Ascuns după o draperie, într-un fel de remiză a restaurantului „Capitol", Mitică Ionică, şeful cooperativei „Avînt nou reparatori", un individ bucălat şi spîn, veşnic cu lacrimi în ochii spălăciţi, fără să se formalizeze — în jurul lui se înălţa, prăfuite, stive de mobilier propus pentru casare — înfulecă a treia friptură, garnisită cu... mititei şi udată din belşug cu „Sîmbureşti". „Adă şi nişte clătitei", bolboroseşte el, cu grăsimea scurgîndu-i-se pe bărbia şi aşa unsuroasă, privind disperat la bucata de carne care se micşorează cu o viteză uluitoare.
De fapt, nimeni nu-i mai spune Mitică sau Ionică, asta se întîmpla pe vremea cînd era subaltern şi nu se remarca prin mai nimic pentru că nici nu făcea nimic. În spiritul respectării adevărului trebuie arătat că, totuşi, producea o ţuică foarte apreciată, din corcoduşe, era util la înmormîntări, unde, datorită lacrimilor, care, indiferent de anotimp, îi curg rîu, îl proţăpeau în faţă cu un prosop prins de guler şi cu portretul defunctului în braţe, decorativ şi impresionant, iar în timpul programului se ocupa de cumpărături — chibrituri, ziare, lenjerie de corp, tacîmuri, şerveţele, ciorapi, langoşi, detergenţi, pîine caldă, Carpaţi fără filtru, de Sfîntu Gheorghe, baterii de ceas, borcane, timbre, vată de zahăr etc. — într-o acerbă, dar profitabilă pentru colectiv, dispută cu Salomeea, femeia de serviciu. Altfel, îi plăcea să stea prin cooperativă şi să bea cafele, bătîndu-şi propriile recorduri în materie cu un entuziasm de nestăvilit. Acum, i se spune Hotelle Onette-Protocol, nume cîştigat pe merit, prin eforturi de care puţini s-ar dovedi capabili.
Totul a început într-o după-amiază în care cooperatorii, mai puţin Ionică Mitică, se aflau pe teren, cînd însăşi tovarăşa Tătoiu, soţia tovarăşului Tătoiu, de la „Cooperaţia cooperativelor unite" a sunat disperată la „Avînt nou reparatori". I se stricase mixerul şi seara avea musafiri. Inspirat şi leneş, Mitică Ionică, conştient de puterea tovulul Tătoiu, a luat mixerul unui „amărăştean", care mai putea fi dus cu preşul, gata reparat, şi s-a prezentat cu el la nefericita gospodină. Acolo, a doua oară inspirat, dar şi harnic, a trecut la acţiune: frecat icre şi maioneză, aspirat covor sufragerie, lustruit veselă, mutat mese şi scaune, curăţat hrean, tras vin, cărat sifoane, măturat terasă ş.a.m.d. ceea ce l-a determinat şi pe Tătoiu să-şi arate „puterea" numindu-l în postul, aflat vacant, de şef al cooperativei „Avînt nou reparatori", iar pe a sa soţie să-l însoare, operativ, cu o nepoată, zdruncinată după al doilea divorţ. Petrecerea aceea, la care a servit chiar tovarăşa Lica, de la bufetul central al „Cooperativei cooperativelor unite", îmbrăcată într-un costum de subretă, închiriat de la Teatrul Muzical, i-a trezit lui Mitică Ionică, acceptat doar la bucătărie, gustul pentru o „viaţă nouă". A plonjat în ea cu temeritate chiar din ziua cînd a fost instalat şef „lipindu-se” la singura acţiune cu rang de protocol programată în oraş, în saloanele hotelului „Palace", Balul frizerilor.
La început nu a prea fost băgat în seamă, aşa cum arăta, în costum negru, la două rînduri, cu sandale bej şi cămaşă kaki, părea un achizitor de păr, dar pe măsură ce tăvile cu preparate culinare şi paharele din faţa lui se goleau într-un ritm nemaipomenit personajul devenea tot mai cunoscut. „Ia şi Icre, nea’ Ionică!", „Şniţelul este formidabil!", „Ia că ai mai luat!", „Vin de buturugă, face bine...", „Merge şi ghiudemul!", îndemnurile frizerilor sunau ca o muzică divină. A fost prima şi ultima oară cînd a leşinat la un protocol. Din ziua următoare, singura dispoziţie dată de cînd a fost numit şef, „Nici o reparaţie în restaurante şi hoteluri fără participarea mea, de «oneteu» şi «iceseapeu» răspund personal!", a intrat în vigoare şi Ionică Mitică, sau invers, nu are importanţă, s-a lansat, cu aplomb şi ambiţie, într-o perseverentă acţiune de călire.
În timp ce harnicii subalterni verificau sau reparau, şeful băga în fizicul tot mai durduliu, curînd mai uşor putea fi sărit decît ocolit, cantităţi impresionante de mîncare şi băutură. Uneori, nu părăsea hotelul „Palace" cu zilele, între „protocoale" zăcea în cîte-o remiză sau, în cazuri fericite, în cîte-o cameră unde se repara ceva, pe la cooperativă trecea tot mai rar, de aceea porecla Hotelle (de la hotelurile pe care le iubea atît de mult), Onette (de la O.N.T., firma cu care se logodise pe viaţă), Protocol (de la unica şi marea sa pasiune) fusese primită firesc şi adoptată în întreaga urbe. Îi venea ca o mănuşă. Nu ierta nimic, pentru el orice manifestare, urmată de „oarece" mîncare şi băutură, prezenta aceeaşi importanţă, participa la toate, fără deosebire, revelionul ospătarilor, balul bacalaureaţilor, expoziţia „Nici o masă fără peşte", schimbul de experienţă „Preparate culinare din animale mici de blană", concursurile; profesionale, partea a doua, desigur, premierele, nici nu intra în sala de spectacole, aştepta în „obiectiv" (bufet, restaurant) mîngîind cu privirea bunătăţile ce urmau a fi puse la bătaie şi atunci cînd organizatorii manifestau mai puţină vigilenţă, „ciugulea" de ici, de colo, vernisajele, primirile, plecările, cînd pe agenda lui se ivea cîte un gol trecea şi pe la „starea civilă" unde ciocnea în cinstea „preafericiţilor miri" ţinînd şi cîte un modest toast, învăţase o groază, pentru toate împrejurările, pe dinafară. Adunările, mai mult sau mal puţin generale, pensionările, avansările, retrogradările, parastasele, lansările etc. etc. nu mai aveau greutate fără Ionică Mitică, în capul sau în coada mesei, depinde unde apuca să se fixeze. A trăit multe clipe fericite, la o paradă a modei a fost lăsat să tragă fermoarele manechinelor, la inaugurarea unei staţii de autobuz a ţinut tava cu foarfeca, a servit ca model la concursul de desene pe asfalt, la toate manifestările artei culinare este îmbrăcat în bucătar şi înarmat cu un polonic, datorită fizicului în permanentă expansiune nu are rival, a devenit campion şi recordmen judeţean la mîncat viteză: sarmale, clătite, găluşte, biscuiţi, hamsii, cîştigînd torturi, purcei, chiar şi o excursie la Olimpiada bucătarilor, de unde s-a întors, mai gras.
Acum, după ce a înghiţit şi ultima clătită, plescăie mulţumit, şi ocheşte un loc pe o masă de tablă, în grădină, unde se va întinde, pe partea dreaptă, are mare grijă, de ficat, cu haina sub cap, în chip de pernă. „Băieţică, mă trezeşti cînd apare delegaţia aia de apicultori, să-i primesc...".
(Perpetuum comic ’91, pag. 124)
De fapt, nimeni nu-i mai spune Mitică sau Ionică, asta se întîmpla pe vremea cînd era subaltern şi nu se remarca prin mai nimic pentru că nici nu făcea nimic. În spiritul respectării adevărului trebuie arătat că, totuşi, producea o ţuică foarte apreciată, din corcoduşe, era util la înmormîntări, unde, datorită lacrimilor, care, indiferent de anotimp, îi curg rîu, îl proţăpeau în faţă cu un prosop prins de guler şi cu portretul defunctului în braţe, decorativ şi impresionant, iar în timpul programului se ocupa de cumpărături — chibrituri, ziare, lenjerie de corp, tacîmuri, şerveţele, ciorapi, langoşi, detergenţi, pîine caldă, Carpaţi fără filtru, de Sfîntu Gheorghe, baterii de ceas, borcane, timbre, vată de zahăr etc. — într-o acerbă, dar profitabilă pentru colectiv, dispută cu Salomeea, femeia de serviciu. Altfel, îi plăcea să stea prin cooperativă şi să bea cafele, bătîndu-şi propriile recorduri în materie cu un entuziasm de nestăvilit. Acum, i se spune Hotelle Onette-Protocol, nume cîştigat pe merit, prin eforturi de care puţini s-ar dovedi capabili.
Totul a început într-o după-amiază în care cooperatorii, mai puţin Ionică Mitică, se aflau pe teren, cînd însăşi tovarăşa Tătoiu, soţia tovarăşului Tătoiu, de la „Cooperaţia cooperativelor unite" a sunat disperată la „Avînt nou reparatori". I se stricase mixerul şi seara avea musafiri. Inspirat şi leneş, Mitică Ionică, conştient de puterea tovulul Tătoiu, a luat mixerul unui „amărăştean", care mai putea fi dus cu preşul, gata reparat, şi s-a prezentat cu el la nefericita gospodină. Acolo, a doua oară inspirat, dar şi harnic, a trecut la acţiune: frecat icre şi maioneză, aspirat covor sufragerie, lustruit veselă, mutat mese şi scaune, curăţat hrean, tras vin, cărat sifoane, măturat terasă ş.a.m.d. ceea ce l-a determinat şi pe Tătoiu să-şi arate „puterea" numindu-l în postul, aflat vacant, de şef al cooperativei „Avînt nou reparatori", iar pe a sa soţie să-l însoare, operativ, cu o nepoată, zdruncinată după al doilea divorţ. Petrecerea aceea, la care a servit chiar tovarăşa Lica, de la bufetul central al „Cooperativei cooperativelor unite", îmbrăcată într-un costum de subretă, închiriat de la Teatrul Muzical, i-a trezit lui Mitică Ionică, acceptat doar la bucătărie, gustul pentru o „viaţă nouă". A plonjat în ea cu temeritate chiar din ziua cînd a fost instalat şef „lipindu-se” la singura acţiune cu rang de protocol programată în oraş, în saloanele hotelului „Palace", Balul frizerilor.
La început nu a prea fost băgat în seamă, aşa cum arăta, în costum negru, la două rînduri, cu sandale bej şi cămaşă kaki, părea un achizitor de păr, dar pe măsură ce tăvile cu preparate culinare şi paharele din faţa lui se goleau într-un ritm nemaipomenit personajul devenea tot mai cunoscut. „Ia şi Icre, nea’ Ionică!", „Şniţelul este formidabil!", „Ia că ai mai luat!", „Vin de buturugă, face bine...", „Merge şi ghiudemul!", îndemnurile frizerilor sunau ca o muzică divină. A fost prima şi ultima oară cînd a leşinat la un protocol. Din ziua următoare, singura dispoziţie dată de cînd a fost numit şef, „Nici o reparaţie în restaurante şi hoteluri fără participarea mea, de «oneteu» şi «iceseapeu» răspund personal!", a intrat în vigoare şi Ionică Mitică, sau invers, nu are importanţă, s-a lansat, cu aplomb şi ambiţie, într-o perseverentă acţiune de călire.
În timp ce harnicii subalterni verificau sau reparau, şeful băga în fizicul tot mai durduliu, curînd mai uşor putea fi sărit decît ocolit, cantităţi impresionante de mîncare şi băutură. Uneori, nu părăsea hotelul „Palace" cu zilele, între „protocoale" zăcea în cîte-o remiză sau, în cazuri fericite, în cîte-o cameră unde se repara ceva, pe la cooperativă trecea tot mai rar, de aceea porecla Hotelle (de la hotelurile pe care le iubea atît de mult), Onette (de la O.N.T., firma cu care se logodise pe viaţă), Protocol (de la unica şi marea sa pasiune) fusese primită firesc şi adoptată în întreaga urbe. Îi venea ca o mănuşă. Nu ierta nimic, pentru el orice manifestare, urmată de „oarece" mîncare şi băutură, prezenta aceeaşi importanţă, participa la toate, fără deosebire, revelionul ospătarilor, balul bacalaureaţilor, expoziţia „Nici o masă fără peşte", schimbul de experienţă „Preparate culinare din animale mici de blană", concursurile; profesionale, partea a doua, desigur, premierele, nici nu intra în sala de spectacole, aştepta în „obiectiv" (bufet, restaurant) mîngîind cu privirea bunătăţile ce urmau a fi puse la bătaie şi atunci cînd organizatorii manifestau mai puţină vigilenţă, „ciugulea" de ici, de colo, vernisajele, primirile, plecările, cînd pe agenda lui se ivea cîte un gol trecea şi pe la „starea civilă" unde ciocnea în cinstea „preafericiţilor miri" ţinînd şi cîte un modest toast, învăţase o groază, pentru toate împrejurările, pe dinafară. Adunările, mai mult sau mal puţin generale, pensionările, avansările, retrogradările, parastasele, lansările etc. etc. nu mai aveau greutate fără Ionică Mitică, în capul sau în coada mesei, depinde unde apuca să se fixeze. A trăit multe clipe fericite, la o paradă a modei a fost lăsat să tragă fermoarele manechinelor, la inaugurarea unei staţii de autobuz a ţinut tava cu foarfeca, a servit ca model la concursul de desene pe asfalt, la toate manifestările artei culinare este îmbrăcat în bucătar şi înarmat cu un polonic, datorită fizicului în permanentă expansiune nu are rival, a devenit campion şi recordmen judeţean la mîncat viteză: sarmale, clătite, găluşte, biscuiţi, hamsii, cîştigînd torturi, purcei, chiar şi o excursie la Olimpiada bucătarilor, de unde s-a întors, mai gras.
Acum, după ce a înghiţit şi ultima clătită, plescăie mulţumit, şi ocheşte un loc pe o masă de tablă, în grădină, unde se va întinde, pe partea dreaptă, are mare grijă, de ficat, cu haina sub cap, în chip de pernă. „Băieţică, mă trezeşti cînd apare delegaţia aia de apicultori, să-i primesc...".
(Perpetuum comic ’91, pag. 124)
