Alături de berea Budweiser, actorul este una dintre cele mai minunate creaţii de pe dolofana şi zbuciumata noastră planetă. Eu însumi am înscrisă această denumire profesională în legitimaţia de serviciu ca şi în inimă şi cunosc o mulţime de asemenea amărîţi, aşa încît mă voi feri din răsputeri să le aduc chiar şi cea mai neînsemnată critică — actorii fiind creaturi nobile, lipsite de vanitate, generoase (pentru asta pot să-mi pun capul!) — fiindcă actorul criticat poate deveni un nefericit oarecare, întrucît el suferă fie de hiper — ori hipotensiune fie de tensiune normală.
De suferit, suferă oricum. Asta e sigur. Numai pe scenă nu suferă. Acolo interpretează! Acolo joacă! Joacă cu patimă chiar şi rolul unuia care pătimeşte, iar cînd joacă nu-l mai doare nimic. Şi tocmai pentru că nu-l mai doare nimic cînd joacă — chiar dacă interpretează fie şi rolul unuia pe care-l dor toate cele — actorul vrea să joace mereu, se zice că s-ar fi întîmplat ca actori În criză de lumbago să fie aduşi la teatru pe un scaun cu rotile. Acolo au fost împinşi în scenă unde, timp de trei ore, au făcut tumbe, urlînd şi plesnind de sănătate, după care au fost duşi acasă tot în scaunul cu rotile. Dacă, spre exemplu, un actor care zace bolnav, cu un braţ rupt primeşte un telefon de la televiziune cu o frumoasă ofertă de colaborare, atunci braţul i se vindecă instantaneu. De fapt actorii aparţin acelei categorii de fiinţe care vor constitui întotdeauna adevărate enigme pentru ştiinţa medicală — precum colegul meu Schrämpel, de exemplu, care, cu puţin înainte de a i se lua sîngele, voia să plece în Groenlanda: de frică!
„Actoria este o meserie minunată!" jubilează actorul adăugînd posomorît: „numai dacă n-ar exista chinuitoarele repetiţii şi spectacole! Dar dacă timp de două zile nu are repetiţii şi spectacole, actorul umblă ca năuc prin ceaţa roşiatică a serii, cu o figură disperată, scoţîndu-i pe toţi din sărite.
Dar plăcerea cea mai mare a actorului este să apară pe scenă. De fapt teatrul ţi-l poţi închipui lipsit de tot, nu însă şi de actori. Tot astfel ţi-l poţi închipui şi pe actor, lipsit de tot. Chiar şi de teatru. Dacă e nevoie îl face el însuşi. Mai plăcut însă este atunci cînd, de dragul lui, este înconjurat de mulţi, mulţi oameni, asta însemnînd în spatele, în faţa şi dedesubtul lui. Peste el, nu-i prea place!
Actorii sînt creaţii solare, un fel de fluturi divini, cu platfus şi un „ce" transcendent. În Prenzlau vînzătoarele îşi dau chiar coate cînd actorul intră în magazin cu trei plase pline cu sticle goale, pentru a-şi face rost de bere contra sumei de garanţie. „Ăsta-i actor!" îşi şoptesc, roşind, tinerele şi drăgălaşele vînzătoare. Iar actorul îşi spune: „Ar merita să mă ocup puţin de blonda aceea monumentală, cu nări voluptoase!", părăsind magazinul cu părere de rău. Fiindcă îşi aminteşte brusc că joacă, ce-i drept, un rol, dar este un rol în Prenzlau, unde mai şi datorează gazdei sale 300 de mărci. Din această pricină, actorul, cu genunchii tremurînd, vine în Capitală, unde, dacă a tremurat suficient, este angajat.
În Capitală, graţie sincronului, actorul are mai puţine datorii. Iar atunci cînd, seara, schimbîndu-se în vestiarul teatrului, apare deodată tînăr, sfios şi subţirel în indispensabilii săi de Prenzlau lungi şi albi, cu siguranţă că una din numeroasele şi renumitele sale colege din Capitală, în desuuri fine şi ţipător colorate, va exclama plăcut surprinsă: „În aceşti pantaloni l-ai jucat deci pe Romeo la Prenzlau!" Pălind, actorul ia pe loc hotărîrea să devină la fel de renumit ca grăsanul acela de june-prim, spre a-şi răzbuna astfel indispensabilii şi Prenzlau-ul.
Dacă este renumit, actorul nu se zgîrceşte cu laudele. Prefăcîndu-se surprins, el îi va spune chiar şi pîntecosului june-prim: „Astăzi ai fost tocmai bine în rol!", deşi acesta joacă pentru a 58-a oară rolul chiaburului Schlopkow.
Critica, indiferent dacă vine din partea regizorului, a criticului Schuster sau a arogantului său coleg Schnutthold, este primită de actor cu cea mai mare neplăcere, pentru că el este un om politic şi un artist sensibil ce îşi urăşte criticii din toată inima, excluzîndu-l, fireşte, pe slăbănogul şi atît de irascibilul C.A., care îi critică mereu pe alţii.
O laudă substanţială este bine primită de actor, cu condiţia să se refere la el.
Dacă însă este desfiinţat de critică, actorul bîiguie înjurături pline de venin la urechea tuturor, el, căruia în particular nu-i reuşeşte nicicum un stînd în mîini, dar pe scenă se descurcă atît de bine, încît nici chiar un atlet experimentat nu poate deosebi acest stînd în mîini interpretat de unul veritabil. Da, pe scenă nimic nu-i este prea greu actorului!
Dacă în ultima montare nu are nici un rol, actorul povesteşte tot felul de intimităţi la clubul teatrului şi devine superstiţios. Dacă asta nu-l ajută, le face farse tehnicienilor de scenă, imită animale sau pe directorul său şi blestemă în modul cel mai ordinar întreaga artă actoricească europeană. Totul reintră în normal îndată ce actorul primeşte un rol de şapte proporţii în piesa următoare. Dacă colegul Prieme n-a primit nici un text, actorul îl consolează: „Pe scenă te voi călca pe picior iar tu ai să spui „Au!", aşa că vei avea şi tu text!"
Dacă însă colegul Prieme a fost bătut la cap pînă la disperare de către regizor cu enervantele lui indicaţii de regie, în actorul plin de fantezie se trezeşte brusc o spaimă solidară şi ca atare spune binevoitor: „Hei, Prieme, ce zici, bătrîne, mai tragem o berică astă seară?" Şi imediat după spectacol încep cu „trasul". Plini de demnitate, stabilesc mai întîi că sînt actori de neînlocuit în R.D.G., cu o conştiinţă adevărată în piept, după care trec la bîrfă. Îşi amintesc cu nostalgie de tumultuoşii ani ai tinereţii, cînd jucau la Cottbus rolul unor bunici iar la Annaberg rolul celui de al 6-lea pitic din Albă ca Zăpada. „Noi toţi am început odată ca bunici!" exclamă Prieme cu mîndrie şi imediat proslăvesc aprovizionarea îndestulătoare a populaţiei cu bunici şi pitici, trec apoi fără nici o reţinere la „Critica raţiunii pure" a lui Kant, zăbovesc puţin asupra sînilor leneşi ai unei oarecare Lilo cea voluptuoasă, filozofează pe tema virilităţii îngîmfatului Egon Brahmeier, îşi dau cu părerea despre nocivitatea unor anumite rachiuri, vorbesc despre vreme, se înviorează, ca nou-născuţii la baie, amintindu-şi de Charles Laughton în rolul lui Heinrich al VIII-lea şi discută cu înflăcărare despre castraveciorii muraţi. „Cei mai buni i-am mîncat în 1953 la Parchim!" mormăie împăcat Prieme, căruia i-a trecut disperarea.
Bineînţeles că se discută şi despre teatru şi abisurile sale labirintice, dar să intri în teatru — ca spectator — nu e nici o plăcere: „Că doar nici gunoiul nu-şi petrece timpul liber printre gunoaie!" spune Prieme trăgînd încă o berică, deşi trebuie să plece la cinci dimineaţa, pentru că, datorită înfăţişării lui, a primit o zi de turnare în rolul unui delfin brun într-un basm filmat, fiindcă actorii par rareori actori — cel mult în vacanţă. Atunci însă şi cofetarii par actori.
În vacanţă actorul filmează sau îşi lasă barbă şi merge să facă baie gol puşcă. Dacă are bani puţini, îi blestemă pe posesorii de Volvo şi-l socoate pe regizorul său vinovat de toate cele, chiar şi de defecţiunea de la toaletă ori de asprimea iernii trecute, pentru că actorul este o lume miraculoasă!
Dacă are bani mulţi, actorul îşi cumpără imediat un Volvo şi o pereche de şosete noi. În cazul cînd, după aceea, regizorul îl tutuieşte, actorul îşi comandă cu cea mai mare urgenţă o pereche de ochelari delicaţi cu ramă de nichel şi începe el însuşi să facă regie, pentru că el a dorit întotdeauna să joace şi rolul regizorului.
Prin munca sa actorul influenţează oamenii: îi face mai liniştiţi sau mai neliniştiţi — cum de fapt îi face şi şoferul autobuzului, ospătarul şef Schnurbaum, vînzătoarea de legume de la aprozarul din colţ sau tîmplarul Wuttke. Fiindcă actorii sînt şi ei oameni ca toţi oamenii — poţi să-i împingi, să-i înghionteşti sau să îngenunchezi în faţa lor —, un singur lucru îi deosebeşte însă de toţi ceilalţi: sînt actori!
În româneşte de CARMEN BANCIU
(Perpetuum comic ’89, pag. 239)
