Cel mai popular actor

După o filmare de noapte la Buftea.
Personajele:
- TOMA CARAGIU - cel mai popular actor în timpul vieţii sale.
- JEAN CONSTANTIN - o pată de culoare distinctă în peisajul teatrului şi filmului românesc.
- DOMNIŞOARA - inocentă, conştiincioasă.

T.C. (puţin obosit, dar jubilînd) — Ce-ai zice dumneata de o ciorbiţă de burtă matinală, agrementată cu mujdei, cu smîntînă şi ardei iute?
J.C. — Aoleu, suflet de om, m-ai lovit drept în papila gustativă! Mamă!
T.C. — I-am dat telefon lui Costel, bucătarul de la „Moldova". Peste o jumătate de oră e pe masă, aburită, prietenoasă. Nu te mai demachia, că nu iese. Hai! Nu poţi să zbori pînă la „Moldova" că e plafonul acoperit, te iau eu cu maşina. În drum ne oprim un minut la fisc, să-mi plătesc angaralele.
J.C. — Aoleu, suflet de om, se răceşte „burta"!
T.C. — Poftim mentalitate de actor de provincie. Pe mine mă cunoaşte ţara, dragule, cu simpatie. Am zis un minut. EIN MANN, EIN WORT!

(Schimbare de decor. La Secţia financiară. În spatele unui ghişeu, o domnişoară drăguţă, blondă-ingenuă, citeşte un roman poliţist)

T.C. (aşezat în cadrul ghişeului, în plină lumină, cu coama lui leonină bine cunoscută şi zîmbet de duminică) — Sărut mîna, domnişoară, am venit să-mi plătesc taxele.
D-ra (lasă cartea deoparte, desface un formular, îşi ridică ochii albaştri şi răspunde zîmbetului cu un zîmbet dulce-profesional)
        — Da, vă rog, numele dumneavoastră!
T.C. (un rictus de stupoare, pe care îl reprimă la ghiontul lui Jean Constantin. Apoi, răspunde apăsat, cu vocea sa inconfundabilă)
        — Caragiu.
D-ra (scrie calm numele şi-şi ridică ochii albaştri mîngîietori)
        — Caragiu, şi mai cum?
J.C. (îl biciuieşte de la spate)
        — Hai, suflet de om, declină numele către domnişoară!
T.C. (alb)
        — Caragiu... Toma. (din nou apasat)
        — Toma Caragiu!
D-ra (notează meticulos în formular)
        — Profesia?
T.C. (congestionat)
J.C. (dansează geamparale în spatele său)
T.C. (se hotărăşte brusc)
        — Croitor, croitor, domnişoară!
D-ra — De dame sau de bărbaţi?
T.C. (vervă, aproape de apoplexie)
        — De dame şi de bărbaţi. Lucrăm rapid, impecabil, pentru copii orice vîrstă... Facem şi huse pentru cîini... Foarte bune iarna.
D-ra — Lucraţi la cooperativă, sau particular?
T.C. (începe să-i placă jocul)
        — Şi la cooperativă, şi particular. Păi ce să facem în timpul liber? Să ne uităm la televizor? Să vedem filme cu artişti? Să ne ducem la teatru? Muncim şi în timpul liber!
D-ra (îl priveşte de data aceasta cu extaz, admirînd patetismul cu care-şi iubeşte meseria de croitor)
        — Aşteptaţi o clipă. (Se ridică de pe scaun, trece pe la vestiar şi apare în pragul uşii cu un cupon de stofă în mînă)
        — Ştiţi, peste trei săptămîni e ziua logodnicului meu. Am cumpărat de ocazie o stofă foarte bună. V-aş fi îndatorată dacă m-aţi ajuta să-i fac un costum de seară.
J.C. (iese din spatele lui Toma Caragiu şi se zborşeşte)
        — Păi ce faci, suflet de om, acum iei alte comenzi şi pe mine m-ai lăsat cu proba a doua neterminată?
D-ra (scapa cuponul din mînă, stupefiată)
        — Vai, înseamnă că sînteţi un croitor foarte bun dacă lucrează la Dumneavoastră şi actorul Jean Constantin!

CORTINA

(Perpetuum comic ’91, pag. 48)

Vezi toată postarea

Povestea boierului şi-a iepei

        Cetăţeanul se rezemase cu coatele pe masă, desecînd cu dibăcie cîteva pete umede. În primul moment am pus ezitările lui pe seama unui soi de educaţie primită în copilărie. Mi s-a părut ciudat numai faptul că avea haina peste pardesiu şi ochelarii montaţi invers pe figură.
        — Poate pe undeva greşesc, însă... În fine, da, arătaţi ca un om care habar n-are de misterioasa poveste a boierului şi-a iepei.
        — Păi, zic eu, nu ştiu dacă nu e...
        — Lasă, lasă, nu te scuza. Nu sîntem la şedinţa de analiza muncii. Nu.
        Braţele lui descriseră poziţia „Tigrul loveşte gîsca", apoi „Stai pe munte cu două bice" după care încremeni în poziţia „Înţeleptul bea din degetar".
        Automat am schiţat cu stînga gestul de deconectare a videocasetofonului.
        — Pari un om cinstit, aşa că am să-ţi spun pe şleau: eşti tare simpatic. Nu te supăra, asta-i. Poate pe undeva mă clatin, însă ei, nu, nu. Nici vorbă.
        M-am ridicat, am mers zece centimetri cu el agăţat de gît, apoi m-am aşezat din nou jos.
        — Ei, bun, vezi, aşa, corect. Pe scurt e vorba de un boier, o iapă, un argat şi o apă. Bun. Stăpîn-slugă, animal-natură, ăsta e sensul, da. Legăturile dintre ele, corect, aşa, tensiunea, înţelegi, deznodămîntul tragic, cum ar veni.
        — Ştiu, zic, Topîrceanu a...
        — Prostii. Topîrceanu, Coşbuc, dom’le, Blaga, Goga, Arghezi, Bacovia, Rimbaud, Beaudelaire. Asta-i. Înţelegi cum aş veni eu să-ţi spun, bun, patrulater cu un singur vîrf şi multe laturi, eh? Riemann era mic, dom’le, Sylvester Stallone e scund, bun, înţelegi? Şi unghiurile... Ha, ha, argatul merge pe lîngă cal şi... ha, ha... Îi spune boierului cum o să se ridice ei cîţiva şi-o să vadă el, înţelegi?
        Îmi prinse capul cu o mînă şi mă ajută să încuviinţez energic.
        — Bun, corect. Am mîinile crăpate de muncă, băi... Lasă, bun, boierul vrea să vîndă iapa, îţi dai seama, să facă mezel, din 300 de kg. de carne, atîta are iapa. Citeşti articolele despre realizările zootehniei prin ziare, nu? Corect. Iapa n-are suflet, măi?
        — Nu striga aşa. Zi mai bine cu argatul.
        Făcu doi paşi ridicîndu-se de la masă şi începu să rîdă.
        — Argatul? He, ha, he, ha! Argatul, măi omule bun, nu se gîndea decît la muncă şi la slujnice şi la băutură, ţigări, cafea, ha, ha, ha. Să ţasăle el iapă, măi? Nuu, nu, nuu, nu. De trei ori nu, înţelegi? Se uita la cal cum se uita boierul la el. Aceeaşi viziune, măi băiete. Ha, ha, ha! Parcă-i văd cum mergeau pe punte. Suflecaţi, argatul rîdea de boier că parcă mergea în mîini, boierul rîdea de argat că-i prost, hei, Eschil, dom’le.
        — Parcă şi-un pic Sofocle şi Euripide...
        — Măi, nu încerca să-ţi baţi joc. Am mîinile crăpate.
        Mă privi bănuitor cîteva secunde, apoi se lumină la faţă.
        — Perfect, bun. Aşa, ăsta, înţelegi, boierul, cum ar veni, îi venise lui să treacă argatul iapa peste apă. Parc-o văd. Apa mugea în vale. Ai auzit odată cum mugeşte o apă în vale?
        — Stau la bloc. La etajul nouă.
        — Aşa? Corect, corect. Deci apa mugeşte în vale, aşa cam pe la etajul unu. Stai. Poate ţi-am greşit cu ceva.
        Am ridicat din umeri.
        — Corect. Îhî. Deci, ăă... argatul rîdea şi brusc, brusc... Două pahare se rostogoliră sub masă. Se uită fix la cioburi cîteva momente.
        — Înţelegi, brusc s-a uitat la bocanci şi-a văzut că-s enormi, rupţi şi murdari şi i-a strigat boierului cu ură: „De ce mă exploatezi, duşmane?"
        Degeaba a plîns boierul şi i-a explicat că n-are ce face, aşa sînt vremurile, trebuie să-l exploateze. Degeaba măi! Înţelegi?
        Am încuviinţat grijuliu. Am încercat să-i înţeleg durerea.
        — Interesant. Copaci...
        — Cum? Interesant? Eşti inconştient, băi? Asta-i, pînă la urmă a trecut-o, a trecut-o...
        — Puntea? Bun, aşa, ai înţeles, iapa puntea. Au căzut amîndoi în apă, bunînţeles, şi au plutit, hei, hei, pînă spre Bosfor şi Dardanele.
        Îşi aprinse mulţumit o ţigară şi mă privi triumfător.
        — Ciudat.
        — Ciudat tare vrei să spui. Adică nu, stai aşa. Nu crezi că un om poate pluti zeci... ăsta, mii de kilometri cu o iapă.
        — Ba da, asta-i sigur. Însă la ce i-ar fi folosit argatului să plutească atîta?
        — Hă? La ce? Lui, la nimic, cred, asta aşa-i. Bun. Da’ la ceilalţi care au venit după el? Hai?
        — Păi, habar n-am. A mai venit cineva?
        — Vezi că nu te-ai gîndit. A venit. A întrebat de el, cum a căzut în apă, ce-i cu iapa, dacă boierul nu era înţeles cu argatul, înţelegi? De obicei boierii nu se înţelegeau cu argaţii, da’ parcă poţi să ştii?
        Îşi scoase ochelarii şi-i şterse cu căciula şi-i puse la loc. Am încercat să mă ridic.
        — Frumoasă parabolă.
        — Zi-i hiperbolă, dom’le, nu te zgîrci la cuvinte că nu le pui din buzunar. Mic la suflet, asta-i. Stai, ce faci? Brusc, masa îi prinse capul într-o îmbrăţişare molcomă. Capul a cărui cutie osoasă adăpostea materia în care era săpată povestea boierului şi a iepei, odihnea blînd pe melamina lucioasă. I-am mîngîiat mîinile crăpate, m-am descălţat şi am ieşit în vîrful picioarelor.

(Perpetuum comic ’89, pag. 185)

Vezi toată postarea

Control în piaţa de miercuri

— fragment din romanul «ACVARIUL SPART»

        Cu microfonul în mînă, Ginel Burduşan arăta falnic, „ca un reporter", se exprimase Prepeliţă, care, după ce probase instalaţia de sonorizare hăulind de cîteva ori „ca pe Jii", băgînd spaima în producători şi cumpărători, deopotrivă, trăsese rapid cîteva pahare de Sîmbureşti, ca să nu rămînă în pagubă. Se apropiară în grup de o tarabă unde un moş cu pălărie neagră şi ochelari de soare polonezi, cu ramele rotunde, vindea roşii. Burduşan, fără să ţină seama de cele şapte-opt persoane care aşteptau în linişte la rînd se băgă în faţă şi-i înfipse moşului microfonul sub nas:
        — Cu cît dai roşiile, tătucă?
        — Cu zece, să-ţi trăiască viaţa! Că uite ce frumoase e! Una şi una!
        — Da’ pe mercurial cît scrie?
        — Cît scrie, cît nu scrie eu aşa vînd! Nu bag mîna’n pozonaru nimănui. Iei? Bine! Nu? Să fii sănătos!
        Megafoanele din piaţă bubuiau. Moşul, naiv, dar şi cam surd, nu prea îşi dădea seama ce se întîmplă. Ginel îi dădu microfonul lui Tănase Pistol care citi cu voce tunătoare de pe o fiţuică:
        — Foaie verde de podbal/ Noi avem mercurial!
        Titi Bleandă preluă microfonul şi continuă, cu un glas piţigăiat dar ferm:
        — Tovarăşi ce cumpăraţi/ Nu vă lăsaţi speculaţi/ Pe producători înfieraţi!
        Urmă Prepeliţă care, pentru o clipă, uită că e „în emisie" şi trase un „Să moară mama, parcă ar fi teatru la microfon!", care răsună în toată piaţa, dar înghiontit de şeful direct îşi reveni şi urlă cît îl ţineau bojocii:
        — Leliţă cu păru’ creţ/ Nu mai da cu suprapreţ!
        Între timp, lumea se adunase în jurul lor. Jean Amiraian, care trebuia să spună „Aceste frumoase versuri aparţin distinsei noastre poete Ionela Raflan", se înecă iar moşul întoarse tasul şi strigă hotărît:
        — Nu mai vînd. Am închis.
        Ginel Burduşan se înroşi tot.
        — Ce-ai închis, mă? Unde crezi că te afli?
        Cei din jur începură să dea semne de nerăbdare:
        — Băi, tovarăşe, v-aţi făcut numărul, acum lăsaţi omul să vîndă. Avem şi noi treabă.
        — Dumneata încurajezi specula!
        — Nu tovarăşe, mie-mi plac roşiile.
        Un hohot de rîs, amplificat de megafoane, îl acoperi pe Burduşan care striga că el nu glumeşte. Tănase Pistol scoase chitanţierul să-l amendeze pe moş dar acesta, calm, dădu o replică scurtă:
        — Nu plătesc. Eu am vîndut cu opt lei, cum scrie la mercurial.
        Ginel simţi cum i se urcă tensiunea:
        — Sînteţi martori, sînteţi martori vă rog, numele...
        — Cu opt a vîndut!
        — Cu opt...
        — Şi mai vedeţi-vă de treabă. Că sînteţi buni de muncă...
        — Eu sînt de la primărie, strigă Ginel.
        — Aaa, d’ăia care vin prin spate să-şi umple sarsanalele!
        — Eşti martor, tovarăşu’ Bleandă!
        — Ce martor, mă? Ce martor? Îţi dau un martor peste bot de nu te vezi!
        — Hulpoiu! Să vipă Hulpoiu! Unde-i Hulpoiu?
        — Păzeşte „obiectivul", răspunse prompt, ca de obicei, Prepeliţă, „obiectivul" fiind biroul unde îngrămădiseră băuturile şi mîncarea, destinate susţinerii acţiunii.
        — Ce obiectiv? Să vină aici, să ia măsuri! Am fost jignit!
        — Dumneata ai jignit omul ăsta care ar putea să-ţi fie tată!
        — Mie? Mergi cu mine!
        Cînd să-l ia de guler pe obraznic Ginel o zări printre curioşi pe doamna Totoiu, distinsa soţie a tovarăşului Totoiu şi pe domnişoara Ginette. Urmă o piruetă, apoi cîţiva paşi, iar megafoanele transmiseseră cu fidelitate ţocăiturile depuse pe mîinile mamei şi fiicei, deopotrivă, de către zelosul funcţionar. Ginette apucă microfonul şi declară scurt:
        — Vreau să cînt!
        Doamna Totoiu încercă să i-l smulgă însă micuţa se ţinea zdravăn de el şi începu să urle ca din gură de şarpe. Apăru şi Hulpoiu, cu un „zebeu" în spinare:
        — Am auzit, am venit, zise el răspîndind în jur o ameţitoare aromă de Sîmbureşti şi usturoi.
        Ginel îl împinse cu o mînă în timp ce cu cealaltă o săltă pe Ginette pe taraba moşului:     
        — Ce vrei să cînţi drăguţă?
        — „O lume minunată", exclamă fetiţa printre sughiţuri.
        — Foarte frumos! Bravo! Domnişoara Ginette Totoiu, o tînără speranţă, va interpreta, pentru dumneavoastră, cunoscutul şlagăr al lui Mihai Constantinescu, „O lume minunată"!
        — Vai, tovarăşu’ Burduşan!
        — Lăsaţi doamnă, îi mai culturalizăm, ce dracu’!
        Ginette începu să cînte, Prepeliţă, Bleandă, Amiraian şi Hulpoiu băteau tactul din palme, dirijaţi de Burduşan. Lipsea doar Tănase Pistol care, la un semn al lui Ginel, înşfăcase sacoşele doamnei Totoiu şi se avîntase plin de elan într-un raid. Fericita mamă începu să lăcrimeze, cîţiva din cei aflaţi în apropiere, la îndemnul lui Burduşan, băteau şi ei din palme. Hulpoiu nu se putu abţine şi în pas de bărbunc slobozi strigătul care îi era lui cel mai drag la chefuri:
        — Ca pă Vlaşca, măăă!
        Ginel, întorcîndu-şi ochii peste cap de plăcere, numai zîmbet, dădu şi el drumul unui „everybody", cu o pronunţie neaoşă, la care Prepeliţă nu mai rezistă nici el şi răcni de sperie biata solistă, care începu să tremure ca electrocutată:
        — Uhăi badeee! Uhăi bă!
        — Mamăăă!
        — Bravo, bravo! Eeee!
        Aplauzele acoperiră urletele copilului, care se linişti repede şi ceru din nou microfonul. Nu mai apucă să se producă pentru că Hulpoiu strică tot. Cu o viteză nemaipomenită schimbase „zebeul" cu un acordeon hodorogit şi pornise hotărît să interpreteze cîntecul care-i plăcea lui mai mult şi mai mult, dar şi lui Tănase Pistol, care, după cum mărturisea, se căsătorise din dragoste, „Era odată doi iubiţi". Nimeni nu-l mai putea opri. Ginel, înspăimîntat, băgase microfonul în buzunarul de la spatele pantalonilor dar talentatul paznic se învîrtea după el, mergînd pe vine ca la cazacioc.
        Inspirat, Jean Amiraian tăie firul microfonului, cu un cleşte de unghii polonez, şi recitalul paznicului Hulpoiu se termină la fel de brusc cum începuse. Solistul declară că fără staţie nu are nici un rost să mai continue, deşi amatori să-l asculte apăruseră.
        Lumea se împrăştia. Moşul dădu drumul la vînzare, cu zece lei kilogramul, sub nasul lor. Ginel Burduşan nu mai avea însă timp de fleacuri.
        — Vă rugăm să poftiţi, tovarăşa noastră!
        — Dar sacoşele mele...
        — Vă aşteaptă, vă aşteaptă!
        Într-adevăr, la ieşirea din piaţă Tănase Pistol aştepta înconjurat de sacoşe burduşite cu roşii, castraveţi, ridichi, cartofi noi, ceapa verde, fasole, conopidă, andive, bame, numai el ştia unde le găsise într-un timp atît de scurt, dovlecei, vinete, ardei, iuţi şi graşi şi altele.
        — Stimată doamnă, glăsui el, primiţi împreună cu omagiile şi gîndurile noastre de bine, aceste simboluri ale bunei aprovizionări care caracterizează piaţa noastră de miercuri. Vă rugăm să-i transmiteţi şi tovarăşului nostru...
        Aici Tănase Pistol se încurcă puţin, el nu ştia cine este tovarăşul doamnei, însă Ginel îl salvă:
        — Tovarăşul nostru Totoiu se va convinge astfel de eficienţa muncii noastre.
        Biata femeie privea îngrozită sacoşele:
        — Păi nu-s toate ale mele. Nici nu am atîţia bani!
        — Nu banii contează în viaţă, strigă Prepeliţă. Leii! Ha, ha...
        Ginette, care muşca fericită dintr-un golden imens, puse degetul pe rană:
        — Cum ducem astea mami acasă?
        În aceeaşi secundă, la un semn discret al lui Tănase Pistol, apăru un taxi, în portbagajul căruia înghesuiră într-un timp record sacoşele, după care Ginel, luînd poziţie de drepţi se aplecă şi depuse din nou sărutările de rigoare pe mîinile reprezentantelor familiei Totoiu şi deschizînd portiera maşinii şopti:
        — Taxiul este achitat, inclusiv! Vă rugăm să nu vă faceţi probleme!
        Prepeliţă, deţinătorul unui auz foarte fin, completă făcînd cu ochiul:
        — Are balta peşte!
        Îl acoperi Hulpoiu care începu să cînte cu patos „Ciocîrlia" la acordeon. Taxiul porni, porni şi paznicul cîntînd din acordeon, un timp merseră în urma lui, parcă se duceau să ia mireasa, apoi Ginel, văzînd că oamenii se uită la ei dîndu-şi coate, îi opri:
        — Vă mulţumesc, chiar cu unele mici incidente a fost o acţiune eficientă. Diseară, la orele nouăsprezece, să fiţi la „Mărul de aur". Puteţi veni şi cu nevestele, cu prieteni, mă rog. Intraţi, comandaţi, dar nu vă atingeţi de nimic. De rest mă ocup eu, împreună cu tovarăşu’ Bleandă. Acum, daţi-i drumul şi amendaţi. Diseară îmi prezentaţi chitanţele. Am să informez şi eu mai departe. Succes!
        Rămaseră toţi în poziţie de drepţi, doar pe Hulpoiu îl cam trăgea acordeonul spre pămînt, pînă Burduşan şi Bleandă se depărtară bine, apoi, lăsînd amenzile pentru mai tîrziu, se îndreptară în pas vioi spre „obiectiv", unde mai aveau încă de luptat cîteva ceasuri bune.

(Perpetuum comic ’89, pag. 100)

Vezi toată postarea

Contribuţia tragicilor greci

        Pentru că luase hotărîrea ca şedinţa-fulger să nu ţină mai mult de trei ceasuri, şeful sectorului respectiv expuse de la bun început, fără nici un fel de introducere, unicul punct al ordinei de zi.
        — Vă rog să vă gîndiţi cu toată seriozitatea la următoarea chestie: dăm în funcţiune, luna viitoare, magazinul ăla nou de electrocasnice şi ar trebui — cred eu — să-i punem un nume. M-am săturat să le tot numerotăm: magazinul unu, magazinul op’şpe ori treizeci şi nouă. E plicticos. Cine naiba le ţine minte aşa?
        — Să-i zicem „Veioza" — îndrăzni, după cîteva clipe, cineva, timid, de prin rîndul al treilea.
        — Ei, asta-i bună, dar ce-ţi veni, Popescule, păi ce, numai veioze vindem noi acolo? Nu-i deloc semnificativ şi nici cuprinzător. Asta merge pentru dugheana aia mică de la gară nu pentru ditamai complexul. Bine că nu ţi-a dat prin cap să propui „Rîşniţa electrică" sau „Ciocanul de lipit"...
        O linişte apăsătoare coborîse asupra sălii, nimeni nu mai propunea nimic, intervenţia oarecum răstită a şefului de sector îi paralizase pe participanţii la importanta adunare-fulger. Şi şeful îşi continuă ideile cu un ton ceva mai ponderat, uşor şi blînd, scontînd şi prin intonaţie pe o puternică impresie asupra subalternilor:
        — Eu propun să-i zicem „Electra". Nu? E altceva decît v-a dat vouă prin minte. E aşa, mai... cum să zic, mai... elevat.
        Un murmur de admirativă aprobare străbătu sala iar cîţiva din primele rînduri aplaudară chiar. Singur Vasilescu de la arhivă, căruia unii îi spuneau „filologul", pentru că citea mai mult decît i-o cereau atribuţiile de serviciu, îşi exprimă părerea că Electra n-are nici o legătură cu magazinul respectiv şi că pe vremea tragicilor greci nici naiba n-a pomenit de electricitate.
        — Ce vorbeşti, dom’le? îl întrerupse la jumătatea frazei şeful, cu îngăduitoare ironie. Chiar aşa? După care adăugase cu vocea scăzută, fireşte atît cît să audă toată lumea, către adjunctul de alături: Mă calcă pe nervi Vasilescu ăsta cu cărţile lui. Lasă, măi, Vasilescule, că mai citim şi noi, ce naiba! Şi pentru că se crease o situaţie oarecum neplăcută şeful sectorului luă o hotărîre salvatoare. Ştii ce, amînăm treaba asta pentru de azi într-o săptămînă, pînă-i citesc şi eu pe ăştia şi hotărîm atunci.
        În ziua stabilită, aceeaşi sală plină aştepta cu sufletul la gură propunerea. Se vedea după chipul uşor spiritualizat al celui ce conducea şedinţa că lectura din tragicii greci îi produsese o impresie deosebită. Chiar şi replicile şi le rostea cu oarecare cumpătare, deloc studiată, reţinut, din care răzbătea însă nota de fermitate.
        — Am reflectat mult la tot ce-am discutat aici data trecută, iar lecturile din ultima vreme mi-au întărit convingerea că e bine aşa cum v-am propus eu la şedinţa precedentă. Ceea ce susţinea Vasilescu atunci este o simplă prejudecată, semn că dumnealui nu are o gîndire modernă, în şi din perspectivă. Mai mult decît atît, lectura din tragicii greci mi-a mai furnizat o idee şi pentru magazinul de lenjerie din cartierul nou, pe care l-am proiectat pentru trimestrul următor: vă proun să-l numim „Ismena".

(Perpetuum comic ’89, pag. 79)

Vezi toată postarea

Domnişoara Puşa

       Cum n-aţi aflat? Tov. Coltuc Cîrţan Vasile, directorul de la întreprinderea „Grundul stacojiu", mînat de un avînt imposibil de stăvilit, a fost marcat brusc de un sentiment cu totul necunoscut pînă la acea oră şi pînă la acea vîrstă, cum îi place să creadă, un sentiment atît de pur şi despuiat de interese faţă de o dulcinee, încît nu s-a speriat, nu s-a îngrijorat evaluînd şi motivul acestei neaşteptate explozii. Noua locatară a compartimentelor inimii sale era demnă de admiraţie. Numele, figura, tenul satinat şi glăsciorul ei, tremurul ştrengăresc şi ademenitor al pleoapelor se circumscriau de minune apelativului de Puşa, veritabilă frumuseţe a urbei de sub munte unde roboteşte din răsputeri „Grundul stacojiu" şi se încadrează în parametrii bunului mers al economiei zonale. Domnişoara Puşa a nimerit într-o bună zi, ah ce frumoasă zi, în cabinetul şefului cu o adresă din partea parcului sportiv local, unde ea deschidea şi închidea sezonul de nataţie prin demonstraţii foarte ingenioase şi printr-o costumaţie foarte sumară, pentru a atrage tineretul pe calea acestei îndeletniciri splendide din timpul liber şi spre a da, prin însăşi supleţea ce o caracterizează, o pildă vie despre binefacerile acestui sport fără pereche. Cînd a intrat cu adresa în mînă, surîzătoare şi învăluită de nuri, s-a produs în inima lui Coltuc Cîrţan Vasile, directorul, un scurt-circuit, firma lui răspîndindu-se în toată reţeaua sanguină, ceea ce l-a făcut să clipească mărunt, dovedind că nu-i venea să creadă că tocmai în biroul său a pogorît un heruvim. S-a trezit în picioare, greoi ca un urs cu gesturi salonarde, repezindu-se, fără a ţine seama de gabarit, să-i pupe, cu graţie, mînuşiţa înmănuşată. Puşa se simţi obligată să-şi tragă mîna din menghina ursească a labei păroase, dar directorul pupa frenetic meşina gălbuie a mănuşii, schimbîndu-i culoarea prin umezire.
        — Dar e destul, tovarăşe Coltuc, am înţeles că sînteţi un om subţire, sensibil şi politicos şi oricine ajunge la dumneavoastră găseşte rafinatul om de lume crescut bine şi manierat.
        — Oh, oftă directorul, atît de frumos vorbiţi, atît de cinstit răsplătiţi dumneavoastră gestul meu dezinteresat. Apoi oftă şi rămase încremenit în faţa dumneaei. Apucă adresa, dădu citire conţinutului, folosind ochelarii de prezbit, scoşi într-o clipă din buzunar şi repuşi la loc cu o viteză uluitoare, conţinut căruia îi necesita un răspuns urgent. N-a mai aşteptat nici un fel de aprobări superioare, şedinţe ori consultaţii cu factorii laterali, colaterali, ascendenţi şi subalterni, şi, pe loc, a emis decizia.
        — Se aprobă! Se aprobă, se vor face toate amenajările, imediat cabinele ştrandului vor fi reparate gratuit, se va trage un glanţ de beton în jurul bazinului. În felul acesta sprijinim clubul sportiv şi încurajăm nataţia. Excelentă idee domnişoară. În plus se alocă X vagoane ciment, sticlă, faianţă, lemn... şi... făcu o suspensie în discurs, vom reamenaja vila din coasta muntelui, cu perdele, cu brocaturi, cu sofale, cu două dormitoare, un drum în serpentină flancat de actualii molizi, un gard bine întins şi gîndit. Acolo îţi repartizăm dumitale locuinţa să fii cît mai aproape de serviciu, să nu te oboseşti. Nu-i aşa că-i minunat?! Recunoaşte! Săptămîna ce urmează, ţine minte. Îţi vom face o vizită să vedem cum te-ai instalat.
        — Sărut mîna... tăticu, zise fata, privindu-l într-o dungă, zeflemitoare.
        — Hm... Ce ai spus? ripostă furios directorul.
        — Fii cuminte tăticu, nu te agita, s-ar putea să-ţi sară tensiunea de la punctul fix şi să piardă economia locală un bătrîn atît de valoros...
        — Hm... Ce?! Mai spune odată. Ce?! Cum de ai îndrăznit?!
        — Dar dumneata?!

(Perpetuum comic ’89, pag. 56)

Vezi toată postarea

Suspiciune

        Iustinian tocmai scria ceva la biroul său de lîngă fereastră, cînd uşa se întredeschise şi şeful său îi spuse scurt:
        — Plăpîndule, mergi repede la cabinetul medical pentru controlul periodic, tu ai mai rămas să-l faci.
        Se ridică anevoie, băgă în sertar toate hîrtiile, închise biroul şi ieşi îngîndurat.
        — Ce-o fi cu controlul periodic? Şi încă aici, la noi, tocmai astăzi. Nu-i lucru curat! Atenţie mare Iustiniane, la ce spui şi la ce faci, că nu ştii cu cine ai de a face.
        Bătu încet şi intră abia auzit.
        — Bună ziua.
        — Bună ziua. Dumneavoastră?
        — Da, eu. Ce-i cu mine?
        — Cum vă numiţi?
        — De ce mă întrebaţi? Nu aveţi fişa mea în faţă?
        — Aşa se obişnuieşte.
        — Poftim. Plăpîndu Iustinian.
        — Luaţi loc vă rog.
        — Nu, mulţumesc. Stau foarte bine şi în picioare.
        — Cînd aţi fost văzut ultima oară de medic?
        — Iertaţi-mă, dar asta e o indiscreţie.
        — Eu trebuie să completez nişte rubrici.
        — Ce rubrici? Pentru ce rubrici?
        — Uitaţi ce este, noi obişnuim să vă întrebăm şi dumneavoastră să răspundeţi, cît mai precis. E în interesul dumneavoastră.

        — Ştiţi ce se întîmplă, eu am venit aici trimis de şeful meu. N-am vrut să vin.
        — Te rog, linişteşte-te, că nu-ţi vrea nimeni nici un rău. Să completăm împreună această fişă.
        — Mă rog. Întrebaţi-mă.
        — De ce boli contagioase aţi suferit?
        — În primul rînd, o precizare. Eu nu am făcut aceste boli pentru a-mi lua concedii medicale sau a-mi rezolva alte interese.
        — E vorba de perioada copilăriei.
        — Da. Am avut, ca oricare, asemenea boli: scarlatină, oreion, pojar şi nu-mi e ruşine s-o mărturisesc, chiar tuse... din aceea... ca... ştiţi dumneavoastră...
        — Convulsivă.
        — Asta e. De asta am avut. Dar să ştiţi că toate bolile astea alţii mi le-au dat şi chiar de o să mă întrebaţi numele lor şi adresele nu vi le pot spune.
        — Nu mă interesează.
        — Mă rog.
        — Alte boli?
        — Nu! Ştiu la ce vă referiţi şi nu încercaţi să insinuaţi nimic. Eu nu am fost din ăia. Eu doar muncă, muncă şi iar muncă. Sînt serios, căsătorit, puteam să am şi copii, lucru care reiese din dosarul meu şi din aprecierile făcute la adresa mea...

        — În ultimul timp v-a supărat ceva?
        — Cineva. Mulţi, dar nu are rost să discutăm aici. Sînt prea mulţi uniţi împotriva mea, dar am să-mi rezolv singur aceste probleme.
        — Mă refer la o durere de cap, de măsele, la un organ, rinichii, ficatul, ştiu şi eu?
        — Ficatul supără pe cei care beau, nu pe oamenii serioşi care-şi văd de muncă şi iar muncă. Vă rog să nu mă suciţi cu astfel de întrebări, căci eu nu am vicii... ca alţii...
        — Omule, ai puţină încredere în mine şi nu mai trăi cu impresia că vreau să aflu despre dumneata altceva decît date legate de sănătate.
        — Mă rog, întrebaţi-mă.
        — Vaccinul antitetanos l-aţi făcut?
        — Da. M-au văzut cînd l-am făcut următorii tovarăşi: (scoate o hîrtiuţă) Vasiliu D., Pantazie V., Cîţu T., Niculescu S. ...
        — Nu mă interesează. Deci l-aţi făcut.
        — Da. Era într-o luni, cu o zi înainte de salariu. Tocmai venisem dintr-o deplasare. Uitaţi chitanţa de decont cu nr. ...
        — Destul. Aşezaţi-vă pe pat să vă iau tensiunea.
        — N-o dau. Cine ştie cît va fi şi apoi să-mi aud vorbe că e atît, sau atît pentru că nu ştiu ce fac. Dacă e mai mică decît a şefului care este hipertensiv? Nu vreau necazuri. Şi eu, vă repet, numai de muncă îmi arde, nu de fleacuri. Pe mine nu mă interesează ce tensiune are pe lună X sau Y, nici pe alţii să nu intereseze tensiunea mea.
        — Nu va afla nimeni, e secret profesional.
        — Bine atunci, dar repede să nu vină cineva.
        — Da. E bună. 13 cu 7.
        — Chiar şi aşa. Să nu se afle că e bună, că pe urmă vorbe. De ce are ăsta tensiune aşa de bună... De ce şi cum... etc... etc... etc...
        — E, cam greu, dar a mers. Puteţi pleca.
        — Vă rog să-mi daţi ceva la mînă că am fost aici, azi... ora...
        — Fii liniştit. Vorbesc eu cu şeful dumitale.
        — Lăsaţi. Vorba e vorbă şi se uită, dar hîrtiuţa o pui la portofel şi cînd se iveşte cine ştie ce, o scoţi şi o arăţi, că nu minţi, că eşti om cinstit, muncitor...

(Perpetuum comic ’89, pag. 54)

Vezi toată postarea

Planul de respingeri

- redacţională –

Şeful (trîntind pe masa redactorului cîteva foi): Ce-i porcăria asta?
Redactorul: O scenetă.
Şeful: Asta am văzut şi eu... Eu te-ntreb ce-i porcăria asta?
Redactorul: Repet, o scenetă...
Şeful: Şi despre ce-i vorba în ea?
Redactorul: Dac-aţi citit-o...
Şeful: Tocmai de-aia, spune-mi dumneata.
Redactorul: Un pictor se întoarce acasă şi...
Şeful: Asta-i: Şi? Şi ce face dumnealui acasă? Bea gin, fumează nu ştiu ce...
Redactorul: Marlboro...
Şeful: Şi se ceartă cu nevasta. Halal umor!
Redactorul: Dar e scrisă foarte bine. Autorul cunoaşte mediul...
Şeful: Ăsta-i mediu? Despre un fruntaş dintr-o uzină sau despre un tractor nu putea să scrie!
Redactorul: Dar la un fruntaş nu-i nimic de rîs. Noi sîntem revistă umoristică.
Şeful: Păi tocmai! Şi satirică! Subiecte se găsesc pe toate drumurile numai că umoriştii noştri vin meu cu aceleaşi chestii rupte de viaţă. Cine-a mai văzut pictor să bea gin? Sau să se certe cu nevasta?! Vreau personaje reale! Mă auzi, reale! De exemplu, fruntaşul de care îţi vorbeam se ceartă cu soţia. Cald, omeneşte, pentru că ea a uitat să-i coase un nasture la salopetă. La fabrică îşi înfruntă şeful — avem şi satiră! — care e un carierist. Şi la final, poanta!
Redactorul: Care poantă? (A notat şi continuă să noteze).
Şeful: Fiindcă fruntaşul e distrat — cu asta-l şi umanizăm — raportează îndeplinirea planului zilnic (rîde în hohote) cu multe procente sub ce realizase de fapt (aproape se sufocă de rîs). Şi e dat la gazeta de perete drept codaş... Deci vezi că se poate scrie umor de calitate. Vai ce m-am distrat! Dar să lăsăm distracţia că avem şi noi planurile noastre de îndeplinit... Cum stăm la respingeri?...
Redactorul: Hm... Aşa şi-aşa...
Şeful: Cum aşa şi-aşa? Planul e (urmăreşte un grafic) de 20 de respingeri şi noi am respins doar 6 bucăţi.
Redactorul: Douăzeci de materiale ne-au venit toate!
Şeful: Nu mă interesează decît planul, iar dumneata eşti plătit ca să-l îndeplineşti. Dă telefoane, contactează textieri, autori de tragedii, nu mă interesează, mie umor să-mi aduci! Ieşi pe teren într-o bibliotecă şi vino cu noutăţi: Brăescu, Ranetti, Bacalbaşa. Lumea e sătulă de Titi Vîrcolicescu, Hary Proţap, Mişu Dindeleanu şi alte fosile de care rîzi cînd le vezi, nu cînd le citeşti... Ba nu, lasă-i să aducă, sînt buni pentru planul de respingeri. Pentru numărul ăsta avem ceva tare?
Redactorul: Bineînţeles... O schiţă despre un fruntaş...
Şeful: Ei, vezi că se poate!
Redactorul: Un fruntaş distrat greşeşte pontajul şi din fruntaş devine codaş şi e dat la gazeta de perete (a citit notiţele după Şef)
Şeful (dezumflat): O porcărie.
Redactorul: Se ceartă şi cu nevasta.
Şeful: Şi mai porcărie... dar ne ajută la realizarea şi depăşirea planului de respingeri. Ce-ţi e şi cu dialectica!
Redactorul: Şi-n revistă ce băgăm?
Şeful: „Bubico" de Caragiale...
Redactorul: A apărut şi anul trecut.
Şeful (dojenitor, dar părinteşte): Şi ce, de dragul planului am ajuns să ne respingem şi clasicii?

(Perpetuum comic ’88, pag. 118)

Vezi toată postarea

Cercetaşul şi lunetistul

        Cercetaşul îşi făcea loc gîfîind prin lăstărişul de pe malul rîului. Nu se uita după inamic, nu încerca să descopere formaţiuni de luptă camuflate pe cealaltă parte, nid măcar nu-şi mai dădea silinţa să se furişeze. Înjura şi se stăpînea să nu plîngă, din cauză că primise recent o uniformă nouă pentru faptele lui de vitejie. Iar hainele acelea îl supărau groaznic, pielea îl mînca din cauza cine ştie cărui gaz toxic pe care un adjutant cretin crezuse de cuviinţă să-l folosească şi împotriva moliilor, i se părea că în loc de stofă poartă un strat viu de purici şi păduchi. Îl necăjeau şi bocancii, ciopliţi parcă din două buturugi, şi-l blestema suspinînd pe taurul nărăvaş din tovalul căruia fuseseră croite încălţările. La un moment dat se trînti pe spate în iarba udă şi se descheie la nasturi şi catarame, lepădă apoi tot ce avea pe el, în afară de şortul albastru-deschis pe care-l purta superstiţios de la începutul războiului. Uşurat, fericit şi cu gîndul departe de cruda realitate, îşi aprinse o ţigară, ignorînd cele mai elementare reguli ale prudenţei. Trecuse de mijlocul ţigării, cînd îi rămase un fum în gît. Observase o sclipire într-un copac de pe malul opus. Ochiul său exersat depistase un lunetist inamic. Îşi zise că măcar i-au fost îndeplinite ultimele dorinţe: dezbrăcatul, descălţatul şi ţigara. Se pregăti să se lase pe spate, ca moartea să-l surprindă într-o poziţie cît mai comodă, aruncă o ultimă privire amuletei sale, şortului adică, şi trase cu forţă din ţigară. Dar şi acel fum îi rămase în gît. Din cauza glonţului care trecu la aproximativ douăzeci de metri deasupra lui. Al doilea împroşcă apa undeva, prin stufăriş, iar al treilea ţiui pe un azimut nedeterminat. Al patrulea n-a pornit niciodată.
        Pe celălalt mal, lunetistul încerca să facă faţă junghiurilor din stomac, să-şi domolească pentru o clipă spasmele ce-l împiedicau să ia corect linia de ochire, afurisind în surdină fasolea acrită, costiţa alterată şi pesmeţii mucegăiţi de la masa de prînz. Ce-i drept, mîncase mult şi cu poftă, ca un adevărat lunetist fruntaş. În cele din urmă nu-i mai dădu nici o atenţie cercetaşului şi se apucă să-şi desfacă centura cu mişcări repezi şi dezordonate. În timp ce cutele de pe faţă i se netezeau, celălalt, tupilat între timp în spatele unui stejar, aştepta un moment prielnic pentru a-şi recupera echipamentul părăsit în plin soare, frecînd inconştient între degete un colţ din ţesătura durabilă a şortului.

(Perpetuum comic ’88, pag. 99)

Vezi toată postarea

Anecdote VI (pc87)

        — Ia spune, soldat, ce faci în cazul în care apa este infestată!

        — Beau bere.

*

        Doi soldaţi ies pe două cărări dintr-un bar.

        — Hei, amice, vrei să chemi un taxi pentru noi?

        — Bine, dar eu nu sînt portar! Eu sînt maior de aviaţie!

        — Bine, atunci puteţi chema un aeroplan!?!

*

        — De ce nu tragi la ţintă, soldat?

        — Păi n-am reuşit niciodată să lovesc ţinta, aşa că m-am gîndit să economisesc muniţia.

*

        Un soldat scrie o scrisoare acasă. Un camarad, privind peste umărul lui, îi spune: Nu vrei să scrii o copie la indigo, să trimit şi eu o scrisoare acasă?...

*

        Cînd Columb a coborît pe ţărmul continentului care, mai tîrziu, a fost numit America, el a fost întîmpinat de doi indieni. După ce Cristofor le-a adresat cîteva cuvinte, unul din indieni i-a zis celuilalt:

        — Ai grijă de el pînă mă întorc eu cu vraciul. Cred că e puţin scrîntit. Crede că a descoperit India.

*

        Un vechi dicton latin: O armată de măgari, comandată de un leu, este mai puternică decît o armată de lei, comandată de un măgar.

Selecţie de FLORIN MOLNAR

(Perpetuum comic ’87, pag. 195)

Vezi toată postarea

Epigrame V (pc87)

Fiii satului

Se întorc acasă cei plecaţi,
Pe-ai lor emoţia-i îneacă,
De la oraş vin învăţaţi
Proviziile să-ţi refacă.

Justificare

Analizînd restanţele de plan 
Ei au găsit pe dată un motiv: 
Dau înapoi spre a-şi lua elan 
În faţa unui „salt calitativ".

Opinie

Părerea mea nu-i logică oloagă 
Şi nici tangenţe n-are cu minciuna: 
Susţin că-i una să-ţi lipsească-o doagă 
Şi altceva cînd ai rămas într-una!

VASILE VAJOGA

Basme

— O, Cosînzeano, ce năpastă 
S-ajungi a zmeului nevastă! 
Cu ce ţi-ai deturnat destinul?
— Cu funcţia şi buletinul.

MIHAI TEOGNOSTE

(Perpetuum comic ’87, pag. 169)

Vezi toată postarea

Mutaţii

        Paulette a depăşit prima tinereţe. Dintr-a doua, stă să sară. Vremea, cine-o poate opri?! Trecătoare ca fulgerul. „Cînd?!"..., se-ntreabă uneori. „Parc-a fost ieri!", se trezeşte zicîndu-şi adesea. „Fleacuri"..., face cu ochiul oglinzii. „Sînt încă tînără, sînt frumoasă!"...
        Iubeşte cu patimă tulburătoare viaţa, învăluită în unda misterioasă a parfumului „Caprice", despre care se spune că-i puternic şi electrifică bărbaţii. Un apartament confortabil, un băiat mereu absent — vechi student — soţul achizitor, veşnic plecat după afaceri, un Volkswagen model ’50, cu spasme şi pandalii de rablă fostă cineva, îi dau posibilitatea fructificării depline a libertăţii pe care o are.
        De profesie casnică, adoră intelectualii bine formaţi şi actorii care recită poezia aceea superbă „Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mîine", pe care a reţinut-o încă din vremea cînd activa ca bibliotecară volantă la blocul 111, strada Mierlei, scara C.

        Acum, tocmai serveşte masa la terasa de pe marginea lacului Snagov, însoţită de Huţu Clătinel-Scîncet, profesor definitivat în limba şi literatura română, părul numai inele, zîmbet fermecător, un singur dinte atacat şi aceia din spate, fizic gri plăcut, încheiat la două rînduri, doar picioare uşoi obădate sub povara sarcinilor, fiind dînsul, ca post, directorul unei case de cultură cît şi idolul artistelor amatoare de la cercul de croşetat.
         „Doamne, frumos bărbat!"... îşi zice, privindu-l mîndră cum soarbe voiniceşte vinul alb, odată cu efluviile noului anotimp pe care şi ea le simte plutitoare prin pulberea soarelui ce stă s-apună. „Primavera!"..., „Love mi!"... „Trilişeşti!"... murmură l-a-ntîmplare fragmente din cîntece care-i vin în minte pe fondul dezlănţuit al primului microgrup de broaşte trezite la viaţă. Şi ascultîndu-l, îşi aduce aminte, înfiorată, cum l-a întîlnit acum cîteva săptămîni. În 8 martie era, cu prilejul balului tradiţional. Zi de două ori norocoasă, pentru că a cîştigat şi la tombolă, o solniţă. Ar fi putut lua un obiect mai mare, un ibric, poate chiar o căldare albastră — cum îi explicase Huţu mai tîrziu, cînd ajunseseră să se tutuiască, dacă membrii Comitetului de organizare nu le-ar fi şterpelit ei. Atunci a observat apărînd pe frumoasa lui frunte, o cută transversală care-i asprea chipul, aceeaşi pe care, dintr-odată o vede şi acum.
        — Pari îngîndurat, iubitule, remarcă ea apropiindu-şi, cu tandreţe, mîna de a lui.
        — Cine?!... Eu?!..., da!..., aşa!... eu sînt!..., sigur!... tresare Clătinel.
        — Ce te frămîntă, dacă pot să ştiu?... îşi subliniază discreţia. Realizez cîtă răspundere porţi ca director, dar acum, mai uită şi tu, sîntem împreună...
        — Nu pot!...
        — Dar ce se-ntîmplă?!...
        — Mi-e să nu-mi fure din bile!...
        — Din ce?!...
        — Din bile! Echipa noastră de popice joacă azi cu formaţia „Sănătatea" a „Spitalului unu". Ăştia ne-au mai furat odată o bilă şi eu răspund de ele. E trecută în inventar: douăzeci şi patru cincizeci de bani.
        — Dar numărul unde i l-aţi scris?!...
        — Pe una din feţe! Noi aşa procedăm, precizează Huţu, adîncindu-şi privirea melancolică în frapieră după care oftează adînc, observînd bateria jumătate dusă.
        — Cu tine se-ntîmplă, totuşi, ceva, hotărăşte Paulette.
        — Trec prin mutaţii!! strigă el, înţepenindu-şi brusc ochii pe o barcă foarte apropiată, unde o brună în slip roşu îşi alintă la razele soarelui primăvăratec coapsele deja arămii.
        — Mutaţii?!...
        — Totale! decretează sugîndu-şi molarul.
        În faţa unei probleme atît de mari, Paulettei nu-i mai dă mîna să se bage. Bruneta-i priveşte îndelung, după care plesneşte cu vîsla-n apă. Stropii, puzderie, ajung pînă la masa lor. Pe chipul Paulettei apar poteci mărunte ca pe un geam udat de primii stropi. Demnă, se retrage spre refacere. Cînd revine, îi găseşte pe Huţu cufundat cu totul în peisaj.
        — Cum te simţi, iubitule?!...
        — Excelent, gîngureşte el numai cu un ochi prezent, stîngul fiindu-i complet mutat în barca slipului roşu.
        Fericită, Paulette priveşte în jur. Într-adevăr, Clătinel are de ce să se simtă bine. Totul este perfect; tremură peste ape un albastru luminos cu pale de verde crud dinspre dunga pădurii, micii mustesc pe platoul argintiu, muşchiul fraged înoată în unt, vinul sec şi fumul subţire al Kentului se-mpletesc, dînd linişte şi mulţumire momentului. „Merit o noapte plăcută!", conchide ea simţindu-l în consonanţă cu propriile-i sentimente şi pe Huţu cînd acesta explodează: „Paulette, frumoasă-i natura renăscută! Dă-mi o sută de lei!"... Impresionată de atîta apropiere sufletească, îşi scoate frumosul portofel din mătase cu fir, trage fermoarul şi albăstreşte clipa cu un teanc de sute din care desprinde două. Îmbujorat de dor, profesorul le introduce în piept, prin buzunar, după care se ridică cu cel mai fermecător zîmbet, care-i face gropiţe-n ceafă şi cere voie pînă afară.
        Trec astfel două ore. Paulette a inspectat întreg localul şi dependinţele, a întrebat în stînga şi-n dreapta; Clătinel, nicăieri. Rămasă singură pe terasă, stă doar cu ţambalagiul căruia i-a consumat întreg repertoriul, încăpăţînată să aştepte, cînd, în zare, albeşte pînza unei yole. Ea n-ar vedea-o, dar lăutarul care nu mai ştie ce să cînte, o-ntreabă:
        — Cucoană, în barca aia, nu-i sufletul pe care-l aştepţi?! Într-adevăr, la cîrmă, lîngă slipul roşu, navighează Huţu Clătinel. Mai are timp să zărească şi ea pletele brune fluturînd încă o dată după care yola se pierde spre pădure. Atunci simte pentru prima oară o sfîrşeală, iar sînul stîng bătînd mai rar sub arcul de oţel care-l adună.
        — Am mutaţii!, spune tare.
        — Vezi cum stai cu tensiunea, sună dinspre ţambal tusea prelungă a unui singur dinte. A mea e bună, 16 cu 9, dar la noi, bătrînii...
        Un vînt subţire prinde dintr-odată să fîlfîie feţele meselor de tablă. Dinspre baltă, sosesc primii ţînţari...

(Perpetuum comic ’87, pag. 88)

Vezi toată postarea

Un hobby greu

        Simi Ialoviţeanu, ca orice om normal şi contemporan — cum îi place să se autodefinească uneori, cu un zîmbet ambiguu, încît, de nu-l cunoşti bine, nu ştii dacă vorbeşte serios sau glumeşte — , ar trebui să aibă o pasiune, un hobby căruia să-i dedice cu plăcere puţinul timp liber ce-i mai rămîne după activităţile zilnice obligatorii. Cum însă pînă la vîrsta de 38 de ani nu şi-a descoperit nici o patimă sau chiar un viciu nobil, şi, simţind, într-un mod nedefinit, neclar, că-i lipseşte ceva, a început să se compare cu prietenii şi colegii, a dezbătut problema în familie, cu Nana, soţia lui, şi pînă la urmă a aflat ce anume îl nemulţumea. Meticulozitatea sa notorie în treburile de la uzină, unde este inginer proiectant, i-a ajutat să întocmească o situaţie-grafic care cuprindea, calendaristic şi orar, ocupaţiile extra-serviciu ale unor bărbaţi, 20 la număr, între 25 şi 55 de ani, bine cunoscuţi de el, unii chiar prieteni, informaţiile fiind culese de la sursă, de la prima mînă, deci excluzîndu-se unele erori de apreciere. Calculele statistice au dus la următorul rezultat: 15 indivizi aveau drept hobby îngrijirea perpetuă a autoturismelor personale, 3 erau ahtiaţi după pescuit, 1 mînca fotbal pe pîine şi 1, mare crai, se ţinea după fuste. Din cei 15 automobilişti, 4 ieşeau destul de des la iarbă verde, 9 ascultau muzică disco şi 2, cînd nu mai găseau nimic de reglat la motoare, beau bere, 3 amatori de muzică disco citeau literatură (2 — romane poliţiste, 1 — povestiri ştiinţifico-fantastice), 1 (Florin, colegul şi vecinul lui) — dezlega cuvinte încrucişate. 1 pescar colecţiona lame de ras (pliculeţele), susţinînd că ar fi întemeietorul unei noi discipline: lamorasologia! Vîrsta nu influenţa cu nimic felul hobby-ului, dar orarul, foarte diversificat (1 pescar prefera să stea cu undiţa în mînă doar noaptea!), ar fi putut constitui baza unor îndelungi meditaţii asupra factorilor influenţi psihologici, educaţionali, sociologici şi economici.

        Aflînd deci ce-i lipsea, Simi Ialoviţeanu a luat hotărîrea să intre în rînduri şi să devină contemporan. Uşor de zis, greu de făcut. S-a sfătuit cu Nana, care l-a sprijinit necondiţionat, propunîndu-i pe rînd să se dedice gastronomiei, puericulturii (ei au trei copii între 4 şi 10 ani), celei mai noi mode din America, Revoluţia DIY (do-it-yourself!), adică „pune mîna şi fă singur!", după cum a citit ea într-o carte groasă, cu aplicaţii la buna întreţinere a apartamentului, filateliei (o îndeletnicire plăcută şi lucrativă, la urma urmelor, dacă te ţii de ea şi ştii să aştepţi să se-nvechească timbrele) şi limbilor străine (folositoare în concediile peste hotare, planificate şi amînate mereu din diferite motive neesenţiale, şi în societate, făcînd o impresie bună să povesteşti un film englezesc netitrat), însă nici una din aceste propuneri n-a găsit un ecou just în sufletul şi-n mintea lui. A încercat cu vînătoarea, dar nefiind sezon, n-a avut răbdare să aştepte. Luîndu-se după majoritatea din statistica lui, s-a alipit automobiliştilor pasionaţi: şi-a demontat motorul şi i s-a făcut lehamite să-l monteze la loc, aşa că a chemat un mecanic-auto, contra cost. Trecînd la melomani, s-a dus la un concert simfonic şi a adormit... Ce era de făcut?

        Rezolvarea a venit pe neaşteptate, după cum apar soluţiile marilor probleme ale omenirii. Într-o zi, Nana a cumpărat ciuperci şi a pregătit o tocăniţă delicioasă. Brusc, deşi mîncase de nenumărate ori ciuperci, Simi a descoperit că-i plac nespus. Faptul acesta, acordat mental cu un afiş („Nu consumaţi ciuperci otrăvitoare!"), l-a obligat să pună întrebarea legitimă: „De unde ştii că-s comestibile?" „Le-am luat din piaţă, de la o femeie." „Ăsta nu-i un răspuns! Tu nu le cunoşti? Doar eşti profesoară de biologie! Nu te-ai gîndit la copii". „Nu văd legătura, s-a enervat Nana. Ce are una cu alta? Uiţi că predau biologia în completare. Şi-acuma spui, după ce-am mîncat? Trebuie să fie bune, doar n-o fi fost nebună să otrăvească lumea!" Nu s-a întîmplat nimic, însă în mintea lui Simi a rămas un cui: cum să ajungă să deosebească şi el ciupercile bune de cele rele? Deodată, s-a trezit în el o poftă nebună de a mînca mereu ciuperci. Şi-a adus aminte că, în copilărie, taică-su fripsese odată hribi pe jeratic. Ce buni erau! Pe urmă, din zone obscure ale memoriei, apărură fel de fel de informaţii stocate acolo şi nefolosite pînă atunci: ciupercile conţin multe proteine, sînt foarte hrănitoare, deci recomandabile mai ales copiilor; ciupercile, conform nu mai ştia cărei terorii, nu aparţin nici regnului animal, nici celui vegetal, ele fiind independente, de unde ipoteza că şi-ar avea originea în altă lume, pe altă planetă; cultivatorii de ciuperci au cîştiguri frumoase, investind foarte puţin, într-o pivniţă amenajată inteligent putîndu-se recolta mai multe tone; şi aşa mai departe. Găsi în nişte cărţi de bucate fel de fel de reţete, care mai de care mai apetisante.
        Şi totuşi trebuia pornit de la bază, de la cunoştinţe ştiinţifice aprofundate, în temă. Mai întîi deschise Dicţionarul explicativ (cumpărat pentru copii) şi la ciupercă găsi următoarea explicaţie: „Încrengătură de plante (Deci totuşi sînt plante! îşi zise el, cumva dezamăgit) inferioare, lipsite de clorofilă, care trăiesc ca parazite sau ca saprofite şi..." (Ce-or fi saprofitele astea?) Căută la litera S şi se lămuri că saprofitele îşi iau hrana din substanţele organice în descompunere. „Hm... Să mergem mai departe!" Aşa că intră în prima librărie care i se ivi în drum şi ceru ceva despre ciuperci. Librăriţa (cu această ocazie îşi aminti că Nana spunea librăresă, după cum pentru ea tigroaica era tigresă) i se plînse că are o groază de cereri şi nu le poate satisface pe toate, Simi o rugă să fie drăguţă, că el se va revanşa, după care librăresă întinse mîna şi scoase din raft, dintr-un teanc, o carte mare, legată. Simi citi titlul: Determinator pentru recunoaşterea ciupercilor comestibile, necomestibile şi otrăvitoare din România, şi preţul 44 iei. Plăti şi se înapoie acasă. Din prefaţă, află că lucrarea se adresa specialiştilor (biologi, ingineri agronomi şi silvici), studenţilor de la facuităţiie de profil, precum şi amatorilor de ciuperci. Perfect! Deci era bună şi pentru el. Studie primul capitol (Morfologia şi biologia ciupercilor superioare) pînă-l duru capul, însă nu dezarmă. Hobby-ul, ca şi arta, cere sacrificii. Şi, gîndindu-se la hribii din copilărie, îi căută la sfîrşit, la indexul alfabetic, şi găsi patru hribi: Hrib, hribul de stejar, hribul ţigănesc şi hribul vrăjitoarei. Nu se mai complică şi deschise la hribul simplu. Povestea cu hribul nu i se păru chiar atît de simplă. La pagina 270, negru pe alb, stătea scris, întru bucuria amatorului de ciuperci, că hribul face parte din Ordinul Agaricales. Familia Boletaceae Chev., Genul Boletus Dill. ex. Fr., Specia B. edulis Bull. ex. Fr... Mare lucru să ştii ce mănînci! Şi mai departe: PI. (asta vrea să însemne Plantă) glabră (Căută la explicaţia termenilor: glabru = nepăros, nud! Cum adică? Nepăros şi... gol?), lucioasă, de un brun închis sau deschis, de 7-15 mm, diam., cărnoasă, pe timp umed puţin vîscoasă. Tub. şi porii de culoare albicioasă, apoi (Cum, apoi?) gălbuie sau verzuie. P. (Piciorul?) robust, gros, ventricos (Umflat ca un balonaş, aha!), apoi alungit, brun-deschis, cu reţea albă la partea superioară. C. (Carnea!) albă sub pieliţa pălăriei roşiatică, cu gust şi miros plăcut. Era clar! Dacă se va duce să culeagă ciuperci, ia cartea cu el, o deschide, citeşte şi compară... Cu hribul n-avea probleme... Să vedem altceva, mai departe... Ciuperci saprofite (asta ştiu!), tericole (Probabil că... de pămînt...), uneori lignicole (de lemn, cresc adică pe copaci...), sau turficole (Asta nu mai ştiu ce e. În fine...) PI... (aşa!) campanulată (Ei drăcie!), pînă la ombilicată (Ţ-ţ-ţ!) ...L. (Lamele!) adnate, pînă la decurente... Sp. poligonali izodiametrici..., neamiloizi, cu marginea hidrofană... Bazidiocarpul... mai mare, de consistenţă coriacee, fin scvamoasă, rar suberoasă... Hf, moi... tapiţate cu himeniu... Se cam sperie. „Să le fi ştiut tata pe toate astea? Imposibil. Eu, cu studii superioare şi nu mă descurc, dar tata, cu cinci clase!..." Hf. moi... Ce-o fi Hf.-ul ăsta? Consultă lista abrevierilor. Hf. = himenoforul! Şi himenofor? Găsi la „explicaţii": suportul stratului himenial în formă de lame, ţepi, tuburi, zbîrcituri etc. De toate, să fie!... E greu pînă le-nveţi. Pe urmă, trebuie să meargă! Doamne, cîte mai trebuie să ştie un amator!... Nana ar face bine să pună mîna pe carte, dacă predă biologia... în completare... Tapiţate cu himeniu. Himeniu: stratul fertil al corpului de fructificaţie constituit din asce sau bazidii, însoţite şi de alte elemente dispuse în palisadă... „Cum naiba se descurca tata?"
        Îşi aprinse o ţigară şi-şi turnă un pahar de palincă. Avea nevoie de un întăritor. Stătea cu Determinator-ul în faţă şi se simţea umilit. Nu, niciodată n-o să poată deosebi o ciupercă bună de alta otrăvitoare. Era un hobby prea greu pentru el „Nana!" „Da, dragă!" „Cum am trăit eu pînă azi, de 11 ani, de cînd sîntem împreună..." „Cum să trăieşti? Bine. Cîteodată foarte bine, altă dată mai rău... Depinde." „Ce făceam eu în timpul liber?" „Ce-ntrebare e asta? Ce faci şi acum, de obicei: vii acasă, mănînci, te odihneşti puţin, îl ajuţi pe Dănuţ la teme, te duci după pîine, dai cu aspiratorul, te uiţi la televizor, răsfoieşti o carte, te joci cu copiii, te cerţi cu mine, mă iubeşti — din ce în ce mai dezinteresat, e drept — , joci o tablă cu Florin, discutînd probleme de-ale voastre de la uzină... Cam atît." „Dar n-am nici un hobby, pricepi?!" „Nici eu n-am, şi ce-i cu asta? Ţi-am spus, dacă ţii neapărat, găseşte-ţi ceva. Parcă te opriseşi la ciuperci!" „E prea greu. Prefer să rămîn fără... Apropo: tu ştii cum arată nişte lamele adnate, pînă la decurente?" „Las-o baltă, că am treabă. Mai bine ai da o fugă să iei nişte ceapă".

(Perpetuum comic ’87, pag. 6)

Vezi toată postarea

Un an, o caricatură din patru decenii

        Rîsul a fost întotdeauna un erou în acţiune, îndrăgit şi căutat, exprimînd sincer, direct, curajos, deschis şi convingător manifestările împotriva injustiţiei şi afirmînd un spirit umanist. El a dat un prestigiu strălucitor şi de masă caricaturii, care în ţara noastră se bucură de o bogată tradiţie şi care, în cei patruzeci de ani de la 23 August 1944, a cunoscut o amplă dezvoltare şi diversificare a temelor, preocupărilor şi formelor de exprimare.
        O privire sintetică asupra evoluţiei caricaturii, în cei patruzeci de ani, reconstituie o cronică în imagini a momentelor celor mai semnificative din lupta poporului, a etapelor glorioase parcurse ca şi a îndreptării atenţiei critice asupra stărilor retrograde şi negative din ţară şi din lume.
        Caricatura a devenit un mijloc de cercetare a lumii înconjurătoare. Ea s-a transformat într-o metodă de cunoaştere pe lîngă aceea de satirizare, concentrînd realul şi fantezia, logica şi intuiţia, grotescul particular cu ideile universale, efemerul cu ceea ce este stabil şi durabil. Prin toate aceste trăsături, caricatura a răspuns prezentului şi a trăit intens temele actualităţii ca un reporter zelos şi conştiincios.


        Ea nu s-a rupt de tradiţiile ei ce continuă să fie un izvor de aur în actualităţile contemporane. Nu poate fi uitată contribuţia şi sclipirile de fină ironie şi acută luptă socială ale lui N. Tonitza, Fr. Şirato, C. Ressu, I. Iser, A. Jiquidi, V.I. Popa, Ary Murnu, Ion Anestin, Ion Sava, A. Dragoş ş.a., care au predat ştacheta lui I. Ross, M. Gion, E. Taru, Nell Cobar, Gh. Chiriac, Benedict Gănescu, A. Poch, A. Matty, Cik Damadian ş.a., ce s-au afirmat puternic, îndeosebi în deceniile patru şi cinci, şi care au contribuit la atragerea şi dezvoltarea unei noi generaţii de caricaturişti, începînd cu C. Ciosu, V. Crăiţă, Bour, N. Claudiu, Dragoş Anton şi terminînd cu popularul, dar totodată incisivul şi necruţătorul satiric, Mihai Stănescu.
        Înscriindu-se fericit pe linia progresului şi tradiţiei, arta caricaturiştilor contemporani a dat lucrări de stringentă actualitate în imagini metaforice şi hiperbolice, ale căror efecte critice, etice şi umoristice în dezarmarea curajoasă a negativului, în evidenţierea situaţiilor umane injuste, în blasfemierea personagiilor ridicule, făţarnice, zgîrcite, lacome, lăudăroase, servile şi linguşitoare, proaste şi fricoase, făţarnice şi duşmane moralei, a contribuit la sporirea potenţialului mobilizator şi emoţional în sensul pozitiv al negării şi al educării.
        Limbajul caricaturii s-a îmbogăţit şi el continuu. Şi poate unul dintre cîştiguri a fost asocierea unei certe valori artistice plastice, ce a imprimat recunoaşterea originalităţii şi personalităţii creatoare, diversificarea individualităţilor şi manierelor artistice, fenomene recunoscute şi apreciate şi pe scara valorilor internaţionale prin numeroasele şi meritatele premii şi distincţii internaţionale obţinute de caricaturiştii contemporani. Am mai putea sublinia cîştigul în claritate şi în eliberarea imaginii de textul explicativ.
        În cei patruzeci de ani succesele caricaturii româneşti sînt măgulitoare şi pline de promisiuni în îndeplinirea rolului ei social şi artistic dobîndit în artă şi în presă un rol esenţial în planul dezvoltării artistice şi al eficienţei etice, sociale şi politice.

(Perpetuum comic ’84, pag. 217)

Vezi toată postarea