Vara în amurg

        Căldura s-a mai domolit. Dinspre apă începe s-adie o boare răcoroasă luminată de soarele ce stă s-apună în spatele blocurilor cenuşii pe balcoanele cărora prind să sune muzici în tranzistoare şi se ivesc trupuri de bărbaţi, strînse în maiouri albe, staţionînd mulţumiţi printre ghivece cu plante firave.
        El stă pe conducta ruginită, cu spatele lipit de ţeava unui bătător de covoare şi priveşte lumea care începe să treacă spre casă, desculţă, în slipuri sau halate, ca şi cum s-ar afla într-adevăr la mare, în vilegiatură, nu pe marginea unei bălţi artificiale, la periferia oraşului. O căruţă cu ţigani trece în trap uşor, urmată de un mînz cenuşiu. Cîţiva copii aleargă după o minge, claxonaţi de o Dacie gri. Sandu mai trage un gît din sticla ascunsă-n geantă şi se-ncăpăţînează s-aştepte, privind cu luare-aminte fiecare faţă. Stă acolo, să fie vreo două ceasuri şi ea tot n-apare. „Sînt la plaje. Viorica", găsise biletul înfipt în uşa apartamentului. O căutase peste tot, pe sub pomi, pînă departe, spre stăvilar, unde perechile se răcoreau, făcuse drumul de cîteva ori, dar n-o descoperise deloc printre trupurile întinse pe iarba uzată şi prăfuită, năpădită de tinichele şi sticle sparte. Probabil că, miop cum e, totuşi n-o văzuse. Dar din locul ăsta, unde stă acum, sigur n-o mai pierde. Un bărbat cu pantalonii sumeşi şi o femeie într-o rochie subţire, înflorată, udă la poale, trec mîndri purtînd un preş, din care apa curge şiroaie. N-o va mai lăsa de-acum. S-a hotărît! Gata! O ia de nevastă. Prea mult a ocolit-o. De prea multe ori a părăsit-o şi iar a revenit. Aşa, în răstimpuri, cînd şi-aducea aminte, îl lovea dintr-odată dorul şi suna la uşa ei. O găsea întotdeauna singură, rămînea o noapte, apoi pleca spre a reveni peste alte trei, patru luni, după ce, în ziua plecării jurase că la prînz e-napoi, să-l aştepte cu masa. Sporadic, tot aşa, îi făcuse şi-un copil.
        Priveşte — prin înserarea care acum a coborît de-a binelea — ultimele perechi întorcîndu-se spre casă şi simte amărăciunea lovindu-l ca un junghi în inimă, pentru că, iată, ea nu-i nicăieri. Se desprinde cu greu, şi-o ia spre blocul aflat lîngă bisericuţa părăsită. Urcă iar la etajul opt, apartamentul 77, să mai verifice o dată; să se convingă, să mai încerce, poate, totuşi... Inima începe să-i bată nebuneşte: creanga de pin pe care i-o lăsase în uşă nu mai era. A venit! Da, e-năuntru! Doamne, ce noroc! I-aude paşii apropiindu-se, uşa se deschide odată cu braţele lui şi o bătrînă îl priveşte mirată.
        — Viorica!, bîlbîie el.
        — Eu sînt!
        Atîta timp să fi trecut oare?! se trezeşte întrebîndu-se fără noimă.
        — Dar dumneavoastră o căutaţi pe cealaltă, revine bătrîna, pe nepoată-mea, probabil. Tot Viorica. Nu mai stă aicea. S-a măritat cu domn’ Marcel, a luat-o la Focşani. Dacă-i vorba de vreo comunicare însă, ceva... Dumneavoastră aţi lăsat creanga...
        Vede buzele gurii supte mestecînd înainte cuvinte pe care nu le mai aude. Se-ntoarce coborînd treptele cu viteza cea mai mare pe care i-o pot imprima picioarele muiate, gîndindu-se că va mai trebui să şteargă din memorie şi din repertuar încă un nume. Trece vremea, frăţioare, se duce, mormăie căutînd prin întunericul holului uşa de la ieşire.

(Perpetuum comic ’91, pag. 143)

Vezi toată postarea

Aniversare ratată

        Abia în urma acestei neprevăzute catastrofe au fost recunoscute, în sfîrşit, rolul şi importanţa lui Vergiliu Ghimeş în prestigioasa instituţie în care lucra. Din păcate pentru Vergiliu Ghimeş această recunoaştere venea puţin cam tîrziu, după ani şi ani în care colegii „îi mîncaseră ficaţii", cum se exprima respectivul. Totuşi, decît niciodată...
        Ce se întîmplase, de fapt?
        În luna mai ac., şeful său trebuia să-şi serbeze ziua onomastică. Anul acesta însă nu era o aniversare obişnuită. Şeful împlinea 40 de primăveri, aşa că dorea ca sărbătoarea să aibă şi mai mult fast ca de obicei. Importantul sărbătorit era un om deosebit de pretenţios, un om care respecta şi funcţia şi omul, un exemplu în acest sens fiind şi faptul că, de cînd fusese avansat, nimeni nu-l mai auzise vorbind despre altceva decît despre estetică. „Îmi place să cred că toţi cei de aici sîntem nişte avocaţi ai frumosului", spusese şeful în memorabila adunare ţinută cu prilejul avansării şi fiecare simţi brusc necesitatea să-şi „ridice nivelul". Momentan însă toate planurile şefului se îndreptau, cum era şi firesc, spre această onomastică pe care el dorea, din tot sufletul, să o transforme într-o adevărată sărbătoare a spiritului şi, cu siguranţă, acest lucru s-ar fi petrecut întocmai, dacă Vergiliu Ghimeş, chiar cu cîteva zile înainte de eveniment, nu ar fi avut o criză de ficat pentru care a trebuit să fie urgent internat. Lipsa lui în preajma aniversării vicelui avu darul să strecoare în sînul colectivului oarecare panică. Despre ce oare se va discuta la acest important eveniment? Despre estetică, fireşte, dar estetica este atît de vastă... iar ei, spre deosebire de ceilalţi ani, nu primiseră bibliografia. Dacă Vergiliu Ghimeş, prietenul intim al sărbătoritului, n-ar fi fost internat, situaţia ar fi fost cu totul alta. El i-ar fi informat pe toţi, în timp util, despre cartea la care citea şeful, ei şi-ar fi conspectat conştiincios materialul, iar aniversarea, ca de obicei, ar fi avut un caracter deosebit de elevat. Acum însă, în această situaţie specială, fiecare trebuia să meargă pe propria-i inspiraţie. Ceea ce, de altfel, au şi făcut.
        Încă de la aperitiv, curajosul instructor principal Petru Ciulei vru să demareze furtunos discuţiile la nivel înalt.
        — Ceea ce mă deranjează pe mine la Hedonism, spuse inspectorul principal între două înghiţituri, este că reduce rolul artei la simpla plăcere. Fulgerător, trase cu ochiul spre şef care părea mai încîntat de tarta cu ciuperci decît de respectivul subiect. Totuşi, Petru Ciulei vru să-şi joace cartea pînă la capăt. Lucrul acesta mi se pare o mare greşeală. De fapt, nu ştiu care este părerea dumneavoastră, se adresă el atît de fără tact celorlalţi, încît fură de-a dreptul jenaţi de situaţie. Problema este discutabilă, încercă Petru Ciulei să mai salveze situaţia, după care, lăsînd baltă estetica, trecu la creierul à la grec.
        George Bănacu, colegul precedentului, trase, discret, cu mare emoţie, fiţuica de sub farfuria cu aperitiv şi constată cu mîhnire că era în afara subiectului: el studiase parnasianismul. Cu mult tact, introduse bileţelul înapoi, după care se arătă foarte interesat de măslina pe care o urmărea insistent şi nu mai reuşea odată s-o prindă.
        — Pentru mine, polisemia este totul, încercă Ilie Măgăvană, coregraf principal, să spargă frontul prin alt punct. O operă, dacă nu este polisemică, nu are valoare. Exemplul operei shakespeariene este mai mult decît grăitor.
        Din pacate nici această nouă provocare nu avu mai multe şanse de izbîndă, aşa că o linişte mormîntală se aşternu pînă la consumarea integrală a aperitivului.
        Încordarea se insinua tot mai vizibil, cu toate astea nimeni nu mai avea curajul să încerce un alt subiect. Abia la friptura de fazan Mirela Veştemeanu, secretară, îşi luă inima în dinţi.
        — Orice am zice, interveni culta secretară, realismul râmîne realism. Noutatea şi superioritatea lui principală este indiscutabilă. De fapt Goethe spunea că...
        Neavînd o atenţie distributivă deosebită, deci neputîndu-se lupta şi cu estetica şi cu pieptul de fazan tăiat ca tăiţeii, ghinionista avocată a frumosului se înecă tocmai la jumătatea dizertaţiei. Acest eveniment avu, totuşi, darul de a mai înviora tăcerea stînjenitoare.
        La sărmăluţele în foi de viţă, George Bănacu simţi că este rîndul lui să salveze situaţia. Trase uşor fiţuica, dar cînd să intervină, din neatenţie, soţia şefului, care tocmai servea, îi puse o lingură de smîntînă pe parnasianism, aşa că dreptul la cuvînt al instructorului cu probleme de teatru fuse ca şi anulat.
        Cauza însă nu fusese încă pierdută, aşa că Benedict Paranţuca, colegul colegului precedentului, se aruncă spectaculos în luptă.
        — Ce este de fapt limbajul artistic, spuse ferm Benedict, dacă nu o modalitate de comunicare specifică artei, născută în procesul complex al diversificării relaţiilor sociale, al apariţiei, alături de limbajele naturale, a limbajelor artificiale?
        Din păcate şi această nouă încercare avu trista soartă a celorlalte, adică nu trezi nici un fel de ecou în rîndul combatanţilor, aşa că, pînă la friptura de purcel se aşternu, din nou, liniştea.
        La friptură, însă, spre bucuria şi emoţia invitaţilor, se hotărî să intervină chiar sărbătoritul.
        — Parnasianismul, zise acesta, şi toţi fură aşa de trişti de parcă picaseră la un examen, este un curent foarte interesant. El dezvoltă tendinţele estetizante ale romantismului.
        George Bănacu, foarte inspirat cînd păstrase conspectul de la aniversarea trecută, avea lacrimi de fericire. Scoase batista şi, atent, încercă să şteargă fiţuica mînjită de smîntînă. „Ce dialog o să port acum cu tovarăşul şef", gîndi el emoţionat.
         „În sfîrşit, o sa mă remarc." Dar hazardul era împotriva lui, smîntîna dizolvase complet parnasianismul.
        — Patriarhii Parnasului, continuă şeful, situaţi pe poziţiile cultului perfecţiunii, al frumuseţii pure, era socialmente condiţionată de starea de spirit a unei bune părţi a intelectualităţii franceze.
        Spre disperarea generală, nimeni nu intra în dialog. În lipsă totală de inspiraţie, fiecare se pregătise cu totul şi cu totul la altceva. Şeful mai continuă un timp, după care, vizibil deranjat că vorbea de unul singur, se încruntă şi tăcu.
        Da, catastrofa era inevitabilă. Îi mai trebuia doar lovitura de graţie, pe care nu întîrzie s-o dea Sirena Bîscu, contabila şefă, chiar la desert. Neinspirată, vrînd să-şi aducă şi ea aportul, se angajă în discuţie pe un teren mai accesibil ei şi tuturor celor prezenţi.
        — Ce compoziţie aţi folosit pentru şarlotă? se adresă Sirena Bîscu soţiei şefului care, parcă trezită dintr-un vis urît, se uită mai întîi spre soţ, şi cum acesta nu-i acordă nici o atenţie, bucuroasă nevoie mare, începu să turuie pe de rost reţeta
        — 200 grame zahăr, 5 ouă, o litră de lapte, 30 de grame gelatină, 30 de grame cacao...
        — Cîtă frişcă aţi pus? se interesă contabila.
        Şeful tuşi deranjat, dar soţia, după atîta timp de tăcere, era de-a dreptul încîntată să poarte acest dialog.
        — Aţi observat, întrebă ea bucuroasă? Am pus, într-adevăr, mai multă frişcă. Am pus 600 de grame faţă de...
        Şeful se ridică însă, aruncă nervos şerveţelul pe masă, după care, fără nici o vorbă, ieşi trîntind uşa.
        „Bibliografia este sfîntă!", cugetară adînc invitaţii.
        Vestea acestei catastrofe o află destul de rapid şi Vergiliu Ghimeş care, la auzul ei, se însănătoşi parcă fulgerător. Drept urmare, se întoarse nerăbdător printre colegii lui de muncă, unde fu întîmpinat cu pompa cuvenită, din această clipă recunoscîndu-i-se rolul şi importanţa deosebită ce-o avea în dinamicul său colectiv de muncă.

(Perpetuum comic ’91, pag. 78)

Vezi toată postarea

Metafizică de buzunar

        Prin 1936, pe cînd încă nu izbuteam să mă conving că trebuie să învăţ carte, cu toate că mergeam regulat la şcoală şi mă sileam să adun doi şi cu doi, unchiul meu Şurub Ionescu mă trăgea adesea în atelierul lui de tinichigerie şi-mi vorbea ore în şir despre marile invenţii şi descoperiri ale secolului în care trăiam. Era un neobosit iscoditor într-ale tehnicii, îl entuziasmau ştirile publicate pe muchie de gazetă, în cîteva rînduri (pe-atunci, ca şi astăzi, invenţiile menite să bulverseze ştiinţa şi destinul oamenilor se rezumau la cinci cuvinte şi trei enunţuri), multe din ideile aflate acolo încolţeau înmiit în capul lui şi fantezia pusă la lucru nu mai avea astîmpăr. Împlinea cu imaginaţia lui ceea ce se înfăţişa prea pe scurt, visa pe marginea realităţii (şi a realizărilor de ultimă oră) cum eu visam să ies cît mai repede din tinichigerie spre a bate cercul pe care nu-l bătusem îndeajuns de-a lungul celor şapte ani de-acasă şi ai străzii noastre.
        — Uite, mecanicii au inventat avionul, telefonul, tramvaiul, zepelinul şi ascensorul..., zicea unchiul meu şi se prefăcea că se prăvăleşte pe spate de admiraţie pentru geniul uman. Gîndeşte-te că astea sînt nimicuri faţă de ce-o să fie şi ce-o să apară pînă la sfîrşitul secolului... Ehee, minuni nu alta...
        — Ce-o să apară? tresăream eu gîndindu-mă că cercul pe care îl mînam cu băţul, va primi cu vremea motor.
        — Dacă ai avea puţină minte, desigur că ai vedea aievea încotro merge ştiinţa, ai întrezări tehnica viitorului.
        Deschideam larg ochii, descopeream că ciocanul de lipit al unchiului şi-a ciobit vîrful şi şi-a pierdut coada izolantă (să-l văd cum îl mai prinde cu mîna, tare mi-e teamă că o să se frigă aprig, ca şi ieri!), reţineam că sub tăiţeii de tablă înghesuiţi într-un ungher unchiul şi-a rătăcit ochelarii (pe care îi va căuta pînă o să-i sară ochii, iar eu nu-i voi spune în veci unde au căzut...), aşteptam cu mare interes să-şi dea drumul, idei proprii pe-această temă n-aveam.
        Unchiul trăgea de pe primus ciocanul de lipit, îşi frigea aprig palma şi alerga la cana cu apă să-şi ostoiască usturimea, apoi începea să viseze la tot ce anul 2000 ne va oferi cu generozitate:
        — Vom călători în avioane de tablă, ne vor lua de-acasă, de pe acoperiş, pe-o scară lungă şi subţire... Te urci într-un vapor de tablă care trece pe rotile de tablă pe strada ta, abia cînd dă de apă, la fluviu, îşi deschide zbaturile şi îşi părăseşte rotilele... Ai ajuns la New-York sau la Buzău, te îmbarci pe-un cărucior de tablă şi motorul de tablă te duce ca fulgerul la hotelul de tablă. Habar n-ai ce fericire e să te tolăneşti într-un fotoliu de tablă, să citeşti ziarul de tablă şi să bei o limonadă dintr-un pahar de tablă... Comod îmbrăcat într-o luxoasă pijama de tablă...
        — Ce nevoie am să umblu pe unde a-nţărcat dracul copiii? l-am întrerupt. Vreau să rămîn acasă, cu mămica şi tăticu’...
        — N-ai decît, cine te alungă?... Închipuieşte-ţi ce atmosferă plăcută în apartamentul vostru, între un pat de tablă, un şifonier de tablă, cu frumoase tablouri pe pereţi.. Din tablă gofrată...
        — Între burlane? am intervenit.
        — Fireşte. Numai că burlanele de atunci se vor afla în interior, ca să nu le lovească ploaia iar rugina să nu le sfarme.. Cărţile şi caietele, din tablă galvanizată, frumos aşezate în rafturi şi-n servieta sau ghiozdanul de tablă... Părinţii îţi vor aduce haine de tablă, mîncare din tablă moale, vei asculta la radio cu galenă muzică de tablă sau, la un patefon de tablă, plăci de...
        — Nu-mi place mîncarea de tablă... Prefer halvaua...
        — Habar n-ai ce gustoase vor fi gogoşile de tablă, plăcintele cu foi de...
        Unchiul detalia pînă la plictiseală: vor apărea poezii de tablă şi filme color din tablă color, bomboane şi fetiţe din tablă, dulci şi aromate (cît de aromată e tabla, mai ales puţin încinsă!), vom vizita expoziţii de tablă şi ne vom plimba prin dese, umbroase păduri de tablă, vopsite cu vopsea de tablă şi pline de tot felul de floricele şi ierburi de tablă. După cum se înţelege, premiul de la sfîrşitul anului şcolar va fi însoţit de-o gingaşă coroniţă de tablă şi de cuvintele mîngîietoare ale profesorilor — toate zumzăind plăcut ca o foaie de tablă trasă pe-un caldarîm... Fumătorii vor fuma ţigări de...
        — Cîtă tablă, atîtea tinichele ruginite! am observat eu. Se va împuţi lumea...
        — Ai tu în cap un alt material mai nobil şi mai universal? s-a supărat unchiul.
        Am stat mult pe gînduri, am chibzuit adînc, în cele din urmă mi-a venit o idee şi am formulat-o pe loc:
        — Ba bine că nu: dacă în loc de tablă am face toate obiectele şi am reînnoi natura cu material plastic? Materialul plastic are o mie şi una de calităţi... Şi unde mai pui că nu rugineşte niciodată, oferind avantajul că supravieţuieşte pe vecie chiar cînd obiectul, maşina, florile sau persoanele confecţionate din plastic şi-au încetat de mult timp existenţa, forma, funcţiunile...
        Unchiul Şurub Ionescu a rămas între burlanele lui cu gura căscată, am înţeles că l-a cucerit visul de plastic şi că pe dinaintea ochilor lui se perindă colorat, ca să nu se stingă multă vreme, largi, nesfîrşite imagini ale unei planete inundate, de la Pol la Ecuator, de plasticul viitorului.

(Perpetuum comic ’91, pag. 4)

Vezi toată postarea

Vulpea păcălită

O vulpe nu ştiu unde-a auzit 
Povestea cu ţăranul păcălit. 
Drept care, stînd 
Şi meditînd,
Conchise logic şi firesc 
Că multe se cam potrivesc. 
„Hm... e o baltă pe aici 
Cu peşte mult... şi mari şi mici... 
Nişte ţărani îi pescuiesc. 
Ce-ar fi să-ncerc, poate-i prostesc!" 
Deci, într-o zi, pe înserat, 
Se prefăcu c-a decedat 
Exact în drum, 
Dar nu ştiu cum 
Ţăranul căruţaş, văzînd 
Vulpoiul mort în praf zăcînd, 
Stătu în loc
Zîmbind în barbă echivoc. 
Căci, vezi, şi-a amintit şi el 
De o poveste cam la fel. 
Dorind la basmul învechit 
Un alt final, mai inedit, 
Îi trase bietului vulpoi, 
Ce sta ca mortu-n păpuşoi, 
Un par de îl făcu grămadă... 
        P.S.
Şi vulpea a ajuns... mesadă.

(Perpetuum comic ’89, pag. 149)

Vezi toată postarea

O nouă viziune

        Teatrul din localitate nu avea regizor de cîţiva ani. De aceea, vestea că li s-a repartizat, în sfîrşit, un proaspăt absolvent de specialitate a provocat o stare de mare bucurie şi agitaţie.
        Peste cîteva zile s-a prezentat la post un tinerel bărbos, slab, adus de spate, cu un ochi care-i fugea lateral atunci cînd te privea în faţă, cu degetele îngălbenite de tutun. Tăcut, încruntat, n-a vorbit aproape cu nimeni timp de o lună şi jumătate, dar a mers la toate spectacolele jucate la sediu şi în deplasări, aşa cum presupuneau toţi, pentru a cunoaşte mai bine pe fiecare actor în parte.
        La sfîrşitul intervalului a cerut convocarea unei şedinţe cu tot ansamblul în vederea comunicării distribuţiei la viitoarea premieră. În faţa tuturor, pentru că trebuie să spunem că nu lipsea, din respect, dar mai ales din curiozitate, nici un actor, figurant, maşinist sau sufleor, cu mîinile în buzunare, cu privirea dusă undeva departe pe fereastra sălii de repetiţii, ca şi cînd ar fi fost singur acolo, a început să vorbească repezit, bolovănos, cu un hîrîit neplăcut în voce.
        — Teatrul vostru e la pămînt! E o calamitate! Jucaţi ca pe vremea lui Millo. Nu, nu! Jucaţi mult mai prost. Sînteţi nişte actori obosiţi şi prăfuiţi de provincie. Dacă ar fi după mine v-aş trimite pe toţi în agricultură, la sapă! Se cunoaşte că aţi lucrat numai cu ageamii, nu cu regizori. Aşa nu mai merge, trebuie să luăm totul de la cap! Trebuie să începeţi o viaţă nouă!
        Se apucă să-şi aprindă o ţigară în timp ce tineretul, dornic de înnoiri, dornic de a lua rolurile celor mai cu vechime, a început să aplaude furtunos.
        — Dar voi face, mă jur că voi face din voi un teatru de avangardă, un teatru experiment, un teatru care va fi la fel de cunoscut, cel puţin la fel de cunoscut, ca „La Mamma" sau „Théatre Soleil"! Va trebui să lăsaţi casa şi gătitul de-o parte, să nu mai vorbiţi toată ziua prin culise despre ardei umpluţi, sarmale, piftii şi clătite, să deveniţi din ignoranţi cum sînteţi acum, oameni de teatru. Nu am nevoie de troglodiţi gurmanzi şi bucătărese!
        Aplauze mai anemice. Directorul teatrului, evident, jenat, nu ştia ce atitudine să adopte, tocmai de aceea se făcea că răsfoieşte nişte dosare aşteptînd să vadă cum se termină toată povestea.
        — Vom începe cu un repertoriu tare, care nu pune probleme nici sus nici jos, cu un clasic, cu Shakespeare. Nu vă bag în „Lear", nici în „Macbeth", că nu sînteţi în stare să-i pricepeţi. Vom începe cu „Romeo şi Julieta".
        Un oftat de uşurare din partea sălii, fiindcă toţi erau speriaţi de ideea unei piese moderne din care nici interpret, nici spectator, nu înţeleg mare lucru. Bărbosul scoase din buzunar o hîrtie mototolită la care se uită într-un mod foarte ciudat; cu capul întors într-o parte semn că ochiul care privea oblu era cel cu care citea, celălalt fiind folosit, probabil, pentru privitul la distanţă.
        — O să vă anunţ distribuţia — (linişte apăsătoare) — Romeo... Fănică Iorgulescu!
        Un „Oooo" se auzi din toate părţile sălii, fiindcă Iorgulescu, adică Nea Fănică, era un bătrînel dolofan ce trebuia scos de mult la pensie, dar pe care teatrul îl ţinea în schemă pentru roluri de zaharisiţi, dar mai cu seamă de milă; ultima lui soţie, cea de a şasea, mai tînără cu patruzeci de ani, fugise cu altul şi-i golise toată casa. Aşa că bietul om, la anii senectuţii, trebuise s-o ia din nou de la lingură şi furculiţă. Roşu la faţă, crezînd că este vorba de o glumă proastă, se ridică în picioare.
        — Nu se poate... eu...
        — Stai jos! Aşa am hotărît, aşa va fi! Mai departe. Julieta... Moaţa Trăznitu!
        Fiind convinsă că e o farsă, Coana Moaţa, grasă, simpatică, specializată în roluri de matroană, cu o vechime de douăzeci de ani în teatru, începu să rîdă molipsitor.
        — Bată-te norocul să te bată, măi copile! Păi eu n-am jucat Julieta cînd am terminat Institutul, că n-aveam fizic, darmite acum! Poate Doica, maică, nu Julieta! Hai, că ai haz, puişor, vino să te pup că eşti simpatic! şi dă-i rîs.
        — Vă rog să păstraţi disciplina de creaţie! Şi fără intimităţi! Tu, (apăsă puternic pe „tu") vei juca Julieta şi gata!
        — Joc şi Hamlet, drăguţă, dacă vrei, ca Sarah Bernard! Hă, hă, hă...
        Chicotelile din sală se potoliră cu greu. Cei mai indignaţi erau cei din grupul tînăr care se şi văzuseră, la începutul şedinţei, gata distribuiţi în rolurile rîvnite.
        — Capulet... Viorel Iliescu (acesta era proaspăt absolvent, ca de altfel şi următorul actor ce fu lecturat de pe hîrtia mototolită, care avea să întruchipeze pe Principele Veronei) — în rolul lui Lorenzo va juca Me. Pătru!
        Mache, cum îi ziceau colegii, provenise din amatori, era fost boxer, fost luptător la circ, aruncător de cuţite şi bătăuş în mahalalele oraşului, avea o figură de ocnaş şi era folosit în roluri de brute sau ghestapovişti. Acum întreg colectivul se amuza copios şi aştepta cu mare plăcere citirea fiecărui personaj din piesa bietului Shakespeare. Regizorul, indignat, făcu semn cu mîna şi gălăgia se potoli.
        — Mă aşteptam la reacţia voastră, firească, de ignoranţi. Cînd o să auziţi însă concepţia mea novatoare n-o să vă mai hliziţi ca nătărăii.
        — Eeeeee! din sală.
        — Nici un „ee"! Trebuie să terminăm odată cu zaharicalele şi panglicuţele lui Zeffirelli şi altor Zefireli! La coş cu dulcegăriile sentimentale şi cu viziunile melodramatice bune pentru pensionari! Shakespeare a scris dur şi dur va fi şi spectacolul nostru. Vom prezenta o Veronă decăzută, măcinată de contradicţii, de vicii şi crize. Tocmai de aceea Principele este un copilandru neştiutor, handicapat mental, care nu reuşeşte să facă ordine în haosul din jur. Verona e un oraş al crimei şi al orgiilor, un oraş putred, care miroase deja a mort. Acţiunea şe va petrece într-un singur decor, îţi fac economii, directore! — (acesta dădu evaziv din cap, gest ce putea fi interpretat în orice fel).
        — Decorul, o tavernă sordidă care colcăie de toţi decăzuţii urbei dar şi de patricieni. Romeo, şi aici vine marea mea găselniţă, nu mai este tinerelul penibil cu coşuri pe obraz, ci un bătrîn vicios care atrage fetişcanele pentru poftele-i telurice. Introducem o scenă cu dans aerobic, la care băgăm în figuraţie elevele de la Şcoala Populară de Artă. Am vorbit cu directoarea şi ni le dau gratis. Pentru a răzbuna vechea ură şi pentru a lovi în Capuleţi, care familie poartă şi ea o întreagă dramă, Capulet tatăl fiind un puştan arivist, care se căsătoreşte din interes cu madam Capulet putredă de bogată, ce avea un copil din flori, adică pe Julieta, acum fată bătrînă şi acrită. Lipsită de dragoste paternă, trebuind să facă faţă prejudecăţilor timpului, Julieta ajunge să se drogheze. Şi de unde credeţi că-şi procură elixirul?? Ei, hai să vedem?? De la părintele Lorenzo, şeful mafiei traficanţilor din Verona. Insertăm şi cîteva bătăi între mafioţi şi poliţie, soldate cu victime, totul pe fond muzical de rock. Vă aduc eu banda pe care am folosit-o şi la Institut la „Cei doi tineri din Verona". Aşadar, Romeo o se duce pe Julieta cu heroină pură, răzbunînd vechea neînţelegere dintre cele două familii. Se bate cu Tybald, dar nu în săbii ca-n teatrul învechit, ci jiu-jitsu, amîndoi fiind judocani deţinători ai centurilor negre şi violet. În final, în timp ce Romeo, Julieta, Tybald şi alţii sînt întinşi pe mesele de marmoră ale tavernei, tragedia se termină cu un delirant break-dans, cu lumini colorate şi stroboscoape, sugerînd implacabilitatea vieţii şi însingurarea omului în toate timpurile, lipsa de comunicare cu semenii. Lorenzo, beat îl plimbă pe Principe şi-i arată, ca Mefistofele, decăderea cumplită a cetăţii. Dar Principele, cum spuneam, e oligofren şi nu înţelege nimic. Se întoarce spre sală, scoate limba la public şi face gesturi licenţioase. Aici heblu general şi apoi toţi interpreţii ies de-a valma la aplauze. Ei, ce ziceţi? Nu-i senzaţional? Şi-acum la treabă! Mîine veţi primi textele dactilografiate!
        A doua zi directorul teatrului a comunicat la Bucureşti că nu mai are nevoie de regizor, schema fiind şi aşa mult prea plină. Singur, nea Fănică, regretă şi azi că nu a apucat să joace şi el măcar o dată pe Romeo. Era rolul vieţii lui.

(Perpetuum comic ’89, pag. 163)

Vezi toată postarea

Vremea lui Ghiţă Berbecul

        Pe seara ninsese vîrtos ca pilaful la felinariile cu gaz aerian, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe focoase, tot oraşul ieşise să facă zloată cu săniile, gătite cu clopoţi mărunţi şi canafi — tocmai făcuse Marghiloman regulament scris pentru permisuri de circulaţie „livrezon", şi Sarandi, sub-şeful sergenţilor, frumos ca sfîntul Gheorghe călare, scoţînd abur pe nare, abia dacă mai prididea cu controalele —, pre urmă secase zăpada, fugise lumea prin case să bată la cărţi, iar noaptea se pusese dihanie de ger şi-un îngheţ sticlă, să nu laşi afară nici o jigodie de pripas; dacă mai trecea la un ceas vreun tramvai rătăcit, din cela cu mîrţoage învălite în valtrapi de atlaz, ducînd ultimii colivari, beţi-curcă, cari-şi tocaseră paralele pe la Nae Sacîz zis Perie-Peşte, prin mahalaua Antim în fundul gangului la Franzelaru, unde se ţinea bal masché, ori la Pomul Verde, plătind pentru dame în domino corneturi cu alune americăneşti, rum dulce, bombonuri şi rahate. Jurai că-i oarecare înmormîntare cu cai mascaţi. Doar se intrase bine în săptămîna agiunului, ce bulucărie de lume nu se strînsese înainte la „Salon de Mode" şi la „Maxim", sub palatul Nifon, de parcă s-ar fi vîndut de pomana morţilor, şi mirosea al naibii a ghiudemuri ardeiate să-ţi pişte limba, curcani cu cocanari perpeliţi la foc mic cu murători, şi-a tămîioase popeşti pentru oblojirea gîlcilor, cu care vorbesc hroanicele — scăpasera feţele bisericoase de la pîrjol pe la o mie opt sute o biserică din preajmele Bucurescilor, cu sfintele odoare cu tot..

        O tempora, o mores! — suspina melanholic Ghiţă Berbecul, strîngîndu-şi jur împrejur cojoaca de Astrahan cusută din pielicelele nepoţilor de soră (şi tot să fi intrat vreo zece, nu încape îndoială, căci Ghiţă se lăţise malac), jugăniţi de fragezi la Atelierul de mode, cusături şi carpace din Blănari. Îşi adusese aminte de bunică-su (fie-i ţărîna uşurel, că-l făcuseră fript la o kermesă tot într-o vreme ca asta, apocaliptică, rînjea vîntul din cheutori iar el se răsucea în pari deasupra jarului gemînd de plăcere...), ce vremuri, ce moravuri prinsese sireacul, pe vodă Neculai Mavrogheni ducîndu-şi ţucalul ferecat în argint drept icoană-n altar, să-l pupe babele şi aridicîndu-şi calul clucer, că-i băteau temenele boierii scoţîndu-şi tarabulosurite... Îl trecu cu fiori... Se purta elegant Ghiţă, chiar dacă nu mai era tocmai mînzat, ca să-l mai înghiţă careva i-ar fi trebuit două părechi de dinţi, nu glumă! — şi îl cam năpădiseră burţile, altfel se ţinea ţeapăn, lat în piepţi, cu ditamai frunte în bombeu şi două frumuşele de coarne pe cari gurile proaste vorbesc că le căpătase la Paris de la o oaie de juca striptease pe bani şi de-atunci, chipurile, de supărare, Ghiţa ar fi căzut în darul beţiei ca să paţă uitare, dar astea erau gugumanii de Braşov, nimeni nu reuşise să-l scoaţă criţă oricîtă şampanie „Chateau Ikem" din aceea nepredicată pe care-o cumpăra şi ţarul ruşilor cu 10 lei paharul, i-ar fi turnat pe beutori. Iar Ghiţă se respecta — nu gusta decît după lăsata soarelui, ca să nu umble în trei cărări ziua în nămiaza mare, iar atunci doar şampanie la pilaf cu cîş-mîş pentru tăierea greţilor, iar pre urmă un felegen cu cafea neagra să facă caimaci, ziare franţozeşti şi o nargilea din cari bea alene, mestecînd fumul... De fapt, din Bucuresci nu ieşise vreodată nici pînă la bariera Vergului — se dedea băţ cu originea sa de muntean de la vite adus în capitală de domnul — ştie-cine, vreun nesănătos cu scrinteală, aşa cum îl zăriseră pentru prima oară într-o dimineaţă de la o mie opt sute şaizeci nişte tineri, pe lîngă Bursă, în Podul Mogoşoaiei, acolo unde posteritatea avea să ridice un birt în memoria lui, „La Ghiţă Berbecul". De atunci nu mai umblase decît înfăţoşat în haine turceşti din vremea lui Sutzu — ditamai işlicul de blană pe cap şi-un antiriu cîrmîziu încheiat în copci, ieşit din beciuri la zavera tîlharilor lui Pazvantoglu, cînd a fugit domnul şi s-au căftănit măgarii, traşi în ştreang şi spînzuraţi la răspîntii de drum. Mandatarul crîşmei „Mai bine aici decît peste drum", un coate fripte cu haz macabru (altfel nici c-ar fi ţinut vis-á-vis de cele veşnice, locantă) i-l pusese în spinare spre rîsul întregii adunături cari se strînsese la petricanie. Iar nu era Ghiţă cînd vă spui decît un miel chelbaş, de-abia înţărcat şi nedus la biserică. Din ziua aceea însă i se lăsase cu nărav — nu mai umbla la blană nici să-l tai, învăţase manierele, se închina cu stîngul ca ne-oamenii, ţinea postul mare şi mai avea şi un ornic în cap (de unde se vede că nu stetea la mijloc chiar lucru curat), că ştia cu precizie orele cînd se făcea să onoreze cu prezenţa diferitele puncte ale oraşului. Spre pildă dimineaţa, nu mai devreme de opt ceasuri boiereşti, se făcea stîlp la Fialkovschi în cafenea, unde trăgea protipendada şi claie de artişti să joace biliard ca la „Chat noir", servea un corn-două, zahăr cubic oferit de edecurile casei şi o cafelă nemţească cu lapte, apoi saluta în două picere adunarea şi se retrăgea în trebile lui; flanela pînă spre prînz, iar la 12 punct se oprea la Creţulescu şi urca pentru un ceas în atelierul de croitorie al madamei Briol. Adevărul e că devenise marota locului, nici o jupîneasă supţire nu-şi mai tăia rochii în alte părţi de cînd deschisese vad Ghiţă Berbecul, iar fetelor le cam căzuse cu tronc. Îi preparau zilnic scrob de ouă proaspete, luate de sub clocitoare, şi vinete Imam Baialdîn ca la hanul lui Mîrzaian-bey de pe lîngă Curtea Domnească, cum îi plăceau lui mai mult, iar o dată în lună îl cadoriseau din ce pustiu de tafta şi serasîrle rămînea din vapolurile vreuneia mai scarandive, cu cîte o haină pe măsură. Ba, odată, aşa fercheş cum era la arătare, patroana îşi scosese gherdanul să i-l atîrne de guşă şi să-l tragă aşa la dagherotip spre înrămare, iar beleaua era cît pe ce să se pitreacă dacă Ghiţă nu l-ar fi rumegat, scornind lucru de supărare...

        De dispărut nu ştia nimene pînă seara pe unde umbla, unii supozau că stă în paie şi îşi scrie jurnaliul, alţii, mai necredincioşi, că s-ar fi înhăitat cu banda lui Ionel Izvoreanu. Dar nu, cum era studios, Ghiţă mai degrabă să se fi dus să audieze procesurile iui Ulysse Creţeanu, advocat celebru al Bucurescilor, din gura căruia ieşeau toate putreziciunile de se ofileau, auzindu-l, broscării şi bidinăresele de la Morgă, dacă nu cumva îşi făcea siesta la Cişmeaua Beizadelelor, pe malul gîrlei, unde adăstau echipagiile ieşite din atelierele Binder şi Clochez, şi coborau boerii ca la Karlsbad cu paharul. Avea acolo întîlnire cu un magistrat care locuia pe lîngă Cişmegiu, cu douăzeci de şerpi laţi şi un leu de Bengal laolaltă în casă. Nu-i vorbă, şerpii păreau de lume, se deplasau numai urcaţi în manşon la întruniri publice, iar de englendiseuri ieşeau, ascultau muzică, consumau de obicei îngheţată de şocolată à la Giovanni (odată, păţiseră din asta umflare, de trebuise stăpînul să umble pe la uşile Măţăresei o săptămînă încheiată!) —, cît despre leu, se uita în bagdadii, se prostise de tot, şi năpîrlise pe la coadă ca ultima janghină, chit că odinioară fusese ceva dihanie şi puseseră ochii pe dînsul niscai coţcari de la circ, să ragă la oameni şi ei să ia banul. Steteau la şuetă de una, de alta, trebi de-ale politichiei, atîta că Ghiţă n-avea de-ale glasului trebuitoare, behăia din beregăţi pe vocea a patra şi scurma din copită, arătînd împotrivire, căci ce timpuri, ce moravuri trăise săracu bunică-su, el le ştia toate, şi altele mai vechi, ciuma lui Caragea, şi cînd Mavrocordat zbanghiul, că nu era cap sec nici el, primea proştii la jalbă călare pe tun şi trăgea lumea în scobitoare, îşi suise pe Merkelius velclucer, făcîndu-i grajd lîngă domneştile dormitoarii... Spera şi Ghiţă de la ape să-i dea vorbă cum trăsese şi Bărbucică ramolitul nădejde să se înzdrăvinească, doar că abia i se mai şi înroşise barba de la fierul acelora că se prăpădea oraşul de rîs cînd ieşea ca papistraşii pe stradă. Şi aşa îl prindea pe Ghiţă iar melanholia şi nu-i mai dedea drumul decît pe seară. Cobora la cafe „Union Suisse" cu popicărie pe din dos, în grădina clubului coloniei elveţiene din Cîmpineanu. Altădată, cînd era mînzat pofticios, s-ar fi repezit pîn’ la Capşa, adora ouăle de ciocolată aduse de Vasile din streinătăţuri, fondantele şi cutiile cu scoici cu cari îngrăşaseră tot Bucuresciul, dar acuma se codea, de cînd i se lăsase la burţi cu slană. Prefera un colţ mai retras, o masă dinspre trotuar, căci se făcea înghesuială, morfolea rahat „Lokum", aprindea o „Regală roşie" şi asculta pe canţonetistul I.D. Ionescu, spaima femeilor, cîntînd galopul Tramwaiului cu cai. Prinsese şi momente de pomină cînd Fanelly, diseusa, colega de trupă, se aruncase pe genunchii pudicului Dimitrie Sturza, lăsîndu-l ghiurghiuliu ca morcovul, în toiul unui distins praznic. Şi mai pitrecuse cu Ionescu, după cum se purta mînă-spartă, în unele din nopţile albe din Herăstrău, în cari beau toţi pe socoteala lui, prietini din trei-patru cupeuri cît putea să încarce o dată, iar pe Ghiţă îl ţinea numai pe şampanie, după cîte ziceam, „Chateau Ikem". Şi se cheltuiau pe atunci cîte trei-patru sutare pe puţin, dar pe Ionescu îl durea drept în coate, căci atunce ce să mai credem despre bietul boier Manolache Lahovary cari pierduse la cărţi la o mie opt sute şi nouă 7133 de guldeni într-o singură noapte?!...

***

        Pe seară ninsese vîrstos ca pilaful la becurile electrice, alte vremuri, alţi domni!, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe turbate, iar noaptea se pusese un zdrahon de ger şi doar o dată la ceas vreun tramwai rătăcit, fără cai, se retrăgea huruind în mahalale. Trecuse de mult moda mîrţoagelor învălite în valtrapi de atlaz, epidemia canarilor venită de la Constantinopole, şi a căţeilor de poşetă, purtaţi ca flecuşteţe pe braţ. Nu mai călca picior de om pe gîrlă, la fîntîna beizadelelor, acuma se descoperiseră barul automat americănesc de lîngă Palatul Telefoanelor, băgai fisa şi îţi ieşea paharul cu bere, iar Josephine Baker, dusă în delir la Alcazar, se plimba ca nemica pe Podul Mogoşoaiei trasă de struţi la şaretă. O tempora, o mores! Doar bătrînii cari nu se rebegiseră chiar de tot şi mai erau în puteri să piarză nişte ceasuri la noul cabaret „Maxim", deschis de doi franţuzi în strada Oteteleşeanu, văzînd maimuţăreală de chelneri la frac şi picoli în smoking pană, şi mai degustînd nişte şampanie „Mumm Cordon Rouge", oferită de Papaianopol, ce-şi mai aminteau de un berbec Ghiţă cari umbla îmberegat în straie turceşti ca-n vremea lui Sutzu, bea şi fuma într-una, umplut de viţii. Dispăruse fără băgare de seamă din Bucuresci într-o urticarie de ninsoare din săptămîna agiunului, dar nu mai ştiau anul în care, văduvind de clientelă pe madam Briol şi croitoria cari intrase la faliment. Poate că fusese mîna vreunui nesănătos cu scrinteală ori cine ştie, unuia de la zalhanale. Apoi pierdeau firul vorbei şi se luau cu altele. Iar afară cădea zăpadă şomoiog ca-n timpul cînd bunicu-su, fie-i ţărîna uşure, îşi perpelea coastele pe un jar bun, la frigare...

(Perpetuum comic ’89, pag. 74)

Vezi toată postarea

În sînul naturii

        Clinchetul aferat al mesei strînse încetează. Bărbatul se descalţă, îşi potriveşte călcîiele pe picup şi îşi răşchiră degetete de la picioare. Zîmbetul lemnos al omului care digeră i se aşterne pe chip.
        — Pune-ţi o videocasetă — îl îndeamnă soţia.
        — Nu cred că mai e timp. Trebuie să apară biata maică-mea.
        — N-ar fi stricat s-o aştepţi la gară.
        — Mda... Noroc că ştie drumul. Ceasul din perete merge bine?
        — Perfect.
        — Aha, e cît al meu. Bune sînt ceasurile astea electronice! Nu te mai agita.
        — Vrei ceai?
        — Mulţumesc.
        — Îmi place să te văd aşa, cu picioarele pe picup, bîndu-ţi ceaiul. Mă relaxează.
        O vreme, cei doi îşi sorb ceaiul în tăcere. Pe bărbat îl îneacă deodată un mic hohot de satisfacţie:
        — Ce zici? De data asta o lăsăm cu gura căscată! Nici telecolorul nu-l ştie...
        — Nici congelatorul, nici cîntarul ăla care arată caloriile...
        — Hi-hi! O să aibă ce povesti toată iarna. Cînd o veni ăla micu’ de la meditaţii, cu calculatorul... Cînd i-oi spune să lepede şorţul în maşina de spălat cu pro-gra-ma-tor...
        — Da-da! Sau cînd i-oi şopti în interfon: e gata baia, mamă soacră...
        — Stai! Stai! Ştii ce cred c-o s-o dea gata?
        — Ştiu!
        — Nu, nu ştii! O să se topească, auzi, cînd o vedea că de fapt totul e ca în sînul naturii...
        — Dacă nu era văr-tu electronist...
        — Ce dacă nu era electronist? Găsdeam pe altu’. Ideea — ideea-i baza. Ideea mea!
        — N-aş zice că e chiar atît de originală.
        — Sanda! Mă superi. Te referi la Ghiţuleşti.
        — Ca ei sînt atîţia...
        — Nu, tu la Ghiţuleşti continui să te referi. Soneria aia care face ca graurul? Telefonul care face ca scatiul? Prăjitorul-guguştiuc? Mă faci să rîd!!! Ţii minte cînd am fost cu ei în excursie?
        Soţia a început de mult să chicotească.
        — Ah-ha-ha! Atunci cînd ţiuia privighetoarea şi ei alergau prin tufişuri să caute telefonul — cum să nu ţin minte?!
        — Şi ea — ea: ţii minte? Cînta guguştiucul şi ea ţipa: Costele, ţie nu-ţi miroase-a ars?
        — Oh! Nu mai pot.
        — Păi, vezi?!... Dacă de ani şi ani de zile ascultă aceleaşi — şi aceleaşi — şi aceleaşi... le-a intrat în sînge! De-aia mi-am zis: Ioane, ia fii tu mai deştept. Privighetoare, iarna? Aş. Toamna? Nici atît. Ia fă tu un dispozitiv, să te simţi chiar ca în sînul naturii. Iarna să fie iarnă, vară — vară. Şi chiar iernile nu seamănă între ele... Ţii minte iarna lui ’85?...
        În clipa aceea se aude un urlet lugubru de lup:
        — Hau-hauuu! Hau-hauuu!
        — Soneria de la intrare — sare bărbatul şi îşi vîră picioarele în papuci. E mama, ea sună întotdeauna de două ori.
        O bătrînică slăbuţă căreia i s-au scos şalul şi şoşonii e adusă în curînd de către cei doi soţi, mai mult moartă decît vie, în camera cu telecolor.
        — Ce fu asta, maică? scînceşte băbuţa. Gîndii că-i lupu’...
        — Soneria, mamă-soacră, soneria! I-a făcut Nelu o adaptare.
        — Ptiu, bată-te să te bată... Îmi speriaşi sufletu’... Unde să şed? Aci? Aci e bine? Ţii, da’ frumos e la voi...
        — Îţi place?
        Un şuier de vînt, ca o pală de crivăţ, răsună o dată, şi încă o dată. Bătrînică se înfioară.
        — Uită-te la ea cum se zgribuleşte! E telefonul, mamă-soacră. Ionele, răspunzi tu?
        — Alo? Să trăiţi, tovarăşe director! Cum „a uitat"? Cine a uitat? Eu am uitat? Am înţeles, vin mîine mai devreme... da, şi mai devreme... cum porunciţi... ordinele dumneavoastră... pentru mine... Uf! M-a-ngheţat de tot, şefu’... Dă-mi o haină, s-o pun pe umeri.
        — Copii, baia-i tot acolo?
        — Acolo, mamă. Aprinde-ţi lumina.
        Bătrînică dispare. Cei doi se privesc complice şi rîd mînzeşte:
        — Cred c-am dat-o gata. Ai văzut cum îi luceau ochii?
        Dinspre baie se aude un foc de armă, apoi sunetul unui corn de vînătoare. Izbind uşile, bătrînică se întoarce val-vîrtej.
        — Of. Tulai. Mor. Mă prăpădesc. Mi s-o zăticnit sufletu’.
        Cei doi tineri se privesc îngrijoraţi.
        — Ionele, ai uitat s-o previi... Ai tras de lanţ, mamă? De-acolo şi focu’ de puşcă... Şezi, şezi... Cornul de vînătoare e de la robinetul de apă....
        Un lătrat surd răsună de pe hol.
        — Ăsta ce-i? ciuleşte urechile bătrîna. Aveţi cîine?
        — E compresorul de la frigiderul cu compresor.
        — A, compresoriul... Aşa compresoriu — plină-i uliţa...
        — Nu vrei să te culci, mamă? Sau să-ţi punem o videocasetă?
        — Unde s-o pui? Pune o perină, aşa, mai ’naltă.
        — Uite, ăsta-i patul dumitale.
        Bătrînică se apleacă şi apasă cu amîndouă mîinile salteaua „Relaxa", ca şi cum ar masa un om bolnav. La fiecare apăsare se aude un scîrţîit geros, ca al cizmei pe zăpada îngheţată.
        — Tulai.
        Tînărul se apleacă şi măreşte ritmul scîrţîitului, cu podul palmei:
        — O şmecherie electronică, mamă. Ce zici? Ca-n sînul naturii, îmi aminteşte de nopţile geroase de la noi din sat, cînd mă-ntorceam cu fetele de la căminul cultural: scîrţ-scîrţ! scîrţ-scîrţ! Şi luna...
        — Aşa aţi hotărît voi să mă culcaţi? Ca-n drum?
        — Stai, mamă! Unde pleci?
        Dar bătrînică nu mai poate fi ajunsă. E deja în prag:
        — Am un ghezăş la zece. Mă-ntorn în sat, să-i spun şi lu’ taicătu’. Baremi la noi, cînd latră cîinele, e poştaşu’ cu penzia!

(Perpetuum comic ’88, pag. 154)

Vezi toată postarea

Planul de respingeri

- redacţională –

Şeful (trîntind pe masa redactorului cîteva foi): Ce-i porcăria asta?
Redactorul: O scenetă.
Şeful: Asta am văzut şi eu... Eu te-ntreb ce-i porcăria asta?
Redactorul: Repet, o scenetă...
Şeful: Şi despre ce-i vorba în ea?
Redactorul: Dac-aţi citit-o...
Şeful: Tocmai de-aia, spune-mi dumneata.
Redactorul: Un pictor se întoarce acasă şi...
Şeful: Asta-i: Şi? Şi ce face dumnealui acasă? Bea gin, fumează nu ştiu ce...
Redactorul: Marlboro...
Şeful: Şi se ceartă cu nevasta. Halal umor!
Redactorul: Dar e scrisă foarte bine. Autorul cunoaşte mediul...
Şeful: Ăsta-i mediu? Despre un fruntaş dintr-o uzină sau despre un tractor nu putea să scrie!
Redactorul: Dar la un fruntaş nu-i nimic de rîs. Noi sîntem revistă umoristică.
Şeful: Păi tocmai! Şi satirică! Subiecte se găsesc pe toate drumurile numai că umoriştii noştri vin meu cu aceleaşi chestii rupte de viaţă. Cine-a mai văzut pictor să bea gin? Sau să se certe cu nevasta?! Vreau personaje reale! Mă auzi, reale! De exemplu, fruntaşul de care îţi vorbeam se ceartă cu soţia. Cald, omeneşte, pentru că ea a uitat să-i coase un nasture la salopetă. La fabrică îşi înfruntă şeful — avem şi satiră! — care e un carierist. Şi la final, poanta!
Redactorul: Care poantă? (A notat şi continuă să noteze).
Şeful: Fiindcă fruntaşul e distrat — cu asta-l şi umanizăm — raportează îndeplinirea planului zilnic (rîde în hohote) cu multe procente sub ce realizase de fapt (aproape se sufocă de rîs). Şi e dat la gazeta de perete drept codaş... Deci vezi că se poate scrie umor de calitate. Vai ce m-am distrat! Dar să lăsăm distracţia că avem şi noi planurile noastre de îndeplinit... Cum stăm la respingeri?...
Redactorul: Hm... Aşa şi-aşa...
Şeful: Cum aşa şi-aşa? Planul e (urmăreşte un grafic) de 20 de respingeri şi noi am respins doar 6 bucăţi.
Redactorul: Douăzeci de materiale ne-au venit toate!
Şeful: Nu mă interesează decît planul, iar dumneata eşti plătit ca să-l îndeplineşti. Dă telefoane, contactează textieri, autori de tragedii, nu mă interesează, mie umor să-mi aduci! Ieşi pe teren într-o bibliotecă şi vino cu noutăţi: Brăescu, Ranetti, Bacalbaşa. Lumea e sătulă de Titi Vîrcolicescu, Hary Proţap, Mişu Dindeleanu şi alte fosile de care rîzi cînd le vezi, nu cînd le citeşti... Ba nu, lasă-i să aducă, sînt buni pentru planul de respingeri. Pentru numărul ăsta avem ceva tare?
Redactorul: Bineînţeles... O schiţă despre un fruntaş...
Şeful: Ei, vezi că se poate!
Redactorul: Un fruntaş distrat greşeşte pontajul şi din fruntaş devine codaş şi e dat la gazeta de perete (a citit notiţele după Şef)
Şeful (dezumflat): O porcărie.
Redactorul: Se ceartă şi cu nevasta.
Şeful: Şi mai porcărie... dar ne ajută la realizarea şi depăşirea planului de respingeri. Ce-ţi e şi cu dialectica!
Redactorul: Şi-n revistă ce băgăm?
Şeful: „Bubico" de Caragiale...
Redactorul: A apărut şi anul trecut.
Şeful (dojenitor, dar părinteşte): Şi ce, de dragul planului am ajuns să ne respingem şi clasicii?

(Perpetuum comic ’88, pag. 118)

Vezi toată postarea