Se afișează postările cu eticheta Horia Crişan. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Horia Crişan. Afișați toate postările
, , , , ,

Parodii de Mircea Micu

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
GHID ELECTRONIC

Vă dau un cifru pentru tăierea iedului
pentru încălţatul cu dreptul pe stîngul
pentru învăţarea limbii esperanto
pentru procurarea cartofilor iarovizaţi
pentru izolarea turlelor de biserici
pentru îmberbecarea oilor
pentru refacerea virginelor
pentru practicarea Berbuncului în familie
pentru aşezarea culorilor cu degetul
pentru aşezarea degetului cu ajutorul kriketului
pentru kric cu ajutorul kriketului
pentru kriket cu ajutorul
Crucii roşii
pentru Crucea roşie cu ajutorul
fostei Cruci de piatră
pentru piatră cu dalta şi ciocanul
şi cu aizănbanul
în veacul electronic
care-i foarte cronic.

MARIANA BOJAN

NICI GENIAL, NICI IUBĂREŢ

Eu nu-s nici genial, nici iubăreţ 
Iubita mea cu părul lung şi creţ 
Prin care coboram cînd venea seara 
De m-ameţesc mai mult ca Niagara. 
Ca să rămîi de-a pururi diafană 
Ţi-am dat în dar „capra contemporană" 
Dar tu, ca un bătrîn şi vechi satrap 
Schimbaşi căpriţa blîndă cu un ţap.
Habar n-aveai că prima-i mare-n fapte 
Şi-n loc de căcăreze ne dă lapte. 
Poet îţi zici c-am înghiţit eu hapul... 
Dar dacă-i capră-n travesti şi ţapul?

MIRCEA DINESCU

ANTl-SNOBISM
Pe rimele autorului

Eu nu vreau bere blondă cu bule mici de aur 
S-o sorb nătîng din cupe cu marca Granzquel 
Ca Robinson Crusoe stînd singur pe un plaur 
Aş vrea să prind un peşte şi să vorbesc cu el. 
Nu vreau coniac de marcă din prelungită sondă 
Că nu-s nepotul capiu al unui fals Rotschield. 
Nu dau un praz şi-o ceapă şi o slănină blondă 
Nici pe cinzeci de baxuri cu marca „Chesterfield"! 
Decît să beau cu silă mult lăudata bere 
Din lăzi ce o încarcă docherii în morman 
Mai bine-mi iau avîntul şi rime şi putere 
Din vin „o mie unu" adus din Bărăgan.

(Perpetuum comic ’91, pag. 126)

, , , , ,

Domnişoara Puşa

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
       Cum n-aţi aflat? Tov. Coltuc Cîrţan Vasile, directorul de la întreprinderea „Grundul stacojiu", mînat de un avînt imposibil de stăvilit, a fost marcat brusc de un sentiment cu totul necunoscut pînă la acea oră şi pînă la acea vîrstă, cum îi place să creadă, un sentiment atît de pur şi despuiat de interese faţă de o dulcinee, încît nu s-a speriat, nu s-a îngrijorat evaluînd şi motivul acestei neaşteptate explozii. Noua locatară a compartimentelor inimii sale era demnă de admiraţie. Numele, figura, tenul satinat şi glăsciorul ei, tremurul ştrengăresc şi ademenitor al pleoapelor se circumscriau de minune apelativului de Puşa, veritabilă frumuseţe a urbei de sub munte unde roboteşte din răsputeri „Grundul stacojiu" şi se încadrează în parametrii bunului mers al economiei zonale. Domnişoara Puşa a nimerit într-o bună zi, ah ce frumoasă zi, în cabinetul şefului cu o adresă din partea parcului sportiv local, unde ea deschidea şi închidea sezonul de nataţie prin demonstraţii foarte ingenioase şi printr-o costumaţie foarte sumară, pentru a atrage tineretul pe calea acestei îndeletniciri splendide din timpul liber şi spre a da, prin însăşi supleţea ce o caracterizează, o pildă vie despre binefacerile acestui sport fără pereche. Cînd a intrat cu adresa în mînă, surîzătoare şi învăluită de nuri, s-a produs în inima lui Coltuc Cîrţan Vasile, directorul, un scurt-circuit, firma lui răspîndindu-se în toată reţeaua sanguină, ceea ce l-a făcut să clipească mărunt, dovedind că nu-i venea să creadă că tocmai în biroul său a pogorît un heruvim. S-a trezit în picioare, greoi ca un urs cu gesturi salonarde, repezindu-se, fără a ţine seama de gabarit, să-i pupe, cu graţie, mînuşiţa înmănuşată. Puşa se simţi obligată să-şi tragă mîna din menghina ursească a labei păroase, dar directorul pupa frenetic meşina gălbuie a mănuşii, schimbîndu-i culoarea prin umezire.
        — Dar e destul, tovarăşe Coltuc, am înţeles că sînteţi un om subţire, sensibil şi politicos şi oricine ajunge la dumneavoastră găseşte rafinatul om de lume crescut bine şi manierat.
        — Oh, oftă directorul, atît de frumos vorbiţi, atît de cinstit răsplătiţi dumneavoastră gestul meu dezinteresat. Apoi oftă şi rămase încremenit în faţa dumneaei. Apucă adresa, dădu citire conţinutului, folosind ochelarii de prezbit, scoşi într-o clipă din buzunar şi repuşi la loc cu o viteză uluitoare, conţinut căruia îi necesita un răspuns urgent. N-a mai aşteptat nici un fel de aprobări superioare, şedinţe ori consultaţii cu factorii laterali, colaterali, ascendenţi şi subalterni, şi, pe loc, a emis decizia.
        — Se aprobă! Se aprobă, se vor face toate amenajările, imediat cabinele ştrandului vor fi reparate gratuit, se va trage un glanţ de beton în jurul bazinului. În felul acesta sprijinim clubul sportiv şi încurajăm nataţia. Excelentă idee domnişoară. În plus se alocă X vagoane ciment, sticlă, faianţă, lemn... şi... făcu o suspensie în discurs, vom reamenaja vila din coasta muntelui, cu perdele, cu brocaturi, cu sofale, cu două dormitoare, un drum în serpentină flancat de actualii molizi, un gard bine întins şi gîndit. Acolo îţi repartizăm dumitale locuinţa să fii cît mai aproape de serviciu, să nu te oboseşti. Nu-i aşa că-i minunat?! Recunoaşte! Săptămîna ce urmează, ţine minte. Îţi vom face o vizită să vedem cum te-ai instalat.
        — Sărut mîna... tăticu, zise fata, privindu-l într-o dungă, zeflemitoare.
        — Hm... Ce ai spus? ripostă furios directorul.
        — Fii cuminte tăticu, nu te agita, s-ar putea să-ţi sară tensiunea de la punctul fix şi să piardă economia locală un bătrîn atît de valoros...
        — Hm... Ce?! Mai spune odată. Ce?! Cum de ai îndrăznit?!
        — Dar dumneata?!

(Perpetuum comic ’89, pag. 56)


, , , , , , ,

Suspiciune

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Iustinian tocmai scria ceva la biroul său de lîngă fereastră, cînd uşa se întredeschise şi şeful său îi spuse scurt:
        — Plăpîndule, mergi repede la cabinetul medical pentru controlul periodic, tu ai mai rămas să-l faci.
        Se ridică anevoie, băgă în sertar toate hîrtiile, închise biroul şi ieşi îngîndurat.
        — Ce-o fi cu controlul periodic? Şi încă aici, la noi, tocmai astăzi. Nu-i lucru curat! Atenţie mare Iustiniane, la ce spui şi la ce faci, că nu ştii cu cine ai de a face.
        Bătu încet şi intră abia auzit.
        — Bună ziua.
        — Bună ziua. Dumneavoastră?
        — Da, eu. Ce-i cu mine?
        — Cum vă numiţi?
        — De ce mă întrebaţi? Nu aveţi fişa mea în faţă?
        — Aşa se obişnuieşte.
        — Poftim. Plăpîndu Iustinian.
        — Luaţi loc vă rog.
        — Nu, mulţumesc. Stau foarte bine şi în picioare.
        — Cînd aţi fost văzut ultima oară de medic?
        — Iertaţi-mă, dar asta e o indiscreţie.
        — Eu trebuie să completez nişte rubrici.
        — Ce rubrici? Pentru ce rubrici?
        — Uitaţi ce este, noi obişnuim să vă întrebăm şi dumneavoastră să răspundeţi, cît mai precis. E în interesul dumneavoastră.
        — Ştiţi ce se întîmplă, eu am venit aici trimis de şeful meu. N-am vrut să vin.
        — Te rog, linişteşte-te, că nu-ţi vrea nimeni nici un rău. Să completăm împreună această fişă.
        — Mă rog. Întrebaţi-mă.
        — De ce boli contagioase aţi suferit?
        — În primul rînd, o precizare. Eu nu am făcut aceste boli pentru a-mi lua concedii medicale sau a-mi rezolva alte interese.
        — E vorba de perioada copilăriei.
        — Da. Am avut, ca oricare, asemenea boli: scarlatină, oreion, pojar şi nu-mi e ruşine s-o mărturisesc, chiar tuse... din aceea... ca... ştiţi dumneavoastră...
        — Convulsivă.
        — Asta e. De asta am avut. Dar să ştiţi că toate bolile astea alţii mi le-au dat şi chiar de o să mă întrebaţi numele lor şi adresele nu vi le pot spune.
        — Nu mă interesează.
        — Mă rog.
        — Alte boli?
        — Nu! Ştiu la ce vă referiţi şi nu încercaţi să insinuaţi nimic. Eu nu am fost din ăia. Eu doar muncă, muncă şi iar muncă. Sînt serios, căsătorit, puteam să am şi copii, lucru care reiese din dosarul meu şi din aprecierile făcute la adresa mea...
        — În ultimul timp v-a supărat ceva?
        — Cineva. Mulţi, dar nu are rost să discutăm aici. Sînt prea mulţi uniţi împotriva mea, dar am să-mi rezolv singur aceste probleme.
        — Mă refer la o durere de cap, de măsele, la un organ, rinichii, ficatul, ştiu şi eu?
        — Ficatul supără pe cei care beau, nu pe oamenii serioşi care-şi văd de muncă şi iar muncă. Vă rog să nu mă suciţi cu astfel de întrebări, căci eu nu am vicii... ca alţii...
        — Omule, ai puţină încredere în mine şi nu mai trăi cu impresia că vreau să aflu despre dumneata altceva decît date legate de sănătate.
        — Mă rog, întrebaţi-mă.
        — Vaccinul antitetanos l-aţi făcut?
        — Da. M-au văzut cînd l-am făcut următorii tovarăşi: (scoate o hîrtiuţă) Vasiliu D., Pantazie V., Cîţu T., Niculescu S. ...
        — Nu mă interesează. Deci l-aţi făcut.
        — Da. Era într-o luni, cu o zi înainte de salariu. Tocmai venisem dintr-o deplasare. Uitaţi chitanţa de decont cu nr. ...
        — Destul. Aşezaţi-vă pe pat să vă iau tensiunea.
        — N-o dau. Cine ştie cît va fi şi apoi să-mi aud vorbe că e atît, sau atît pentru că nu ştiu ce fac. Dacă e mai mică decît a şefului care este hipertensiv? Nu vreau necazuri. Şi eu, vă repet, numai de muncă îmi arde, nu de fleacuri. Pe mine nu mă interesează ce tensiune are pe lună X sau Y, nici pe alţii să nu intereseze tensiunea mea.
        — Nu va afla nimeni, e secret profesional.
        — Bine atunci, dar repede să nu vină cineva.
        — Da. E bună. 13 cu 7.
        — Chiar şi aşa. Să nu se afle că e bună, că pe urmă vorbe. De ce are ăsta tensiune aşa de bună... De ce şi cum... etc... etc... etc...
        — E, cam greu, dar a mers. Puteţi pleca.
        — Vă rog să-mi daţi ceva la mînă că am fost aici, azi... ora...
        — Fii liniştit. Vorbesc eu cu şeful dumitale.
        — Lăsaţi. Vorba e vorbă şi se uită, dar hîrtiuţa o pui la portofel şi cînd se iveşte cine ştie ce, o scoţi şi o arăţi, că nu minţi, că eşti om cinstit, muncitor...

(Perpetuum comic ’89, pag. 54)




, ,

Asceza

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Popa Tonca, în timpul vecerniei, vede doi bărbaţi cosindu-i trifoiul din grădină. La început îşi spune: „Lasă-i"... dar pe urmă se înfurie cînd observă că străinii se pregătesc să-i culeagă şi dovlecii... Aruncîndu-şi sutana aleargă acasă. Se înarmează cu un par... se apropie tip-til de cosaşi. Aude următorul dialog... „Ia bani?" „Sigur că ia" „Crede-n ce spune?" „Da de unde" „Are drăguţă?" „În fiecare sat" „Mănîncă-n zi de post?" „Şuncă, sarmale, pilafuri" „E zgîrcit?"... şi la această întrebare prelatul dă să-i izbească pe furi... dar rămîne-ncremenit cu bîta-n mînă căci, pe fondul unui tunet, din hainele celor doi păcătoşi ies arhanghelii Gavril şi Mihail. „Ce-i părinte, îl întrebă, chiar aşé?... pentru un pumn de trifoi şi, eventual, un dovleac?"... Şoc... Preotul albeşte, perciunii-i cresc năvalnic, pohta de mîncare-i piere, o singură dorinţă-l copleşeşte... să dăruiască pînă la sfîrşitul vieţii dovleci şi trifoi... Se retrage la mînăstirea „Satzos" de pe muntele Athos. În anii petrecuţi acolo cultivă parcele, stă cu capul gol în soare, rîşneşte pesmeţi, predică cu pietre-n gură, readuce pe drumul cel bun copile rătăcite, respinge oferte de sanctificare, se culcă cu arici la sîn. În fiecare seară revede scena cu arhanghelii cosaşi. Moare nemîngîiat la nouăzeci şi cinci de ani. Mormîntul simplu atrage atenţia oricui. Pe cruce, după dorinţa ascetului, doar două cuvinte „Dovleci şi trifoi"...

(Perpetuum comic ’88, pag. 98)


, ,

Trai neneacă!...

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
(Puncte de vedere fabulistice)

OPTICA CIURULUI

Năpădită de rugină, 
după ani de muncă grea, 
o găleată, la fîntînă, 
s-a trezit cu-o găurea. 
Şi spunînd, la toţi, necazul, 
iată ce i-a spus un ciur: 
„Nu mai plînge! Nu e cazul! 
Faptul e de bun augur! 
Crede-mă, pe legea mea, 
o să scapi de treburi grele 
doar atunci cînd vei avea 
cît mai multe găurele!"...

OPTICĂ MATRIMONIALĂ

Venindu-i vremea ca să se mărite, 
maimuţa refuza, cu-nverşunare, 
o seamă de partide strălucite: 
opt maimuţoi de soi, cu bunăstare.
În schimb, făcea avansuri, evidente, 
doar elefantului, părînd cuprinsă 
de cele mai profunde sentimente 
de dragoste, de-o patimă nestinsă. 
Dar se zvoni, curînd, printre surate, 
că nu-i nici pomeneală de iubire; 
îl vrea de soţ fiindcă-i lat în spate, 
şi, cum e harnic şi blajin din fire, 
vor sta, în circa lui, ducînd în lege, 
şi ea şi neamurile, viaţă-aleasă...
MORALA: Vai de mire ce-şi alege 
asemenea „maimuţă" de mireasă!

(Perpetuum comic ’88, pag. 72)

, , , , , , , , , , ,

Fantoma din parc

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        De cîteva zile, oraşul fremăta de o veste senzaţională: în parc a apărut o fantomă! Nimeni nu mai crede azi în fantome. De aceea, cei mai mulţi au trecut nepăsători pe lîngă şoaptele ce relatau despre o asemenea prezenţă. Alţii au ridicat din umeri şi au rîs. Nu puţini au fost aceia care au crezut de bine să facă glume pe socoteala fantomei. Dar s-au găsit destui şi din aceia care, mînaţi de curiozitate, să se ducă în parc. Şi, nu mică le-a fost mirarea să afle că, pe aleea largă de lîngă havuz, se afla nu una ci chiar două fantome.


        Prima, care atrăgea atenţia încă de departe, era într-adevăr ceva cu totul ciudat şi nemaivăzut. Părea un copac, dar coroana de frunze lipsea. În locul ei, animat de crengi, parcă se cocoţase în văzduh un balot de pînze albe, ca un balon umflat asimetric, ancorat în vîrful unui stîlp ce are totuşi trunchiul unui pom. De aproape însă, dacă priveai totul cu atenţie, te lămureai altfel, încredinţîndu-te că nu putea fi totuşi decît un copac bandajat în kilometri întregi de faşe, ale căror capete atîrnau fîlfîind în adierea vîntului, dînd astfel iluzia unei mişcări stranii, groteşti şi, evident, fantomatice.

        Alături se afla cea de a doua. O figură cu adevărat pămînteană dar descinsă parcă din alte timpuri sau măcar decupată dintr-un carnaval deşucheat, în care lumea căutase a se întrece pe sine croindu-şi vestimentaţia. Părea a fi un bărbat. Părea, pentru că avea barbă, mustăţi şi o pipă imensă în gură. Altfel, putea fi orice. Dacă te luai după pletele ce-i atîrnau pe spate şi după fulgarinul liliachiu cu mari carouri galbene, lung pînă la fluierele picioarelor, putea fi prea bine şi o femeie. Pe cap purta un basc în dunguliţe multicolore, cu ciucure verde în mijlocul creştetului. Pantalonii, cît se vedeau de sub haina aceea lungă, erau largi, ca de împrumut, iar pantofii puteau fi confundaţi, fără nici o dificultate, cu două bărci scofîlcite. Totuşi, cine se uita mai de aproape nu putea să nu recunoască în arătarea aceea, ce veghea fantoma de lîngă havuz, pe sculptorul Semproniu Vornicel, de altfel una din cele mai şterse figuri ale oraşului pînă la acea dată, patrulînd în jurul ciudatului copac pe care parcă l-ar fi păzit. Cărui fapt se datorează metamorfoza aceasta? Şi mai ales, ce era cu copacul acela bandajat de sus pînă jos, pe trunchiul căruia artistul prinsese o tăbliţă aurie cu inscripţia: ENERGIE GLACIARĂ. Compoziţie I. Iar dedesubt, propriul nume.


        Cei care au izbutit să se apropie primii de adevărul acestei prezenţe, au fost, desigur, gazetarii. Ei l-au fotografiat, l-au intervievat, l-au popularizat. Astfel a aflat întregul oraş că sculptorul Semproniu Vornicel avea de gînd să revoluţioneze arta naţională cu un vast proiect de lucrări de acelaşi gen şi că pentru început crease această compoziţie pe care o expunea ca eşantion în vederea sondării publicului.
        — Cum v-a venit ideea, maestre? îl întrebase unul din reporteri.
        — De multă vreme port în mine neliniştitoarea idee a unei reprezentări monumentale a glaciaţiunii... Totul însă, mi s-a lămurit abia curînd, la... ţară.


        — Mai concret.
        — Mai concret?! Iată, zilele trecute am străbătut, cu maşina, un drum lung prin frumoasele noastre sate tradiţionale... Şi, ce să vezi? pe dealurile de lîngă localităţi, pe pajiştile din preajma caselor, chiar în curţile oamenilor, se întindeau fîşii de pînză albă, la uscat. Era pînza de in şi de cînepă ţesută de femei, în case, peste iarnă, la războaiele manuale, şi pe care o spălaseră, o dăduseră la lăut, iar acum o puseseră la-nălbit, la soare... Albul acela, în fîşii lungi, mi-a dat fiori artisitici şi am intuit dintr-odată în acel peisaj, însemnele glaciaţiunilor de odinioară... Dar sensurile ideii trebuiau înobilate. Pe dum, pînă acasă, m-am tot gîndit în ce mod să abordez sculptural această idee. Cînd am găsit cheia, am fost cu adevărat fericit... Am încins deci în sute de metri de faşă albă, pură — o esenţializare a pînzei lăute! — coroana acestui copac... Aţi observat cum, dintr-odată, ridicată în văzduh şi adunată într-o formă nucleică — da, da, acesta este cuvîntul! — fîşia de tifon a primit nobleţea şi forţa esenţializării ideii de glaciaţiune?!... Închipuiţi-vă însă o lungă alee de copaci împliniţi astfel. Cîtă minunăţie monumentală va inspira peisajului natural şi artistic al ţării noastre!...

        După aceste binevenite explicitări, pe care artistul le făcuse în presa locală, parcul a început să fie frecventat de un număr sporit de vizitatori, care se uitau din ce în ce mai lung la fantoma de lîngă havuz. Iar popularitatea artistului a început să crească simţitor.
        Dar a venit o zi fatală cînd lumea interesată de ideea glaciaţiunii n-a mai aflat în parc nimic din lucrarea inspiratului artist. Copacul redevenise copac, cu crengile eliberate, legănîndu-se sub soare cu frunzele tremurate în vînt, în desişul căruia se zburdăceau gureşele vrăbii.
        — Cine a îndrăznit să facă una ca asta? a răcnit Semproniu Vornicel, ca străpuns de un stilet în inimă. Cine a dat jos nemaivăzuta operă de artă?!
        — Vorbiţi despre cîrpele alea agăţate în copac? l-a întrebat plin de compasiune, văzîndu-l atît de îndurerat, unul dintre oamenii aceia care poartă peste hainele de lucru o vestă portocalie şi care trag cu mătura de nuiele pe aleile parcului pentru a păstra curăţenia.
        — Cum îţi permiţi să mă insulţi?! a strigat şi mai tare sculptorul, la auzul acelor cuvinte nesăbuite din partea necunoscutului.

        Acesta bănuind că este la mijloc o neînţelegere, dădu din umeri nepăsător, plecînd mai departe, pentru a-şi vedea de treburile sale, mormăind ca pentru sine:
        — Mă rog...
        Semproniu Vornicel însă avu o tresărire. Omul care mătura parcul era, poate, în stare să-i dea o relaţie în legătură cu profanarea operei de artă, aşa că îl opri hotărît.
        — Ştii cumva cine a făcut asta?
        — Vreun nebun, răspunse măturătorul. Altcineva nu cred să fi fost în stare.
        — Ai dreptate, conveni sculptorul, apropiindu-se deznădăjduit. Numai un nebun putea să strice lucrarea aceea unică, în care s-a investit atîta gîndire şi efort creator pentru a înnobila ramurile copacului cu panglici de tifon, aranjate într-un asemenea chip inedit. Numai un nebun putea să strice...


        — Apoi, dumneata zici că e nebun cel ce a desfăcut copacul, nu acela care l-a legat în feşe!?
        — Vezi bine!
        — Apoi, eu zic să fii atent cum vorbeşti, că eu nu-s deloc nebun.
        — Ce vrei să zici? a tresărit sculptorul... Doar nu cumva, tu...
        — Ba, chiar eu am făcut curat pe-aici.
        — Ah! a ţipat iarăşi artistul. Cuma ai îndrăznit, nefericitule, să faci una ca asta?! Şi, de ce, om fără minte?! Cine ţi-a spus s-o faci?
        — Nimeni. Dar asta e treaba mea, să păstrez ordinea şi curăţenia în parc. Cum era să las batjocura aici? Că se făcea şi murdărie de cum cădeau feşele pe jos... Aşa că, azi dimineaţă, de cum am văzut bazaconia, m-am apucat să dau libertate frunzelor, să ia aer şi soare. Era păcat de copac să se veştejească stînd aşa...
        Semproniu Vornicel era dezolat. Simţea cum din vene îi dispăruse tot sîngele şi nu mai avea nici un strop de vlagă. Disperat, epuizat, înfrînt, mai avu totuşi puterea să întrebe:
        — Dar pînă azi, de ce nu te-ai atins de opera mea?
        — Am fost în concediu. Abia azi m-am întors. E prima zi de lucru...
        — Şi n-ai citit ziarele?
        — Ba da.
        — Şi n-ai văzut ce s-a scris despre opera mea de artă?
        — Nu. Eu citesc numa’ prima şi ultima pagină. Ce e pe la mijloc nu mă interesează.

        Discuţia n-a mai continuat prea mult după aceea. Semproniu Vornicel nefiind în stare să se ţină pe picioare la auzul acelor vorbe nemaipomenite. A stat însă mult timp acolo, nemişcat, pe una din băncile din preajma havuzului, fără să vadă şi făra să audă pe nimeni în jur, pîna ce seara coborînd peste parc a prelungit umbre groase de întuneric peste el.
        Nimeni nu ştie cînd a plecat sculptorul din parc şi nici unde s-a dus, căci prezenţa lui n-a mai fost semnalată prin oraş de atunci încoace. Atîta se ştie doar că în dimineaţa zilei următoare, cînd măturătorul parcului a venit să-şi facă datoria, a aflat atîrnate în crengile copacului de lîngă havuz, hainele acelea ciudate pe care le văzuse cu o zi înainte purtate de către Semproniu Vornicel. Le-a cules fără grabă de pe ramuri, le-a făcut balot şi le-a aruncat apoi în containerul de la capătul aleii. Atît şi nimic mai mult.
        Ciudat însă rămîne faptul că, de atunci încoace, locuitorii orăşelului nostru de provincie, cînd vor să se refere la vreo întîmplare mai deosebită din viaţa lor, ţin să precizeze: „ — Acesta e de pe vremea fantomei din parc..." sau: „ — asta s-a întîmplat înainte de apariţia în parc a fantomei..." sau: „ — Oho! despre asta s-a vorbit mult după dispariţia fantomei din parc..." De unde lesne se deduce că şi în zilele noastre mai pot apărea... fantome.


(Perpetuum comic ’88, pag. 40)

, , ,

Rondelul nepotismului

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

— Nu aveţi un unchi în plus? 
Vreau să urc şi eu în schemă; 
La rever să am emblemă 
Şi să văd lumea... de sus.

Evident, sînt în dilemă: 
„Arborele..." mi-e redus. 
Nu aveţi un unchi în plus? 
Vreau să urc şi eu în schemă.

Am mai scris pe-această temă; 
Textul n-a fost introdus 
Căci un individ sus-pus 
Nu avea chef de problemă,

Dar avea un unchi în plus...

(Perpetuum comic ’87, pag. 114)


, , , ,

Fericirea subalternului Clement Ionescu

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Afară decembrie ningea spornic, oamenii circulau grăbiţi, zgribuliţi, preocupaţi. Preocupat era şi subalternul Clement Ionescu. Fericirea de care fusese cuprins încă de la prima oră a dimineţii îi crea un adînc sentiment de mulţumire sufletească. Lucrurile se întîmplaseră cam aşa: abia semnase condica, abia îşi pusese căciula, fularul şi paltonul în cuier, abia îşi desfăcuse plasa cu merinde — căci întotdeauna astfel îşi începea ziua de muncă, hrănindu-se şi, prin interfon, subalternul Clement Ionescu fusese chemat la secretariat. Secretara, femeie serioasă şi cu ochelari, îl introdusese, cu un zîmbet complice, în biroul directorial. I se oferise loc pe fotoliu, directorul, scriind de zor — mereu scria de zor, gurile rele susţineau că toate acele hîrtii acoperite de scrisul ascuţit şi greu de descifrat se transformau în prefeţe — mormăise un fel de scuză, apoi după vreo zece minute pusese stiloul în buzunar, îşi ridicase ochelarii pe fruntea pleşuvă şi zîmbise prietenos, cum numai el ştia să o facă. Adică numai el ştia să se metamorfozeze cu atîta talent din leu — slujbaşii îl porecliseră de altfel „leul din damasc", cu d mic — în acadea. Înghesuit în costumul la două rînduri, în dungi şi ponosit, cu venele gîtului umflate din pricina cravatei, cel chemat intuise totuşi că nu fusese adus în biroul directorial pentru o trebuşoară oarecare. Şi nu se înşelase. „Uite ce este, zise directorul, dumneata eşti un om deosebit de capabil, activ şi ataşat (tovarăşul deosebit de capabil înclinase capul cu modestie, deşi îi venea să plesnească de atîta bucurie, dacă nu chiar să iasă prin tavan umflat ca un balon, de atîta fericire), prin urmare te-am chemat să-ţi încredinţez o sarcină de mare răspundere. Dumneata ai o temă de cercetare?" „Am, să trăiţi, am. Duzii şi rentabilizarea stradală." „Ah, bun, exclamase directorul satisfăcut. Te-ai gîndit la prefaţă?" „Păi, să vedeţi, susurase Clement Ionescu, nădăjduiam că dumneavoastră, cu autoritatea dumneavoastră...". „Te-ai gîndit foarte bine, tema este foarte interesantă şi de mare actualitate." „Vă mulţumesc." „Lasă, îl întrerupse din nou mulţumirile nu au nici un rost, doar sîntem colegi." Colegi? Cum să fie colegi? Mă rog, gîndise subalternul, mai bine să tac, doar nu o să-l supăr tocmai pentru asemenea fleacuri (ştia el că nu erau fleacuri, dar condiţiile...) „În regulă, zisese directorul, atunci trebuie să mă sprijini şi dumneata. Am nevoie de o dudă, da, fie şi numai o dudă, ştii, pentru a nu mă rupe de realitate. Aşa că, poftim, astăzi eşti liber, pînă la sfîrşitul programului. La sfîrşitul programului, te prezinţi cu duda. Fără ea nu ai ce căuta la mine. Înţeles?" „Da, să trăiţi", izbucnise Clement Ionescu şi părăsise biroul val-vîrtej. De aceea era acum atît de fericit, umblînd prin ninsoarea de decembrie. O dudă! Ce mare lucru o dudă? Se oprea în dreptul fiecărui arbore întîlnit în cale şi, fie că era dud, fie că nu. cerceta cu speranţă crenguţă după crenguţă. Descoperea zăpadă şi iar zăpadă. Se udă, îngheţă, apoi i se făcu foame, dar nu renunţă, apoi ar fi băut o ţuică fiartă şi iarăşi nu renunţă, necazul era că timpul trecea şi dudele nicăieri, blestematele, parcă le înghiţise pămîntul. Făcu rost de o sapă şi începu să scurme jur împrejurul arborilor, tot mai zorit. Nimic. Împrumută un pikamer şi izbuti să se aleagă cu o amendă din partea unui paznic bătrîn, ostil cercetării, după cum i-o şi zise. Cam cu o jumătate de ceas înainte de sfîrşitul zilei de muncă, înţelese că nu mai avea timp să descopere duda, trebuia să se prezinte în faţa directorului. Cu mîinile goale. O luă încet spre serviciu, abătut, mai bine zis disperat, pentru că îi trecuse prin cap şi soluţia cea mai la îndemînă. Să bată la uşă, să se prezinte şi să răcnească: „Şefule, eu sînt duda!" Ar fi fost o idee, însă pe loc îşi imagină replica: „Dudă, dumneata? Dar ce, eşti de gen feminin? Dumneata eşti dud, iar eu ţi-am cerut o dudă, înţelegi, o dudă, în interesul prefeţei!"


        Consideră, prin urmare, că lucrul cel mai bun ce îl avea de făcut în acea împrejurare era să se ducă acasă, unde îl aştepta măcar o fiinţă iubitoare, Clementina, nevastă-sa. Ea îi ascultă plîngînd întreaga poveste, căci omul ştia povesti frumos, după care, la sfîrşit, întrebă îngrozită: „Bine, bine, dar dacă acum, în decembrie, nu ai găsit, cum o să găsiţi voi o dudă tocmai vara?" Clemerit Ionescu nici nu cină din pricina supărării şi nici nu prea dormi. Abia spre dimineaţă aţipi şi avu un vis frumos, frumos: leul din damasc, cu d mic, promovase la D mare. Dezmeticindu-se, subalternul se îmbrăcă şi alergă la slujbă, cel puţin să se convingă dacă visele pot fi adevărate. De cum intră pe poarta instituţiei, colegii îi confirmară că, într-adevăr, leul promovase la D mare. De fericire, subalternul Clement Ionescu nici nu îşi mai respectă obiceiurile de dimineaţă — e drept, nici nu îşi luase merinde la el, dar de mîncare îi ardea lui acum? Scăpase, asta era singura chestiune importantă, de blestemata de dudă. „Şi cine e... noul?" îndrăzni să întrebe, neliniştit deodată fără motiv. „A — i se răspunde — un om straşnic, ăsta e autor de postfeţe." „Ei, să aştepte dumnealui pînă mi-oi termina eu lucrarea", gîndi înveselit subalternul. Însă tocmai atunci fu chemat în biroul proaspătului director care, de altfel, nu se deosebeaprea mult de predecesorul său. Tot bondoc, tot roşcovan... „Dragă — i se adresă acesta fără tranziţie — lucrarea dumitale mi se pare interesantă şi m-am gîndit că ai nevoie neapărat de o postfaţă. Eu, cum sînt gata să îmi ajut colegii la greu, mă ofer să ţi-o scriu neîntîrziat, sper că te bucuri, nu?" „Vă mulţumesc", îngăimă Clement Ionescu. „Dar, vezi matale — continuă autorul de postfeţe — am şi eu nevoie de o dudă, una singură, ştii, pentru a nu mă rupe complet de realitate. Aşa că, poftim, astăzi eşti liber pînă la sfîrşitul programului. Însă la sfîrşitul programului te prezinţi cu duda. Fără ea, nu ai ce căuta la mine. Înţeles?"

(Perpetuum comic ’87, pag. 54)




, , ,

Divorţ imposibil

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Între numeroasele sale şedinţe — de analiză a decadei, a investiţiilor, a consumurilor, a cheltuielilor materiale, a transporturilor — între o adunare la atelierul nr.2 pentru stabilirea măsurilor de realizare a productivităţii pe semestrul în curs şi o alta legată de pregătirile de iarnă la sectorul nr.3, între audienţe şi chemări la centrală, tovarăşul director a găsit vreme şi pentru nevastă. O avea în plan pentru săptămîna în curs, iar la el ce-i în plan e sfînt. Trebuie neapărat îndeplinit.
        Întorcîndu-se acasă medita astfel: „Termin cu ea într-un sfert de ceas. Or, hai, treacă de la mine, în douăzeci de minute..." Şoferul, auzindu-l mormăind, întoarse capul aşteptînd să i se traseze sarcină de modificare a traseului către cartierul unde locuia duduia Minodora. Însă nici pomeneală de alt cartier! În ultimele zile tovarăşul director trăgea acasă, semn că a înţeles ceva din discuţia ce s-a purtat cu dumnealui mai deunăzi. Atunci a promis că va deveni alt om şi, iată, se ţine de cuvînt. I s-a trasat sarcină să se ocupe mai mult de nevastă şi, iată, se ocupă. Azi îi va acorda douăzeci de minute sau, în mod excepţional, jumătate de oră. Nici un minut mai mult!
        A durat exact jumătate de oră. A început cu capul. Adică, de la cap. Cu două directe de dreapta şi un upercut i-a stricat şi coafura şi ochiul stîng. Maxilarul inferior a rezistat, iar arcada dreaptă parcă era de oţel. După cap au urmat celelalte părţi ale corpului, în ordine alfabetică sau în altă ordine. Cert este că nimic nu i-a scăpat. Ceva mai mult a insistat asupra antebraţului stîng. Avea el ceva cu partea asta, a inimii. Că din dragoste s-au luat. El venise să inspecteze sectorul zootehnic, unde ea lucra ca mulgătoare. Nu i-a rezistat. S-au iubit acolo, sub ochii mari ai Joianei. Iar într-o lună au ieşit şi actele. Tocmai la timp, deoarece problema căsătoriei rămăsese unica nerezolvată. În cazul amîndurora...
        Cînd discuţia a ajuns la degetul cel mic de la piciorul stîng, căruia atît de mult ar fi dorit să-i facă ceva cu cleştele patent, vecinii au reuşit să spargă uşa. Trecuse fix o jumătate de oră. Aşa că tovarăşul director socoti sarcina dusă la bun sfîrşit şi chemă urgent maşina întreprinderii. Pentru a reveni la sediu...
        Nevastă-sa a fost luată cu salvarea de către o vecină.
        — Unde mergem? îngăimă consoarta, slujindu-se doar de un sfert de limbă rămasă neatinsă.
        — Ca de obicei, la urgenţă, veni răspunsul. Că, zău, vecină, dragă, nu ştiu cum de-l mai rabzi şi nu divorţezi. Dacă tot nu vă înţelegeţi...
        — Nu, nu, divorţul e imposibil. El e director, dragă, iar directori divorţaţi nu e voie să fie...
        — Fugi, tu, cu idei dintr-astea! Dar să umble cu altele e voie?
        — E adevărat, nu este, dar aia, Minodora, e şi profesoară, şi divorţată. Că profesoare divorţate e voie să fie, dar directori divorţaţi, nu...
        Şi nefericita soţie îşi lăsă moale capul pe pernă, închizînd ochii şi de data aceasta. Ştia că la spital o va aştepta o îngrijire de excepţie, că medicul-şef personal va veghea asupra sănătăţii ei pe parcursul şederii acolo. Fiindcă tovarăşul director, soţul ei, telefonase deja colegului său întru funcţie de la spital, rugîndu-l să aibă grijă de nevastă-sa care a suferit unele leziuni, în timp ce cobora scările blocului. Afară fiind şi polei...

(Perpetuum comic ’86, pag. 86)


, , ,

Domnule colonel

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

cîţi vor trăi? cîţi vor trăi? soldaţii
lunecînd la paradă printre baionete
ca apa de ploaie pe un jgheab
sau din robinete
cîţi vor muri? cîţi vor muri?
desigur cei care
nu vor mai răspunde seara la numărătoare
nu se vor mai interesa de ciorba de a doua zi
vor muri
cîţi soldaţi au murit eroic astăzi?
întrebă colonelul din beci
cu un picior călare peste celălalt
colonelul călare, deci,
vă ordon să raportaţi procentul planificat
mai puţin nici-o zecime de soldat
s-a-nţeles?.... ţeles, ...les
domnule colonel
vă raportez, un şrapnel
se-ndreaptă spre el
ca să facă, ce să facă
acasă are nevastă, purcică şi vacă
părinţi mai bătrîni
ca livada bătrînă de pruni
şi multe datorii
şi copii?
să stea ordon
eroic şi drept
ca un baston
iar voi să trimiteţi de urgenţă scrisoare
pentru nevastă, pentru mă-sa-mare
de felicitare

(Perpetuum comic ’86, pag. 78)







, , , , , ,

De vorbă cu Amza Pellea

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
- Inedit -


        Cînd am purtat acest dialog cu actorul Amza Pellea, nici nu bănuiam că el va prinde viaţă în umbra vieţii celui intervievat. Prilejul întîlnirii, în acel iunie 1973, la Rîmnicu Vîlcea, cu marele „nea Mărin" a fost consemnat într-unul din carnetele subsemnatului. Răsfoindu-i filele am dat peste aceste replici. Considerînd util a le face publice, le încredinţez, după atîta vreme, tiparului.
        — Maestre, îmi permit să vă întreb, cum s-a născut „nea Mărin"?
        — Încă din liceu. Povesteam întîmplări reale trăite de mine sau de alţii, cu o deosebită influenţă asupra celor ce mă ascultau. Făceau mare haz. Mai spune una, ziceau ei. Şi mai spuneam una. Prima dată „nea Mărin" a păşit pe scenă acum vreo doi ani.
        — Cît este „nea Mărin" şi cît este Amza Pellea în ce interpretaţi?
        — Este greu de făcut o demarcaţie. Foarte multe lucruri le pun în gura lui „nea Mărin" pentru că au mai mare priză. Vreau să-l fac pe acest personaj un fel de rezoneur al opiniei publice.
        — Ce credeţi despre posibilitatea valorificării limbii populare din alte zone?


        — Sper că din acest punct de vedere l-am cam neglijat pe „nea Mărin", fiind foarte ocupat cu textul, pînă cînd voi reuşi să-i dau drumul aşa cum trebuie. Limba noastră populară este foarte bogată şi eu acord o importanţă covîrşitoare nuanţelor. Întîmplările mele au ca personaje — şi de aici limbajul specific — şi loc de desfăşurare zona Olteniei şi Munteniei. Negreşit că punerea în valoare a limbii populare din orice altă zonă folclorico-geografică a ţării — prin interpretare — este un act cultural. Sigur, textul necesită anumite şlefuiri. Conţinutul cărţii mele, care cuprinde monologuri spuse la emisiunile de varietăţi ale Televiziunii, a suferit multe metamorfoze pînă la forma în care a apărut.


        — Apariţia acestei cărţi vă aşează în rîndul creatorilor literari. Aveţi vreun orgoliu vizavi de această nouă ipostaza a dvs?
        — Să fiu sincer am mai scris un scenariu de film în colaborare cu Vintilă Corbul şi Teodor Burada. Aşa că...
        — Proiecte?
        — O mare răspundere faţă de teatrul comun. Este vorba de un lucru mai complex, de ceea ce poate să facă împreună un colectiv de teatru cu tradiţie. Probabil următorii ani vor purta pecetea acestor confruntări. În ceea ce mă priveşte vreau să-mi veghez profesiunea pe care-o iubesc cel mai tare. Probabil că voi fi nevoit să renunţ pentru un timp la teatru în favoarea filmului. Timpul zboară repede aşa încît nu mai ştiu cum să acord prioritatea: teatrului, filmului, televiziunii, radio-ului, scrisului, şi... în ultimul rînd, mie, omului Amza Pellea.


        Iată care-i programul meu în imediata apropiere: turneu cu „Naţionalul” prin ţară, două săptămîni, cu „Interesul general", apoi în R.D.G. pentru un film, turneu pe litoral cu Teatrul de comedie, apoi în U.R.S.S. cu aceeaşi echipă germană de filmat, după aceea cu o delegaţie cinematografică în Coreea. Un nou rol în film, altul în teatru, iar noaptea să mă mai gîndesc şi la „nea Mărin".
        Acesta era Amza Pellea, actorul foarte solicitat, omul foarte neobosit. Pînă într-o zi...

Dialog consemnat de GEORGE SCHINTEIE

(Perpetuum comic ’86, pag. 16)






, , , ,

Obiecte pierdute

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

Ghişeul obiectelor pierdute.
— Ce-aţi mai găsit în lunile trecute?
— Ne-am depăşit şi noi, fireşte, planul,
am fost prezenţi şi-acum ca-n alte dăţi
în toate „micile publicităţi",
a fost găsit în tren din nou curcanul,
toaleta de mireasă, un covor,
televizor alb-negru şi color,
să nu mai pomenim de ecusoane,
de pălării, speranţe şi paltoane.
Umbrela, cea mai consecvent pierdută,
cunoaşte-un ritm ce creşte permanent:
ni s-au adus cu 70%
mai multe ca în anul precedent.
Şi-aş vrea să vă prezint în încheiere
şi cîteva modeste premiere:
de la un circ ne-a parvenit o zebră,
dintr-o căruţă un lingou de aur;
aceasta de pe raft e o vertebră
a unui neglijent tiranozaur;
acesta e un satelit din lotul
celor ce-au fost abandonaţi cîndva;
această fată s-a pierdut cu totul
cînd tocmai trebuia să spună „da"...
— Iertaţi-mă, vă rog, că vă-ntrerup.
Se poate pierde, văd, tot ce există;
mai e ceva ce n-aţi trecut pe listă?
— Nu s-a pierdut încă nărav de lup.

(Perpetuum comic ’85, pag. 64)





, , ,

Nemulţumesc lampadarul

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
în ochii tăi
duc o viaţă sedentară,
nu tu alergări,
nu tu suta de metri plat sau extraplat,
nu tu poezia ghinioanelor zilnice;
aceeaşi mobilă a surîsului
în oglinzi,
matinalul ceai florentin
în ton cu sufrageria veche,
sîngele gîlgîind în vene egal
cu o tensiune evident controlată;

în ochii tăi
duc o viaţă sedentară
cu predispoziţii de obezitate
mă îngraş, mă îngraş văzînd cu ochii altuia
pun pe mine
din ce în ce mai puţine întîmplări spectaculoase
şi din ce în ce mai mult conformism

numai din cînd în cînd, inexplicabil,
mugurii ochilor mei sparg tavanele
ca un lămîi de apartament
ce nemulţumeşte lampadarul şi apoi
cerul acestui noiembrie ursuz

(Perpetuum comic ’85, pag. 60)







, , , , , , ,

Reporter de război

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        ION CÎRJE, inveterat publicist pe teme externe, poate cel mai strălucit, n-am ezita noi să afirmăm, autorul unei cărţi alegorice şi vizionare unice despre destinele lumii contemporane, pe care noi am numit-o nu printr-o simplă figură de stil „Planeta soarelui", ne oferă în paginile de faţă întîmplările revolute ale unui reporter la mult cunoscutul război troian. Lectura îl va convinge pe perspicacele cititor că Troia nu e decît un simbol pe care, din păcate, îl recunoaştem în multe întîmplări de acest gen ale lumii contemporane. Cu atît mai bine pentru merituosul autor. La alegoriile sale trebuie să luăm aminte, chiar dacă le citim într-o abreviere plină de semnificaţii contemporane. (N.S.)

La Troia

        — Manuscris apocrif de acum 3175 de ani, în primă traducere modernă —

        Sisiful Demonis mă alesese tocmai pe mine, Zetsarios, pentru războiul troian, care abia începuse. Credea în izbînda aheilor ca în zeul Hefaistos şi siguranţa lui devenise de stîncă după ce regele regilor îşi jertfise fiica, pe Ifigenia, la Aulida. Lucram ca vestitor de rînd la Tablele zeilor, lespezi de lut zgîriate cu stilul şi care înştiinţau muritorii de tot ce se petrecea în lume, de la Efes pînă la Siracuza şi din Egipt pînă la Tesalia. Veştile le adunam noi înşine, de la marinari şi neguţători mai ales, dar, la nevoie, îi descoseam şi pe corsari. Sisiful Demonis închipuise şi porumbeii călători, cărora le atîrna la picioare mici plăcuţe de lemn, ducînd şi aducînd veştile cele mai proaspete. Tabla noastră se chema „Icarida" şi închegam din zece plăci subţiri de argilă, pe care le împrăştiam prin cetăţeni şi porturi la fiecare început de anotimp. Apărea în cetatea Libria, din Ciclade, ocrotită de marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, cel mai vrednic dintre zei.


         „Icarida" mergea destul de bine, mai ales în insulele vecine, precum Paros, lăcaşul marmurei de mătase, cea mai căutată peste mări şi ţări. La Paros venise pînă şi Apollo, să-şi tocmească marmura pentru statuia din Delfi. Veneau acolo mulţime de stăpîni, sculptori, pictori şi neguţători, care deveneau clienţi statornici ai „Icaridei". Munceam acolo şapte vestitori şi tot atîţia scribi, printre care şi Verzalis, luntraş fenician răpit de piraţi şi vîndut la Libria pe un butoi cu ceară de albine. Stăpînul nostru îşi zisese sisif, cinste pe care ne-o lămurise el însuşi, spunînd că fiecare alcătuire a tablelor zeilor ar fi ca o stîncă de urcat pe culme, care alunecă înapoi după fiecare apariţie, trebuind ridicată mereu pe panta abruptă ca vîrfurile Olimpului.

        Cu ajutorul lui Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, lucrurile mergeau strună, pînă cînd pe insula Tavernas, din apropiere, un duşman al sisifului a început să alcătuiască propriile tablete, zise „Sibilia" şi lucrate pe lemn lustruit ca oglinda. Demonis găsise pentru stăpînul „Sibiliei" un cuvînt pe măsură — „centaurul" —, fiindcă acesta alerga repede şi neobosit ca un cal, dar nu ştia să scrie, ci doar să poruncească. „Sibilia" stîrnea furie şi indignare, dar avea clienţi cu nemiluita. Vestitorii „centaurului" scriseseră în ultimul lor mănunchi că treisprezece piraţi din Frigia furaseră din Egipt piramida lui Keops, pe care o îmbarcaseră la puntea corăbiei lor şi o aduseseră la Delos, unde o vînduseră pe o sută de boi, trei turme de capre şi o amforă de argint din Samotrace. Au dat năvală puzderii de danai, de corăbieri şi neguţători, ba veniseră şi plugari din Argolida şi sclavi din Lacoma să pipăie templul faraonic. Sfîşiat de spaimă, „centaurul" a vrut să fugă la barbarii de pe Nil, dar Ares, protectorul „Sibiliei", l-a scos basma curată, învăţîndu-l să dea de veste că piraţii măcinaseră piramida, împrăştiind pe plajele din Delos, unde pot fi căutate oseminte de faraon şi de supuşi egipteni. Clienţii n-au crezut gogomănia „centaurului", dar pescuitorii prin nisipul de Delos au devenit renumiţi, iar sisiful însuşi ţinea ascunsă sub cheie o arşică albă, culeasă de pe plajă, despre care spune că ar fi fost vertebra unei preotese a zeiţei Isis, zidită în piramidă odată cu faraonul.


        — Trebuie să-i venim de hac „centaurului", îmi spusese sisiful în seara ultimei zile de vară, chiar în toiul pregătirilor pentru cuvenitele serbări dionisiace. Eşti cel mai tînăr, întîmplările ţin cam mult. Te duci la Troia, băiete, neapărat pînă la Troia, de unde-mi vii cu văzute şi auzite pentru o zicere veşnică* întru faima „Icaridei" şi jalea „centaurului". Ţi-l dau pe Verzalis, atît de ager la minte şi la vorbă, care cuvîntă în limbile barbare, pe unde a umblat. Izbîndiţi? El va căpăta libertatea, tu o călătorie pe Nil. Asta-i tot, la drum!
        După miile de amănunte puse în orînduială, am purces la oracolul din Libria, unde, după ce a cercetat ficaţii gîştelor sacrificate, prorocul ne-a prezis vreme îndoielnică, sudoare pe şira spinării şi izbituri în obraji, dar n-am dat înapoi.

* în sensul de „serial" (n. trad.)


Neguţători de arme la Kholfos

        Încropisem socotelile cerute de împrejurare, aşteptîndu-ne la toate caznele lui Hercule, dar cele mai multe au dat greş, fiindu-ne potrivnici stăpînii mării şi ai furtunilor.
        În drum spre insula Skutos, nu departe de Sparade, ne-au ferecat în lanţuri piraţii thunarzi, dar o furtună de spaimă, ridicînd marea pe ceruri şi îngropînd stelele sub tronul lui Poseidon, ne-a aruncat de-a valma pe-un ţărm. Cînd bunul Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, ocrotitorul cetăţii Libria, ne-a redat suflarea, rămăseserăm singuri şi aproape schilozi pe-o stîncă părăsită, de unde am fost luaţi de o corabie cretană ce plutea spre Tanagra şi Eubeea. Cărăuşii noştri de ispravă, marinari din Cnosos, ne-au descătuşat şi primenit, umplîndu-ne şi desaga de cînepă cu merinde proaspete. Ne-au coborît pe Dafnis, zicînd să fi aşteptat acolo corăbiile spre Lemnos. Cretanii păreau a şti că, dincolo de coama de aramă a pădurii de tufani, se întindea Cămara Nimfelor, o vale cu lanuri de orz şi livezi de măslin, cu fîntîni la răspîntii şi hanuri curate, fără ploşniţe. Dar am găsit Cămara Nimfelor prefăcută în tăciune, aflînd mai tîrziu că piraţii dăduseră foc aşezării şi luaseră în sclavie toată suflarea din Dafnis. Satul, spusese Verzalis, arăta ca un cimitir abia deschis.
        Şi numai în asemenea nenorocite întîmplări ne-a petrecut temutul Poseidon, vreme după vreme, pînă cînd marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, ne-a scos la pescarii Antigon şi Olivos, cărora le rămînem recunoscători ca bunului şi veşnicului Parnas.


        Insula lor, Irina, se afla pe calea cea umblată de toţi corăbierii între Rodos şi Lemnos, aceasta din urmă înfiptă de Zeus chiar la poarta cetăţii barbare Troia. Antigona gîndea că puteam porni într-o zi sau două, neapărat dimineaţa, cînd vasele din Rodos se opresc la Irina pentru provizii de peşte la frigare, apă proasătă ca roua şi carafe brumate de nectarul zeilor. Cu o talpă de cositor şi piepteni de obsidiană, ia nevoie şi pentru o pereche de cercei din argint ori chihlimbar, puteam călători pînă hăt departe, pe coasta Locridei, darămite pînă la Lemnos. Bine ar fi, mai socoteau pescarii din Irina, să ne dăm drept neguţători de sclavi sau de arme, iară nu vestitori, îndeletnicire care trezeşte mari bănuieli, dacă nu porniri de răfuială. Taina neguţătorului aheu este să se vîre peste tot, să ceară mult şi să îngăduie puţin, să ţină la preţ şi la licoarea de toamnă, care suceşte pînă şi capul temuţilor polemarhi, comandanţi de oşti şi făurari de arme. Pescarii ne-au ajutat să ne croim veşminte de neguţători, să învăţăm jocurile de zaruri atît de răspîndite spre Lemnos şi ne-au împrospătat proviziile de merinde. Războiul troian îl ştiau din zvonurile mărinăreşti, dar vedeau că spre Lemnos curg corăbii cu avuţii şi daruri, întorcîndu-se cu sclavi şi pradă de luptă.
        — Nu sîntem danai, dar avem aceiaşi zei şi aceeaşi nemuritoare credinţă, mărturisi Antigon în ajunul plecării noastre. Troia e o cetate măruntă, cu oameni aşezaţi şi puţini. De ce o fi nevoie de nouă armate, comandate de nouă regi, cei mai puternici stăpîni ai centrului lumii, pentru a răpune o mînă de barbari?
        — A fost un jurămînt, Antigon, un legămînt mereu în faţa zeilor autotputernici...
        — Deocamdată, mă întrerupse pescarul, deocamdată ne pîrjolesc piraţii, căci au şi ei legămîntul lor! Oricum, prieteni, aici vorbim ca muritorii de rînd, cu mintea noastră cea simplă, dar aveţi grijă pe mare şi pe insula Lemnos, unde orice cuvînt e cîntărit ca aurul şi răsplătit cu punga sau cu lancea.
        Multe mulţumiri am adus pescarilor din Irina, binecuvîntîndu-i în numele marelui Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, protectorul cetăţii mele natale, Libria. N-au îngăduit nici o plată pentru neasemuitele lor strădanii, mărginindu-se să ia parte la jertfirea unui iepure de Citera în cinstea Nereidelor care le ocroteau valurile şi ţărmul de pescari.
        Ne-am îmbarcat a doua zi, aproape în zori, luînd corabia „Leda", sosită din Cipru, insula Afroditei, încărcată cu mărfuri scumpe şi tainice pentru insula Khoifos, plantată de Poseidon sub ceţurile dese şi lîngă valurile furioase dintre Skiros şi Lemnos. Am ajuns pe seară, într-un amurg cenuşiu, posac, şi am tras la hanul „Pegas", vestit prin curăţenie şi trăinicie, ridicat de meşteri fenicieni din lemn de cedru, cu podoabe din ceramică măslinie. Stăpînul hanului ne-a primit cu zîmbete şi plecăciuni, bănuind, după vestmintele noastre costisitoare şi după sclavii care ne cărau cufărul de corn, că eram graşi la pungă, bine încropiţi şi puşi pe trai de curte. Cînd tînărul hangiu, voinic ca un taur şi hrănit ca un proroc din Delfi, l-a ajutat pe Verzalis să-şi scoată gluga de in cu tivitură de mătase, sclavul fenician avu surîsul sisifului nostru din Libria.

Isprăvile polemarhului Toluenis

        N-am fi rămas pe insula Khoifos mai mult de o zi şi o noapte, de nu l-am fi întîlnit, printr-o rară întîmplare, pe marele polemarh Toluenis, coborîtor din neam regesc şi protejat al zeilor cu braţe de fier călite în apele Styxului, cum spunea el însuşi.
        Locuia pe Khoifos în palatul de Paros, pe un ţinut păzit cu străşnicie de efebi înarmaţi cu securi, săbii şi suliţi. Am ajuns în palat prin mijlocirea unui vecin de odaie la han, Plumbos, neguţător de arme de prin Frigia, însurat cu o femeie din Paros, insula învecinată cu Libria. Nedeya era subţire şi înaltă ca trestia de Nil, iar părul şi-l ţinea conci, prins cu ace de argint în formă de lăcustă. Avea ochii nereidelor şi braţele nimfelor, iar mişcările-i veneau parcă din versurile amăgitoare trecute prin poarta de fildeş, după cum cred tinerii din Libria, cetatea mea natală, ocrotită de Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor. Nedeya nu se vopsea nici cu ceruză, să fie mai albă, nici cu orcanet, să-i pară tîmplele mai roşii, iar ca podoabă purta o brăţară de chihlimbar şi un inel de ametist. Plumbos avea patima zarurilor, ca şi polemarhul din Khoifos, care mai aveau întrunite laolaltă setea de arme şi gustul pentru mişcările de zînă ale femeii din Păros, Nedeya. Cum învăţasem jocul cu zaruri la pescarii din Irina, devenisem nelipsit din odăile lui Plumbos, iar marele Hefaistos potrivea cuburile de lut întru cîştigul meu şi al fenicianului. Jucam cu trei zaruri, după obişnuinţa aheilor. Plumbos nimerea la mici, ba bătea şi de trei ori unu, adică „aruncarea cîinelui", care pierdea totul, în timp ce eu aveam de trei ori şase, adică „aruncarea Afroditei", care cîştiga bine.
        Zarurile ne-au aruncat repede la palatul lui Toluenis, o cetate din marmură şi bronz, înaltă cît un munte şi cu nişte deschizături în ziduri, pe care le vedeam pentru prima dată şi care se chemau „ferestre". Am petrecut nopţi lungi la Toluenis, iar ziua ne străduiam să-i străbatem ţinutul mai bine păzit decît Olimpul şi despre care voi povesti mai amănunţit în „Icarida".
        Cîştigase, într-o seară, Toluenis şi dovedi, spre deosebire de alte dăţi, oarecare mărinimie, poate şi fiindcă se afla de faţă arhontele insulei Khoifos, bătrînul Clarimenida. Porunci să se aducă în încăpereă mare, cu „fereastră", carne de ţap tînăr fiartă în mirodenii, brînză de capră şi legume proaspete, fructe abia culese şi patru carafe de vin din Corint. Era potrivit de statură, mai degrabă scund, dar rotunjit ca un trunchi de gorun, cu braţele scurte şi palmele late şi lungi ca o lopată de luntraş. Avea fruntea îngustă, mereu încreţită, buzele subţiri şi neastîmpărate, iar ochii atît de înceţoşaţi şi de ascunsi, de parcă îi întorsese pe dos.
        — Cinstite feţe, zise deodată, apăsînd pe fiecare cuvînt. Regii regilor s-au avîntat la Troia, mînaţi de zei, să pedepsească trufia barbară şi să prefacă-n cenuşă zidurile ei blestemate. Dar barbarii, cuprinşi de spaimă, nu se dau bătuţi şi, iată, pier în acest război sacru tinerii danai, căpetenii de fală şi urmaşi ai zeilor, sîngele lor neputînd să-i răscumpere întreaga gloată barbară.
        Fusese, spunea Toluenis, chemat de zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares din Khoifos, unde primise porunca să strîngă vietăţile cerului şi pămîntului, apelor şi pădurilor ca să nu mai piară danaii la Troia, să-i scape cu viaţă pe cîţi mai mulţi ahei şi cît mai repede.
        — Cam ce credeţi, mărite feţe, că au poruncit zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares?
        — Să ne întoarcem acasă, răspunse blînd arhontele, să încheiem pace, dar să le închidem ieşirea la mare, ca să-i sufocăm...
        Un tunet de rîs acoperi ultimele vorbe ale căpeteniei din Khoifos. După ce-şi stăpîni răspunsul, polemarhul, care rîsese singur, rosti cuvintele grele:
        — Eşti prea bătrîn, slăvite arhonte, ca să mai simţi clocotul sîngelui şi vraja armelor în bătălie.
        Arhontele amuţi, uluit de îndrăzneala polemarhului şi, ca să curme tăcerea, intră în vorbă Plumbos:
        — Am pe drum, mărite Toluenis, şapte corăbii cu scuturi de bronz, înalte cît suliţa, cu platoşe de crocodil şi ghete cu solzi de piatră, de nu pătrunde nici gîndul, darmite săgeata troiană. Am şi măşti din piele de şopîrlă...
        — S-au scumpit din cale-afară, mărite Plumbos. Un scut de efeb preţuia trei capete de bou, dar a ajuns la nouă capete de bou. Un car era 15 capete de vită şi acum îmi ceri 33. De va mai ţine bătălia, vom vinde templele sacre ca să facem rost de arcuri, securi şi praştii. Zeii ne vor spurca sîngele şi ne vor da la cîini.
        — Aşadar, ce ţi-au poruncit zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares din Khoifos?
        Ca să curgă sînge în vinele ahee trebuie să îngheţe în vinele troiene, încă din astă toamnă, dacă ne ajută nemuritorii zei.
        — Dar cum, polemarhe?
        — Începînd de mîine, puteţi străbate grotele din Khoifos, zise „kyronime", şi cîmpiile de încercare şi fală, zise „sakinagas". Dar luaţi aminte: limba care va spune ce nu-i de zis va rămîne la Khoifos cu gură cu tot.
        Trec, acum, peste multe lucruri demne de luat în seamă şi păstrate în minte, dar mă simt nerăbdător să scriu despre marile isprăvi ale polemarhului Toluenis şi ale oştirii sale de slujitori, pe cît de îndemînatici, pe atît de supuşi.
         „Kyronima de 1" se află între două mlaştini şi avea gura acoperită cu stufăriş. Am pătruns pe brînci, însoţiţi de şapte efebi înarmaţi pînă-n dinţi. Un şanţ adînc, umed şi întunecat ne era călăuză şi înaintam sprijiniţi unii de alţii, toţi trei adică Verzalis, Plumos şi cu mine, Arhontele şi Nedeya renunţaseră cu spaimă la plimbarea prin grote. După vreo cincizeci de picioare, am ajuns la un prag de stîncă sub care se deschidea o groapă de balaur. Am dat în prag peste vraciul Cobrides, care ne-a lămurit ce se petrecea în fundul grotei.
        Pregătiseră vracii un amestec de cucută, venin de viperă şi praf de plumb, fierte în laptele plantei numită friptos, totul dînd o nemaipomenită otravă. Ajunseseră s-o dea unui şobolan de galeră, care o sorbea ca pe apă, fără să simtă nimic rău, dar era de ajuns ca şobolanul să muşte un cîine, pentru ca acesta să cadă ca trăsnit. Am zărit pe fundul gropii doi şobolani fugărind un ogar. Ne-am întors la şanţul ce ne conducea afară, cînd din pragul grotei îl auzirăm pe Cobrides:
        — Cu o sută, vom izbîndi. Se vor strecura prin toate găurile din zidurile troiene, se vor năpusti asupra barbarilor şi...
        Restul cuvintelor l-am pierdut, iuţind pasul prin şanţul adînc, umed şi întunecat.
        — Dar dacă, întrebă Verzalis, fiarele otrăvitoare, neghioabe cum sînt, se vor arunca peste aheii noştri?
        Plumbos avu o tresărire, ca apucat de friguri, dar am mers mai departe, prin alt şanţ, spre „Kyronima de 2". Magii căutau aici o băutură vrăjită, din frunze de ferigă şi rădăcini de nytrat, fierte cu balegă de asin. Împrăştiată pe ascuns în rîul Simois, din cîmpia troiană, licoarea vrăjită i-ar fi prefăcut în măgari pe toţi barbarii, care ar fi devenit animale de povară pentru stăpînii de sclavi şi de pămînturi.
        O scobitură în piatră ducea ia „Kyronima de 3", unde Plumbos nu a mai avut puterea să vadă şi să audă. Slujitorii lui Toluenis încercau în marea grotă uscată, înaltă şi luminată cu torţe, aşa numitul zbor de gorgone, un plan demn de zeii atotputernici, pe cît de îndrăzneţ, pe atît de primejdios. Discipoli ai marelui Dedal fuseseră aduşi ia Khoifos să găsească cleiul fără seamăn menit să lipească de umerii arcaşilor aripi din lemn de cedru sau din piele de porc întinsă pe tulpini de corn. Supuşii polemarhului mai căutau un şiretlic. Ei se dădeau de ceasul morţii să vîre în ouă de gîscă un fel de catran, la lovirea de piatră, să se aprindă şi să dezvăluie vîlvătăi mistuitoare. Arcaşii înaripaţi ar fi putut arunca fie săgeţi muiate în otravă, fie, şi mai bine, ouă de gîscă meşteşugit cătrănite, care să-i facă scrum pe troieni înainte de asfinţitul soarelui. Stăpînul „Kyronimei de 3" spunea că zborul de gorgone putea fi încercat la Troia înainte de recoltarea măslinilor, dacă ar mai fi primit o danie de cinci sute de mii de capete de bou.
        La lumina, totuşi cam slabă, a torţelor am putut urmări, cu suflarea tăiată, zborul de gorgone ai unui arcaş. Înălţat pe un zid de lut, şi-a potrivit aripile de piele de porc întinsă pe ramuri de corn, s-a aruncat în zbor spre zidul de lut din partea cealaltă, aflat cam la treizeci de picioare, dar, după un fîlfîit falnic şi larg, s-a prăbuşit în groapa cu nisip din fundul grotei. Altul a încercat cu aripi de lemn, dar tot fără folos, în timp ce al treilea a putut ajunge aproape de ţintă, dar unde a căzut nu mai era groapa cu nisip, aşa încît nu mai ştim urmarea. La atelierul de ouă cătrănite am privit prin uşă. În apropiere era un tînăr care înţepa oul cu un ac subţire, apoi, în acelaşi punct, cu un ac mai gros şi, tot aşa, pînă cînd putea sorbi o parte din albuş, în locul căruia vîra amestecul de catran. Lucrarea era primejdioasă, întrucît oul se putea sparge din senin, mutilînd meşteşugarul. De aceea, în atelierul acela nu erau folosiţi decît sclavi.


Cerberi, centauri şi minotauri

        Uluit, chinuit de îndoieli, dar cu ochii obosiţi de atîtea văzute, l-am luat de mînă pe Verzalis, cu gîndul de a ne întoarce la hanul „Pegas", să facem o baie fierbinte şi să ne aruncăm în aşternuturile proaspete. Dar marele suspus al polemarhului ne atrase atenţia că nu văzusem „Kyronima de 4", cea mai nouă şi mai grozavă încercare de stăpînire a barbarilor troieni.
        Am primit şi am pătruns în altă peşteră, parcă mai adîncă şi mai întunecată decît toate. Auzeam nişte urlete de fiară şi nu m-am putut opri să-l întreb pe marele supus, Furuncis, dacă primejdia nu era prea mare. Ne-a încredinţat că nu putea fi vorba de nici o primejdie, deocamdată.
        — Primejdia va fi pentru troieni, zise el, arătînd spre o haită de monştri cu mai multe capete. Aveau mai multe capete ori ni se părea numai, era anevoios să ne dăm seama, din pricina întunecimii din grotă şi a groazei pe care urletele de iad ale cîinilor mi-o strecuraseră în oase. Erau legaţi în lanţuri, se smuceau ca apucaţii şi se muşcau sălbatic între ei, amestecîndu-şi capetele într-o învălmăşeală uimitoare. Gîturile păreau lungi şi subţiri, ca de lebădă, dar capetele erau mari, gurile pînă la urechi şi colţii ca piroanele. Juram că sînt turbaţi şi îndoiala mi-o risipi marele supus de la „Kyronima de 4":
        — Născocirea ne-a venit de la cerberi şi, prin strădanii după strădanii, am doborît cinci fiare cu cîte două sau trei capete fiecare, adică prin el însuşi. Stăpînii porunciră să facem cerberi cu cîte zece sau douăsprezece capete fiecare, putînd deci un singur cîine să muşte cu turbare cît zece sau doisprezece şi fiind în stare să-şi strecoare capul prin spărturile din zid ori să le prăvale peste ziduri oricît de ridicate. Puşi în care de luptă, noii cerberi, cerberii noştri cu capetele prin ele însele, pot dobîndi îzbînda băgînd spaima în barbari şi turbîndu-i prin muşcături sau bale.
        Marele supus vorbea singur, ca un oracol.
        — Cerberii noştri, noii cerberi, pot fi adăpostiţi nu neapărat sub zidurile cetăţilor barbare, ci la oarecare distanţă, păziţi de cîţiva efebi destoinici. Odată porniţi, nu mai pot fi opriţi nici de zei şi sînt în stare să ucidă şi răpuşi de secure.
        — Dar dacă, întrebai, precum Verzalis rîndul trecut, fiarele, neghioabe cum sînt, se aruncă turbate asupra noastră?
        Marele supus rîse de întrebare şi, bătîndu-mă pe umeri, răspunse scurt:
        — Născocirea e fără greş, fiind pecetluită de zei.
        — Numai de n-ar muşca şi zeii, şopti Verzalis, dar, spre norocul nostru, doar eu îl auzisem.
        La „sakinagas" n-am mai ajuns. Ne-a spus arhontele, mai tîrziu, că polemarhul ar fi adunat acolo hoarde de centauri şi minotauri, lăsîndu-i să crape de foame spre a-i obişnui cu pornirile cele mai sălbatice şi a-i arunca, la nevoie, împotriva barbarilor.
        La han ne aştepta Plumbos, cam morocănos. Verzalis era stacojiu.
        — Aveţi, cumva, veşti de la Troia?
        Plumbos răspunse în doi peri:
        — Corăbierii spun că zeii nu au aruncat sorţii de izbîndă. Troienii sînt pe ducă, totuşi. Regii regilor se luptă cu vitejie să toarne odată în vinele noastre sîngele barbar.
        — Ce tot spui, mărite neguţător, despre barbari? Tu însuţi eşti barbar, slăvite frigian, cum şi eu sînt barbar, fiind tocmai din Sidonul Feniciei. Sînt în slujba aheilor şi cunosc aheii şi ei n-au nevoie de sînge barbar, aşa cum barbarii nu au nevoie de sîngele danailor.
        Plumbos nu înţelegea o iotă, bolborosea vorbe fără şir, dar Verzalis nu terminase:
        — Am străbătut, mărite Plumbos, în lung şi în lat Marea cea mare şi am trecut dincolo de Coloanele lui Hercule, ca vîslaş pe corăbiile din Sidon. Ţinînd aproape de ţărm, ziua, tălmăcind rostul stelelor, noaptea, am ajuns pînă la capătul lumii, zărind pretutindeni muritori pe maluri. Gîndesc că „kyronimele" n-ar ajunge pentru atîta suflare de barbari.
        — Tu, aheu, vorbeşti nelegiuit despre "kyronimele" din Khoifos.
        — Khoifos nu-i aheu, mărite Plumbos. De-ar şti, aheii ar da foc „kyronimelor".
        Verzalis se înfuriase, îi dădeam dreptate, i-am şi spus lui Plumbos că noi sîntem neguţători cinstiţi şi nu culegători de monştri, dar frigianul pricepuse totul anapoda.


        A doua zi, în zori, un copilandru veni la noi cu trei porumbei de la sisif. Nu a putut spune cum ajunseseră tocmai la el, dar porumbeii erau sigur de la Demonis, sisiful „Icaridei" din Libria, cetatea mea natală ocrotită de Hefaistos, stăpînul focului şi al meseriilor. Am scris pe plăcuţe, în nici treizeci de semne silabice, despre prăpădul ticluit de polemarh pe insula Khoifos. Am zgîriat aceleaşi cuvinte pe fiecare tăbliţă, gîndind că, din trei, măcar una va ajunge pe mîna sisifului din Libria.
        La prînz, eram puşi în lanţuri, eu şi Verzalis, cufărul făcut zob de efebi, iar, seara, polemarhul Toluenis ne-a vîndut frigianului pe o sută de capete de bou.
        — O necatombă , mărite Plumbos, zise polemarhul din Khoifos, rostind un cuvînt necunoscut, deşi aheu, dar venit, pesemne, de la barbari. O hecatombă!
        Am lucrat în Frigia mai bine de nouă ani, ca sclavi în mina de cupru a lui Plumbos. Munceam zi şi noapte, în lanţuri, departe de orice semen, ca nişte vite de povară. La moartea frigianului, Nedeya a îngăduit să ne răscumpărăm, pe cheltuiala „Icaridei" din Libria, despre care nu mai ştiam nimic. Am pornit din nou spre Troia, de data aceasta pe uscat trecînd prin întîmplări nenorocite, uitaţi de Hefaistos, dar şi de polemarhul din Khoifos. După întortocheate isprăvi şi încercări, am ajuns la Troia!
        Mîndra cetate barbară se prăbuşise. Zidurile ei nu se răciseră, ruinele mai respirau încă, dar răsuflarea cetăţii lui Priam era pe sfîrşite.
        — Un cimitir abia deschis, şopti Verzalis, cum spusese şi la moartea statului aheu Dafnis, Cămara Nimfelor.
        — O hecatombă, zise careva, de sub ruine ori de pe singurul zid rămas drept, care căzu şi el în genunchi, prăbuşindu-se apoi peste trupul cetăţii.
        Vocea fusese aievea. Dintr-o crăpătură a colţului de stfncă se iviră trei corăbieri, dintre care unul fusese pe Khoifos. Ne spusese în grabă că auzise nişte poveşti de la pescarii din larg. Vestea despre Khoifos pornise de prin Ciclade, parcă din Libria, o coajă de nucă de pe lîngă Paros, şi slujitorii marelui Prometeu şi ai bunului Asclepios, fidelii nemuritorilor Hefaistos şi Artemis, mulţimi de pescari şi luntraşi, de fierari şi plugari au smuls din Khoifos „kyronimă" cu „kyronimă", au alungat centaurii şi minotaurii, lăsînd pămîntul aheu marmurei, plugului, barosului, literei.
        Porumbeii ajunseseră, prin urmare, la sisiful din Libria, cetatea mea natală ocrotită de marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, cel mai vrednic dintre zei.
        Dar de ce zisese corăbierul „hecatombă" mîndrei cetăţi prăbuşite-n ruine? Îl descoase Verzalis pe îndelete, aşa încît putui să aflu rostul că „muritorii pot strîmba amarnic rostul cuvintelor, dar rostul strîmbat al hecatombei trebuia fătat mort."
        Venise vremea să ne întoarcem, Verzalis şi cu mine, Zetsarios, în Libria natală.

(Perpetuum comic ’83, pag. 243)


Persoane interesate