. Spune că a terminat cu cel dinainte. Priveşte cu încredere spre tron, Majestate!
        Regina:
        Să nu-l dezamăgim. (Flutură vesel mîna. Lumina de pe osîndit se stinge brusc) În sfîrşit! (Lasă mîna în jos. O zguduie un strănut) Domnule Şambelan, ai grijă să mi se procure de îndată o nouă eşarfă. Să fie moale, călduroasă, dantelata fin, cu un motiv floral în colţuri, trandafiri de preferinţă. Pentru astăzi vă mulţumesc, domnilor. (Se aşează în jilţ. Întuneric total).

CORTINA

(Perpetuum comic ’91, pag. 16)

Vezi toată postarea

Fotbal rapid

(Perpetuum comic ’89, pag. 178)

Vezi toată postarea

Remus Miluţă

        Era un bărbat cu părul lins, cu priviri sfioase şi cu palmele veşnic umede de transpiraţie. Calitatea lui cea mai de seamă era aceea că nu se supăra niciodată pe nimeni şi nu supăra niciodată pe nimeni. Asculta cu voioşie glumele noastre, sărate sau nesărate, pe seama unuia sau a altuia, rîdea tare şi contagios, scotea un fel de nechezat de armăsar zburdalnic.
        Şi toate ar fi mers bine, dacă într-o zi nici senină, nici noroasă, şeful nu l-ar fi chemat la el şi nu i-ar fi zis:
        — De acum înainte vei fi ajutorul meu. Un fel de adjunct sau secretar, sau cum vrei s-o iei. Eu post în schemă n-am, de aceea ai să faci treaba asta în mod voluntar, deci fără vreo recompensă bănească.

        După cum îl cunosc eu pe Miluţă, cred că în clipa aceea a sfeclit-o. O fi văzut chiar negru în faţa ochilor, dar şi-o fi zis că asta-i din cauza tenului cam întunecat al şefului. Şi cum nu vroia să-l supere, a acceptat.
        Cum pe seama şefilor se fac adesea glume şi sărate şi nesărate, s-a văzut dintr-odată în situaţia penibilă de a nu mai necheza voios. Cînd începea hora glumelor el se furişa din cercul nostru şi îşi băga nasul în hîrtii. Pe chipul lui se aşternuse suferinţa. Acum îi transpirau nu numai palmele, ci şi fruntea şi urechile, tot corpul. Era mereu lac de sudoare, dar noi, neştiutori de noua lui misiune, credeam că e din pricina caniculei care se abătuse nemiloasă şi asupra instituţiei noastre. Transpiram toţi, dar ca el nimeni. Nu ştiam că, după o vreme, şeful îl chemase din nou la el şi-l luase din scurt.
        — Cu ce te ocupi, domnule?
        — Cu actele... a bîiguit el.
        — Ce acte? De ce te-am făcut adjunctul meu voluntar? De prea mare ispravă n-ai fost niciodată în serviciu, aşa că vezi ce faci.

        Miluţă era băiat inteligent, aşa că a înţeles chiar prea bine aluzia care ţîşnise din gura şefului ca o rafală de mitralieră.
        S-a frămîntat zile şi nopţi şi a slăbit ca un catîr de Anatolia hrănit numai cu mărăcini.
        — Băieţi, băieţi, lăsaţi glumele astea nesărate că... Munciţi dacă vreţi să cîştigăm întrecerea, ne apostrofa el acum cu blîndeţe.
        Am crezut că suferă de cine ştie ce boală, am vrut să-l ajutăm, dar ne-a refuzat:
        — Nu, n-am nimic, ne răspundea el. Să muncim, să ieşim bine în întrecere.
        Ideea asta fixă cu întrecerea a fost începutul dezastrului sau. S-a urcat pe acoperişul blocului în care locuia şi a demontat antena colectivă pentru ca locatarii respectivului bloc să nu mai pună în funcţiune televizoarele, să economisească nepreţuita energie electrică şi să cîştige astfel întrecerea pe cartier iniţiată de un pensionar suferind de cataractă.
        Apoi l-a părăsit nevasta. Din această cauză a vrut să se sinucidă cu glicerină boraxată, dar l-a salvat administratorul blocului care, chiar în clipa fatală, i-a bătut în uşă ca să-i ceară taxele de întreţinere.

        Fiecare din noi alerga la spital cu tot felul de bunătăţi. L-am hrănit ca pe fratele nostru, i-am cumpărat chiar şi o pijama nouă şi rufărie de corp, fiindcă vipera de nevastă-sa nu mai voia să ştie de el
        S-a întors la slujbă în deplinătatea forţelor sale fizice şi intelectuale. A început din nou să asculte (fiindcă am uitat să vă spun că el doar asculta) glumele noastre de toate calităţile, să rîdă cu gura pînă la urechi şi să necheze.
        Apoi, noi ceilalţi am început sa ne pierdem treptat hazul. Unul cîte unul, am fost transferaţi în alte servicii şi birouri. Am auzit mai tîrziu că fostul nostru şef se lăuda peste tot cum a reuşit să spargă „gaşca” de derbedei şi de leneşi pe care îi avusese în subordine. Dar noi nici pînă astăzi nu ştim cum. Singurul om pe care l-a păstrat a fost Remus Miluţă, fiindcă, aşa cum îi asiguram pe colegii mei năpăstuiţi, era un om bun la inimă care nu vroia să supere pe nimeni niciodată şi nu se supăra pe nimeni.

        După o vreme, Miluţă şi-a dat demisia şi s-a mutat din oraşul nostru, fiindcă asupra lui plutea bănuiala îngrozitoare de a fi fost cauza neplăcerilor noastre. Sacrificiul lui era nespus de mare, pierzîndu-şi astfel continuitatea în serviciu la acelaşi loc de muncă şi privîndu-se de un spor procentual considerabil la pensie. Dar nici unul dintre colegii mei nu voia să-i înţeleagă gestul şi eu mă căzneam zadarnic să-i conving.
        I-am pierdut urma. Cam la un an după evenimentele petrecute, am avut de făcut o deplasare tocmai la Baia Mare. Şi întîmplarea mi l-a scos în cale cînd mă aşteptam cel mai puţin.
        Ies din gară să caut un taxi. Mă apropii, bag capul pe geamul portierei şi, culmea! la volan chiar Miluţă! Îşi şterge palmele de transpiraţie, nici nu se uită la mine şi-mi răspunde: „Liber".
        — Miluţă! strig eu în culmea fericirii.
        Se intoarce cu faţa la mine şi mă priveşte absent de parcă atunci mă vedea pentru prima oară în viaţă.
        — Unde doriţi? mă întreabă.
        — Miluţă, zic cu afecţiune, du-mă unde vrei tu. Problemele mi le rezolv mai încolo.
        — Nu, zice, nu pot să fac curse de capul meu.
        — Plătesc orice cursă, să nu-ţi fie teamă. Hai undeva, oriunde, să stăm de vorbă. Şi să laşi aparatul de taxat să meargă cît vrei tu, cît timp vom discuta. Plătesc.
        — La hotel?
        — Dacă aşa vrei tu, fie şi acolo.

        Închiriez o cameră, urcăm, ne aşezăm în fotolii şi îl întreb:
        — De ce ai plecat, Miluţă?
        Priveşte fix în podea şi zice:
        — Din cauza voastră.
        — Nu se poate. Ce ţi-am făcut noi?
        — Voi? zice ridicînd spre mine o privire plină de amărăciune. Voi mă bănuiţi pe mine.
        — Eu?! Niciodată, Miluţă! Iar de ceilalţi nu trebuie să-ţi pese prea mult. Dacă te întorci acasă, eu am să le explic şi am să-i conving.
        — Crezi? De aşa o porcărie nu mă pot spăla nici dacă aş sta gol-puşcă în zece ploi torenţiale. Nu mă întorc.
        — Şi ce ai de gînd să faci? zic eu cu mare părere de rău.
        — Nu ştiu.
        — Cum nu ştii? Acum văd că eşti şofer. Îţi doresc ca măcar în meseria asta să nu ai necazuri.
        Miluţă oftează, transpiră, lăcrimează şi-mi zice:
        — Am să fiu dat afară sau transferat.
        — Tu?! exclam eu îngrozit.
        — Eu, da, zice. Şeful m-a chemat şi m-a rugat să-i dau o mînă de ajutor în relaţiile cu subalternii.

(Perpetuum comic ’88, pag. 176)

Vezi toată postarea

Videocircuit

        Vică este dărîmat dar fericit. Priveşte cu ochi roşii, peste care pleoapele cad mereu — i-ar cădea şi capul dacă nu şi l-ar sprijini în pumni — la colegii de birou, care dormitează visînd nechezolul sau ceaiul verde de la ora 10. În sfîrşit, e şi el în circuit. Casetele recuperate dimineaţă, la ora 6, în staţia Kogălniceanu, de la o jună blondă, obosită, se află în birou, încuiate. Ieri, la ora 14 fix, le-a predat, în aceeaşi staţie, unui individ mustăcios, contra alte două casete — el nu are video — cu care a fugit la fostul coleg de liceu — Popescu — care are un frate vaporean şi video — unde au vizionat, pe sărite, căci nu aveau la dispoziţie decît trei ore, nişte concerte de muzică „ultra" şi ceva filme tari. Apoi a sprintat, cu un taxi, pînă în faţa Circului de stat, a schimbat cele două casete cu un student de la I.E.F.S., sportiv de mare performanţă — şi-a dat seama după cum i-a spus „Ţîcă, dacă la ora 22 fix nu eşti cu ele în faţă la Favorit ţi-am luat gîtu’" — ceea ce l-a determinat să rostească un angajament gîtuit de emoţie. La tovarăşul Băloiu — responsabilul restaurantului intim şi familial Mărul de aur — unde a dus casetele, nu a avut loc decît pe un carton cu sticle de Wyborowa (goale), fapt care i-a cauzat anumite dureri fizice, dar şi morale, ca să zicem aşa, căci nu a văzut decît un sfert din ecranul Sharp-ului. „Mintea gimnastică" a întîrziat vreo trei sferturi academice, nici măcar nu şi-a cerut scuze, dar i-a dat în schimbul mitocăniei marfă bună, cu care s-a prezentat tocmai dincolo de Podul Băneasa, la domiciliul unei stewardese reformate, unde, într-o companie de oameni ce au atingere cu intelectualii şi cu limbile străine, a rămas pînă dimineaţa.

        Acum, aşteaptă deschiderea discuţiilor la care în sfîrşit, poate participa în cunoştinţă de cauză, neîndrăznind totuşi să ia primul cuvîntul. Ca de obicei, Luţa Pîrlog — care are bărbatul plecat cu Arcom-ul — atacă prima: „Mi-au adus nişte chestii, copii! Unu’, nu ştiu cum îi zice, cu un tip care vorbea cu un creier... Vorbea şi plîngea, al dracului, da şi nevastă-sa, scorpie, a vrut să-i bage creierul la cuptor!" „Vax! Am văzut ultimu’ Brusli, are de toate, cafturi, tipe, chestii... Maşini automatice, ne-a lăsat ţuţ!", intervine Lică Moman, care totdeauna are pretenţia că e cu un minut mai deştept ca toată lumea. „Da cum îi zice, bă Lică, la ultimu’ Brusli ăsta să-l fac rost şi eu?" „Nu ştiu, bre, nea Merlă, da e ultimu’!" „Ultimu’, ultimu’, iar ai dormit la generic, nici nu ştii la ce te-ai chiorît! Uite, noi văzurăm Extrocistu’, am crezut că ne vărsăm fierea... Da a fost bun. Psihologic!" „Cunoaştem genul — nu se lasă Moman. Să-l vezi p’ăla de se transformă unu’ în lup şi în combinaţie c-o pipiţă, care face pe sora de spital, rad o groază de oameni nevinovaţi!" „Da’l împuşcă pîn’ la urmă!" „Îl, îl, da cîte victime a făcut ei". Mimi de la registratură oftează, sau cască, nu are importanţă: „Nouă ore ne-am uitat la serialul ăla, „Preţul succesului", a fost şi la noi la teveu, da’ nu se compară!". Moman se arată contrariat. „Păi ce? Au schimbat actorii? Subiectul?" „Nuuu, da e aaltcevaaa să-l vizionezi tot odată!" „Era subtitrat?" „Nu draaagă, englezeşte, am înţeles perfeeect. De un an de cînd facem video s-a prins ceva şi de mine, că în şcoalăăă..." „Eram prima la limbi străine" — reiau toţi în cor. Mimi, fată bună, nu se supără, doar oftează, sau cască, şi trosc capul îi cade pe hîrţoage şi adoarme instantaneu. „Io am adormit la ăia care dansează stînd în cap!", recunoaşte Mişu Georgescu, dovedind fair-play. „Era patru dimineaţa, ce dracu, şi nevastă-mea nu se mai sătura." „Dom’le da ăla cu marţienii ăia de se cafteau cu indienii îl are cineva?"

        Vică îşi dă seama că a văzut ceva cu extratereştri, la stewardesă, sau nu, la tovarăşul Băloiu, dă să deschisă gura dar realizează că nu-şi aminteşte nimic. Moman îl reperează însă şi-l ia repede: „Ia zi, bre, Vică, ziceai că ai intrat în circuit. Sau a fost hohă?" ,Am intrat, am..." „Păi, toarnă ce-ai văzut!"
        Pe Vică îl trec toate apele, pe retină îi vin frînturi de filme, de show-uri, lovituri de karate, împuşcături, maşini răsturnîndu-se sau luînd foc, femei cu o ţinută sumară, bărbaţi cu umeri laţi şi capete mici, avioane ultra-sofisticate, punkişti, actori cunoscuţi, necunoscuţi, în cap îi sună cuvinte neînţelese, e cuprins de ameţeală, biroul se învîrte cu el, colegii rîd, „Heee, n-ai văzut nimic!" „Ai dormiiit, acasă, în pătiiic, bebeluşuleee!" „Vinzi gogoşi, ai?".
        Cu un efort suprem şi disperat Vică se ridică în picioare, cu cîte o video-casetă în fiecare mînă, şi strigă: „Helău mister Semaca, mai neim iz Lăscărică, aim Vică, ies video, pam-pam, jjj, biu, biu, heelp, hau, hau, hau..." E în picioare pe birou, nu mai poate fi temperat, latră, împuşcă şi cîntă. Cei mai bărbaţi dintre colegi, ajutaţi şi de alţi inimoşi, de prin birourile vecine, reuşesc să-l imobilizeze. Mimi, oftînd, formează un număr telefonic din trei cifre iar Mişu Georgescu, om citit, mormăie mai mult pentru sine: „A intrat şi el în circuit, ce să-i faci... Vedi video e poi...".

(Perpetuum comic ’88, pag. 73)

Vezi toată postarea

Ilie de la cuie şi mai mulţi oameni normali

        Ne-am dus viaţa noastră normală pînă-n ziua cînd a venit în bloc familia Ilie. Un locatar normal de-al nostru s-a mutat, la fel de normal, în alt oraş (normal), iar în locul său în loc să vină tot un locatar normal ne-a picat pe cap familia Ilie. Trei persoane. Părinţii — lucratori la fabrica de cuie, iar copilul, ultraminor, angajat să ţipe cît îl ţine gura. Acum copii avem şi (unii dintre) noi, însă cum vă spuneam fiecare ţipa după program, iar nu cum îl taie pe el capul. Aşa au fost educaţi de către noi. Dar, în fine...
        Sigur e că familia Ilie lucrează în ture. În ture inverse, pentru a-l putea supraveghea pe ultraminorul dumnealor. Şi mai precis, în toate turele inverse şi neinverse, aşa încît ei — numai ei! — nu se încadreaza deloc în programul normal al blocului nostru. Mai întîi că se scoală pe la cinci dimineaţă. Asta înseamnă uşi deschise, uşi închise, baia folosită, sfaturi pentru ăla micu’, pentru soţ sau nevastă (depinde cine pleacă şi cine rămîne), robinetul de la bucătărie, cafeaua, conversaţii între baie şi bucătărie etc. Sau — pentru a evoca momentul sosirii de noapte — familia Ilie înseamnă venirea pe la unşpe, urmată de uşi închise, uşi deschise, baia folosită, sfaturi, mîncarea pusă la încălzit, discuţii controversate între baie şi bucătărie, iar apoi în dormitor, bilanţul zilei, planul de bătaie pentru ziua următoare etc. În plus, în oricare parte a zilei sau chiar de mai multe ori pe zi — spălatul scutecelor ultraminorului. Adică, apa curgînd în baie, maşina de spălat mergînd, iar toate astea, uneori, la ore cînd noi, toţi ceilalţi oameni normali din bloc, executăm programul nostru stabilit, cu care ne-am obişnuit de ani şi ani.

        Primul care a sărit în sus de indignare, la cinci dimineaţa, a fost vecinul nostru Ionescu, care are apartamentul sub familia Ilie. Dar după ce a sărit la cinci, a mai sărit şi la unşpe noaptea. Pentru că la cinci a plecat dumneaei, iar la unşpe s-a întors dumnealui. Să vă mai spun că vecinul nostru Ionescu e poate cel mai normal dintre noi toţi. Mai are doi ani şi iese la pensie, o pensie binemeritată, la care se gîndeşte toată ziulica, mai ales de cînd soţia dumnealui a şi făcut acest pas hotărîtor în viaţă. Or, ce s-a întîmplat după ce a sărit în sus familia Ionescu? Ce să se mai întîmple? Au sărit în sus şi alte familii: Georgescu, Vasilescu, Apostolescu, Mîrzescu, Urzescu, Popescu, Udrescu, adică aproape toate familiile blocului. Au sărit şi s-au dus la administraţie, la comitetul de locatari. Tovarăşu’ Ciocan, preşedintele comitetului, i-a ascultat pe toţi după care a decis: „Îi chemăm la noi ca să-i muştruluim puţin." Dar s-a calculat că nu vor putea veni niciodată cei doi membri maturi ai familiei întrucît lucrează în ture inverse, iar duminica nu lucrează comitetul de locatari. Atunci li s-a mai acordat o perioadă de reabilitare. „Să mai aşteptăm, poate se vor îndrepta lucrurile," a decis tovarăşu’ Ciocan în legătură cu cei doi de la fabrica de cuie. Dar lucrurile nu s-au îndreptat. Programul lor curgea la fel de implacabil ca al nostru. Cineva le-a adresat chiar întrebarea — era într-un miez de noapte, după venirea din tură a unuia dintre ei — dacă dumnealor se consideră oameni normali, iar răspunsul familiei Ilie a fost afirmativ. Mai mult, a venit şi adăugirea: „Voi nu sînteţi normali, babalîcilor! Şi mai lăsaţi-ne în pace!" Au urmat mai multe uşi trîntite, o bătaie, demonstrativă, a ultramicului etc.

        Cineva dintre noi a venit cu ideea să-i reclamăm la fabrică, însă nu prea ştiam pe unde vine unitatea lor. Noi, oameni normali, de centru, cu instituţii aşişjderea, n-avusesem de-a face cu periferia. Noroc de unul dintre copiii noştri normali care se rătăcise în plimbările lui de gît cu o fată prin cartierul unde se afla fabrica de cuie. L-am delegat pe tovarăşu’ Ciocan. Omul s-a dus, a ajuns, a intrat, s-a recomandat, a întrebat de şefu’ lui Ilie, l-a găsit, i-a spus păsul nostru, al oamnilor normali de la blocul normal PS 112-C, după care ce i-a fost dat să audă o să spună şi copiilor şi nepoţilor, tuturor. Fiindcă şeful lui Ilie părea şi mai într-o dungă decît Ilie însuşi: „Dom’le, în afară de faptul că pleacă şi vine omul de la serviciu, ce alt necaz v-a mai făcut?" l-a întrebat pe Ciocan. „Nu, a îngăimat acesta, deşi, ştiţi, zgomotele din apartament..." „Dar dumneata nu foloseşti baia, nu pui maşina de spălat, nu-ţi baţi copiii?" „Ba da, însă după program." „După programul dumitale de conţopist, vrei să spui, a plusat şeful lui Ilie. Iar băiatul meu le face după programul lui de muncitor. Acum e limpede?"

        Tovarăşu’ Ciocan, cît e el de Ciocan, n-a mai putut replica nimic, s-a înnegrit de supărare, i-a întors spatele şi a plecat trîntind poarta fabricii de cuie. Acasă ne-a povestit întrevederea, noi l-am căinat pentru cîte i-a fost dat să-ndure, am suspinat în noi şi am decis să nu ne lăsăm. Şi am deschis lupta. Cel dintîi a atacat Ionescu. L-a pîndit într-o dimineaţă pe Ilie şi, pe la cinci, dacă n-a auzit ceasul, crezînd că omul e în tură liberă, s-a decis să-l trezească, aşa pentru plăcerea gestului, lovindu-i cu coada măturii în tavan. Ilie într-adevăr s-a trezit, a deschis uşa de la apartament şi a urlat cît l-a ţinut gura, ca să auzim cu toţii: „Mulţam, vecine, că m-ai trezit, mi se stricase ceasul". Şi aşa ne-am sculat cu toţii la cinci dimineaţa. Or, dacă ne-am sculat, ce să facem? Ne-am dus la piaţă.

        Tot Ionescu i-a mai făcut-o într-o noapte. L-a pîndit pînă pe la unşpe, după care a pornit o hărmălaie de nu se mai auzea în bloc decît gălăgia lui. Însă o gălăgie cu adresă precisă, iar noi toţi ştiam adresa. Dar Ilie tăcea chitic. Gălăgia se amplifica; au fost aduse staţii, boxe, muzici (tinere şi bătrîne), cei mici ai noştri fiind nemaipomenit de bucuroşi că pot face bairam. Dar Ilie tăcea în continuare. Pînă la urmă, exasperat, Ionescu s-a dus la uşă şi l-a sunat, cu gînd să-l întrebe cît e ceasul. Era o idee de-a lui, ca să-l enerveze. Însă Ilie n-a răspuns. Într-un tîrziu, după ce pierduse cîteva minute bune în faţa uşii, neştiind dacă s-o spargă cu umărul ori cu toporul, Ionescu a observat o hîrtiuţă prinsă discret în uşă: „Sîntem în tură liberă şi am plecat la ţară, la părinţi. Somn uşor!" Vă imaginaţi, să înnebunească Ionescu, nu altceva. Dar noi... Că ne strînsesem cu toţii ciopor pe scară, ca să vedem rezultatul bătăliei. Cei mai fericiţi erau copiii, care puseseră muzica aşa de tare, că am luat şi o amendă în noaptea aceea. O amendă normală pe care, la fel de normal, am împărţit-o între noi, frăţeşte. Lui Ilie i-am lăsat partea cea mai mare...
        Veţi fi curioşi să ştiţi cum s-a terminat povestea. Ilie a mai făcut doi copii, gemeni, aşa încît acum avea trei — nu ca noi, oameni normali, cîte unul sau deloc — drept care i-au dat trei camere. În blocul vecin. Normal, noi l-am ajutat să-şi care mobilele. Nu-i puteam suferi deloc pe cei din blocul alăturat. Asta pentu că şi ei se consideră un bloc de oameni normali. Să-i vedem acum cît de normali vor fi ei cu un vecin ca Ilie...

(Perpetuum comic ’88, pag. 36)

Vezi toată postarea

În familie

        Cuscrul Teofil Bobină juca table cu omologul său, cuscrul Visalom Secărică. Erau morocănoşi, aruncau zarurile în silă şi ele parcă ţipau obraznic pe lemnul soios al cutiei. Fiul lui Bobină trebuia să pice, dintr-un moment în altul, de la spital. Aştepta un fecior. Secărică, temător, tăcea şi dorea undeva, în adîncul inimii, să aibă o nepoţică. Să fie o fată.
        — Ăsta e joc greu, cuscre, zise Bobină aruncînd zarurile, cu o anume superioritate. Cere tact, inspiraţie, inteligenţă...
        — Joc de tîmpiţi, zise Secărică. Nu-l suport. Accept să joc în momente din astea, cînd trebuie omorît timpul.
        — Te pomeneşti c-o fi fată, se sperie el. Prea îmi merge zarul, zise Bobină şi dădu un şase-şase.
        Tudor Bobină apăru în prag şi strigă:
        — Fecior, tată!
        Bravo!... tu-i mama ei de viaţă, gemu Bobină şi-şi îmbrăţişă fiul... Victorie!
        — Să-ţi trăiască fecioru’, zise Secărică emoţionat şi- să-ţi crească mare.
        — Creşte oricum, interveni indispus Bobină cel bătrîn, în vreme ce destupă o sticlă cu o ţuică galbenă, ca mierea. Să-i urăm lucruri mai frumoase, mai autentice, nu aşa de formă, că nu sîntem nici la servici, nici la şedinţă. Să crească mare, auzi, ce urări avem!? Ce folos? Cîţi nu cresc mari şi proşti... Să ne trăiască feciorul! Să fie deştept! Să aibă noroc!
        Cei trei închinară şi băură fericiţi.
        — Cît are? se interesă Bobină cel bătrîn.
        — Patru kilograme.
        — În cap? zise Secărică.
        — Ei făcu Tudor. Sigur. Acolo nu se umblă la gramaj, ca la dumneata la unitate, tată-socrule.
        — Încă, adăugă mucalit Bobină. Ura! Fericire şi sănătate.
        Ciocniră din nou. Ţuica ardea. Lacrimile lui Secărică i se datorau mai mult ţuicii, nu nepotului.
        — Uite ce e, vorbi grav Bobină cel bătrîn. Aşa cum e bine şi frumos, să-i alegem o meserie. Să avem grijă de viitorul lui.
        — Mai este timp, tată.... zise Tudor.
        — Tu nu vezi că toate posturile îs ocupate? Nu găseşti unul bun, decît o dată sau de două ori într-o viaţă de om.
        — O să mai vedem, se opuse iar Tudor.
        — Aşa am văzut şi cu tine: ai tot dat admiteri, porţile erau deschise, tu nu le-ai văzut, ori n-ai nimerit şi-ai ajuns şofer. Are patru kile, e zdravăn, îl facem miner. Scurt.
        — Prea grea meserie. Sînt împotrivă, zise aspru Secărică.
        — Şi eu, declară Tudor.
        — Aveţi dreptate, acceptă Bobină cel bătrîn. Să căutăm altceva...
        — Un şef de unitate, ca dumneata, tată socrule, propune Tudor!
        — Nu. Eu am tremurat o viaţă întreagă. Şi acum, că sînt la pensie, tremur şi visez noaptea plus sau minus în gestiune. Să fie el mai liniştit.
        — Ai tremurat, nimic de zis, dar a meritat, cuscre!
        — Şi asta-i adevărat, recunoscu Secărică. Eu am luat puţin, cîte un pic, zilnic. Nu m-am lăcomit.
        — Îi fi fost cinstit, rîse Bobină.
        — Vrei să fiu sincer? N-am fost prea cinstit şi n-am furat cît puteam, fiindcă mi-a fost frică.
        Bobină şi Tudor au rîs cu sete. I-a urmat şi Secărică.
        — Îl facem medic, hotărî Tudor.
        Un moment de tăcere. Pe buzele fericitului tată, flutura un zîmbet. Bobină îl ofili rapid:
        — Cu cine crezi că seamănă aşa dotat? Nu te uiţi în jur?
        — Mă uit, zise cu amărăciune Tudor.
        — Noi toţi, reluă Bobină cel bătrîn, laolaltă, dacă avem vreo cinci ierni de şcoală! Că în rest, am fost în cîmp... Nu găsim o meserie uşoară, frumoasă şi bănoasă!
        — Tată, să-l facem agronom!?
        Bobină îşi privi lung feciorul.

        Goli paharul şi zise:
        — Să-l îngropi la ţară? O luăm de la început, ne întoarcem?! Mai stăm şi noi la oraş. Abia am venit. Să mai respirăm şi noi aici, unde avem condiţii...
        — Aşa e, interveni indispus Secărică. Aici, ai apă caldă cînd vrei, ai linişte, ai aer curat...
        — Le am, din cînd în cînd, da’ nu asta contează. Uită-te la el — şi arătă spre fiu-său — îi e plină casa de cristaluri, mobilă scumpă, stil, televizor în culori, umblă în străinătate, şi-i un amărît de şofer. Cum ar veni, la noi, la Gîrboavele, tractorist. Parcă la Gîrboavele mă spălam mai mult?! Aiurea. Şi mai e ceva cuscre: dumneata vezi şi acum lumea de la tejgheaua unităţii. Ţi-a picat şi dumitale, slavă Domnului, cu coşul. Aici, la oraş, mai ai ceva: perspectiva.
        — Şi ce faci cu ea? se oţărî Secărică.
        — Nimic. Da’ o ai! Şi asta e mare lucru, cuscre.
        — Am să-l fac profesor, tată.
        — Tudore, să nu ne pierdem cu firea şi să greşim, zise grav Secărică. Vrei să-l chinuieşti o viaţă întreagă cu naveta?
        — Nu e bine, se împotrivi Bobină cel bătrîn. Şi umplu paharele, pregătindu-se pentru o gîndire şi mai profundă.
        — Îl dau la comerţul exterior, declară patetic Tudor.
        Secărică tuşi a mirare. Bobină se scărpină în ureche şi zise dezolat:
        — E prea mare saltul. Noi abia l-am deprins pe ăsta interior, care, vedeţi voi, ne-a adus în rîndul oamenilor. Eu discut de la egal la egal cu şefii mei şi n-am sfert din răspunderea lor. Sîntem prima generaţie care a lăsat furca din mînă şi vrei exteriorul? Tudore, să avem simţul măsurii.
        — Da, tată, dar n-o să-l fac şofer? Sau magazioner ca dumneata? Trebuie să progreseze şi el, că societatea progresează necontenit.
        — Pardon, zise Bobină. Eu sînt muncitor constructor pe funcţie de magazioner.
        — Halal muncitor, se supără Tudor.
        — Să-ţi fie ruşine, se mînie Bobină cel bătrîn. Dacă nu aveam eu funcţia pe care o iei peste picior, te costau o groază de bani ţiglele, mocheta, robinetele, parchetul, lambriurile, caloriferele... vopselele... uleiurile... vana... faianţa... Casa...! Vila!
        — Mă rog... Şi eu, cu camionul, n-am făcut nimic?
        — Nu vă mai certaţi, îi opri Secărică. Ne-am descurcat şi noi. Să revenim la fecior. Nu sîntem în stare să-i găsim o meserie, ce naiba?
        — Îl facem strungar mase plastice la combinatul nostru, zise precipitat Bobină cel bătrîn. E meserie curată, bună, liniştită. Nu e bănoasă, ea, da’ e sigură şi asta-i mare lucru. Are un statut bun. Zilnic o să-i spună alţii ce să mai facă şi gata.
        — Nu e rău deloc, acceptă Secărică.
        — Ideea e bună, tată!
        — Deci, se lumină Bobină, rămînem p-asta. Am rezolvat o problemă dificilă. Noroc şi fericire.
        — Mai trebuie şi educat, cuscre, observă Secărică. Nu e chiar aşa uşor...
        — Îl educă societatea. Fiecare cu treaba lui. Noi o completăm doar, în răstimpuri...
        — Auzi, îşi aminti Secărică, cum îl cheamă?
        — N-are nume... Uitasem, zise Tudor. Cum să-l botezăm?
        — Asta e treaba voastră, spuse nemulţumit Bobină. N-o să le facem noi pe toate. Noroc, cuscre!
        — Să ne trăiască nepotul, ridică paharul Secărică. Abia s-a născut un pui de om şi uite cîte probleme pune? S-au schimbat vremurile, cuscre.
        — Şi oamenii, adăugă Tudor.
        — N-aveţi vocabular, zise nemulţumit Bobină cel bătrîn.
        Am evoluat, cuscre, ăsta-i adevărul. Şi puse mîna pe pahar.

(Perpetuum comic ’87, pag. 65)

Vezi toată postarea

Zîmbind de-o amintire III (pc86)

Tom (Caragiu) şi Jerry (Constantin)

        La o filmare cu regizorul Manole Marcus pe malul unuia dintre frumoasele lacuri bucureştene unde se află şi o vestită crescătorie de crapi, secvenţele cu Jean Constantin se terminau mai de vreme ca de obicei, pentru că, acesta, trebuia să plece la Constanţa unde avea seara spectacol. Rămîneau la locul de filmare Toma Caragiu şi alţii, care, în linişte, continuau munca pînă seara.
        Jean, încă înainte de a începe filmarea de dimineaţă, adică în timp ce se aranjau luminile, dînd o raită „dezinteresat" pe la crescătoria de crapi obţine, cu popularitatea lui, pentru acasă, trei peşti, trei crapi mari şi dolofani.
        Fericit, Jean ia peştii şi-i predă recuziterului echipei de filmare ca să-i ţină pînă termină filmarea, se duce să se îmbrace şi se prezintă la cadru.
        Băieţii de la lumini văzînd cele trei exemplare au început să-l laude pe Jean pentru „comoara" sa, astfel că Toma află că Jean are trei peşti mari. Pe neobservate, acesta, se duce la recuziter.
        — Ţi-a dat Jean peştii?
        — Da, dom’ Toma.
        — Sînt frumoşi?
        — Sînt. Şi au şi icre.
        — Bun. Adu peştii aici. Înfăşoară-i în ceva să nu se vadă şi dă-mi şi un băiat care să poată face o ispravă bună.
        — Da, dom’ Toma.
        Recuziterul scoate peştii, şi aduce şi un băiat şi Toma începe să-l instruiască.
        — Băiete, în tine stă bunăstarea şi fericirea filmului românesc. Te rog să duci aceşti peşti la Restaurantul „Pescăruşul" şi să-i predai din partea mea bucătarului şef. Ştie ce are de făcut. Ei sînt destinaţi unei mese festive închinată regizorilor filmului românesc. Ia o maşină de la Maier. Executarea!
        Băiatul pleacă şi execută întocmai dispoziţia, apoi, vine şi raportează. Totul e în regulă.
        Pe la orele 12,30 Jean a terminat filmarea, se dezbracă la cinemobil şi grăbit să plece la Constanţa caută recuziterul să-i dea „pachetul".
        — Hai repede că plec.
        — Foarte bine, zice recuziterul. Şi ce doriţi?
        — Cum ce doresc? Pachetul!
        — Ce pachet?!
        — Peştii, he, ce dracu, mă faci să vorbesc tare şi să m-audă ăştia...?
        — Ce peşti, domnu’ Jean? Păi n-a venit dom’ Toma şi i-a luat?!
        — Aoleo!!
        — Da, i-a luat... Eu am crezut că-i aveţi împreună...
        — Aoleo! Mi-a furat peştele! Peştele meu! Munca mea! Aoleo!
        — Nu mi-aţi spus că nu trebuie să-l dau, că nu-l dădeam...
        — Aoleo! M-a furat macedoneanul... Mi-a luat mîncarea de la gura copiilor... Aoleo! Ce mă fac acum?... Cum plec eu la Constanţa fără peşte? M-a nenorocit!... Aoleo!!
        Auzindu-l un maşinist cum se dă de ceasul morţii, jelindu-se şi tînguindu-se, îi zise:
        — Domnu’ Jean! Duceţi-vă şi luaţi alţii, dom’le!
        Ideea i s-a părut excelentă. Imediat Jean se urcă la volan şi fuga cu maşina la crescătorie. Acolo, porţile închise. Bate, claxonează, strigă, nimic. Într-un tîrziu apare paznicul.
        — Bună ziua!
        — Bună ziua.
        — Nu e nimeni pe aici?
        — Ba da, mai e tov. inginer şef...
        — Vreau să merg la el... Nu mai bag maşina înăuntru... se poate?
        — Poftiţi!
        Este condus într-un birou. În faţa lui, inginerul şef şi încă doi tovarăşi. Discutau. Jean îi întrerupe începîndu-şi jelania.
        — Tovarăşi! S-a întîmplat o mare nenorocire. Eu am avut trei peşti luaţi azi de dimineaţă de la crescătorie pentru acasă la Constanţa şi acum cînd să plec nu i-am mai găsit. Mi-au dispărut. Mi-au fost furaţi, ziua în amiaza mare... Am rămas sărac lipit...
        — Vai de mine, zice inginerul şef. Dar cum se poate? ...trebuie chemată miliţia!
        — Nu, că ştiu cine! Ştiu hoţu’! Mi i-a furat Toma Caragiu...
        — Nu se poate dom’le, zice categoric inginerul, nu se poate.
        — Ba da. El, macedoneanul... el mi i-a luat!
        — Imposibil dom’le!... lui Toma i-am dat eu trei peşti pentru o masă cu Manole Marcus, Francisc Munteanu şi alţii... Nu! Peştii lui Toma sînt de la mine. Altcineva ţi i-a luat.
        — Aoleo! Va să zică are şase?!? Avea trei şi s-a lăcomit şi la ai mei?!... Aoleo, ţine-mă că mor? Fac infarct! ...Dom’le, m-a lăsat păgubaş, m-a jefuit ca-n codru. Cum plec eu acum la Constanţa fără peşte?! Aoleo! Salvaţi-mă! Salvaţi arta românească... Mai daţi-mi trei peşti.
        Inginerul şef priveşte uimit jalnicul chip al lui Jean, congestionat şi pămîntiu.
        — Bine, domnu’ Jean! ...Marine, mergi şi dă-i domnului Jean încă trei peşti... Şi-mi pare rău... nu cred că domnu’ Toma...
        — Săru’mîna! Să vă dea Dumnezeu sănătate. Cînd veniţi la Constanţa, căutaţi-mă!
        — Sănătate!
        — Să trăiţi! Aţi salvat un suflet de om! Să trăiţi!!

*

        După ce a primit alţi trei peşti, destul de buni, dar nu de valoarea celorlalţi, Jean porneşte într-o goană la Restaurantul „Pescăruşul". Trece prin salon, iese pe terasă şi intră la bucătărie.
        — Salut meştere!
        — A, să trăiţi dom’ Jean, zice bucătarul şef bucuros de o aşa vizită.
        — M-a trimis nea Tomiţă Caragiu, în legătură cu peştii aceia. Nu trebuie să vă supăraţi, dar masa festivă de diseară nu mai are loc aici, ci vis-a-vis la „Bordei". S-a vorbit şi cu responsabilul... aşa că... m-a trimis să iau eu cei şase peşti şi să-i duc acolo... Nu vă supăraţi!...
        — Bine, dom’ Jean! Gigi, Vasilică, aduceţi peştii artiştilor!
        — Zău aşa, vă rog să nu vă supăraţi... Cineva mare, dintre invitaţi, a dorit ca masa să se facă la „Bordei”... e mai retras... că din partea noastră... doar ştiţi că noi, aici, sîntem ca acasă...
        — Gata dom’ Jean! ce credeţi că ne supărăm? Aşa e chestia!...
        Cei şase crapi, şase exemplare de muzeu sînt duşi de doi chelneri la maşina lui Jean şi aşezaţi lîngă ceilalţi trei. Se făcuseră nouă.
        — Mulţumesc, băieţi! Ţineţi aici 50 de lei!
        — Să trăiţi!
        Ştergîndu-şi uşor transpiraţia de pe frunte, Jean Constantin, cu maşina sa galbenă ca o lămîie, a pornit răsuflînd uşurat spre Constanţa, unde seara avea spectacol şi avea — ca în atîtea dăţi — să descreţească frunţile celor care după o zi de muncă au venit special să-l vadă.

*

        La ora 6, responsabilul de sală de la restaurantul „Pescăruşul" roagă doi chelneri să aşeze masa festivă pentru regizori şi actorii de film.
        — Şase persoane... pe la orele 19,30 — 20 sosesc. Nu uitaţi, vinuri alese, pescărie, serviciu ireproşabil!
        — Am înţeles, şefule!
        La ora stabilită de Toma cu responsabilul restaurantului, la numai după o jumătate de oră de la încheierea zilei de filmare, marele actor împreună cu regizorii vin la masa frumoasă aranjată în cinstea lor. Toma jubilează.
        — Aşaaa! Luaţi loc, vă rog! Tomiţă, vă face o surpriză: o mare surpriză. Nu e un secret, e o masă pescărească! Eu dau peştele, voi băutura! Costică cu ce începem?!
        — Cu ce doriţi, maestre!
        — Bineînţeles, dorim cu peştele! Am vorbit cu bucătarul şef să ne prepare, nu-i aşa, toate sortimentele. Adică: crap rasol, crap prăjit, plachie de crap, crap în saramură cu mămăliguţă, crap pane cu mujdei de usturoi şi icre.
        Asistenţa salivează şi înghite în sec.
        Chelnerul Costică a plecat contrariat la bucătărie. Toma îşi continuă cu vervă divagaţia.
        — Crapul, stimaţi tovarăşi, este unul dintre cei mai răspîndiţi peşti de consum. De aceea se prinde greu şi cînd îl avem trebuie să ne bucurăm foarte tare. El trăieşte în rîuri, în heleştee dar şi în crescătorii special amenajate. Peştii din crescătorii, un fel de creşă piscicolă, sînt repartizaţi după rang şi funcţii pentru că nu oricine poate să aprecieze un peşte crescut şi educat în condiţii deosebite. Crapul...
        — Da, vă rog...
        — A! a venit însuşi maestrul de ceremonii, bucătarul şef. Stabileşte dumneata cu ce preparat să începem!
        — Păi’ ce să stabilesc dom’ Toma... În primul rînd mă mir că v-aţi întors la noi şi că eu nu ştiu nimic.
        — Ne-am întors... cum adică „ne-am întors" Ce eram plecaţi definitiv?!
        — Nu. Dar, domnu’ Jean cînd a venit aici mi-a spus că aţi hotărît să faceţi masa la „Bordei"...
        — Noi?!... Nici vorbă!
        — Aoleo!
        — Ce aoleo? Nici-un aoleo!
        — Aoleo! Nu glumesc. Cînd a venit dom’ Jean a luat peştii cu el!
        — !?
        — Da, toţi sase!
        — ?!
        — Pe cuvînt!
        — Aoleo! Pungaşul!... Pungaşul ne-a furat peştele... El a reuşit. Aduceţi-mi-l aici! Îi tai capul. Îl despic... pe altarul filmului românesc... Aoleo Jeane! mi-ai mîncat tu peştele dar eu îţi mănînc coliva... Mama lui de hoţ a devenit şi hoţ de peşte. Fură ca un artist... Hoţul tot hoţ, se pretează la „hoţii", îl omor... Îi mănînc coliva!... atunci, să vedeţi masă festivă!
        A doua zi toată lumea de la Buftea a aflat de farsa pe care Jean i-a făcut-o lui Toma. Şi cine se-ntîlnea cu Caragiu cerea amănunte rîzînd pe înfundate.
        — Rîdeţi, rîdeţi dar eu îl omor. Are noroc pungaşul că nu mai am nici o secvenţă cu el... dar îl prind eu.
        Pe de altă parte Jean se lăuda la toţi cum l-a păcălit el pe Toma, cum l-a „dus", cum i-a tras clapa.
        — Cu mine se pune macedoneanul?! Păi eu sînt grec, mă. O fi fost el Alexandru Macedon viteaz, dar Ulisse a fost mai viclean.

        Trecuse aproape o lună de la incident. Mulţi au uitat, adică au rîs, s-au amuzat, şi au uitat. Toma Caragiu însă nu. Şi nici Jean. Mai ales. Aflase tot ce a zis Toma despre el cînd a descoperit că a „dispărut" peştele şi mai ales aflase că acesta îl urmăreşte, că vrea să-l prindă şi că, Doamne fereşte; vrea să-l omoare. Orice, dar asta nu.
        Timpul însă trecea. Într-o zi Jean primeşte un telefon. E chemat la Bucureşti. La Bucureşti? Nu. Oriunde, numai la Bucureşti nu. Totuşi e vorba de un contract... un nou film.
        — Trebuie să veniţi dom’ Jean. E un rol frumos...
        — La Bucureşti? Nu vin. Cine face filmul?
        — Nicolaescu.
        — Aha! E bine, da’ nu pot veni. Rugaţi-l să mă sune el.
        A doua zi Sergiu Nicolaescu stă de vorbă cu Jean la telefon.
        — Jeane, am nevoie de tine.
        — E-n regulă „boss"
        — Vino să stăm de vorbă şi să semnezi contractul...
        — Dar, cine mai joacă?
        — Amza, Dinică, Papaiani!
        — Bun, bun...
        — Ilarion Ciobanu, Tomiţă...
        — Aoleo!
        — Ce aoleo! Ce-ţi veni?!
        — Aoleo! E de rău. Găseşte altul...
        — Ce „altul"?
        — Altul, că eu nu mai pot.
        — Cum nu mai poţi mă, aşa dintr-odată, ce-ţi veni?
        — Nu mai pot cu... Toma. Eu, de anul ăsta, fac filme fără Toma. Singur.
        — Ce, ai înnebunit? Cum o să fac eu film fără Toma?
        — ... treaba ta, eu nu mai fac filme cu Toma... care...
        — Stai, mă Jeane, că nici n-ai de filmat cu el...
        — Nu. Nu joc!
        — Cum să nu joci mă, ce te mănîncă?
        — Exact! Sînt sigur!

*

        Pînă la urmă, cu un alt telefon Sergiu îl convinge pe Jean şi acesta se hotărăşte să semneze contractul cu condiţia să nu ştie nimeni, adică să nu se facă publicitate în legătură cu distribuirea lui. Se stabileşte şi ziua cînd să vină la Bucureşti incognito, numai la gară şi roagă regizorul secund să-l aştepte să-l semneze.
        Dar cînd e să ai ghinion găseşti un cui şi într-un cartof. Acelaşi regizor secund în aceeaşi zi s-a prezentat cu contractul la semnat şi... la Toma la teatru.
        Pînă la un moment dat lucrurile au decurs normal. Regizorul secund a aşteptat să se facă pauză de repetiţie şi apoi, amabil, l-a abordat pe Toma.
        — Haideţi mai repede dom’ Toma că trebuie să merg şi la gară...
        — Stai aşa, fii calm, nu mă lua repede... ce treabă ai tu la gară...
        — Păi vine dom’ Jean... şi e în trecere... semnează şi pleacă...
        — Daaa??! ...Aşa! Bun!... Vasăzică domnu’ Jean descalecă în capitală... Bun! ...Foarte bine... foarte bine... gata. Am semnat.
        — Vă mulţumesc.
        — Să trăieşti şi salutări lu’ domnu’ Jean.

*

        În cîteva minute s-a terminat cu repetiţia. Toma Caragiu anunţă că este chemat urgent... undeva. Sau dacă vor să repete alte scene... crede că peste o oră se-ntoarce.
        Peste alte cîteva minute maşina lui Toma alerga spre Gara de Nord. Parchează, află unde vine un tren de Constanţa şi aşezat după un stîlp de pe peron, stă la pîndă. Trenul intră în gară. Lume pestriţă, destul de multă. Printre toţi iată-l şi pe Jean cu o geantă diplomat în mînă. Calcă degajat, voios, mulţumit. Nu afişează nici o „precauţie", e sigur că se află aici incognito. Dar, cum trece pe lîngă un alt stîlp o mînă îi apare brusc în faţă şi îl prinde de guler. E „mîna care ucide". Jean, n-apucă să zică decît un scurt „Aoleo!" că i se înmoaie picioarele ca la un pui de găină atins de boală.
        Cîţiva tineri, martori la desfăşurarea scenei, recunoscîndu-i pe amîndoi, fac haz, înţelegînd că e vorba de o glumă colegială.
        — A-şaa! Te-am prins! Mama ta de cioroi!
        — Aoleo! Nea Tomiţă, nu mă omorî!
        — Ba da, ba da,... am să te omor, dar nu aici în văzul tuturor că se face miting de doliu... am să te omor cu picătura.
        — Aoleo, fie-ţi milă!...
        — Nu se există! N-avem milă pentru cioroi... A-şaa!... ce, ai în mînă?!
        — Nimic!... O geantă.
        — Aşa e... ai dreptate... e o geantă Diplomat, care... se con-fis-că!
        — Nuuu! Nea Tomiţă, că nu-i a mea!...
        — Ba, e a ta... că baragladină fără geantă Diplomat nu se există... A-şaa! Să vedem ce-i în ea!
        — N-o deschide nea Tomiţă... te rog.
        — E clar. Ţigări Kent... se confiscă! Şi geanta şi ţigările... Contrabandă port Constanţa... se confiscă.
        — Aoleo, nea Tomiţă, nu mă nenoroci!
        — Stai calm... calm... Toma plăteşte 5 lei pachetul, preţ oficial...
        — Aoleo!
        — Niciun aoleo că altfel te omor pe loc cu mîna mea nejumulit de pene...
        — Păi... Mă nenoroceşti... astea sînt atenţii pentru echipa de filmare.
        — Nicidecum!... Astea sînt numai cîteva „mici atenţii" pentru mine... Pentru echipa de filmare conu’ Jean va da ca „atenţie" nu-i aşa, o „masă pescărească" cu şase peşti, la bază! S-a reţinut?
        — Aoleo!
        — Niciun aoleo! Altfel dau eu o masă de parastas.
        — Dau nea Tomiţă! Dau o masă mare.
        — A-şaa!... Se reţine angajamentul... În prima zi de filmare o mare masă pescărească... pentru toată echipa... Zi şi tu: Jură!
        — Jur... să dau o masă pescărească!!!
        În clipa aceea a apărut şi regizorul secund care văzîndu-i în conversaţie atît de strînsă pe cei doi, stă năuc şi nu e în stare să scoată măcar o vorbă. Toma Caragiu îl vede şi îl ia drept martor.
        — A jurat un cioroi Amin! şi către Jean. Acum semnează; banii pentru masă vor fi reţinuţi din contract: 2.500 lei!

(Perpetuum comic ’86, pag. 139)

Vezi toată postarea