Costică, Mitică şi Ghiţă sînt şoferi cu experienţă şi lucrează de ani de zile împreună la oficiul „Prietenii Naturii". Toţi trei transportă cu minibuzele grupuri mici de turişti în excursii de o zi în împrejurimile pitoreşti ale oraşului. Toţi trei sînt buni prieteni; vreme îndelungată şi-au împărţit masa de prînz adusă în pachet, de fapt Costică şi Mitică şi-au împărţit-o cu Ghiţă. Un timp, cei doi şi-au zis ba c-o fi uituc, ba că n-o fi avut, bietul, ceva potrivit pentru pachet, apoi au început să-l suspecteze de zgîrcenie: strînge bani la ciorap, băiatul! Pînă într-o zi cînd l-am văzut ascuns într-un desiş în pădure înfulecînd la bunătăţi din pachetul lui. După ce se ghiftuise pe săturate la masa comună pe care Costică şi Mitică aşternuseră ce aduseseră în pachetele lor. De-atunci n-au mai pus masa împreună. Costică şi Mitică se făceau c-au uitat să-şi ia pachete şi aşteptau că doar-doar o zice Ghiţă vorba aia: „— Hai, poftiţi la masă... Mult-puţin, ce-o fi..." Dar ţi-ai găsit! Ghiţă se ducea la maşina lui, ascundea pachetul sub haină şi apoi pleca întins spre desiş... Ca omul, de! Puteai să-l întrebi unde se duce?!
Într-o zi, în timp ce Costică şi Mitică fuseseră chemaţi de ghid pentru nu ştiu ce dispoziţii, lui Costică îi dispăruse pachetul din geantă. În altă zi, se pomenise Mitică fară pachet. După un timp, rămăseseră flămînzi amîndoi. Pesemne, Ghiţă încercase să vadă dacă poate să mănînce cît trei. Şi putuse! Nu le lăsase nici măcar o coajă de pîine. Altădată, l-au surprins în desiş pe cînd înghiţea ultimul dumicat din pachetul lui Mitică, încercaseră să-l certe. El rîsese nătîng şi le dăduse un răspuns dezarmant: „Ce să fac, bă, dacă mi-e foame?!"
Acum, sînt la locul de popas pe care-l cunosc de atîţia ani, că ştiu toate pîlcurile de copaci, tufele, desişurile, totul pînă unde începe pădurea cea mare. Costică şi Mitică s-au îndepărtat de maşini, lăsîndu-le ca din întîmplare deschise. Costică şi-a luat pachetul. Mitică — nu. După ce-au consumat împreună conţinutul pachetului, se întorc la maşini. Ghiţă — nicăieri. Merg întins la maşina lui Mitică. Mitică deschide geanta...
— L-a luat... zise Mitică cu faţa luminată parcă de-o bucurie mare şi mult aşteptată.
— Acu-i acu! îi răspunse ca un ecou Costică. — Încearcă să faci pe supăratul.
După un timp bunicel, se arată şi Ghiţă. Vine spre cei doi prudent, ca un motan care ştie c-a furat ceva de pe masă.
— Ce făcuşi, Ghiţă, mă lăsaşi fără mîncăre?!
— Ce să fac, bă, dacă-mi fu foame?...
— Baremi îţi plăcu? Fu bun?
— Nemaipomenit! Mai să-mi înghit limba!
— Măcar ştii ce mîncaşi?
— Cum să nu? Un porumbel rumenit în frigare. Un porumbel pe cinste, d-ăi dolofani!
— Vino mai aproape să vezi că mai am ceva în portbagaj pentru tine.
Mitică deschise portbagajul şi-l lăsă să se uite. Faţa de coţcar a lui Ghiţă se posomorî, apoi începu să pălească: în portbagaj, nu se ştie cum, ajunseseră capul, ghearele şi penele unei păsări negre din specia atît de răspîndită pe cîmpiile şi prin pădurile ţării.
— Ce e cu astea? întrebă Ghiţă speriat.
— Astea au rămas din porumbelul rumenit pe care-l mîncaşi tu!
Ghiţă se pomenise din cîteva sărituri în marginea rîuleţului care sălta zglobiu peste pietre. Îşi apucase tîmplele între mîini şi stătuse vreme îndelungată aplecat deasupra undelor cristaline cu trupul scuturat de convulsii de parcă ar fi săvîrşit un ritual de purificare totală şi de lepădare definitivă de viciul lăcomiei.
(Perpetuum comic ’91, pag. 13)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu