Şi-atunci am demarat în trombă

        După cinşpe lecţii de groază, cînd, de fiece dată, curgeau apele pe mine ca dintr-o cişmea, şi-ncepusem să mîn maşina ca un pilot de curse (formula V), instructorul mă lăsase în pom. Şi se internase la „Babeş", pradă unui puseu de hipertensiune arterială, la care, mai mult ca sigur, contribuisem şi eu.
        Şi rămăsesem pe mîinile mătuşă-mii, tanti Raliţa. Care, nerăbdătoare să-nveţe şi dînsa conducerea, mă-nsoţise permanent la lecţii. De i se înmuiaseră turismului amortizoarele, şi-acum rula cu toba de eşapament mai mult tîrînd-o pe asfalt. Motiv pentru care mă liniştise, asigurîndu-mă că-mi va face rost de-un nou instructor.
        Trei mi-a găsit!
        Despre primul mi-a spus, cu aplomb:
        — Cu el am să iau şi eu lecţii de conducere...
        — Însă în nici un caz pe maşina mea! am ţinut să precizez.
        — Serios? Biiine! Păi, dacă-i aşa, află c-atunci mă-nscriu la „Trabant", şi nu la un pîrlit de „Fiat 600"...
        — Nu ziceai că-i unicat, cînd mi-ai făcut rost de el, la mîna a treia?
        — Era! Pînă nu te-ai urcat tu la volan!
        — Aşaaaaa? Păi ştii ce se spune de „Trabant"? Cică, „nici cocoşul nu-i găină, nici „Trabant"-ul nu-i maşină!" E bine?
        — Sigur că nu! Ce pricepe lumea la minunăţii dintr-ăstea? N-are radiator, lucrează numai în două bujii şi, la nevoie, merge şi cu gaz lampant... Uite, întreabă şi pe meşterul Coteaţă, aici de faţă. Ia zi-i, Alionte!
        — Coană mare, eu zic, dar nu-mi mai spuneţi pe nume, că mă rîde mahalaua. Mai bine-i cum mă strigă colegii. Scurt şi cuprinzător. Gingisgang! Cel mai frumos şofer din istorie... Aşa cum mi-s şi eu!
        — Şi cum e cu „Trabant"-ul, meştere Gingishan?
        — Pardon, Gingisgang, vă rog! Cu gang... Ăla cu hanu’ era altu’... Şi-l chema Manuc! Şi, fiindcă-ntrebarăţi de maşinile de mai sus, păi să v-o spun pe-a bună, cinstit şi verde-n faţă. Nici una nu-i chiar automobil!
        Şi-am plecat la poligon. La locul cu pricina, instructorul m-a solicitat:
        — Ia să vedem cum staţi cu parcările în marşarier... De pilotat am să vă pilotez eu, privind în retrovizor!
        Aşa că, „pilotat" de Gingisgang, am nimerit cu fundul „Bombiţei" în taluzul de protecţie al poligonului. Bine că era din pămînt tasat. Numai capota se strîmbase, pliindu-se peste fulia ventilatorului, pricină pentru care motorul refuza să se-nvîrtă. M-a lămurit Gingisgang:
        — Oglida, adică oglinda, cum se spune la oraş, retrovizoru’ vroi să zic, e defect rău, şi-ncă rău de tot, de-am păţit ce-am păţităra. Prezintă distanţele cu mari abateri....
        Motiv pentru care am renunţat la preţioasele servicii prestate de Alionte Coteaţă-Gingisgang. A urmat apoi Şarap. Alt instructor. Prenumele întreg Terente Mehmet Şarap, turc din Medgidia. Aflat la Bucureşti în concediu de boală. Avînd un picior în gips. Şi-asta numai din vina unui accident de circulaţie. Cînd sărise din cabina camionului, căzuse şi fusese felicitat de conducătorii bazei. Bucuroşi că scăpaseră de-o rablă de „Molotov", dar şi de dibaciul şofer. Nici cu mine n-a rezistat mai mult de două ore de instrucţie. Cum vedea vreun camion pe şosea, mereu simţea nevoia să sară din „Fiat". La ultima întîlnire, cu un TIR, i-am salvat viaţa. Am intrat în şanţ, ceea ce era preferabil unei striviri de către ditamai mamutul, iar Mehmet a sărit din maşină. Drept într-o groapă plină cu apă. Rămînînd astfel nevătămat şi întreg, minus gipsul de pe picior. Care se spărsese.
După ce tanti Raliţa i-a aplicat alt gips, din ciment rapid însă, în lipsă de materialul adecvat, Şarap şi-a luat valea (şi cinci sute de lei). Apoi a urmat nea Marin Polonic, un neam de-al cumătrului Dublău, de la Baloteşti. Tractorist de felul său. În timpul liber venea cu agregatul în Calea Moşilor. Îl parca în curte, dărîmînd mai de fiece dată poarta, ne-mbarca pe toţi în „Bombiţă" şi dădea să pornească spre Tunari, la poligon. Atunci l-am întrebat, extrem de curios:
        — De ce ţii maşina numai în viteza a doua?
        — Păi mai are şi-altele? s-a interesat Polonic suspicios.
        Bineînţeles, l-am rugat să-şi ia tractorul personal şi să mă instruiască în ogradă, renunţînd la „Fiat". N-a mers. Nici tractorul, cu mine la volan, nici calificarea mea.
        Acum, renunţînd la instructori, toceam pe rupte la legea circulaţiei rutiere. Cînd ajunsesem la semnele de interdicţie şi dirijare, m-am pomenit cu tanti Raliţa. Furioasă foc. Clocotind de mînie, mătuşă-mea fierbea ca un cazan sub presiune. Chiar mă miram că nu scoate aburi pe nas, gură şi urechi.
        — Nefericitule, a purces deodată să urle la mine, stai acasă ca o beşniţă, iar nevastă-ta-i asediată la Tîncăbeşti de-o haită de tîlhari... Bine că s-a zăvorît în casă, şi-a izbutit să deie de mine la telefon.
        Îngrozit de cele auzite, simţindu-mă şi vinovat, că scosesem aparatul din priză, am intrat în transă şi i-am poruncit mătuşă-mii:
        — Pe cai, nu mai sta! Am sau n-am carnet, demarăm spre Tîncăbeşti. Mergi cu mine, să alungăm bandiţii...
         „Fiat"-ul ar fi trebuit să se afle în stradă, şi l-am şi găsit. Din nenorocire, blocul de contact i se defectase inexplicabil. Nu puteam vîrî deloc cheia în el. Tot tanti Raliţa m-a salvat, spunîndu-mi:
        — Fii liniştit, nu-i o problemă! Pornesc eu motorul şi fără cheie de contact. Doar mă ştii cît mi-s de abilitată în chestiiie astea electrice...
        Ştiam, şi n-am mai zis nimic. Nici una, nici două, a smuls nişte fire, le-a lipit unul de altul, s-au zărit nişte scîntei, a pîrîit ceva şi-a mirosit niţel a ars, iar motorul a pornit praştie. În clipa următoare demaram în trombă spre linia de centură. Pe cînd ne-apropiam de Otopeni, unde se găsea şi postul de control, deodată, amintindu-mi de „control" am simţit că-mi îngheaţă sîngele în vine. Ceva nu era în regula cu „Fiatul" meu. Şi, îngrozit, am întrebat-o pe mătuşă-mea:
        — Tanti Raliţo, mai ţii minte ce culoare are „Bombiţa"?
        — Pai cum să nu! Cînd e spălată, alb-gri murdar. Cînd nu, nămol curat, negru spre maro închis...
        — Şi-acum?
        — Curios, a mormăit tanti Raliţa, asta-i şi spălată, şi-i bej curat! Băiete, sîntem în pom, nu-i maşinuţa noastră!
        De-aia nu-mi mersese figura cu cheia de contact. Deci, furasem maşina cuiva. Şi-am început să mă simt rău. Atunci am întrebat-o pe mătuşa-mea:
        — Ai ceva de băut în geamantanul matale de poşetă?
        — Cum să nu! Totdeauna umblu la mine cu un vasodilatator. De astă dată, coniac cinci stele...
        Dupa ce-am tras cîteva duşti, mi-am mai revenit un pic. Şi-am ridicat la vreme piciorul de pe pedala de acceleraţie. De ameţit ce eram. Încît abia l-am zărit pe tînărul agent de circulaţie care ne semnaliza să tragem pe dreapta. Apropiindu-se de noi, cînd a observat că frînasem regulamentar, băiatul s-a prezentat politicos:
        — Sergent-major Pandele Ion... Staţi liniştit, n-am nevoie de acte pentru control. Am vrut doar să vă felicit, pentru felul preventiv în care conduceţi!
        Mirat de-atîta amabilitate, l-am asigurat şi eu:
        — Nu numai ca mîn atent, dar am studiat pe larg şi toate celelalte recomandări...
        Atunci a intervenit şi mătuşă-mea, sărindu-mi în ajutor:
        — Pe toate le ştie, că de-aia-i nepotu-meu! Bea rar, la volan, numai în caz de nevoie cum e situaţia astăzi... De fapt, e pentru prima oară, căci încă n-are carnetul de conducere!
        — Un moment! a devenit brusc atent sergentul-major. Ia să-mi suflaţi un pic în fiolă... Pe-urmă vedem ce-i şi cu carnetul.
        — Şi dacă suflu-n ea, ce se-ntîmplă?
        — Se-nverzeşte, în cazul cînd aveţi alcool în sînge...
        — Imposibil! Că n-oi fi băut verde de Paris, ca să se-nverzească. Doar am tras cîteva duşti de coniac. În stomac, şi nicidecum în sînge. Iar coniacu-i de culoarea castanelor... De fapt, cît costă o fiolă?
        — Depinde de intensitatea culorii! Dacă-i verde închis, vreo trei sute... Dacă-i mai deschis, numai două sute cincizeci!
        — Perfect! Treceţi-mi pe chitanţă două sutici... Cît am băut eu, precis iese vernil, ca prazul...
        — În regulă! Îmi pare bine că nu opuneţi rezistenţă legii. Chiar n-aveţi carnet, cum spune mătuşa dumneavoastră?
        — Am! Vreo trei chiar... De membru al Uniunii, de sindicat şi de ADAS! De conducere însă, nu prea... Ăsta cît costă, dacă nu-l am?
        — Minimum 1000 lei!
        — Nu-i drept! a sărit cu gura tanti Raliţa. Din moment ce maşina nici nu-i a noastră, ci furată din motive de forţă majoră, de ce să plătească el în locul proprietarului?
        Total năucit de cele aflate, sergentul-major m-a rugat afabil să cobor de la volan şi să-i predau cheile.
        — Care chei? s-a înfuriat mătuşă-mea. N-ai înţeles că nu-i maşina băiatului? Am pornit-o eu, cu forţe proprii, rupîndu-i firele de contact...
        — Vă pricepeţi şi la de-alde-astea? s-a mirat Pandele Ion. Păi atunci e grav.
        — Sigur că-i grav! Nevasta lu’ nepotu-meu e atacată de tîlhari la Tîncăbeşti, şi noi stăm acilea la palavre... În asemenea situaţii, sînt capabilă de orice!
        Intrînd la idei, sergentul-major a urcat la volan şi-am demarat cu toţii în trombă spre Tîncăbeşti. Unde am găsit-o pe biata nevastă-mea lătrată de-o haită de cîini vagabonzi, care încă mai dădeau tîrcoale casei. Convins că mătuşă-mea spusese adevărul, Pandele Ion ne-a luat cu duhul blîndeţii, comunicîndu-ne:
        — Vă las aici, să păziţi ograda de tîlhari, însă maşina o iau cu mine, ca s-o predau cui se cuvine... De asemenea, vă iau şi cei 1200 de lei, ca totul să fie în regulă! E bine? Pe viitor, cînd veţi obţine şi carnetul, şi dacă ne mai întîlnim, poate o să vă coste mult mai ieftin. Principalul este să nu beţi la volan, să nu conduceţi maşini de furat şi să mărturisiţi întotdeauna adevărul, cum aţi procedat astăzi! Şi-am să vă felicit iarăşi. Pe bune însă, sper... Deocamdată, vă felicit totuşi pentru că posedaţi o asemenea mătuşă!
        Am tăcut mîlc. Şi-am achitat totul. Fără să-i mai spun amabilului sergent-major că-s dispus să i-o predau şi pe tanti Raliţa. Contra aceloraşi chitanţe. Chiar fără să fie menţionată în formularele respective. Să vadă şi dînsul, după aceea, ce-i poate capul mătuşă-mii!

(Perpetuum comic ’91, pag. 82)

Vezi toată postarea

Povestea vorbei întrerupte

        Ce le putea spune? Cum să înceapă? Dar parcă de început era vorba? Ce-i drept, era vorba şi de asta şi încă de multe altele. Bine, bine, dar cum să facă? Of, numai întrebările cît timp îţi mănîncă. Să nu mai spun de răspunsuri...
        Cel mai bine era să intre, să aştepte să se facă linişte, să se uite la ei, la toţi, să spună cine era şi ce urma să facă. Dar ei, crezi că ei nu ştiau ce urma să facă, ei care ştiu totul în afară de ceea ce-i putea surprinde de la bun început.
        Începutul ăsta o să-l omoare. Era acelaşi lucru, adică mereu se întîmpla acelaşi lucru ca şi atunci cînd trebuia să intre la cineva, undeva unde nu mai fusese niciodată şi trebuia să întrebe, să afle ceva sau, mai rău, să ceară ceva. Adică să meargă acolo unde numai de el nu aveau timp şi loc, căci au şi ei, ca fiecare, treburile lor, le place să facă, să vorbească tot ce-au mai făcut şi ce-au vorbit. Odată, îi spunea Mircea, cel mai simplu era să nu te mai gîndeşti, să intri, să rupi cu tine, şi să intri. Chiar aşa. Dar parcă poţi să nu te mai gîndeşti? Poţi i-a zis el, dacă eşti de capul tău.
        Da, da, dar uite că acum nu era de capul lui, trebuia să fie atent la ce face şi ce spune, nu că prima impresie contează — că asta contează, fir-ar să fie! — dar nu ştii la ce poţi să te aştepţi. Îi povestea Mircea că aici e ca la injecţie, te doare un pic şi pe urmă te simţi bine, adică intri în normal. Lui, însă, tocmai de normalul ăsta îi era teamă. Cum arăta? Nu chiar teamă, dar o nelinişte, acolo, tot era. Păi, e firesc!
        Ce, parcă paraşutiştii cînd se aruncă, ştiu ce-i aşteaptă? Au fost antrenaţi, fizic şi mental, au luat-o încet, încet, s-au obişnuit să aibă curaj — cum o fi cînd nu-l ai şi trebuie să-l capeţi? Dar cine ţi-l poate da? — şi restul devine exerciţiu, rutină, obişnuinţa curajului.
        Nu cumva se gîndeşte prea mult? Oricum e plătit pentru ceea ce urmează să facă, a fost şi el antrenat dar uite că obişnuinţa n-a apărut. Abia acum, dacă are noroc, o s-o capete. Ce tîmpenie, auzi, dacă are noroc, o să se obişnuiască! Păi ăsta e norocul, să te obişnuieşti sau, dimpotrivă, să faci mereu altfel? Depinde. Aude vorba asta de atîtea ori încît i se face lehamite s-o mai folosească. Tot e bine că-şi poate alege cuvintele, alea pe care le vrea el. Nu-i spunea maică-sa, de cîte ori scăpa vreun cuvînt mai nefolosit în zona ei, „ce vorbă-i asta?" Şi el îi explica, nu, mai întîi îi spunea cu binişorul şi pe urmă îi explica vorba respectivă. Degeaba.
        Aşa cum trebuie să facă el acum, cînd nu mai are nici prea mult timp. Să explice vorbele. Nu e simplu. Nimic nu-i simplu, aşa-i spunea Petrică atunci cînd voia să-l înveţe cum să repare ceva („Bă băiete, fiecare chestie are chestia ei şi p-aia trebe s-o ştii că p-ormă s-aşază ea singură"). Lui şi aşa nu-i plăcea să vorbească prea mult, cum dracu’ pot alţii să vorbească atît, milioane de cuvinte într-o viaţă de om, o viaţă de vorbe, că altfel cum să-i spui? Vorbe pe care trebuie să le explici, să le spui cu alte vorbe, ca să nu mai zică de „vorbele" din cap, nespusele, alte milioane, la rind, dacă le-o veni vreodată rindul. Că multe sînt, Doamne!
        Oricum, pentru ce are el de făcut, nu abundenţa contează, ci modul de prezentare şi desfacere. Dar calitatea, cu ea cum rămîne? Că aşa ar fi simplu, o să intre, spune bună ziua, şi pe urmă... Urma scapă turma. Frumoasă vorbă. Să i-o spună lu’ mutu’, că nu e bună nici de doi bani, deşi, uite ce curios lucru, tocmai că bani o să ia pe vorbele astea. Bani, nu altceva, îi vine să şi rîdă. Acu’ vreo sută-două de ani, ar fi primit produse agricole, ce-ar fi făcut cu banii? Mereu se inervează vecinul cu care mai schimbă o vorbă-două — din cauza... discrepanţei. „Frumos e dom’ne să iei bani că dai din gură, uite la mîinile-astea, treijdă ani a muncit în fabrică, ia uite le iele, păi asta-i muncă, lasă dragă că-i vorbesc cu respect, nu se supără omu', nu aşa vecine, că ne cunoaştem". Discuţia a fost ceva mai amplă, l-a lăsat pe gînduri deşi ar fi trebuit să zică şi el vreo două-trei vorbe omului, să-l lămurească de... discrepanţă, să-i explice că una-i munca lui, alta-i a ăluia din fabrică şi statu' nostru socialist le recunoaşte pe-amîndouă şi să-i mai fi zis că unii au mîinile bătute, alţii creieru', adică fiecare lucrează cu ce poate şi tot muncă se cheamă, să-i mai fi zis de Marx, da’ poate nu-l credea.
        Cine ar fi crezut, cu zece ani în urmă, c-o să fie acum în situaţia asta? Mult timp nu mai e, aşa c-ar trebui să se gîndească mai bine la ce le zice cînd o intra. Dar dacă o lasă baltă, chiar aşa! Ce se mai complică acum, stai să vezi complicaţii mai tîrziu. Frumoasă joacă! La el, ştie asta de mult, vorba contează, la alţii, gestul, la pictori adică, şi la boxeri. N-a ris ăla micu’ de s-a stricat cînd a auzit la televizor de unu’ în ring că „se exprimă cu acurateţe"? Şi ăla căra la pumni în capul celuilalt, de nu se mai vedea culoarea de la casca de protecţie. Oricum, ăştia chiar aşa cum „se exprimă" şi în ring tot au o proiecţie deasupra capului, că veni vorba, el, însă... Cînd o zice, zisă e şi se duce!
        Nu e bine s-o luăm nici aşa dramatic. Lasă că nici pînă acum n-a fost comic... Ce mare scofală! Să intri, să spui bună ziua, să te prezinţi şi pe urmă să te uiţi în ochii lor. Ca să citeşti ce? Altă lectură! A observat, însă, adesea, că lecturile astea sînt foarte interesante. Deloc obositoare şi, de multe ori, pline de surprize. Numai că el, în timp ce o să le vorbească, trebuie să le şi „citească" în ochi, să vadă cum reacţionează, ca să se poată orienta. La armată, hă, hă, nu făcuseră ei orientarea pe timp de zi şi pe timp de noapte în teren? Într-un fel se comportă omu’ ziua, altfel noaptea! A rîs pentru că şi-a adus aminte de aia pe timp de noapte, că trebuia folosită busola şi unul de la ei din pluton, nu că era prost, da’ cum venea vremea de busolă parcă se prostea şi mai mult, că nu le venea să creadă, era omu’ntreg pînă adineauri şi acum, poftim, galben tot. Mă rog, omul şi obiectul.
Poate că trebuie s-o ia metodic! Metoda, se ştie, e „un mod sistematic de cercetare şi de transformare a realităţii obiective", vorba e, mai are el timp acum să facă toate astea, mai ales să transforme o realitate obiectivă? Care încă nu ştie cum arată. O să vadă el, „vezi tu pe dracu’", i se spunea de cîte ori urma să întreprindă ceva mai neortodox, adică neconform. Oricum, nici dracu’ nu poate fi atît de negru. Că parcă de culoare e vorba. E o siguranţă în unii ceva de speriat; după ce că nu ştiu care e realitatea obiectivă, se aruncă triumfal înainte ca să-ţi arate cît de greşit eşti. „Ce vorbă-i asta?" E, după engleză, I’m wrong, you’re wrong, he’s wrong... Lasă domnule chestiile astea, să te văd cînd oi intra dacă-ţi vine tot aşa să conjugi? Ei, cu conjugările e ca şi cu înjugările: e de ajuns s-o porneşti, că pe urmă merg de vale firesc, repede şi cu precizie. Şi asta o să le-o serveşti cînd intri, aşa tam-nesam (cred c-aşa se scrie!) Ei nu, mai întîi facem o introducere, ne prezentăm, o să le spun c-o fi, c-o păţi, pînă le spun rostul. Restul? Nu, rostul, ca să priceapă. Şi tot aşa. Dar asta e funcţie de ei, eu am lecţia învăţată. Ca la tribunal, cînd te-a rugat un amic, dom’ne n-ai nici o grijă, îţi spun eu ce să zici, totu’ e să vadă ei c-ai venit cu lecţia-nvăţată, hai, te rog, nu mă lăsa, da’ de ce te-ai gîndit la mine?, ai, mă, ce vrei acum, să-ţi spun cît ţin eu la tine, ajută-mă şi te voi ajuta şi eu. Doamne fereşte! Să mă ajute el pe mine, adică la divorţ. Spun unii nişte prostii. Păi de ce prostii?! Dacă se întîmplă?
Hai, mai încet cu vorba că ne apropiem. Cred că pe-aici trebuie să fie. Pe aleea asta. Da, da, uite-o. Ia să întrebe pe cineva. „Bună ziua, nu ştiţi unde-i şcoala?" „Aia e, da’ n-a-nceput!" Ea n-a-nceput, dar o să înceapă el. (Mai vorbim noi peste cîţiva ani.)... „Bună ziua, dom’ profesor!"

(Perpetuum comic ’91, pag. 10)

Vezi toată postarea

Paleopoveste

        Anul 4523 î.e.n... Moş Gerilă înaintează gîrbovit prin nămeţi, pe o potecă ce duce spre Paleolitic. Deşi vîntul îi bate în faţă, îşi continuă drumul, împins parcă de o forţă nevăzută. Potrivit estimărilor, forţa este egală cu masa ori acceleraţia. Una din două. Moşul o alege pe prima: din lemn de nuc, cu 12 scaune, de Ilf şi Petrov... Afară s-a făcut frig; prima glaciaţiune e pe undeva pe aproape, bate la uşă. Nu-i deschide nimeni, nici măcar Gerilă, direct interesat, care în răstimpuri îşi îndeasă blana de bizon pe urechi. Sacul din piele de dinozaur, procurat direct de la „Arpimex", trage greu. În cine? în jos. E plin cu pietre şlefuite, articole de „Fond plastic" (s-a descoperit că plasticul înlocuieşte cu succes lemnul şi metalul), mărgele din silex, cîte un costum de baie din blană de pitecantrop, alte asemenea mărunţişuri... Dacă n-ar fi şi pietrele la rinichi — boala epocii — nu i-ar fi atît de greu. Dar îl chinuie şi astea cumplit, şi abia aşteaptă moşu’ să se inventeze antibioticele, să-l scape de belea...
        ...Drumul devine sinuos. Parcurgerea lui — sinuzită. La capătul lui, Gerilă are de făcut o operaţie: repartizarea darurilor. Nici nu mai e atît de mult pînă la capăt. În zare se profilează deja cîteva peşteri amenajate corespunzător. Din lăuntrul lor răzbat sunete articulate, ce exprimă stări sufleteşti specifice oamenilor. Este chiar o comună: Comuna primitivă...
        ...La vederea personajului inedit orice murmur, chiar şi cel nearticulat (sechelele de cînd omul trăia încă în pom) dispare. Apare în locul lui un exemplar feminin (care mai tîrziu, după căderea surplusului de păr, se va numi — sexul frumos) în costumul Evei retuşat: locul frunzei este luat de o bucată de blană de ren. În spatele său — un spate robust, terminat în doi umeri viguroşi, pe care se sprijină întreaga gospodărie primitivă — se grămădesc ceilalţi sapienşi. Moşul deduce — fin psiholog! — că are de a face cu leaderul lor (patriarhatul încă nu se inventase).
        ...Urmează un schimb bilateral, reciproc avantajos, de priviri. Deodată i se pare că în zare se aud acordurile Simfoniei a IX-a de Beethoven. Ce prostie! Beethoven încă nu s-a inventat! E un simplu rapsod popular, care interpretează, la solzii unui peşte uriaş, o melodie de prin părţile locului, devenită şlagăr.
        Moşul depune desaga jos. Tăcerea devine şi mai apăsătoare. Dacă ar fi şi o masă, aproape c-ar fi întrunite premisele operei lui Brâncuşi. Moşului însă nu-i place opera. Doar opereta. Dar să (ne) revenim: este, aşadar, o tăcere apăsătoare. O tulbură numai bîzîitul de aeroplan al unei muşte uriaşe, pe care temperaturile scăzute nu au reuşit s-o răpună...
Femeia — s-o numim aşa — face cîţiva paşi. Abia acum îi observă bătrînul încălţările: nişte saboţi din piatră şlefuită, pe care cineva, probabil autorul, a gravat cu dalta: LEONARDO. Pesemne — numele bărbatului său, o matahală care momentan, cuprinsă de patima creaţiei, dă naştere unor picturi rupestre celebre. Privindu-le cu un aer erudit, moşul dă să scoată un sunet. Scotoceşte printre vocale şi consoane şi scoate la-ntîmplare un „S" peltic. Odată scos, sunetul se recirculă în natură...
        Liniştea redevine apăsătoare. Forţa de apăsare este egală, de această dată, cu reacţiunea, însă asta face parte din altă epocă. Moşul stă prost cu istoria. Ca şi cu rinichii de altfel. Mai pune odată sacul jos. Ca la un semnal, asistenţa ia loc. Îşi pregătesc carneţelele. Altă prostie! Nici carneţelele nu s-au inventat încă. Aşadar, îşi pregătesc urechile. Urechile s-au inventat de mult. Epictet — unul de-al lor — spunea: „Natura ţi-a dat două urechi şi o limbă ca să asculţi de două ori şi să vorbeşti numai o dată". Şi ei s-au pregătit să asculte de două ori, însă deocamdată n-au ce. Moşul tace mîlc. Nu se cunoaşte etimologia cuvîntului „mîlc", însă dă bine, drept care îl folosim... Încep să-i dea semne de nelinişte. Un-ins mai bine hrănit îi dă unul mai substanţial: o cicatrice. Altfel spus, un semn de recunoştere. Moşul’ însă îşi vede de treabă: îşi adună cuvintele: unul ici, altul colea, al treilea de după bolovanul ăla... Dă să deschidă gura. Simte însă că i s-au încleştat maxilarele...
        ...reflectoarele s-au stins.
        S-a aprins lumina. Rumoare în studiou. „Aduceţi repede o pîrghie — se aude vocea operatorului principal... Pe platoul de filmare toată lumea caută o pîrghie. Ţinîndu-se de fălci, Moş Gerilă îşi stăpîneşte cu greu lacrimile... Alături de el, femeia-primitivă îşi mai trage, pe gene, o undă de rimei „Lancome"...

(Perpetuum comic ’89, pag. 123)

Vezi toată postarea

De la zece pîn’ la zece

Grea durere mă apasă. 
Nu sînt, zău, un simulant. 
Să nu mor închis în casă 
Intru în restaurant.

Că acolo-i lume multă 
Chiar de vreau să plec, nu pot. 
Cînd vorbesc, toţi mă ascultă 
Şi cu toţi beau cot la cot.

De la zece pîn’ la zece 
E deschis la orice bar. 
Eu, sorbindu-mi vinul rece, 
Nu-mi bat capul în zadar

Cu probleme de serviciu, 
Că din astea... multe-or fi! 
Zice lumea că-i un viciu 
Băutura zi de zi

Dar eu ştiu că vinişorul 
Face bine la stomac. 
Cum să dau deci, cu piciorul 
Unei băuturi.... de leac?!

Şi mai ştiu că nu-i de mine 
Să muncesc dacă n-am chef; 
Nu-i aşa că-i foarte bine 
Cînd îl am pe tata... şef?

(Perpetuum comic ’89, pag. 97)

Vezi toată postarea

Batog de rechin

Polisemia intervine deci în mod inevitabil.
A. Marino pag. 349

        — Ia, mă, şi mănîncă! Ia aici! Semiotică, semiotică... Ei na, că m-am împotmolit!... Nu se mai înghite cu una cu două. Degeaba se tot leagă cuvintele între ele şi facem analiză pe text dacă lipseşte cu desăvîrşire un sentiment cît de cît omenesc... Ce ştia Şukşin despre semiotică? Dar Camus?... Nu e nimic de rîs... Între băşcălie şi o rigiditate antarctică e un spaţiu ce-ar trebui umplut cu ceva... Kristeva şi Todorov în sus şi în jos... De parcă noi nu-i cunoaştem pe toţi francezii ăştia... Sigur, Saint-Beuve şi Thibaudet sînt depăşiţi... Toată critica începe cu Barthes... Cînd e gîndeşti că s-a plimbat şi prin Bucureşti.. Chiar şi prin Parcul Ioanid că Institutul Francez era la doi paşi de locul unde alergi şi tu... Măcar de-ar mai citi lumea şi dintr-ai noştri şi tot ar fi ceva... Că nu totdeauna lumina vine de la Paris... Mai sunt şi nemţii, anglo-saxonii... De Claudia ce să mai spunem...
        Taci, mă , nu mai lătra, tu nu-l cunoşti... Nici nu erai pe vremea aia.... Mai na o felie de salam... Foarte bine, foarte bine... Barthes e Mont-Blanc-ul, sînt de acord... Ei şi?... Ce ne rezolvă nouă chestia asta, bătrîne? Mănînci, îţi place, cum să nu-ţi placă... O să-ţi umpli burta şi o să te laşi de lătrat... O să vrei nani sau la plimbare... Blanchot, Genette, Raymond Jean... Eu ce vină am?... I-am tot lăudat la studenţi şi i-am pus să înveţe dar uite că acum toţi s-au făcut deştepţi şi nici nu te mai cunosc... abia dacă te mai salută unul pe stradă... Nu mai pot, vreau altceva... Nu mai ştiu ce vreau... Mai devreme sau mai tîrziu ne dăm seama ce înseamnă o pajişte verde şi o dimineaţă însorită... Dincolo de idei şi de toate peşterile... Oi fi fost tu la Scărişoara dar la Platon n-ai ajuns... Te-am plimbat peste tot... La fel a fost şi cu noul roman... S-au înghesuit cu toţii, au teoretizat orice gest şi orice mişcare... ce ştii, mă de Ricardou?... A?... Ce stii tu? Ai auzit de Robbe-Grillet sau de Nathalie Sarraute?... N-ai auzit... Tu eşti un cîine, ţi-e foame latri, dormi, ce-ţi pasă, umbli pe unde vrei şi după cine vrei... Te uiţi la mine, te uiţi, mai vrei... Na, mă, na!... Mai ia!... Mănîncă! Satură-te... Cînd îţi merg ploile, merge, sher interesant, pentru desţelenirea minţii şi trezirea din amorţeală, dar în labirint ce te faci, cum ieşi la liman fără lanternă?... Cultura mare o să te mănînce şi pe tine... ceasul nu-ţi e de nici un folos... Te frămînţi, cauţi, încerci să te organizezi după preceptele raţionalismului francez, de parcă acest raţionalism romanesc sau critic, altfel foarte bine pus la punct, s-ar fi născut în timpul domniei lui... Tu ai auzit, mă, de rege burghez? Un burghez, mă, un Ludovic Philippe... Că şi ăla o ducea bine ca tine... Nu ştii nimic... Ia şi mănîncă! Ce-ţi pasă, bucură-te de viaţă... Cum naiba să trăim noi cu atîtea în cap şi pe cap?... Cum? Iată că am ajuns să nu mai am cu cine să schimb o vorbă... Ne-am făcut deştepţi pînă la cer, ce să zic! Tocmai acum s-a găsit să plece şi Claudia... De ce, mă, urîtule? De ce? Tu ai ascultat la Leipzig Bach? Dai din coadă, degeaba, Leipzig nu e de mîncare, e sector cultural şi nu e de mîncare... Să-mi zică mie că o să dorm mai bine cu semiotica decît cu ea... Auzi tu, mă, urîtule, ce să-mi zică ea mie?... Ai mîncat destul, nu-ţi mai dau nimic... E de ajuns pentru azi... De mîine ne apucăm iar de treabă!... Să vedem cum facem... Tu ai să mă asculţi pe mine?... Va trebui să înveţi teorie dacă nu mai e Claudia... Cel puţin tu sper că n-o să-mi faci mutre... Poate că totuşi o să se întoarcă şi ai să scapi repede... O să ai noroc... Tu ai avut noroc întotdeauna... Nu e ea fata aia să plece aşa... Cine ştie... E clar, mă, trebuie să mă ocup puţin şi de ea, că e femeie, nu... Jos! Nu se poate!... Dă-te jos de acolo! Ce cauţi la Dicţionarul Ideilor literare... Pleacă, mă, de acolo! Aş... Treci aici... Uite că sună şi telefonul... Alo! Da, eu sînt... Tu eşti, Claudia?... Mă bucur că te aud... Dacă ai şti ce spaimă am tras că ai plecat... Unde umbli de două zile fără să-mi spui nimic?... Uite că m-am gîndit şi la aşa ceva... Diseară mergem la concert... Eşti la mama?... Te-ai apucat de semiotică?... Ai înnebunit? Nu se poate... Te rog... Mergem la concert... De hermeneutică să se ocupe alţii... Stai puţin!... Mă, pleacă de acolo!... Da, te ascult... Am luat deja bilete... Îmi pare bine că accepţi... Dacă ai şti cît îmi doream şi eu... Am cumpărat şi batog de rechin... Numai pîine nu avem... Ne vedem în faţă la Ateneu... Lasă că iau eu pîine, nu te deranja...

(Perpetuum comic ’89, pag. 60)

Vezi toată postarea

Se poate recondiţiona bunul simţ?

        Tratatele de psihologie parcurse în ultima vreme, nutrindu-mă cu cele mai recente descoperiri în domeniul atît de fin al proceselor din interiorul cel mai interior al fiinţei omeneşti, ajung la concluzia că unul din instrumentele păstrării integrităţii noastre morale este de natură materială, în speţă anatomică. M-am aşteptat să aflu că este vorba despre inimă; nu, spun cărţile, este vorba de dosul palmei...
        Dosul palmei e acea parte relativ moale a mîinii care, proiectat lateral spre obrazul celui care îl merită, îi produce pe pielea feţei o usturime în general acceptabilă dar suficient de surprinzătoare pentru a trezi omul şi bunul simţ în fiinţa devenită nesimţitoare. Din lecturile sîrguincioase reiese că nu priveşte în nici un chip domeniul metafizicii şi nici al balisticii, că nu intră (nu cade) sub titlul de huliganism, fiindcă nu lezează cu nimic trupul plesnit scurt şi nu păgubeşte în nici un fel pe destinatar, ba dimpotrivă reîmprospătează şi chiar vindecă pe cel căruia i-ai aplicat dosul palmei peste bot, în folosul lui şi al tuturor. Mai mult decît un instrument, este o metodă. În numeroase tablete ale lui Tudor Arghezi, metoda a fost evocată ca deosebit de utilă; descoperirile recente nu fac decît să confiirme ştiinţific intuiţiile şi experienţa poetului.
        Afirmaţiile mele ar rămîne neclare dacă m-aş rezuma doar la abstracţiuni. Faptele sînt mai convingătoare; le înfăţişează pe cele deja experimentate de mine, a căror terapeutică s-a dovedit cum nu se poate mai ilustrativă:
        Mă aflam deunăzi într-o librărie. Mîngîind cu privirea coperţile unor volume etalate pe-o masă, atenţia mi-a fost furată de gestul unui tînăr aflat doar la doi paşi, care, întorcînd paginile unui superb album cu reproduceri din pictura noastră, le întina una cîte una cu saliva degetelor lui murdare şi le cocoloşea sîrguincios ca pe nişte pungi devenite netrebuitoare. I-am atras atenţia individului că albumul e produsul unui lung şi vrednic şir de autori, de meşteri tipografi şi de alţi specialişti, că minunea pe care o pîngăreşte e şi ea o fiinţă şi că i se datorează cel puţin respectul, dacă nu toată admiraţia. Tînărul mi-a rîs în nas, tembel şi provocator, şi, ca să-mi arate că nu proceda întîmplător aşa, a redeschis albumul, i-a sfîşiat dintr-o mişcare o pagină şi apoi l-a aruncat pe masă, ca pe-o cîrpă.
        Sîngele tot mi s-a ridicat în creştetul capului. În astfel de cazuri, medicul e de părere să recurgi imediat la un calmant, fiind pericol de-o comoţie cerebrală, legea morală elementară invită să soliciţi pe loc opinia publică, pentru a-l pune la punct pe vandal, unii spun că e mai nimerit să-l laşi în plata Domnului pe prost-crescutul nevindecabil. Fără să mă mai gîndesc la toate aceste soluţii, m-am întors brusc către tînărul de lîngă mine şi, efect al întoarcerii precipitate, dosul palmei mele, moale precum am spus, a ajuns într-o clipită exact pe pometul obrazului gros, înroşindu-l neîntîrziat, culoare vie şi frumoasă parcă scoasă din albumul maltratat. Urmare: tînărul meu s-a înclinat ca înaintea unei prelegeri universitare, şi-a ridicat de pe podea pălăria ce îi zburase, a ieşit imediat din librărie. Am avut impresia că a plecat pe deplin mulţumit, că mica noastră întrevedere rămîne în memoria lui un cîştig de pomină. Iată cît de simplu se poate evita comoţia cerebrală, ce importanţă are dosul palmei, parte a mîinii pe care o considerăm pe nedrept nefolositoare...

        Într-o zi, l-am întîlnit pe Calea Victoriei pe fostul meu coleg de liceu Alecu Zambilescu. Dintr-o vorbă într-alta, am ajuns la capitolul cunoştinţelor dobîndite după anii de şcoală. Am crezut că intenţionează să mă aducă la noutăţile din domeniul informaticii sau al literaturii. Îl interesa dacă cunosc un fir care să-l conducă la persoana discretă în stare să-i înlesnească feciorului lui intrarea în facultate („Copilul se străduieşte, dar nu dă-n brînci, că nu-i prost, se bizuie pe relaţiile mele) sau la persoana care are cheia unui apartament mai acătării, sau la avocatul titan capabil să-i cîştige un proces dinainte pierdut... (N-am reţinut bine problemele expuse, cititorul îşi va da seama îndată de ce).
        Oarecum mai exersat, n-am lăsat să mi se mai urce sîngele în cap, am proceclat cu maximă rapiditate la evitarea complicaţiilor, mai complicate cu cît era în cauză un fost coleg: dosul palmei s-a proiectat ca-n vis, repede, repede, pe obrazul atît de potrivit unei asemenea chemări. Zambilescu a primit cît se poate de corect, pe toată suprafaţa, răspunsul meu de coleg, a zîmbit, vorbirea i-a revenit, trecînd îndată la chestiuni fireşti şi dintre cele mai agreabile. L-am simţit din nou om, precum îl cunoscusem cîndva; din lumina ochilor am înţeles pe dată că bunul simţ i se întorsese acasă, nici măcar n-a întrebat ce fel de metodă folosisem ca să redevină om.
        Avantajul utilizării dosului palmei e evident. Dar nu trebuie să ignorăm neajunsurile. Sînt oameni care, indiferenţi la grosolănie, la violenţa străzii, pot interpreta replica datului peste bot ca un act nesocial: adică fiecare vine cu dosul palmei ca să restabilească norma de convieţuire? Păi unde ajungem? Şi ce ne facem dacă adresantul e mai puternic decît noi şi ne mai alegem şi cu ceva pumni? Că rar se nimereşte ca martorii să intervină cînd se iscă un diferend, chiar dacă adevărul şi dreptatea sar în ochi de la o poştă... Postura de bătăuş nu-i convine nimănui (în afara celor cu vocaţie).
        Nu trag nici o concluzie. Şi, deocamdată, mă abţin de-a mai folosi metoda. Tot ce pot spune e că, mergînd pe stradă sau avînd de-a face cu o mulţime de semeni, exersez tot mai calificat — în minte — procedeul de readucere a neamului la condiţia de om şi că, tot exersînd, am întîlnit destui care, neavînd obrazul îmbujorat de vreun dos al palmei, îl merită cu prisosinţă.

(Perpetuum comic ’88, pag. 88)

Vezi toată postarea

Deliciile solitudinii

        Sînt un om. Asta e o primă concluzie după patru decenii de activitate în cîmpul vieţii. Dar, ceea ce nu găseşti în fiecare ogradă (vorba vine, locuiesc la bloc) este omul serios.
        Ei, eu tocmai aşa ceva sînt: nici un fir de păr nu stă nici în sus, nici la dreapta, ori la stînga, făcînd opoziţie celorlalte fire, din cauza cheliei. Poţi să controlezi mult şi bine, fiindcă nu vei găsi pe obrazul meu un loc unde lama să fi întors spatele feţei mele. Sînt ras, ca un dovleac, gulerele la cămaşă nu-şi ridică vîrfurile, pe cel mai cumplit noroi, pantofii mei — musai negri — zîmbesc strălucitor şi îngăduitor la vederea altor pantofi comparabili cu nişte purcei viguroşi.
        Am numai două dungi la pantaloni, nasturii toţi sînt la locul lor, pardesiul nu e şifonat nici în spate, nici vizavi, pălăria are o panglică atît de curată că ai putea face şuturi cu ea la vreun animal mare, din punct de vedere fizic. Operat. De ce insist aşa de mult asupra acestor lucruri, în fond, obişnuite? Fiindcă sînt burlac, dar în primul şi ultimul rînd, fiindcă sînt un om serios. Pe mine nu mă vezi zîmbind, Doamne fereşte, am patruzeci de ani, cum să mai zîmbesc copilăreşte, ca un tinerel de 38? Cînd îi văd pe cei mai în vîrstă ca mine rîzînd cu poftă de toate nimicurile, mă încearcă un sentiment superior şi prefer să trec mai departe pentru a nu fi testimoniu al superficialităţii unor concetăţeni de speţă biologică.

        Filmele cu Chaplin nu-mi stîrnesc nici cea mai firavă gimnastică a muşchilor faciali, varietăţile de la televizor mă lasă gînditor cu falca în podul palmei, unul care alunecă pe gheaţă mă hotărăşte definitiv să adopt concluzia că oamenii nu au grijă de verticala lor, de impresia socială pe care o produc semenilor. Nu ştiu nici o anecdotă, n-am rîs la nici o anecdotă, nu rînjesc galant la vederea nici unei femei şi nici nu spun: „Îmi pare bine că vă văd!", fiindcă sînt un om sincer. De ce să-mi pară bine că văd pe cineva? E normal, de aia am ochi, dacă aş umbla cu baston alb ce-aş mai spune? Am fost şi căsătorit, dar în noaptea nunţii i-am spus fostei mele soţii, care nu mi-a devenit nevastă: „Mai multă decenţă, te rog!", fiindcă a apărut în faţa mea într-o cămaşă de noapte, culmea, străvezie, un afront adus seriozităţii. Eu mă aşezasem pe patul nupţial cu paltonul pe mine şi a fost singura dată cînd mi-am permis un mic dezmăţ, o lascivitate chiar, descheindu-mă la palton; poate, după ani şi ani de convieţuire, aş fi ajuns şi la cămaşă, dar femeia aceea a scris tot farmecul unui vieţi de vis, cu greşeala de ortografie a dezbrăcatului într-un minut.

        A preferat romanului etern proza scurtă a banalului. Păstrez de la ea o amintire, totuşi plăcută, şi cămaşa de noapte... a plecat şi a doua zi a venit la mine fostul socru-meu; mărturisesc că a fost unul dintre puţinii oameni care s-a dovedit mai serios decît mine, dar şi el s-a dat în petec cînd, la plecare, rînjind, mi-a dat adresa unui medic...
        Următoarea şi ultima mea tentativă matrimonială s-a soldat tot cu un eşec, fiindcă domnişoara în cauză a rîs la un film; am lăsat-o acolo şi i-am scris peste două zile cerîndu-i ca reparaţie morală să-mi restituie banii de film. Am cam luat bătaie, avînd în vedere suprafaţa de muşchi cu care era utilat un verişor al ei, care a zîmbit tot timpul cît mi-a administrat un număr de aproximativ 5 palme fix. Am traversat apoi, în următoarea săptămînă, cele mai negre zile, datorită imposibilităţii de a-mi închide gura, cam flendurită, ceea ce a stîrnit printre colegi stupoare, nici unul neputînd să se laude că m-a văzut vreodată cu zîmbetul pe buze. După ce mi-am recăpătat buzele, mi-am reluat şi bunul meu obicei de taciturn.

        Stau singur cuc; mă simt minunat şi am o stare superioară de seriozitate, adică îmi cam vine să plîng; m-am instalat lîngă telefon, poate vreun serios ca mine îşi va aduce aminte că exist.
        Tot oraşul stă cu luminile aprinse şi petrece, rîsetele urcă pînă în apartamentul meu, mai ales vecinii rîd de parcă i-ar gîdila cineva. După ora 12 cred că mă voi duce pînă la ei să le spun să rîdă mai serios; am să duc şi o damigeană cu vin, un curcan, sînt extrem de curios să văd de ce rîd şi cum pot să rîdă atîta...
        Apoi le voi spune pe şleau... ce anume, rămîne de văzut, cu toate că nu iubesc prea mult improvizaţia. Şi mai dă-o dracului de haină la două rînduri!

(Perpetuum comic ’88, pag. 45)

Vezi toată postarea

Întru cinstirea poştaşilor de altădată

        Cu mulţi ani în urmă aveam un poştaş care împărţea corespondenţa în mod democratic.
        Se străduia să împartă scrisorile în aşa fel încît să nu nedreptăţească pe nimeni: dacă se-ntîmpla ca vreunul să nu fi primit de multa vreme nimic, arunca în cutia aceluia vederea venită pe adresa vecinilor. Aşa se făcea că de două ori pe an, fiecare om de pe stradă primea salutările pe care familia Waldmann din America le trimitea rudelor de aici.
        Dar strădania sinceră a acestui om de treabă se lovea de neînţelegerea multora. E şi firesc: orice iniţiativă curajoasă întîmpină o rezistenţă dîrză.
        Elementele retrograde de pe stradă priveau cu ochi răi noua metodă, ba mai mult: îi erau chiar ostili. Nu înţelegeau că urările de bine făcute de cumsecadele domn Waldmann, cumnatul său, ne reveneau şi nouă.
        Următorul poştaş, cel care a preluat sectorul în urma plîngerilor celor cu vederi înguste, a învăţat ceva din istoria asta. El cumpănea dacă să ne aducă sau nu scrisorile. Pe cele mai multe nu le aducea, fiindcă reţinuse cazul trist al predecesorului său. Superiorii chiar îl preveniseră să nu înmîneze corespondenţa la întîmplare. Renunţă să mai bată cartierul. Acum cartierul bătea drumul pînă la el. În fiecare zi. Fiecare om care presimţea că a primit o scrisoare suna la uşa poştaşului.
        — Cred că am primit o scrisoare — ziceam, cînd poştaşul deschidea uşa.
        — De la cine? — întreba el cu bucurie sinceră, deoarece ţinea ca lucrurile să fie clare. Destinatarul trebuia să cunoască adresa expeditorului.
        Din păcate, unii nu-nţelegeau ce e-n sufletul curat al acestui om. Ei nu ştiau ce-nseamnă să iubeşti ordinea şi să vrei să-ţi execuţi ireproşabil treaba. Omul e legat de cei care îi scrie. Omul nu răspunde numai pentru ceea ce scrie, ci şi pentru ceea ce citeşte. Poştaşul a priceput legătura indisolubilă dintre cele două şi a ajuns martirul administrativ al convingerii lui. Numai că cei cu suflete mici l-au făcut să zboare din slujbă.
        Şi a apărut pe strada noastră un alt factor poştal, cu aer aspru, un individ chinuitor de riguros. N-avea păreri despre scrisori. Se pierdea în detalii şi nu se prea lega de amănunte privind adresantul. Aveam impresia că arunca scrisorile în cutie fiindcă nu ştia ce să facă cu ele.
        Citea rar cărţile poştale sau nu le citea defel. Această neglijenţă a lui se explica prin lipsa de interes.
        Fura vederile doar în mod excepţional. Cînd s-au schimbat numerele la case, privea zăpăcit plicurile pe care erau trecute numerele vechi. Nu se-ncumeta să le pună în cutie.
        Cînd au văzut aşa, elementele mai severe de pe stradă şi-au vărsat, în sfîrşit, năduful pe individul ăsta care mai mult umbla creanga. Erau supărate pe el şi pentru că venea cu revistele neşifonate, ceea ce însemna că nu citea niciuna şi, deci, nu-şi ridica nivelul intelectual. Cît despre aruncarea cu indiferenţă a ilustratelor în cutie, aceasta era explicată prin faptul că nu-i plac ilustratele.
        S-a întîmplat ca o clădire veche şi insalubră să fie demolată pentru ca în locul ei să fie construit un bloc.
        Poştaşul se ducea în fiecare zi pe şantier şi arunca scrisoriie venite pe adresele din vechea clădire, în betonieră. Betoniera aflîndu-se pe locul în care fuseseră cutiile poştale.
        Am răsuflat cu toţii uşuraţi cînd acest robot poştal a fost trecut într-o muncă de birou. Oamenii se plînseseră, pe bună dreptate, că acel individ dezechilibrat psihic avea mereu de lucru cu adresele.
        Succesorul lui a fost un om inimos, plin de toată bunăvoinţa. Împărţea mai toate scrisorile la berărie, iar revistele le ducea celui care ştia să le preţuiască. După el, a venit un om de aur, plin de cele mai bune intenţii. Singurul cusur era că cerea lunar banii de abonament radio, iar din banii de abonament dădea de băut la bufet fiecărui posesor de radioreceptor.
        Cel de după el ne-a fost tuturor ca un frate mai mare care dă sfaturi.
        — Ai răspuns la scrisoarea din plicul roz? — întreba părinteşte. Trebuie să răspunzi!
        — De ce nu-ţi mai scrie cumnatul din Szinérváralja? Te pomeneşti că v-aţi certat — se interesa el.
        El simţea că e dator să se intereseze. La urma-urmei, el adusese cartea poştală, el o citise primul.
        Cînd am schimbat vorba, s-a supărat pe mine, ca unul care, rudă fiind a fost exclus dintr-un consiliu de familie. De atunci e măsurat la vorbă şi nu-mi aduce aminte de scrisori. Cred că răspunde el, în locul meu. Cînd îl văd cum îmi aruncă indiferent corespondenţa în cutie, mă gîndesc la poştaşii de altădată. Şi îmi dau lacrimile.

(Perpetuum comic ’87, pag. 50)

Vezi toată postarea

Sfaturi preţioase

        Am citit manuscrisul dv. cu cea mai mare atenţie. E de prisos să vă mai spun că sînteţi pe deplin stăpîn pe meserie, cunoscînd aproape la perfecţie tainele tehnicii şi artei literare. Nu vreau să vă flatez, este însă un adevăr incontestabil că îi aveţi la degetul mic pe Franz, pe James, pe Jorge şi pe Gabriel, ca şi pe ceilalţi mari maeştri ai prozei contemporane, pe care i-aţi înţeles şi i-aţi asimilat cu întreaga aplicaţie a unui adevărat profesor de literatură. Fireşte, scrieţi foarte bine, n-aveţi virgule nici în plus, nici în minus şi zburdaţi ca un mînz maro pe cîmpiile realismului absurd, fantastic sau magic, însă, tocmai pentru că ştiţi multe, prea multe, nu vă puteţi ridica deasupra şi rămîneţi, regret că trebuie s-o afirm, cam departe de literatura autentică.
        Este lăudabil faptul că, precum marii maeştrii, urmăriţi în cărţile dv. să depuneţi ca martor obiectiv, scriind cu orice preţ adevărul şi numai adevărul despre epoca în care trăiţi. Sînt de acord că un roman atemporal, o invenţie literară preparată la rece, nişte personaje şi nişte întîmplări extrase din cărţi sau, mai grav, închipuite, posibil să fi existat în orice epocă din istoria civilizaţiei moderne dar complet străine de zilele noastre, sînt aberaţii şi, credeţi-mă pe cuvînt, vor fi sortite uitării. Departe de mine gîndul de-a vă sugera să încălcaţi sau să escamotaţi adevărul vieţii! Totuşi, vă rog să-mi daţi voie să vă propun spre meditaţie un alt punct de vedere în legătură cu această redare a adevărului vieţii în opera literară.
        În romanul dv. intitulat „Zborul păsării albe" vă ocupaţi de oamenii în alb, de lumea spitalelor şi în general de sectorul suferinţei umane. Foarte frumos din partea dv., medicii sînt îndreptăţiţi să capteze atenţia mînuitorilor de condei, în special a celor tineri, încă nededaţi la plăcerile rafinate ale romanului realist istoric. Susţin că, în contextul epocii noastre, cînd o bună parte din relaţiile interumane se desfăşoară nu atît între cetăţeanul comun, cel fără însuşiri, şi şoferul de autobuz, sau între el şi birocratul sperţar de la ghişeu, cum ne fac să credem scriitorii aşa-zişi satirici, cît între el şi medicul de care cu toţii sîntem însoţiţi ca o umbră, începînd de la trei luni de viaţă intrauterină şi pînă la ancorarea noastră definitivă în rada portului de ciment de la morgă, susţin că niciodată nu vor fi suficiente numeric romanele care să-i fie cu recunoştinţă dedicate.
        Însă, în romanul dv. totul este de-o albeaţă şi de-o serenitate ucigătoare. Toată lumea, personajele şi decorul, totul este desprins parcă dintr-un paradis hebefrenic. Medicii sînt de-un altruism şi de-o bunătate îngereşti, sînt nenumărate secvenţele în care medicii îi poartă în braţe pe bolnavi şi-i strîng la piept cu o maternitate înduioşătoare şi cu o dragoste fraternă pur şi simplu cleioasă, mai adezivă decît floaştărul nemţesc, încît cei doi, medic şi pacient, rămîn sudaţi pe veşnicie, întocmai ca fraţii siamezi, pentru separarea lor, reclamată de unele treburi urgente, fiind necesare extrem de laborioase operaţii chirurgicale, efectuate absolut gratuit. Şi nu numai atît, dar în romanul dv. apar foarte frecvent, obsedant chiar, scene în care medicul administrează personal, cu o linguriţă de argint adusă de-acasă — fără să fi fost afectat de faptul că, astfel, îi provoca soţiei noi crize de isterie şi că descompleta serviciul moştenit de la bunica — fie ceai de sunătoare (Hypericum perforatum L), fie diverse medicamente amare, şi nu unor copii răsfăţaţi, ci unor venerabili bătrîni de multă vreme antrenaţi cu hapurile infinit mai amare ale vieţii. Ba mai mult, toţi medicii dv., fără excepţie, se interesează în amănunt de situaţia financiară a fraţilor bolnavi, iar cînd au fericirea să afle că vreunul dintre ei nu dispune temporar de fonduri pentru procurarea ochelarilor, a o protezei pentru membrul amputat, ori chiar a siropului de pătlagină (Plantago major L) sau a tizanei de sunătoare, de îndată, cu un gest devenit automat, scotocesc în buzunarul propriu şi roagă frumos să li se facă favoarea de-a achita ei suma trebuitoare, fără a mai fi rambursată la pensie şi fără a se mai cere chitanţă pentru aceasta.
        Ce să mai vorbim de arhicunoscutele scene, atît de abundente în cartea dv., în care medicul este chemat la domiciliul bolnavului! Vizita lui seamănă frapant cu sosirea unui Moş Crăciun sindical. Întotdeauna el intră pe uşă cu un buchet  de flori pentru soţie, cu ciuingum pentru copii, cu o sticlă de bitter de Sibiu pentru bolnav şi cu un o certificat medical colectiv gata completat, pentru cel puţin o săptămînă de concediu, iar de primit nu primeşte decît o felioară de cozonac cu rahat, şi aceea după multe insistenţe şi doar pentru a nu jigni gospodina...
        Se regăsesc în romanul dv. fapte de-o banalitate exasperantă. Toate paginile dv. le-am mai citit şi le-am mai răscitit de mii de ori. Lectura romanului dv., căruia, fireşte, nu-i o lipseşte nici o virguliţă şi respectă adevărul vieţii pînă la hulita copiere fotografică, este tot ce poate fi mai plictisitor. Faceţi o experienţă, mergeţi într-o sală de lectură şi daţi-le cititorilor romanul dv.; după zece minute veţi auzi rafalele unei baterii de mitraliere. Să ştiţi că sînt troznetele fălcilor! Lectorii vor căsca de plictiseală de-şi vor înghiţi limba sau vor face luxaţie de mandibulă. Noroc că medicii dv. abia aşteaptă să le acorde gratuit primul ajutor...

(Perpetuum comic ’85, pag. 168)

Vezi toată postarea

Recenzentul pripit

Scofală, recenzentul grăbit şi în restanţă,
Avea-n sectoru-i liric şi epic o balanţă
Pe talgerele cărei punea contemporanii
Şi greutăţi diverse: defuncţii şi titanii.
Întîi zvîrlea pasajul, tăiat felii, pe-un talger.
Apoi cu mînă iute şi simţu-i critic ager
Pe discul dimpotrivă izbea cu nume grele,
Că victima întreagă sărea-n plafon cu jele.

Pe raftul lui Scofală, stăteau - ştiindu-şi rolul
„Şecspirul", „eminescul", „tolstoiul" şi „gogolul",
„Pindarul" şi „horaţiul" - etcetera, şi toate
Cu greutatea-n tone şi cu Etern marcate.
Nu rezistau nici marii, nu rezistau nici micii
Acestei „obiective" balanţe cu suplicii.
Doar pentru-amici Scofală avea o greutate
De mucava spoită cu aur şi carate.
Sărmanii - subsuoară cu versul sau romanul –
Ca basoreliefuri îi înfloreau tavanul.


Trudind pentru balanţă, el adormi-n crepuscul
Pe-un talger, ca pe-un nufăr un mormoloc minuscul.
De pe tavan, un picur din eul unui liric
Căzu pe celalt talger. Din raiul său oniric
Scofală, ca un glonte, ţîşni, spărgînd plafonul
Şi dispărînd în cosmos, ca un bolid, ca sonul...
De legea gravităţii chemat urgent să vie,
El răsări din cioburi stropit cu apă vie;
Dar, recăzînd pe-un talger, plesni de jale-ndată,
Că dumneaei, balanţa, rămase nemişcată!

(Perpetuum comic ’85, pag. 23)

Vezi toată postarea

Capsa, sufletul comerţului

        Niciodată nu se fîţîise Lola mai mult în faţa oglinzii, nu se privise cu de-amănuntul din faţă, spate, oblic şi perpendicular. Cel puţin aşa gîndea Laie, convins că nu linia paltonului probat o interesa, ci modul cum se asorta la fardul de pe obraz şi coafură. Mîndră, vîrî mîinile în buzunare, făcu o piruetă şi brusc înlemni. Nuanţe verzi-gălbui năpustiră chipul violent.
        — Are o capsă lipsă! Uite-o, era în buzunar! întinse palma spre Laie, cu ochii burghie la obiectul minion.
        — Lasă, mamă, căutăm altu’, o consolă liniştit.
        — Hii!... şi tighelu’... e desfăcut!...
        — Lasă, mamă, căutăm altul.
        — Eu p-ăsta-l vreau, Laie! Dacă nu-mi cumpăr azi înlocuitor de palton, m-arunc în buget cu cheltuieli inutile, şi fă ceva! îl direcţionă spre vînzătoare, cu privirea vraişte de furii.
        Îngrijorat de buget, Laie, monument de stimă şi respect, o abordă timid.
        — Fiţi amabilă, nu vă supăraţi, ştiţi, soţia vrea să-şi cumpere un înlocuitor de palton, din acela care se-nchide cu capse. E... acolo, cea cu unchiile scurte şi peltică, îşi muşcă vîrful limbii, şi n-are o capsă iar tighelu’ e puţintel desfăcut. Aveţi un atelier de mici remedieri în cadrul magazinului poate..., o şi are, să ştiţi, Lola!...


        — Pardon, nu punem capse la nimeni, îl strivi tot atît de amabil.
        — Ştiţi, se pune aşa... şi paac! îl tragi cu ceva în cap, îi explică metoda cu palma ghem, izbită de cealaltă.
        — Nu se pun capse la cumpărători.
        — Da?!
        În faţa deznădejdii, sufletul vînzătoarei se frînse.
        — Întoarceţi-l pe dos şi vedeţi cine l-a făcut, e pe undeva pe la Sibiu, duceţi-vă la ei, e marfa lor.
        — Draga mea, i-auzi, întoarce-l pe dos şi hai la Sibiu.
        — Laie, nu-mi pune răbdările la încercare, tu eşti bărbat, sau ce?! Dacă nu-mi pui capsă şi tighel, nu ca ăştia din joi în paşti...
        — Ştiu, mamă..., mă duc la responsabil. Să vină responsabilul!! strigă autoritar.
        Un ins pirpiriu se şi-nfiinţă la datorie-n poziţie de drepţi, cu ochii mărgele, feriţi în stînga şi dreapta.
        — Cu ce vă pot fi de folos? se ridică uşor pe vîrful picioarelor.
        Laie explică, pirpiriul se-ncruntă, şi ochii mărgele tuşti, pe subalternă.
        — Se poate, să fii lipsită de cel mai uman simţ de servire?! Că doar capsa e sufletul comerţului şi vînzătorii să puie capsa clientului cu tighel desfăcut. Apropo, şi dumneata ce ne tot baţi la cap cu mizilicu’ ăsta?! Să vă puie un nastur la remedieri, de mască, de tablă că cu modernismu’ nu vă ţine de cald, da’ cu nastur e mai variat aspectu’. Şi-apoi femeie în toată firea te legi de un tighel? Că moda e şi ea după etate, ca să zic aşa nu mai cadrează cu...
        — Laie, ia măsuri! explodă Lola, şi potop de lacrimi mărşăluiră obrajii.
        — Domnule!...
        — Nu-i nevoie, avem şi centimetru, scoase o bandă pînzată din buzunar, şi-o suprapuse peste palton din trei mişcări. Vă vine perfect. Du-l la remedieri, să-i puie un nastur, roşu, şi fă-le bon de cumpărare, ordonă vînzătoarei, că de-aia se cheamă înlocuitor, să poată omu’ improviza pe gustu’ lui.


        — Nu, vă rog, nu-l luăm, protestă Laie.
        — Las’ că-l ia altul.
        — În nici un caz.
        — Etete, cine face previziuni la marfă, îl ironiză. Cîte pretenţii... bodogăni şi le-ntoarse spatele grăbit.
        — Aşa eşti tu, un... un mototol..., un tupeist..., fără valoare în faţa responsabililor, un... fraier..., asta e, de ordin primordial!...
        Potop de reproşuri căzură pe capul lui Laie, pînă i se puse şi lui capsa. Tot era ceva.

(Perpetuum comic ’84, pag. 66)

 

Vezi toată postarea

Parabola broaştelor ţestoase şi a nepotului mult iubit

Trei broaşte ţestoase,
morocănoase,
aveau un nepot la capătul văii.
Prin urmare, porniră să-l vadă pe rînd,
judecînd
să-i ocolească pe răii
care le-ar primejdui viaţa
şi carapacea.
Fără nepot ele nu-şi mai găseau pacea.

Prima porni dimineaţa,
dar se împotmoli într-un pogon cu varză
şi nu mai plecă,
pentru că
varza era de calitate.


Broasca a doua porni, fără ca vremea s-o piarză, 
pe-nserate,
dar intră la o miuţă
cu premii în morcovi fierţi.
Să mă ierţi,
nepoate — ar fi zis ea,
în gîndul ei de broscuţă,
dar asta e situaţia!

Porni şi-a treia, ocolind toate capcanele.
Întîlni însă
— aşa e cînd te pasc ghinioanele —
în drum, o grămadă de bolovani.
Aşteaptă cu răbdare două sute de ani,
ca ploile să roadă piedica pietroasă
şi trecu bucuroasă.
Dar n-avu noroc:
nepotul se mutase între timp la bloc,
şi nu-l mai găsi,
aşa că ea mai trăi
o sută de ani şi muri...

ÎNVĂŢĂTURA mi-a adus-o în plisc cumătra barza:
Mătuşi,
vizitaţi-vă nepoţii înainte de a se coace varza!

(Perpetuum comic ’84, pag. 29)

Vezi toată postarea

Cînd eşti căţel ocazional

         A fi căţel chiar şi numai cîteva zile pe an mi se pare un important avantaj faţă de cei incapabili să devină patrupezi vreodată. Mai ales cînd ocupaţia ta este să observi îndeaproape faptele, comportările şi spusele oamenilor.
         Mă bucur de această favoare a sorţii, n-aş putea spune prin ce miracol şi din (bună)voia cui. Fapt e că într-o dimineaţă ca toate celelalte, după ce am petrecut încă o noapte cu somn greu şi chinuitor, mă trezesc mai repede decît oricînd şi lumea îmi surîde cu mai multă bucurie chiar din clipa cînd am deschis ochii şi mi-am scuturat de pe pleoape visele prosteşti de om. Momentul e de o atingătoare frumuseţe, menită a-l descrie şi a-l face cunoscut celor ce nu au norocul să-l trăiască niciodată.
         Mă ridic repede din pat, alerg la aparatul de radio, dau să-i întorc butoanele spre a afla cîţi nefericiţi au mai căzut, între două radiojurnale, din avioanele lor şi cîte insule au mai fost măturate de taifunul „Mîngîierea", dar mîna transformată în preţioasă labă nu ajunge la aparat şi aparatul rămîne mut. Minune! Mă reped în bucătărie, salonul nostru şi cafeneaua noastră de nechezat, încă dornic să primesc de la nevastă-mea ştirile dimineţii, ale pieţii în special, despre felul cum unul a călcat-o straşnic pe picior şi despre ultimele stiluri olimpice la datul cu cotul, dar pofta de noutăţi se stinge imediat, spulberată de mirosul ademenitor al oaselor de pui depozitate sub aragaz, lumea colorîndu-se pe loc în cele mai fascinante culori. Minune! Mă strecor în camera de baie, să-mi rad barba urîtă şi supărătoare, obiceiul acesta barbar mi se vădeşte de prisos, redescopăr satisfacţia de-a avea blană şi coadă, mă bucur neîntîrziat că mi se oferă posibilitatea de-a face o însemnată economie de timp, de săpun şi de lame tocite. Faţă de imaginea (întrutotul posibilă) a unui cîine gol puşcă, vreau să zic bine ras şi bine indispus, starea îmblănită e de o mie de ori preferabilă, nu mai spun cît de estetică îmi pare! Minune!


        — Iar te făcuşi căţel? se miră nevastă-mea, fericită de fericirea cozii mele.
        — Iar se făcu javră şi se jevri..., observă soacră-mea vorbind ca de obicei cu mătura.
        — Sînt căţel, sînt căţel! strig cît mă ţine gura (botul) şi neîntîrziat mă cer, prin semne cît se poate de simple, afară şi pe la pomi. Minunea minunilor! exclam suplimentar, încîntat că mecanismul schimbării nu s-a defectat şi criza mondială a petrolului n-a afectat procesul tehnologic al metamorfozei.
         Primul drum în curte în aer liber, îl fac după ce consum, — parţial vegetarian — doi-trei tei ai parcului, la vechii mei prieteni Bubi Iliescu-Os, critic teatral, şi Lord Bull-Dog, ecolog particular, neglijaţi timp de-atîtea luni.
        — Salve, bătrîne! mă întîmpină Bubi.
        — Să trăieşti, Potăică! mă îmbrăţişează Lord.
        — Ce e nou? mă grăbesc eu să-i întreb, cu limba scoasă de-un cot.
        — Totul e ca-n cea mai frumoasă lume din cîte sînt posibile! Numai pisicile se pot plînge: acoperişurile au devenit inaccesibile: prea înalte, domnule!
        — Să fie sănătoase! mă grăbesc să zic. E vremea să lase romantismul clarului de lună şi să se-ntoarcă la şoriceii strămoşilor, în subsoluri. E şi mai sănătos.
        — Asta era şi părerea noastră, spune Bubi.
         Trecem repede la problemele noastre vechi, preferatele. Lord începe:
        — De cînd ne-ai lipsit, spune el, am văzut o mulţime de spectacole, rămăsesem în urmă şi mă simţeam într-o penibilă situaţie de infirmitate faţă de Bubi, care mănîncă teatrul ca pe-o slăninuţă. Domnule, Caragiale e savuros. Mă pasionează, mă încîntă. Numai verb şi inteligenţă! Am revăzut recent „Noaptea furtunoasă". Splendid! Satisfacţiile artistice sînt atît de intense, că îi iert că nu pune pe scenă mese cu bucate abundente, ca alţi autori. E o scăpare pe care i-o trec cu vederea, meritele întrec scăderile.
        — Nu sînt scăderi absolute, intervine Bubi. Dacă nu-s etalate pe scenă, bucatele gustoase se bănuiesc în culise. Universul lui Caragiale e unul saturat de arome tari, ameţitoare, cuceritoare. Un univers al bucătăriilor, domnule! Nu sînt în tot teatrul mondial atîtea promisiuni certe, toţi eroii salivează abundent şi e de presupus că fiecare îsi va primi la sfîrşit osul meritat.
        — Un studiu recent reconsideră povestea aia cu Bubico, continuă Lord. Putem deduce că nici atunci cînd Caragiale a apărut crud, el nu a fost în realitate rău: lansarea pe fereastră a confratelui a fost un gest nobil: trenul în care se aflau personajele cunoscute trecea pe lîngă un canton şi-acolo se serba o cumetrie. Oase dintre cele mai alese, necunoscute de bietul căţel, crescut la oraş, cu ceaiuri plafar şi vitamine apicole... Se dă ca sigur că Bubico s-a simţit atît de bine la petrecere, că n-a mai vrut să audă de stăpîna lui... Mai ales că a doua zi se programase la canton o nuntă, iar a treia zi un parastas... Trai pe vătrai, stimabile!...
        — Şi „Noaptea furtunoasă" cum a fost? am readus eu discuţia la subiectul cu care începusem.
        — Cum spusei: splendidă. Dar revederea ei mi-a adus în actualitate o problemă neliniştitoare a comediei în general. Iată, tocmai despre asta vorbeam înainte de venirea ta, cu amicul Lord. Domnule, oamenii nu ştiu să guste comedia! E o realitate. Pe scenă se petrec o mulţime de drăcovenii, unele mai spirituale decît altele, situaţii comice de tot hazul, dialoguri spumoase şi pline de nerv. Iar ei, oamenii, ce crezi că fac? În loc să se bucure şi să dea din coadă, rînjesc!
         Rînjesc şi îşi arată dinţii, domnule! E uluitor!
        — Pe dracu! am exclamat eu. Cine s-ar fi gîndit...
        — Parol! Fenomenul e general, n-am văzut un singur spectator care să reacţioneze altfel.
        — Stau mărturie, spune Bubi. Urmăreşti o comedie. Acolo se biciuieşte necinstea, se dă peste bot apucăturilor retrograde... Spectatorul, în loc să se indigneze de mizeria vecinului de scaun, ştiut de la tarabă ca un afacerist ordinar, îşi arată colţii (oamenii au doar patru canini, ca vai de ei, nu ca noi, numai canini pe toate părţile), împotriva unei nevinovate blonde aflate la balcon! Comportare în întregime aberantă...


        — Să-nebuneşti, nu altceva!
        — Mă aflam deunăzi într-o familie, în mijlocul unor prieteni. Pe ecranul televizorului au ieşit genialii Stan şi Bran, cei mai buni prieteni ai cîinilor din cîţi cunosc... Făceau nişte drăcovenii de-ţi obosea coada de bucurie... Cînd ochii mi-au fugit nu ştiu cum spre chipurile celor ce priveau ecranul, să-ţi vie rău, nu alta: Ionescu îi arăta colţii lui Georgescu, Mateescu mîrîia la Frăsinescu, Panaitescu stătea să-l sfîşie pe Postelnicu... Dar ştii cum? Cu buzele desfăcute gata să muşte, cu icnete pline de duşmănie adevărată... Mi se făcuse frică mie, cît sînt eu de fioros...
        — Şi dacă ar fi fost numai colţii... Dar indivizii îşi mai agitau şi labele, se ciuceau a pîndă, te treceau fiorii văzîndu-i cît de aprigi se făcuseră.
        — Eu presupun că asta e o modă. O modă trecătoare. Am văzut într-o vitrină, la fotograf, tinerii rînjind la fel, gata să sară la beregată.
        — Ştiu eu? Eu cred că obiceiul e foarte vechi. Fapt e că ideile morale ale comediilor, oricît de sublime ar fi, nu îmblînzesc cu nimic moravurile oamenilor... Ba aş îndrăzni să afirm că dimpotrivă; le aţîţă instinctele şi poftele spurcate. Altfel cum îţi explici că de peste două mii de ani, de cînd se scriu şi se joacă comedii, omul continuă să facă războaie?... Colţii, cu tehnica modernă, s-au perfecţionat, se poartă acum metalul şi tocătoarea din plastic.
        M-am înapoiat acasă destul de abătut. Observaţiile prietenilor mă aruncaseră într-o tristă dispoziţie. Şi eu care intenţionam ca, timp de cîteva zile cît mi se permitea să fiu cîine, să frecventez teatrele...
        — Nu te mai simţi bine, ca-nainte, în piele de cîine... mi-a spus soţia mîngîindu-mi blana. Hai, alungă-ţi gîndurile urîte! Eşti un căţel încă tînăr, ai o mutriţă de tot hazul...
        Nu mă putea înveseli, mai ales că, mîngîindu-mă, consoarta mea îşi însoţea cuvintele cu strălucirea colţilor de viplă, o proteză mai aprigă decît toate armele.

(Perpetuum comic ’84, pag. 17)

 

 

 

Vezi toată postarea

Propoziţii (pc83)

        • Vom dura şi noi prin ceea ce durăm, dar n-ar strica s-o şi scriem durabil.

        • Să fim veseli la lucru, dar numai atît cît să nu plîngem după aceea.

        • Munca este scara aceea monumentală pe care urcăm spre noi înşine, în eventualitatea că nu coborîm.

        • Omul care şi-a făcut datoria nu are griji, acela ce s-a eschivat poate să le uite, dar îl ţin ele minte.




        • Sădiţi flori ca să culegeţi poftă de viaţă, sădiţi şi legume, ca să trăiţi.

        • Ploaia fecundează ogorul, ploaia de laude îl lasă sterp.

        • Fii atent cînd vorbeşti: în timp ce spui cuvinte ele se răzbună, vorbesc despre tine, sînt teribil de limbute.

        • Nu poate fi zgomot mai sinistru ca al prăbuşirii unui proiect prea înalt.

        • Cînd faceţi bilanţul grînelor, nu-l uitaţi pe acela al neghinei.

        • Grîul e bun cînd firele în lan sînt dese, iar vorbele, cînd sînt rare.

(Perpetuum comic ’83, pag. 236)

Vezi toată postarea

Cunoscătorul

        Era un bărbat care atrăgea uşor atenţia: tînăr, negricios, cu mustăcioară, de statură înaltă, în floarea vîrstei, cum se spune la noi în cartier. Figura lui îmi plăcea, îmi inspirase de la început un interes pe care nu mi-l explicam, deşi, trebuie să spun, asta mi se întîmpla destul de des. Umbla printre gondolele cu cărţi şi pe dinaintea rafturilor pline, cu mersul său elegant, alunecînd parcă, ferindu-se a deranja pe cineva, vreun alt cumpărător. Privea marfa cu un ochi lacom, pofticios, de cunoscător fin, fără îndoială. Purta mănuşi, vremea nu era încă destul de caldă, lua o carte de ici, una de dincolo, pipăindu-le cu sfiiciune, cercetîndu-le cu o uitătură de degustător avizat şi foarte atent să nu le îndoaie filele. Într-un loc se opri, trase din buzunarul interior al hainei un portvizit din piele cu monogramă, din care scoase neglijent un purcoi de bancnote bine orînduite, măsurîndu-le rapid, din priviri, grosimea. Liniştit din acest punct de vedere, trecu mai departe.

        La standul literaturii ştiinţifice poposi îndelung. Luă cu evlavie în mîini un studiu în două părţi asupra vechii arte indice, stărui concentrat asupra cîtorva pasaje, preţul nici nu-l privi, n-avea importanţă. Puse apoi volumele de-o parte, alese apoi altceva, care, din punctul de unde priveam mi se părea a fi un opus academic despre viruşii spirali. Atent şi cu vădită competenţă foiletă cartea masivă, planşele îl reţinură ceva mai mult, după care puse iarăşi totul în rafturi, răzgîndindu-se cu destul regret. Răsfoi meticulos mai multe culegeri enciclopedice, îşi notă chiar într-un carneţel cochet cîteva titluri, opri cu sine vreo patru, reveni la studiile asupra artei indice şi a viruşilor spirali, pe care le adăogă celorlalte şi purtîndu-le atletic sub braţ îşi urmă investigaţia.


        Depăşi cu oarecare nonşalanţă — nu i-aş zice dispreţ — sectorul literaturii contemporane, reveni totuşi, gustă cu evidentă plăcere cîteva pagini de versuri ale unui autor tînăr, peste alte cîteva volume noi trecu fără vreunul din comentariile făcute cu care mă deprinsesem tot privindu-l, reţinu apoi cel din urmă roman al unui clasic în viaţă, ca să spun aşa, de asemenea, fără a le mai răsfoi, două volume de nuvele proaspăt ieşite de sub teascuri. Îşi consultă încă o dată portvizitul şi teancul de bancnote, după care, întru totul liniştit, rugă pe una din vînzătoare să-i supravegheze cîteva momente pachetul deja constituit, adăstînd după aceea în sectorul dicţionarelor. Ştia multe, se vedea bine, mai ales după uşurinţa cu care îşi prelingea privirea asupra volumelor, dar noutăţi erau destule şi atracţia cărţii se dovedea prea insistentă asupra acestui cunoscător, încît reţinu la repezeală patru, în patru limbi diferite, alătuîndu-le pachetului, după care se plasă cu ochii dogorind de plăcere în sectorul cărţii de artă. Migăli o bună jumătate de ceas acele minuni tipografice, respirîndu-le parfumul, mîngîindu-le cu o fervoare aparent naivă, trecînd de la un raft la altul cu încetineală, părăsind cu izbitoare părere de rău o serie de volume — oricum, nu pot cumpăra totul!, părea să spună figura lui —, dar alegînd hotărît altele, pe care le purtă spre vînzătoarea de adineauri, făcîndu-i totuşi semn că s-ar putea să mai adaoge ceva.

        Ultima secţie a librăriei, spre ieşire, era cea documentară. Cunoscătorul răsfoi grijuliu broşurile cu ultimele tipărituri, cataloagele editurilor, listele cu noutăţile recepţionate în această săptămînă. Privi în jur. De unde se afla acum, vînzătoarea căreia îi încredinţase impunătorul pachet nu se zărea.
        Făcu trei paşi spre uşă şi ieşi.
        Mi se păru că oftează.
        Afară, soarele lumina optimist. Dinspre dugheana de alături, unde se şi aflau la rînd vreo cîteva cumetre locuind prin preajmă, năvălea un miros îndîrjit de gogoşi calde, proaspăt pregătite în cazanul cu ulei încins. Cunoscătorul se opri la rînd fără nici o şovăială.
        Nu-şi putea refuza această neasemuită plăcere.

(Perpetuum comic ’83, pag. 211)

Vezi toată postarea

Vacanţă cu epigramiştii

Clubul „Cincinat Pavelescu’

Popas alpin

Înfometat şi cu sudori pe frunte
Ajunge omul — singur pe cărare —
La ultima cabană de pe munte
Unde citeşte: „Sînt plecat la mare!"

        MIRCEA IONESCU—QUINTUS

Un turist comod

Eu în miracole nu cred.
Deşi mi-ar prinde foarte bine
Să fiu şi eu un Mahomed.
Să vină muntele la mine!

        ION BUTNARU


Şeful meu

Deşi dînsul nu e ciung
Tot nu poate să lucreze
Două mîini de-abia-i ajung
Scaunul să şi-l păstreze!

        FLOREA ŞTEFĂNESCU

Ultima soluţie

L-a cicălit tot unul Tanţa
Iar el, să scape de necaz,
Încearcă să-i închidă clanţa
Cu... Cheile de la Bicaz!

        A.C. DRAGODAN

Solariul

Este o amenajare
Din panouri, fără geam.
Unde Eva stă la soare
În costumul lui Adam.

        CONSTANTIN TUDORACHE

(Perpetuum comic ’82, pag. 89)

Vezi toată postarea