Anecdote VI (pc91)

Soţia: — Ar trebui să-l concediezi pe şofer! Era să mă omoare de două ori!
Soţul: — O, dar este un om atît de bun! Să-i mai dăm o şansă.

*

        În Scoţia, un turist englez a suferit un accident. Pentru că a pierdut mult sînge i s-a făcut o transfuzie. Englezul i-a răsplătit pe doctori cu generozitate. A doua zi însă, a trebuit să i se facă din nou transfuzie pentru care englezul a plătit jumătate din suma iniţială. După a treia transfuzie, nimeni n-a mai primit nici un ban. În venele englezului curgea de acum numai sînge scoţian.

*

        — Doctore, mă lasă memoria!
        — De cînd?
        — De cînd ce?

*

        — Doamnă, — se adresă stewardesa unei pasagere speriate. Nu trebuie să vă alarmaţi. Pînă acum nu s-a mai întîmpiat ca un avion să nu se întoarcă pe pămînt.

*

        — Cauza tuturor necazurilor dumneavoastră este alcoolul — spuse medicul.
        — Mulţumesc, domnule doctor — răspunse pacientul. — Dumneavoastră sînteţi primul medic care nu aruncă toată vina asupra mea.

*

        Tînărul către logodnica sa: — Înainte de a ne căsători trebuie să-ţi mărturisesc ceva:  nu ştiu să deschid conserve.

*

        Un bărbat tînăr întreabă ghicitoarea;
        — Ghiciţi numai viitorul sau şi trecutul?
        — Şi una şi alta — răspunse ea.
        — Atunci povestiţi-mi, vă rog, trecutul viitoarei mele soţii.

Culese de VIOREL CLOPOVSCHI

(Perpetuum comic ’91, pag. 134)

Vezi toată postarea

Cum se scrie un roman poliţist

        Într-un adevărat roman poliţist, tînărul detectiv are o tînără soţie şi un băieţel de doi anişori. Tînărul detectiv ajunge acasă tîrziu după miezul nopţii, obosit, dar, totodată, cu mulţumirea de a fi făcut inofensiv un criminal înrăit, în pofida alibiului (evident fals) al acestuia, amprentele găsite pe scrumiera dintr-un mare restaurant nelăsînd nici un dubiu asupra vinovatului.
        Sosit acasă, tînărul detectiv calcă în vîrful picioarelor, spre a nu-şi trezi tînăra soţie. Dar, fireşte, tînăra soţie nu doarme şi îl întîmpină pe tînărul detectiv, spunîndu-i că băieţelul lor adorabil a învăţat o poezie nouă. Privesc amîndoi, cu ochii umeziţi de lacrimi, la băieţelul dormind ca un îngeraş în pătucul său imaculat. Apoi, tînăra soţie încălzeşte tînărului detectiv supa, din care tînărul detectiv nu apucă niciodată să guste, pentru că sună telefonul. La capătul celălalt al firului este bătrînul detectiv, superiorul tînărului detectiv, care-i spune acestuia, cu blîndeţe, că îi pare rău pentru deranj, dar un caz presant îl reclamă urgent la birou. Tînărul detectiv oftează, tînăra soţie oftează, băieţelul oftează şi el, prin somn.
        Tînărul detectiv ajunge la birou, unde se întîlneşte cu bătrînul detectiv. Acesta din urmă are ochii roşii de oboseală şi îşi masează discret, cu mîna dreaptă, partea stîngă a pieptului, pentru că suferă de o gravă maladie coronariană, pe care o ascunde celor din jur; cei din jur ştiu însă toţi de boala bătrînului detectiv, şi încearcă să-l menajeze cît pot, prinzînd cît mai mulţi criminali periculoşi. Bătrînul detectiv cere tînărului detectiv o ţigară, dar n-o aprinde, mulţumindu-se s-o miroase îndelung. Apoi, scoate dintr-un sertar o fotografie, pe care o arată tînărului detectiv. Tînărul detectiv îşi ascunde cu greu o tresărire (întotdeauna tinerii detectivi îşi ascund cu greu tresăririle) şi exclamă: „El e"... Bătrînul detectiv îşi maschează un surîs amar (întotdeauna bătrînii detectivi îşi maschează un surîs amar) răspunzînd: „Ai dreptate"...
        După care bătrînul detectiv îl întreabă pe tînărul detectiv: „Te-ai gîndit la un plan?". Bineînţeles că tînărul detectiv se gîndise la un plan, pe care-l expune detaliat superiorului său. Îl va urmări pe criminalul care se crede infailibil, îl va prinde în flagrant delict şi îl va înainta, cu cătuşele la mîini, justiţiei. Unde îl va urmări? Fireşte, în diferite baruri de zi şi de noapte, ştiut fiind că orice criminal care se respectă îşi petrece zilele şi nopţile în barurile de zi şi de noapte. Bătrînul detectiv aprobă planul tînărului detectiv, cu amendamentele de rigoare, spunîndu-i să fie atent, întrucît periculosul criminal este înarmat pînă-n dinţi, inclusiv pînă în măseaua de minte, unde deţine o armă cu laser. Apoi, privindu-l cu dragoste părintească pe tînărul detectiv, bătrînul detectiv îl întreabă ce-i face familia. Urmează o scenă duioasă, în care tînărul detectiv prezintă bătrînului detectiv patruzeci şi şase de fotografii color ale tinerei sale soţii şi ale gingaşului său băieţel. Bătrînul detectiv îşi reprimă cu greu o lacrimă (întotdeauna bătrînii detectivi îşi reprimă cu greu o lacrimă), sfătuindu-l pe tînărul detectiv să aibă grijă de tînăra sa soţie şi de adorabilul său băieţel. Tînărul detectiv îşi înăbuşă emoţia (întotdeauna tinerii detectivi îşi înăbuşă emoţia) asigurîndu-l pe bătrînul detectiv că îi va urma întru totul sfaturile.
        În continuare, tînărul detectiv intră în barul de zi „Calipso", unde, evident, îl descoperă la o masă pe criminalul înrăit. Tînărul detectiv cere o bere. Criminalul înrăit cere un whisky. Tînărul detectiv îşi aprinde o ţigară scurtă, populară, fără filtru. Criminalul înrăit îşi aprinde o ţigară lungă, aristocratică, cu filtru. (Întotdeauna, detectivii, fie tineri, fie bătrîni, comandă bere — spezele lor de deplasare fiind modeste — şi fumează ţigări ieftine, în timp ce criminalii înrăiţi beau whisky şi pufăie ţigări scumpe, dacă nu chiar trabucuri. În acest fel, criminalii înrăiţi se autodemască, uşurînd munca detectivilor, fie ei tineri sau bătrîni).
        De masa criminalului înrăit se apropie un vînzător ambulant de caramele cu lapte, în care tînărul detectiv recunoaşte, cu obişnuita sa perspicacitate, pe complicele criminalului înrăit. Vînzătorul ambulant oferă criminalului înrăit patru sorturi de caramele cu lapte, între care strecoară un bileţel. Tînărul detectiv fotografiază bileţelul, cu ajutorul unei scobitori electronice. Biletul nu conţine decît un singur cuvînt: „Cleopatra". Tînărul detectiv trece repede în revistă istoria Egiptului antic, reciteşte în memorie circa două sute de pagini din viaţa lui Iulius Cezar, se opreşte asupra unor episoade zbuciumate din existenţa lui Antonius, după care, cu o impecabilă deducţie, conchide că misteriosul cuvînt „Cleopatra" este, de fapt, numele unui cunoscut bar de noapte. Prin intermediul unei găici de la curea (gaica fiind, de asemenea, electronizată) tînărul detectiv transmite bătrînului detectiv că deznodămîntul acestui caz încîlcit se va produce în sînul „Cleopatrei", respectiv al barului cu acest nume. Bătrînul detectiv trimite în jurul barului paisprezece ajutori de detectivi, deghizaţi în coşari, măturătoare de stradă şi autobuze de noapte.
        Tînărul detectiv se plasează la o masă, ascunsă vederii celorlalţi de către trupa de balet a barului. Făcîndu-se că este atras de picioarele balerinelor (lucru exclus, pentru că el îşi iubeşte prea mult tînăra soţie), tînărul detectiv urmăreşte, printr-o lunetă specială, camuflată în monograma batistei, toate mişculaţiile criminalului înrăit. De masa acestuia se apropie o florăreasă, cu un decolteu gen Sophia Loren, dar tînărul detectiv nu poate fi corupt prin asemenea maşinaţii, el dîndu-şi seama că aluniţa de pe sînul stîng al florăresei este, în realitate, un mesaj adresat criminalului înrăit. Folosind scobitoarea electronică, tînărul detectiv fotografiază sînul florăresei, fără nici o intenţie erotică, ci strict interes de serviciu. Mesajul pe care-l conţine aluniţa e clar: „Lichidează-l". Prin luneta sa specială, tînărul detectiv observă cum criminalul înrăit cumpără un bucheţel de flori, care, la o examinare atentă, se dovedeşte a fi o mitralieră. Tînărul detectiv îşi striveşte un surîs în colţul buzeior (întotdeauna tinerii detectivi îşi strivesc un surîs în colţul buzelor), se ridică tacticos de la masă şi se apropie de cea a criminalului înrăit. „Predă-te!", îi spune — calm, dar tăios — tînărul detectiv. Criminalul înrăit îndreaptă mîna spre bucheţelul de flori, care e, în realitate, o mitralieră, însă, în aceeaşi secundă, corpul de balet îl înconjoară şi îl imobilizează, balerinele fiind, se înţelege, destoinici ajutori de detectivi. Criminalul înrăit scrîşneşte din dinţi (întotdeauna criminalii înrăiţi scrîşnesc din dinţi) şi se predă.
        Apare şi bătrînul detectiv, care condusese, din umbră, întreaga operaţiune, deghizat într-o frapieră îl felicită pe tînărul detectiv, care răspunde, cu modestie, că nu şi-a făcut decît datoria. Bătrînul detectiv îl trimite pe tînărul detectiv acasă, ordonîndu-i să se odih-nească şi (aici bătrînul detectiv face tînărului detectiv cu ochiul) să-i dăruiască minunatului său băieţel o gingaşă surioară. Tînărul detectiv roşeşte ca o fată (întotdeauna tinerii detectivi roşesc ca o fată) şi pleacă acasă. Tînăra soţie îl aşteaptă cu lacrimi în ochi şi cu supa pe aragaz, dar, zărindu-l, îşi şterge lacrimile şi îi toarnă supa în farfurie. Bineînţeles că sună telefonul tocmai cînd tînărul detectiv duce la gură prima lingură, bineînţeles că la telefon este bătrînul detectiv care-l invită, urgent, la birou.
Aici se termină cartea, nu înainte ca tînăra soţie să verse supa înapoi în oală, pentru că această supă va mai fi folosită şi în viitoarele romane, în care tînărul detectiv îşi va continua aventurile, mînă în mînă cu bătrînul detectiv. Rezultă că supa pregătită de tînăra soţie nu va fi consumată niciodată. Atîta pagubă...

(Perpetuum comic ’91, pag. 118)

Vezi toată postarea

Teodor Pîcă

        Poetul Teodor Pîcă, omul zdrobit de către forţele oculte comuniste ale timpurilor timemorabilului stalinism românesc, fiind student la filologie limba rusă la institutul „Maxim Gorki", înainte de a-şi susţine lucrarea de stat pentru a-şi obţine diploma de licenţa, fiind membru P.C.R., a luat poziţie împreună cu alţi studenţi (Corneliu Leu, Jenica Mandric, Bubu Ornaru) împotriva abuzurilor comuniste, obiectînd împotriva metodelor staliniste şi a cultului personalităţii. Drept pedeapsă, au fost trecuţi urgent la munca de jos, pentru a se recalifica în diverse meserii la întreprinderea 23 August din Bucureşti.
        Pîcă se calificase strungar şi chiar ajunsese inventator. Era lăudat şi la gazeta de perete a întreprinderii.
        Într-o zi fiind cu mîna pe strung, se trezi tam-nesam spre hazul colegilor, cu următoarele vorbe verificate:

„Cîte stele sînt pe cer,
Pînă mîine toate pier.
Numai una ca o proastă.
Şade pe uzina noastră."

MARIA ŞOIMUŞAN

Scriu versu-acesta

Scriu versu-acesta micului Ne Tot, 
Acelui bălăuc din vremea noastră, 
Un univers de flori zidit în glastră, 
Clădit din spaima unui idiot.

Scriu versu-acesta unui imbecil, 
Nimicitor prin ampla lui candoare, 
Căruia-i pasă nu şi nici nu-l doare, 
De tot maturizat - de tot copil.

Scriu versu-acesta unui prost perfect, – 
Prostia paşnică e mult candidă. – 
Cea agresivă-i groasă şi perfidă, 
Pustiitoare, deflagrînd efect.

Dar scriu aşa în speţa unui vis: 
Prostia-aceea va-nflori odată!, 
Cum din nămol orheea minunată, – 
De n-ar fi astfel, n-aş fi mai fost scris.

TEODOR PÎCĂ
— inedită —
(...din sertar)

(Perpetuum comic ’91, pag. 101)

Vezi toată postarea

Intransigenţă

        Rîpciu urcă voiniceşte în autobuzul care la acea oră nu era aglomerat. Rămase pe platforma din spate, sprijinindu-se cu mîna liberă de o bară de care era fixat şi compostorul. Un tînăr şi o tînără, cu alură de studenţi, ce stăteau pe la mijlocul maşinii, întoarseră discret capul şi-l cîntăriră din priviri. El se gîndi rapid că cei doi nu aveau bilete. Alţi doi tineri, după ce-l măsurară scurt, se apropiară cît mai firesc de uşa din faţă. La rîndul său Rîpciu îi privi mustrător. Avea astăzi un aspect oficial, grav, la care contribuia pardesiul gri, pălăria abia cumpărată de trei zile şi mai ales, geanta Diplomat, încărcată cu rechizite.
        La staţia următoare, un tinerel, probabil elev de liceu după pantalonii bleumarin, se urcă privind timid in jurul sau. Cei ce se apropiaseră de uşa din faţă nu coborîseră. „V-aţi dat seama că nu e pericol I.T.B." îşi zise Rîpciu, privind înciudat şi necruţător la cei bănuiţi de el fără bilet. „Trebuie să ai curaj ca să faci treaba asta. Pîna într-o zi cînd v-o da o amendă de n-o s-o puteţi plăti".
        Preţ de trei staţii mai urcară vreo 7-8 persoane, toate în afara oricăror bănuieli că ar lucra la I.T.B. Dintre aceştia doar o pereche mai în vîrstă folosiră compostorul. Ceilalţi se priviră unii pe alţii cît mai discret cu putinţă şi se aşezară lîngă aparatele de compostat. Rîpciu era iritat. „Că doar n-or avea toţi abonamente. Cîtă nesimţire!”
        După cum se priveau unii pe alţii îşi dădeau seama că „uitaseră" să scoată bilete. Pentru 1,75 lei puteau primi o amendă usturătoare. Era evident că nu-şi puteau stăpîni încordarea cu care încercau să ghicească în staţii posibilii controlori.
        „Dar şi ăştia, gîndi înciudat Rîpciu, ei sînt de vină. Pe ditamai traseul şi la o oră cînd nu este aglomeraţie să nu apară nici măcar unul!" I-ar fi plăcut să vadă pe un „Blatagiu" încolţit de vreo doi controlori, să se înveţe minte odată. Văzuse destule pînă la vîrsta de 44 de ani, vîrstă ce o împlinise cu puţine zile în urmă, prilej cu care îşi făcuse cadou pălăria gri, asortată cu culoarea pardesiului. Se mîndrea că are un ochi format pentru a depista multe nereguli.

        Privirile lui Rîpciu înregistrau mecanic oamenii din staţii. Era atent doar la cei care urcau, încercînd să facă o statistică celor care nu compostau. Datele obţinute aveau darul să-l alarmeze. Abia se abţinea să nu le spună: „Măi oameni buni, mai cu milă! Măcar jumătate din voi să compostaţi.” Tăcea însă, continuînd să-i bolborosească în gînd.
        — Fiţi amabil!
        Rîpciu tresări şi se întoarse spre stînga, de unde auzise vocea. O bătrînică îl îmbia cu 1,75 lei.
        — N-aveţi cumva un bilet în plus?
        — N-am, îmi pare rău — răspunse mieros Rîpciu. Încercaţi la altcineva. Iar în gînd, cum obişnuia să riposteze: „Cumpăraţi-vă şi nu vă mai milogiţi pe la oameni, că vorba aia, bilete-s pe toate drumurile".
        Bătrînica coborî la prima staţie, lăsîndu-l total nedumerit pe Rîpciu. „Ia te uită! Doar o staţie şi vroia să scoată bilet! Şi ăştia merg de atîta vreme şi privesc speriaţi după controlori."
        La a doua staţie trebuia să coboare, aşa că se apropie de uşa din mijloc. Hurducăturile maşinii îl făcură să înainteze anevoie. Ajunse la uşă tocmai în clipa în care şoferul frînă. Cea care urca prin faţă era fără îndoială controloare. Fulgerător, Rîpciu privi în spatele maşinii, unde, chiar atunci urca o a doua controloare.
        Ce bine că-i venise inspiraţia la timp. Încă o staţie şi amenda s-ar fi abătut şi asupra lui.

(Perpetuum comic ’87, pag. 118)

Vezi toată postarea

Istoria unui gest urît

        (Bancheta din faţă a unui automobil. Un volan. Eventual cele trei pedale. Un bărbat face cîteva mişcări de gimnastică: se desmorţeşte după un drum lung. Se apropie o femeie tînără, drăguţă, cu o geantă sport pe umăr.) 

MARCELA: Bună ziua!
DANIEL: Bună ziua!
MARCELA: Stimate domn, vă rog să mă ascultaţi. Sînt victima unui bărbat iipsit de scrupule. (Vorbeşte repede, fără întrerupere). Vreau să ajung la mătuşa mea, la Constanţa. Am făcut semn unui şofer aparent serios, care m-a invitat lîngă el... şi după douăzeci de kilometri, s-a oprit să se odihnească. Am coborît şi eu, să fumez o ţigară... Cum m-a văzut jos, a sărit la volan şi a fugit de sub ochii mei, lăsîndu-mă în plin cîmp. Vă imaginaţi în ce situaţie sînt. Merg pe jos de o jumătate de oră... Un gest greu de calificat. Dumneavoastră mergeţi spre Constanţa?
DANIEL: Chiar în oraş.
MARCELA: Sînteţi atît de amabil? Aş vrea să ajung la mătuşa mea.
DANIEL: Poftiţi, duduie.
MARCELA: Domnişoară.
DANIEL: Poftiţi, domnişoară.
MARCELA: Marcela.
DANIEL: Poftiţi domnişoară Marcela. (Se aşază amîndoi pe bancheta din faţă, se aude motorul, el conduce.)
MARCELA (cu o mare poftă de vorbă): Maşina e nouă?
DANIEL: Am terminat de curînd rodajul.
MARCELA: Şi un prieten de-al meu, tot aşa, încă nu terminase rodajul cînd i-a ieşit în faţă un camion, la o depăşire, şi l-a făcut armonică. Motorul era pe-aici, pe banchetă, el a trecut cu capul prin parbriz şi a ajuns drept în camion. Lat a rămas, pentru totdeauna! Bărbat tînăr, pînă-n patruzeci de ani. Cel puţin nu s-a chinuit. E un noroc să mori repede. Şi mie mi-ar place să mor aşa repede. Dumitale nu?
DANIEL (nu prea încîntat de povestea ei): Eu aş vrea să mor acasă, de moarte naturală.
MARCELA: N-aveţi dreptate! Moartea instantanee e cea mai uşoară! Eu îl socotesc norocos.
DANIEL: Nu-l invidiez pentru norocul ăsta.
MARCELA: Greşiţi. Un văr de-al meu avea o maşină de aceeaşi culoare ca asta. Într-o noapte, un autobuz l-a orbit, el şi-a pierdut cumpătul, a alunecat în şanţ, s-a dat peste cap de trei ori, s-a oprit într-un stîlp de înaltă tensiune. Mort pe loc! Bărbat în plină putere! Au rămas doi copii... (Daniel e din ce în ce mai neplăcut impresionat de poveştile ei catastrofale.) Ca şi ai vecinului meu de apartament. Tot aşa, începător, ca dumneata. Şoseaua era alunecoasă, plouase ca acum, era mîzgă, a pus o frînă bruscă, s-a rotit de două ori, a lovit un motociclist. Pe el l-a aruncat într-un copac a rămas spînzurat de o creangă. Au venit pompierii să-l dea jos. (Dă un mic ţipăt de spaimă.) Ce faceţi? Vă tremură mîna? (Daniel va da, din ce în ce mai tare, semne de nerăbdare, va creşte nesiguranţa lui în conducere). O prietenă de-a mea, tot aşa, îşi luase carnetul de două luni, tremura de emoţie, cînd se aşeza la volan. Ei bine, ce crezi că i s-a întîmplat? În loc să apese pedala de frînă, a apăsat pe accelerator, şi s-a repezit, de pe pod, drept în mijlocul apei! S-a înecat pe loc! O frumuseţe de fată! Fiţi atent! De cît timp aveţi carnetul?
DANIEL: O lună.
MARCELA: Se vede! Nu sînteţi prea sigur pe volan. Priviţi prea fix. Sînteţi prea încordat! Un prieten de-al verişoarei mele conducea tot aşa concentrat, obosea nervos, a adormit la volan, a ieşit din şosea, s-a izbit, cu toată viteza de zidul unei case, a intrat pînă-n sufragerie, proprietarii erau la masă. Cînd l-au văzut plin de sînge, s-au repezit să-i de-a o mînă de ajutor, dar era prea tîrziu, murise pe loc. Avea ochi frumoşi, ca ai dumitale. Extraordinar ce bine semănaţi! Şi la gură... Nu, la gură semănaţi cu fratele tatei. Venea de la băi, stătuse toată ziua pe plajă, în soare, a făcut o insolaţie, i s-a făcut rău la volan, maşina s-a înfipt într-o magaoaie mare, de bătătorit drumul. În viaţa mea n-am văzut o maşină mai turtită. Era ceaţă, pur şi simplu. Îţi închipui că nu putea să scape. Era ferfeniţă, şi el! (Daniel dă semne de exasperare, roteşte volanul, fără voie, într-o parte şi alta.) Vai! Mergeţi drept! Maşina fuge dintr-o parte în alta a drumului!. Nu vă simţiţi bine? Sau aţi luat un barbituric, ceva. Soţul prietenei mele suferea de insomnie. A luat noaptea un somnifer... S-a trezit bine da’, probabil că mai era sub influenţa lui, că reacţiiile erau foarte lente. I-a sărit în faţă un cîine, a vrut să-l ocolească, n-a mai putut reveni imediat, s-a rostogolit într-o prăpastie... o sută de metri! Abia a doua zi l-au găsit, bineînţeles mort şi cu mîinile prinse de volan. Cu greu le-au descleştat. Vai! Fiţi atent! Nu cumva aveţi dificultăţi cu vederea? Acum, pe înserat, sînt oameni care aproape că nu văd. Un vecin de-al meu venea de la munte, pe înserat, n-a observat că şoseaua cotea brusc, a mers drept, s-a izbit puternic de-o piatră de kilometraj, poate că n-ar fi murit, dar i-a intrat volanul în piept (arată pe pieptul lui unde i-a intrat volanul), şi i-a ieşit prin spate. (Daniel se fereşte, cînd ea îi arată pe unde i-a ieşit volanul.) Vai! Era gata să cădem în şanţ! Sînteţi un temperament nervos. La volan trebuie să fii calm. Un coleg de birou venea de la soacră-sa şi, pe drum, a început să se certe cu nevasta. Ştiţi cum sînt soacrele, bagă zîzanii, s-au luat la ceartă, el s-a înfuriat, a început să-i tremure volanul (Lui Daniel îi tremură foarte tare volanul în mînă.), cum vă tremură dumneavoastră acum, de furie n-a observat că treceau peste linia ferată, cu crucea sfîntului Andrei, s-a ciocnit cu o garnitură de tren care i-a tîrît o jumătate de kilometru, pînă cînd a reuşit să oprească. Erau praf-praf amîndoi! Vai! Atenţie!
(Se aude scrîşnetul unei frîne bruşte, un claxon puternic, Marcela e aruncată spre parbriz, Daniel se propteşte în volan.... nu se petrece nimic, dar el nu mai suportă, sare din maşină.)
DANIEL: Destul! Nu mai sînt în strare să conduc! Treci dumneata la volan! Lăsaţi-mi maşina în faţa casei! Telefonaţi-mi de unde s-o iau! Numărul meu de telefon e scris pe bord. Eu găsesc o ocazie şi vă ajung din urmă!
        (Iese furios. Marcela priveşte lung după el.)
MARCELA: Are dreptate, E atît de nervos, că n-ar ma! fi putut conduce în siguranţă. Nu înţeleg de ce i se dă carnet de conducere unui om cu asemenea temperament! Bine, cel puţin, că e conştient! Dacă-l ajung din urmă, şi-mi face semn, îl iau pînă la Constanţa.
        (Trece la volan şi conduce mai departe. Lumina se stinge încet pe Marcela care conduce foarte prudent.)

(Perpetuum comic ’87, pag. 72)

Vezi toată postarea

Impostorul

         Oricine a avut perioade cînd s-a mai lăsat pe tînjeală în timpul lunii are de făcut eforturi în ultimele zile ale acesteia.
         Mai era vreo jumătate de oră pînă la terminarea programului, eram îngrijorat fiindcă dactilografa nu terminase încă ceea ce-i dădusem pentru ziua respectivă iar eu mai aveam destul de lucru la situaţia ce trebuia s-o predau ziua următoare: colegul Tache, pe care-l rugasem să-mi cumpere nişte ceai de tei că tot avusese drum prin oraş, îmi spusese că n-a găsit (eu cred că nici n-a trecut pe la Plafar): în noaptea următoare trebuia să fac de gardă în locul lui Ioniţă care fusese trimis în delegaţie. Folosind intens maşina de calculat lucram cu înverşunare, să cîştig timp. Tache şi Costică ieşiseră din birou şi fumau pe hol la o şuetă cu cei din birourile vecine. Lucrînd concentrat, nici nu mi-am dat seama că la un moment dat pe hol se făcuse linişte absolută de parcă s-ar fi pregătit ceva; am tresărit abia cînd am auzit bătăi în uşă.
        — Poftiţi! am zis eu intrigat.
         Prima dată am văzut apărînd în deschizătura uşii un buchet mare de garoafe roşii, foarte frumoase; urmă o mînă diafană care ţinea buchetul şi mai jos, la baza uşii un vîrf mic de pantof mişcîndu-se jucăuş, şi, în sfîrşit, în mărime naturală îşi făcu intrarea Mimi, dactilografa. Îşi şerpui corpul dodoloţ spre mine şi se aşeză cu jumătate din greutatea sa pe biroul meu, sărutîndu-mă direct pe obrazul drept (pentru prima oară în viaţa ei); apoi lăsă florile în diagonală peste lucrările mele răvăşite de suflul ei puternic şi parfumat, arătîndu-mi un bilet scris cu carioca probabil de cei de la proiectare: FELICITĂRI ŞI LA MAI MARE! Mi-am adunat ochelarii care-mi căzuseră sub birou şi am privit din nou prin ei avid, constatînd că în uşă mai apăruseră cîteva capete, aşezate ordonat unul sub altul.
        — Putem să intrăm? se auziră voci la unison.
         Neaşteptînd răspuns cei din spatele uşii intrară unul cîte unul în vîrful picioarelor, aliniindu-se pe două rînduri; în capătul unui şir se postă şi Mimi iar Costică ieşi în faţă şi zise: „Acum!". Începură cu toţii să cînte: „Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască, la mulţi ani!"


         Erau şi colegi din alte birouri şi toţi mă priveau cu ochi aprinşi de admiraţie. Nu înţelegeam nimic: ziua mea trecuse de mult, iar atunci nu ştiu dacă, mă felicitaseră vreo doi trei inşi?!
         Deodată uşa se izbi de perete şi apăru un băietan în costum alb, de bucătar, pe bereta căruia scria: INTERCONTINENTAL; adusese o ladă cu pepsi cola şi un pachet mare, învelit în hîrtie cu antet. Mimi şi încă o colegă săriră şi desfăcură pachetul, înşirînd pe un birou pateuri calde şi sandvişuri; Tache luă o sticlă de pepsi şi cîteva pateuri şi se repezi spre mine îndesîndu-mi în gură vreo cîteva bucăţi, apoi îmi puse „dop" cu sticla de pepsi; veni să ţină de sticlă şi Mimi. În timp ce mormăiam, ţinînd piept atacului, Tache îmi spuse să nu fiu îngrijorat că face el de serviciu la noapte în locul meu iar Mimi îmi zise că o să lucreze după-amiază pentru mine.
         Cineva instală într-un colţ, lîngă priză, un casetofon care începu să cînte ceva languros. Am vrut să întreb ceva dar Costică văzînd că mestecasem „încărcătura" precedentă se repezi la mine cu trei pateuri şi cinci sandvişuri şi cu toate protestele mele mi le introduse în gură ajutat de un bărbos nou angajat care mă ţinuse de fălci ca la dentist; Tache aştepta alături cu o sticlă desfăcută de pepsi să acţioneze şi el. M-am zbătut puternic reuşind să scap şi-am ajuns în mijlocul camerei, strigînd:
        — Ce s-a-ntîmplat, fraţilor, ce-i cu toată tevatura asta?!
        — Nu mai faceţi pe modestul că ştim tot! spuse Mimi.
        — Ce ştiţi?!
        — În legătură cu promovarea, zise Costică mestecînd cu poftă un pateu.
        — Ce promovare?!
        — Asta-i bună! interveni Tache. Doar există şi afiş pe hol privind organizarea de concurs pentru postul de şef de serviciu. Candidat: Ionascu I. Ionescu. De altfel, ca să fim siguri (nici noi nu vrem să ne înşelăm, că ăsta nu-i lucru de joacă) am telefonat şi la „personal" şi ni s-a confirmat c-aţi trecut examinarea cu bine! Aşa că, încă o dată, felicitări!
        — Şi cine să trăiască? se piţigăie Mimi.
        — Tovarăşul Ionescu să trăiască! strigară iar cu toţii în cor.
        L-am luat la o parte pe Tache.
        — Măi Tache, tu eşti coleg cu mine de mult timp, i-am spus.
        — Da, dar acum sînteţi şef! Să ne trăiţi! zise el.
        — Ascultă-mă te rog puţin! Tu nu ştii că pe mine mă cheamă cu „GH." şi nu cu „I"?!
        — Cum aşa? tresări Tache ca trezit din somn.
        — Chiar aşa! Ionascu Gh. Ionescu! spusei eu şi eliberat de mărturisire m-am dus să-mi iau o sticlă de pepsi de care într-adevăr mi se făcuse poftă.


         Tache se plimbă rapid de la unul la altul şuşotind ceva.
         Cînd era să duc sticla la gură am simţit cum o mînă hotărîtă mi-o confiscă. Era Mimi, care mă privea cu ură.
        — Frumos, mă! zise şi Costică, dîndu-mi o palmă pe spate de-mi zbură din gură pateul cald şi gustos pe care tocmai îl luasem.
         Altcineva, n-am mai înţeles bine cine, în orice caz, tot un prieten, mi-a dat un brînci de era cît p-aci să cad dacă nu intervenea în traiectoria mea coşul de hîrtii.
        — Fraţilor, spuse Costică, luaţi pepsi-ul care a mai rămas şi haideţi în biroul de alături, că acolo lucrează tovarăşul Ionescu! Tovarăşul Ionescu cel adevărat, cel care a fost promovat!
         Şi ieşiră cu toţii bulucindu-se şi cărînd cîte ceva ce mai rămăsese d-ale gurii. Tache băgă din nou capul pe uşă şi-mi strigă:
        — Să te duci la noapte să faci de gardă, că doar n-o să fac eu în locul tău, impostorule!!

(Perpetuum comic ’84, pag. 109)

Vezi toată postarea

Bujia

        Motorul nu mai răspundea întocmai la comenzi: fîlfîia, pîcîia, strănuta şi, mă rog, Trabantul meu o îngîna pe şosea ca un cîine şchiop. Mă temeam că n-o să mai pot ajunge pînă acasă, unde nevasta mă aştepta cu sufletul la gură.
        Obişnuiam, Evelina şi cu mine, să ne petrecem concediul de odihnă la ţară, unde soacră-mea — Dumnezeu s-o odihnească — ne lăsase moştenire o căsuţă cu două odăi: aer, linişte, răcoare... doar cu aprovizionarea aveam necazuri.
        Tot chinuindu-mă cu gîndul cum s-o scot la capăt, la o cotitură îmi iese în cale fabrica de produse lactate. N-aş putea spune că directorul Promoroacă mi-e prieten, dar de salutat ne salutăm cu multă fervoare. Ba o dată sau de două ori, ne brodisem la un pahar cu vin.
        Îl rog pe portar să arunce cîte o geană şi pe la rabla mea pe patru roţi, după care mă înfăţişez la cabinet.
        — A, bine aţi venit, bine aţi venit pe la noi, tovarăşe ziarist, mă întîmpină Promoroacă cu o mină voioasă. Vă rog să luaţi loc. Îndată sînt al dumneavoastră. Apoi s-a întors către un salariat:
        — ... şi bagă de seamă, Ciupitule, dacă te mai prind cu un gram de unt scos pe poartă, îţi desfac contractul de muncă. Să n-avem vorbe!


        După muştruluială şi-a confecţinat o figură dulce, după care m-a prins uşurel de braţ:
        — Şi acum să mergem, tovarăşe Mirean.
        M-am pomenit condus prin secţii. Parcă nu-mi venea la îndemînă să-i spun dintr-odată pricina abaterii mele din drum.
        — Ştiţi, articolul dumneavoastră de anul trecut ne-a prins bine, foarte bine. A fost prelucrat şi în Comitetul oamenilor muncii. Sever, incisiv, dar adevărat. Dacă mai întîlniţi o femeie fără halat sau fără basma...
        — Dar eu, tovarăşe director, trecusem...
        — Frăsino, ia adă pentru tovarăşul ziarist un castronaş cu smîntînă şi o linguriţă. Dar fuguţa, măi fată. Ce-aţi vrut să spuneţi tovarăşe Mirean?
        — Venisem pentru o bujie...
        — Aşa, bravo Frusino. Ia gustaţi, gustaţi tovarăşe ziarist.
        — Îmm, e grozavă. Te unge la inimă.
        — Dar poftiţi, şi dincoace, la caşcaval. A, am introdus higiena şi disciplina în toată fabrica. Dacă mai găsiţi vreun ciob de sticlă prin iaurt sau măcar un firicel de păr... Măi Niculae, ia adă tu să guste şi tovarăşul de la „România..."
        Mă plimbam fermecat din secţie în secţie. Untul mai ales, galben şi gras, se topea pe limbă. Observasem însă un amănunt: după fiecare gustare, directorul făcea cîte un semn discret unui maistru care se ţinea umbră de noi.
        Mă îndreptam împreună cu directorul spre ieşire. Cerberul de la poartă, care mă puricase vajnic la intrare, acum moşmondea ceva pe lîngă Trabantul meu. Cînd să-mi iau rămas bun, deodată mi-am amintit de obiectivul vizitei mele:
        — Dar, tovarăşe director, bujia!
        — Care bujie?
        — Păi nu v-am spus? Mi s-a ars o afurisită de bujie şi acum mă tem că n-o să mai pot ajunge pînă la Slătioara, să-mi pup nevasta.
        — A, da, păi sigur, bujia, şi s-a repezit la maşina lui, parcată alături, a scotocit prin lădiţa cu scule şi mi-a întins obiectul solicitat: Poftiţi.
        — Mulţam. Cît mă costă?
        — Ce? a exclamat cu ochii lărgiţi.
        — Bujia.
        — A, da, bujia. Păi... nu mai mult decît preţul de cost.
        — Poftim, scuzaţi deranjul.
        — Dar ne-aţi făcut plăcere, literalmente plăcere. Sperăm că viitorul articol o să ne reabiliteze în faţa opiniei publice... La revedere, la revedere şi vă rog să transmiteţi stimatei soţii omagiile noatre cele mai respectuoase.


        Odată ajuns acasă, trag maşina în curte, dar nu apuc bine să cobor cînd Evelina, răsărită în prag, mă şi luă în primire:
        — Ei, bărbate, ai adus ceva sau te-ai întors iarăşi cu mîna goală? Că acum satul a ajuns să se aprovizioneze de la oraş.
        — Vezi şi tu prin portbagaj, am îngînat eu în dunga gurii. Ştiam că o să-mi facă muzicuţă... dacă nu cumva şi mai rău. Nu apucasem în grabă să iau decît un pui de găină pricăjit.
        — Nucule, Nucuşorule, Nuculeţule, unde pleci? Hai, vin’ fuguţa de mă ajută.
        Glasul nevesti-mii era uns cu miere. M-am întors din tindă unde mă refugiasem din pricini de sănătate şi m-am apropiat tîrîş de maşină: „Acum e acum".
        — Bravo, bărbate, să ştii că ai crescut în ochii mei, şi a început să scoată rînd pe rînd din portbagaj: un bidonaş cu smîntînă, un fagure de unt, o roată de caşcaval, un burduf de brînză...
        — Da, dar... m-am pomenit îngînînd ca în faţa unui miracol, bujia... omagiile respectuoase...
        — Ce omagii mai respectuoase vrei decît bunătăţile astea?
        — Şi... şi puiul?
        Evelina prinde puiul de-o aripă şi-l aruncă peste gard.
        — Pfui, ce ţi-a mai trebuit mortăciunea asta? Nici pisicile nu-l mănîncă... Şi acum hai la bucătărie să pregătim mămăliguţă. Ei, da, bărbate, să ştii că mi-ai făcut o surpriză plăcută. Hai, vino să te pup.

(Perpetuum comic ’83, pag. 194)

Vezi toată postarea

Reţeta celor trei prinţipuri

Femeia-n trei prinţipuri mari se bate:
Întîi - servantă la bucătărie;
Doi - vrea bacantă în alcov să fie;
Şi trei - distinsă Doamnă-n soţietate!

Da’ cum mi-a hărăzit-o dracul mie?
Că-i „doamnă" printre crătiţi nespălate!
Pute-a rîntaş cînd ceasul de păcat e!
De-o scot prin tîrg, s-arată-a fi nurlie!

Într-alt menaj, văzui mai crunt ce-nseamnă:
Să-ţi facă tîrfa meniu de cantină,
Să umble servănţică-n piaţa plină,
Or, proţăpită-n pat, să-şi zică „doamnă"!

De-a surda, se permută-n fel şi chipuri
Nevastă-mea prin... cele trei prinţipuri!

(Perpetuum comic ’83, pag. 165)

Vezi toată postarea