După cinşpe lecţii de groază, cînd, de fiece dată, curgeau apele pe mine ca dintr-o cişmea, şi-ncepusem să mîn maşina ca un pilot de curse (formula V), instructorul mă lăsase în pom. Şi se internase la „Babeş", pradă unui puseu de hipertensiune arterială, la care, mai mult ca sigur, contribuisem şi eu.
Şi rămăsesem pe mîinile mătuşă-mii, tanti Raliţa. Care, nerăbdătoare să-nveţe şi dînsa conducerea, mă-nsoţise permanent la lecţii. De i se înmuiaseră turismului amortizoarele, şi-acum rula cu toba de eşapament mai mult tîrînd-o pe asfalt. Motiv pentru care mă liniştise, asigurîndu-mă că-mi va face rost de-un nou instructor.
Trei mi-a găsit!
Despre primul mi-a spus, cu aplomb:
— Cu el am să iau şi eu lecţii de conducere...
— Însă în nici un caz pe maşina mea! am ţinut să precizez.
— Serios? Biiine! Păi, dacă-i aşa, află c-atunci mă-nscriu la „Trabant", şi nu la un pîrlit de „Fiat 600"...
— Nu ziceai că-i unicat, cînd mi-ai făcut rost de el, la mîna a treia?
— Era! Pînă nu te-ai urcat tu la volan!
— Aşaaaaa? Păi ştii ce se spune de „Trabant"? Cică, „nici cocoşul nu-i găină, nici „Trabant"-ul nu-i maşină!" E bine?
— Sigur că nu! Ce pricepe lumea la minunăţii dintr-ăstea? N-are radiator, lucrează numai în două bujii şi, la nevoie, merge şi cu gaz lampant... Uite, întreabă şi pe meşterul Coteaţă, aici de faţă. Ia zi-i, Alionte!
— Coană mare, eu zic, dar nu-mi mai spuneţi pe nume, că mă rîde mahalaua. Mai bine-i cum mă strigă colegii. Scurt şi cuprinzător. Gingisgang! Cel mai frumos şofer din istorie... Aşa cum mi-s şi eu!
— Şi cum e cu „Trabant"-ul, meştere Gingishan?
— Pardon, Gingisgang, vă rog! Cu gang... Ăla cu hanu’ era altu’... Şi-l chema Manuc! Şi, fiindcă-ntrebarăţi de maşinile de mai sus, păi să v-o spun pe-a bună, cinstit şi verde-n faţă. Nici una nu-i chiar automobil!
Şi-am plecat la poligon. La locul cu pricina, instructorul m-a solicitat:
— Ia să vedem cum staţi cu parcările în marşarier... De pilotat am să vă pilotez eu, privind în retrovizor!
Aşa că, „pilotat" de Gingisgang, am nimerit cu fundul „Bombiţei" în taluzul de protecţie al poligonului. Bine că era din pămînt tasat. Numai capota se strîmbase, pliindu-se peste fulia ventilatorului, pricină pentru care motorul refuza să se-nvîrtă. M-a lămurit Gingisgang:
— Oglida, adică oglinda, cum se spune la oraş, retrovizoru’ vroi să zic, e defect rău, şi-ncă rău de tot, de-am păţit ce-am păţităra. Prezintă distanţele cu mari abateri....
Motiv pentru care am renunţat la preţioasele servicii prestate de Alionte Coteaţă-Gingisgang. A urmat apoi Şarap. Alt instructor. Prenumele întreg Terente Mehmet Şarap, turc din Medgidia. Aflat la Bucureşti în concediu de boală. Avînd un picior în gips. Şi-asta numai din vina unui accident de circulaţie. Cînd sărise din cabina camionului, căzuse şi fusese felicitat de conducătorii bazei. Bucuroşi că scăpaseră de-o rablă de „Molotov", dar şi de dibaciul şofer. Nici cu mine n-a rezistat mai mult de două ore de instrucţie. Cum vedea vreun camion pe şosea, mereu simţea nevoia să sară din „Fiat". La ultima întîlnire, cu un TIR, i-am salvat viaţa. Am intrat în şanţ, ceea ce era preferabil unei striviri de către ditamai mamutul, iar Mehmet a sărit din maşină. Drept într-o groapă plină cu apă. Rămînînd astfel nevătămat şi întreg, minus gipsul de pe picior. Care se spărsese.
După ce tanti Raliţa i-a aplicat alt gips, din ciment rapid însă, în lipsă de materialul adecvat, Şarap şi-a luat valea (şi cinci sute de lei). Apoi a urmat nea Marin Polonic, un neam de-al cumătrului Dublău, de la Baloteşti. Tractorist de felul său. În timpul liber venea cu agregatul în Calea Moşilor. Îl parca în curte, dărîmînd mai de fiece dată poarta, ne-mbarca pe toţi în „Bombiţă" şi dădea să pornească spre Tunari, la poligon. Atunci l-am întrebat, extrem de curios:
— De ce ţii maşina numai în viteza a doua?
— Păi mai are şi-altele? s-a interesat Polonic suspicios.
Bineînţeles, l-am rugat să-şi ia tractorul personal şi să mă instruiască în ogradă, renunţînd la „Fiat". N-a mers. Nici tractorul, cu mine la volan, nici calificarea mea.
Acum, renunţînd la instructori, toceam pe rupte la legea circulaţiei rutiere. Cînd ajunsesem la semnele de interdicţie şi dirijare, m-am pomenit cu tanti Raliţa. Furioasă foc. Clocotind de mînie, mătuşă-mea fierbea ca un cazan sub presiune. Chiar mă miram că nu scoate aburi pe nas, gură şi urechi.
— Nefericitule, a purces deodată să urle la mine, stai acasă ca o beşniţă, iar nevastă-ta-i asediată la Tîncăbeşti de-o haită de tîlhari... Bine că s-a zăvorît în casă, şi-a izbutit să deie de mine la telefon.
Îngrozit de cele auzite, simţindu-mă şi vinovat, că scosesem aparatul din priză, am intrat în transă şi i-am poruncit mătuşă-mii:
— Pe cai, nu mai sta! Am sau n-am carnet, demarăm spre Tîncăbeşti. Mergi cu mine, să alungăm bandiţii...
„Fiat"-ul ar fi trebuit să se afle în stradă, şi l-am şi găsit. Din nenorocire, blocul de contact i se defectase inexplicabil. Nu puteam vîrî deloc cheia în el. Tot tanti Raliţa m-a salvat, spunîndu-mi:
— Fii liniştit, nu-i o problemă! Pornesc eu motorul şi fără cheie de contact. Doar mă ştii cît mi-s de abilitată în chestiiie astea electrice...
Ştiam, şi n-am mai zis nimic. Nici una, nici două, a smuls nişte fire, le-a lipit unul de altul, s-au zărit nişte scîntei, a pîrîit ceva şi-a mirosit niţel a ars, iar motorul a pornit praştie. În clipa următoare demaram în trombă spre linia de centură. Pe cînd ne-apropiam de Otopeni, unde se găsea şi postul de control, deodată, amintindu-mi de „control" am simţit că-mi îngheaţă sîngele în vine. Ceva nu era în regula cu „Fiatul" meu. Şi, îngrozit, am întrebat-o pe mătuşă-mea:
— Tanti Raliţo, mai ţii minte ce culoare are „Bombiţa"?
— Pai cum să nu! Cînd e spălată, alb-gri murdar. Cînd nu, nămol curat, negru spre maro închis...
— Şi-acum?
— Curios, a mormăit tanti Raliţa, asta-i şi spălată, şi-i bej curat! Băiete, sîntem în pom, nu-i maşinuţa noastră!
De-aia nu-mi mersese figura cu cheia de contact. Deci, furasem maşina cuiva. Şi-am început să mă simt rău. Atunci am întrebat-o pe mătuşa-mea:
— Ai ceva de băut în geamantanul matale de poşetă?
— Cum să nu! Totdeauna umblu la mine cu un vasodilatator. De astă dată, coniac cinci stele...
Dupa ce-am tras cîteva duşti, mi-am mai revenit un pic. Şi-am ridicat la vreme piciorul de pe pedala de acceleraţie. De ameţit ce eram. Încît abia l-am zărit pe tînărul agent de circulaţie care ne semnaliza să tragem pe dreapta. Apropiindu-se de noi, cînd a observat că frînasem regulamentar, băiatul s-a prezentat politicos:
— Sergent-major Pandele Ion... Staţi liniştit, n-am nevoie de acte pentru control. Am vrut doar să vă felicit, pentru felul preventiv în care conduceţi!
Mirat de-atîta amabilitate, l-am asigurat şi eu:
— Nu numai ca mîn atent, dar am studiat pe larg şi toate celelalte recomandări...
Atunci a intervenit şi mătuşă-mea, sărindu-mi în ajutor:
— Pe toate le ştie, că de-aia-i nepotu-meu! Bea rar, la volan, numai în caz de nevoie cum e situaţia astăzi... De fapt, e pentru prima oară, căci încă n-are carnetul de conducere!
— Un moment! a devenit brusc atent sergentul-major. Ia să-mi suflaţi un pic în fiolă... Pe-urmă vedem ce-i şi cu carnetul.
— Şi dacă suflu-n ea, ce se-ntîmplă?
— Se-nverzeşte, în cazul cînd aveţi alcool în sînge...
— Imposibil! Că n-oi fi băut verde de Paris, ca să se-nverzească. Doar am tras cîteva duşti de coniac. În stomac, şi nicidecum în sînge. Iar coniacu-i de culoarea castanelor... De fapt, cît costă o fiolă?
— Depinde de intensitatea culorii! Dacă-i verde închis, vreo trei sute... Dacă-i mai deschis, numai două sute cincizeci!
— Perfect! Treceţi-mi pe chitanţă două sutici... Cît am băut eu, precis iese vernil, ca prazul...
— În regulă! Îmi pare bine că nu opuneţi rezistenţă legii. Chiar n-aveţi carnet, cum spune mătuşa dumneavoastră?
— Am! Vreo trei chiar... De membru al Uniunii, de sindicat şi de ADAS! De conducere însă, nu prea... Ăsta cît costă, dacă nu-l am?
— Minimum 1000 lei!
— Nu-i drept! a sărit cu gura tanti Raliţa. Din moment ce maşina nici nu-i a noastră, ci furată din motive de forţă majoră, de ce să plătească el în locul proprietarului?
Total năucit de cele aflate, sergentul-major m-a rugat afabil să cobor de la volan şi să-i predau cheile.
— Care chei? s-a înfuriat mătuşă-mea. N-ai înţeles că nu-i maşina băiatului? Am pornit-o eu, cu forţe proprii, rupîndu-i firele de contact...
— Vă pricepeţi şi la de-alde-astea? s-a mirat Pandele Ion. Păi atunci e grav.
— Sigur că-i grav! Nevasta lu’ nepotu-meu e atacată de tîlhari la Tîncăbeşti, şi noi stăm acilea la palavre... În asemenea situaţii, sînt capabilă de orice!
Intrînd la idei, sergentul-major a urcat la volan şi-am demarat cu toţii în trombă spre Tîncăbeşti. Unde am găsit-o pe biata nevastă-mea lătrată de-o haită de cîini vagabonzi, care încă mai dădeau tîrcoale casei. Convins că mătuşă-mea spusese adevărul, Pandele Ion ne-a luat cu duhul blîndeţii, comunicîndu-ne:
— Vă las aici, să păziţi ograda de tîlhari, însă maşina o iau cu mine, ca s-o predau cui se cuvine... De asemenea, vă iau şi cei 1200 de lei, ca totul să fie în regulă! E bine? Pe viitor, cînd veţi obţine şi carnetul, şi dacă ne mai întîlnim, poate o să vă coste mult mai ieftin. Principalul este să nu beţi la volan, să nu conduceţi maşini de furat şi să mărturisiţi întotdeauna adevărul, cum aţi procedat astăzi! Şi-am să vă felicit iarăşi. Pe bune însă, sper... Deocamdată, vă felicit totuşi pentru că posedaţi o asemenea mătuşă!
Am tăcut mîlc. Şi-am achitat totul. Fără să-i mai spun amabilului sergent-major că-s dispus să i-o predau şi pe tanti Raliţa. Contra aceloraşi chitanţe. Chiar fără să fie menţionată în formularele respective. Să vadă şi dînsul, după aceea, ce-i poate capul mătuşă-mii!
(Perpetuum comic ’91, pag. 82)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu