Scara

Personagii: Regina
                           Şambelanul
                           Santinela
                           Osînditul

        O scară. La înălţimi diferite: regina, şambelanul, santinela, osînditul. Lumină de zi.

        Şambelanul:
        Regină, acesta e prinsul tău.
        Regina:
        Îi dăruiesc viaţa.
        Şambelanul:
        Doar moartea i-o poţi hotărî.
        Regina:
        Amintiri dragi mă leagă de ziua de astăzi. Copilă mă înconjuram de flori, de suave parfumuri, de muzica divină a harfelor ca s-o cinstesc în chip deosebit. Fiul grădinarului mi-a dăruit un trandafir în ziua asta. Tatăl meu, regele, îşi iubea nespus trandafirii. Băiatul a fost îngropat sub trandafirul pe care-l tăiase pentru mine. În amintirea lui...
        Şambelanul:
        Dimineaţa care vine este întunecată şi aspră.
        Regina:
        E adevărat. În zori am auzit urletul mulţimei sub zidurile palatului.
        Şambelanul:
        Soarele zilei de astăzi a apus de mult. Bate miezul nopţii. (Se aud bătăile. Luna s-a schimbat, e noapte.) Sunetul harfelor a amuţit; din cocioabe, din şanţuri, de sub poduri, din pieţe murdare încep să se adune zdrenţăroşii, flămînzii, ciungii... Sînt încă tăcuţi... (Lumina creşte brusc).
        Regina:
        Spre seară mi-am aflat adăpost într-o colibă de păstor. Ploua şi omul mi-a dat şuba lui. (Lumina descreşte — amurg) Toată noaptea au dansat flăcările pe blana grea de lup. În amintirea... (se întrerupe) Am prea puţine amintiri, de aceea mă întorc mereu la aceleaşi. Vreau să văd faţa acestui om.
        Şambelanul:
        Să-şi ridice privirea asupra reginei?
        Regina:
        Să vorbească. Vreau să-i aud glasul.
        Şambelanul:
        Urechea ta, doamnă, se află prea sus.
        Regina:
        Oh, pot să mă aplec. O să cobor; e o treaptă care-mi place nespus — a treia, roşie ca focul. (Se ridică din jilţ).
        Şambelanul:
        Dar cît este-de alunecoasă! Lavina pornită din creştetul muntelui nu se opreşte decît în fundul prăpastiei, îngropînd vietăţile sub greutatea ei moartă.
        Regina:
        O scară pe care nu poţi urca şi nu poţi coborî, nu este o scară, este o absurditate, un non-sens; nu duce nicăieri, nu foloseşte la nimic, într-adins i-aţi îngustat treptele din ce în ce, le-aţi prăvălit unele peste altele din ce în ce mai înclinate, din ce în ce mai iuţi. Mă ţineţi cocoţată aici sus, prizonieră, (bate din picior) prizonieră. Urcă pînă la mine numai fumul de tămîie, am oroare de fumul de tămîie, mi-e greaţă de tămîie, mă înăbuşă fumul.
        Şambelanul:
        La ce bun bătăile din picior şi strigătele şi exasperarea...
        Regina:
        Îmi place să strig.
        Şambelanul (conciliant): Se poate, se poate; cu oarecare măsură desigur. Sub bolta aceasta sunetele se reverberează neplăcut.
        Regina:
        Fiindcă e prea mare, prea rece, prea goală. De o sută de ori am cerut să se tapiseze pereţii, să se aştearnă un preş cumsecade pe jos. Şi jilţul ăsta cu speteaza ţeapănă! Trage, mă dor oasele, sînt cu mult mai chinuită decît ultimul dintre supuşii mei! (Realizează că osînditul se afla încă acolo, îngenunchiat la picioarele scării.) Hîm da... A văzut cineva faţa acestui om?
        Şambelanul:
        Cum?
        Regina:
        A văzut cineva faţa acestui om?
        Santinela (strigă în poziţie de drepţi):
        Eu nu, Majestate.
        Regina:
        Atunci cine?
        Santinela (strigă în poziţie de drepţi):
        Călăul, Majestate...
        Regina:
        Să fie chemat călăul! (bate din palme)
        Şambelanul (clatină din cap):
        Ţţţţţ!
        Regina:
        Există vreo lege care interzice călăului să apară înaintea reginei?
        Şambelanul:
        Pe eşafod este posibil.
        Regina:
        Absurd. N-o să urc pe eşafod numai pentru a-i fi permis călăului să mă apropie (rîde).
        Şambelanul:
        De altminteri ar fi inutil. Gîndiţi-vă la drumul pe care acest om l-a parcurs. Ostaşii l-au predat temnicerului, temnicerul procurorului, procurorul călăului, călăul procurorului, procurorul judecătorilor, judecătorii temnicerului, temnicerul ostaşilor, ostaşii reginei. Faţa lui e o mască de sînge. Ce importanţă mai poate avea dacă cineva i-a cunoscut vreodată faţa cea adevărată. Şi apoi care e faţa lui cea adevărată? Aceea dinaintea crimei sau aceea de după?
        Regina:
        Ce crimă a făptuit?
        Şambelanul:
        Totul se află consemnat în dosar.
        Regina:
        Să mi se aducă dosarul.
        Şambelanul:
        E mare, e greu, e prăfuit, e ros de şoareci. Astfel cere legea.
        Regina:
        E o lege stupidă.
        Şambelanul:
        Legea nu poate fi schimbată decît prin lege.
        Regina:
        Eu nu execut un dosar, execut un om.
        Şambelanul:
        Porunceşte să fie executat, doamnă. Porunceşte să fie executat cît mai repede, e tot ce ţi se cere.
        Regina:
        Omul acesta nu e trist?
        Şambelanul:
        Cred că e mai degrabă indiferent.
        Regina (alarmată):
        Nu cumva i s-a făcut vreo injecţie, nu cumva mi-a fost adus aici drogat?
        Şambelanul (ofensat):
        Nu avem criminalul obicei de a cheltui nechibzuit din visteria publică, doamnă.
        Regina:
        Atunci de ce e atît de inert? Nu mai are nici o nădejde?
        Şambelanul:
        Doamnă, nu-mi închipui să fie un prost. Cei care ajung aici sînt rareori nişte proşti.
        Regina:
        Cînd i-au dat drumul ostaşii, s-a prăbuşit în genunchi. De ce, dacă nu-mi cerşeşte-ndurarea?
        Şambelanul:
        E o poziţie firească pentru cel care-a vizitat mai înainte pivniţa călăului.
        Regina (după o scurtă pauză):
        Mi-e sufletul rece şi gol.
        Şambelanul (după o scurtă pauză):
        Căsătoria reginei ar prilejui măreţe serbări populare.
        Regina:
        Şi asta mi se cere?
        Şambelanul (politicos):
        Regina este rugată să se căsătorească.
        Regina:
        Am îmbătrînit aşteptînd. Niciodată, nimeni n-a urcat pînă sus, la mine.
        Şambelanul:
        Bineînţeles că soţul tău ar putea urca. Trebuie numai să te hotărăşti. Pretendenţii se îmbulzesc nerăbdători în antecameră.
        Regina:
        Nu mă pot hotărî fără să le văd faţa. (Cu încăpăţînare) Vreau să văd faţa acestui om. În ce hal îmi sînt trimişi întotdeauna! (Îşi scoate eşarfa, o aruncă şambelanului) Şterge-i sîngele de pe faţă.
        Şambelanul:
        Să cobor pînă la această animalitate abjectă? (Zvîrle eşarfa santinelei) N-ai auzit, răcane? Şterge-i faţa!
        Santinela (nedumerit):
        Eu?
        Regina:
        Acela dintre voi doi, care va şterge faţa osînditului, va putea urca apoi pînă la mine. Dacă acolo jos coborîm în animalitate abjectă, aici desigur, unde cîntă serafimii, unde îngerii îşi înmoaie aripile de aur în fumul gros de tămîie, numai soţul meu poate urca, regele!
        Şambelanul:
        Sînt prea bătrîn, doamnă. Şi dacă atunci cînd voi fi atent să nu alunec prea jos, puştiul ăsta urcînd cu sufletul la gură cîte trei trepte deodată va profita ca să se instaleze pe platforma mea de şambelan?
        Santinela:
        Ho, ho, vulpe bătrînă, unde să aluneci? Poate aşa, din întîmplare, pe treapta mea, hai? Ca să-mi iei locul. Numai că vezi, drăguţă, eu n-o să plec nicăieri la plimbare, nici în jos, nici în sus, află ca să ştii!
        Regina:
        Eşti un prost. O să porniţi amîndoi, de jos de tot, de la egalitate, nu pricepi?
        Santinela:
        Foarte frumoasă chestia asta cu egalitatea. Cu alte cuvinte, să pierd tot ceea ce am cucerit, ca să fiu egal cu cine? Nu cu cel de sus, ci cu cel de jos. Mulţumesc.
        Regina:
        Urci ca să cobori, vreau să spun cobori ca să urci.
        Santinela:
        Parcă nu ştiţi cîţi pungaşi, iertaţi expresia, pîndesc urcuşul?! Am plătit ca să fiu declarat inapt pentru front, am plătit ca să intru în garda regală, am plătit ca să fac de planton în sala tronului. Şi acum s-o iau încă odată de la capăt? Nici un sfanţ??
        Regina:
        Dar vei fi rege!
        Santinela:
        Cîţi regi nu au fost răsturnaţi de azi pe mîine şi au ajuns mai rău decît cel de colo? (gest spre osîndit) Eu însă rămîn mereu ceea ce sînt. E o diferenţă.
        Regina:
        Regele nou o să te omoare fiindcă ai slujit pe cel vechi.
        Santinela:
        Ei vedeţi că habar n-aveţi, iertaţi expresia? Eu sînt în slujba legii, nu a unui individ oarecare. (Zvîrle eşarfa osînditului) Şterge-ţi faţa, mă, n-auzi? (Eşarfa cade pe jos, osînditul are mîinile legate).
        Regina (după o scurtă pauză):
        Era cea mai frumoasă eşarfă a mea; moale şi călduroasă... E oare pierdută pentru totdeauna?
        Şambelanul:
        Incontestabil, doamnă.
        Regina:
        Fără să fi folosit la ceva. Păcat. (Oftează) Cred că am făcut tot ceea ce omeneşte a fost cu putinţă.
        Şambelanul:
        Absolut totul. Ca de obicei.
        Regina:
        Ei bine, din moment ce nimeni nu doreşte să procedez altminteri... nici măcar osînditul. Şi pentru a-i scurta suferinţele... (ridică mîna).
        Şambelanul (tare de tot):
        Regina a ridicat mîna. Regina e bună.
        Regina:
        Nu-mi place să aştept. Îmi înţepeneşte braţul. Cît o să-l mai ţin în aer? Caraghios!
        Şambelanul:
        Probabil o defecţiune tehnică. Nu s-o fi terminat la timp execuţia precedentă.
        Regina (îşi pocneşte oasele degetelor):
        Mă dor articulaţiile. E un început de artritism. (Îndreaptă degetul mare în jos) Nimic decît această scară. Duce de la mine la el sau de la el la mine, indiferent. Nimic dedesubt, nimic deasupra noastră. Undeva, pe o treaptă intermediară s-a consumat restul — dragostea, bucuriile simple, grijile mărunte, tristeţea, nădejdea... Nici unul dintre noi nu ştim care-i treapta aceea, ar trebui să le încercam pe toate.
        Şambelanul:
        Teoretic, doamnă, se poate elabora un amplu studiu teoretic. Se poate găsi şi o corespondenţă în artele plastice de exemplu, în muzică, în dans. Să avem încredere în savanţii şi artiştii noştri, sînt dintre cei mai de seamă.
        Regina:
        Să-mi supui spre cercetare operele lor cu prima,ocazie. Căci dacă omenirea începe cu el (indică pe osîndit) şi se termină cu mine (îndreaptă degetul mare în sus) greşeala s-a întîmplat pe parcurs. Fireşte, teoretic se poate relua totul de la început. Ar fi interesant. (Şambelanul aplaudă discret. Se aude un zgomot formidabil) Ce s-a întîmplat?
        Şambelanul:
        Călăul, doamnă. Spune că a terminat cu cel dinainte. Priveşte cu încredere spre tron, Majestate!
        Regina:
        Să nu-l dezamăgim. (Flutură vesel mîna. Lumina de pe osîndit se stinge brusc) În sfîrşit! (Lasă mîna în jos. O zguduie un strănut) Domnule Şambelan, ai grijă să mi se procure de îndată o nouă eşarfă. Să fie moale, călduroasă, dantelata fin, cu un motiv floral în colţuri, trandafiri de preferinţă. Pentru astăzi vă mulţumesc, domnilor. (Se aşează în jilţ. Întuneric total).

CORTINA

(Perpetuum comic ’91, pag. 16)