Nedumerirea lui Ilarie

        Ilarie pătrunse în casa scărilor şi rămase mirat de mulţimea oamenilor în salopetă ce forfoteau, urcînd sau coborînd întruna etajele. „E doar ora nouă...", îşi zise şi-şi mută picioarele dintr-o băltoacă pe suprafaţa căreia pluteau fire de cîlţi şi pete lunguieţe de minium de plumb. Strănută o dată, apoi, parcurgînd primele patru trepte, simţi palierul vibrînd şi abia avu timp să se ferească din calea a doi tipi ce-l ţintuiră c-o uitătură seacă, virilă. Le remarcă mustăţile stufoase, lăsate în colţuri, centurile capsate, late de-o palmă, şi pălăriile colorate, cu borurile răsfrînte, împinse pe ceafă. Unul legăna în mînă o rangă lungă, hexagonală, iar celălalt purta pe umăr un instrument nedefinit, asemănător cu un cleşte uriaş.
        Timorat, ajunse la primul etaj, unde se-mpiedică de-un cablu şi se propti cu bărbia în peretele mirosind a var proaspăt. Se redresă pe dată, nu înainte de a-şi masa falca ce suferise o mică deviere de la normal, şi atacă hotărît treptele celui de-al doilea etaj. „Foarte ciudat! gîndi iritat. Extrem de multă animaţie. În..." Un bubuit asurzitor îi curmă reflecţiile şi-i dublă ritmul cardiac, împietrindu-l la mijlocul scărilor. Imediat, un sîsîit violent, ca de şarpe în agonie, îi izbi timpanele suprasolicitate, încît, pradă unor presimţiri sumbre, găsi anevoie puteri să urce restul treptelor. Cu infinite precauţiuni se apropie de uşa deschisă a unui apartament şi aruncă o privire înăuntru. Văzu doi bărbaţi bocănind cu ciocane în calorifere, iar al treilea, cocoţat pe-un scaun, îndoia ţevi groase cît degetul mare. Se retrase pe vîrfuri şi, vrînd să-şi continue drumul, înlemni. În faţa lui stăteau proţăpiţi cei doi haidamaci întîlniţi la intrare, fixîndu-l intens. Abia acum le aprecie cum se cuvine statura, fiind la acelaşi nivel, şi tot acum băgă de seamă cicatricea vînătă a unuia, camuflată pe jumătate de perii sîrmoşi ai bărbii. Cel cu cicatricea se scărpină în cot şi scuipă un muc de ţigară lîngă pantofii lui Ilarie, care scoase un sunet nearticulat, apoi amuţi ca peştele, lipindu-se de zid, şi închise ochii, lac de sudoare. Cînd, într-un tîrziu, îi deschise, necunoscuţii dispărură, însă lărmuiala şi bufniturile nu, dimpotrivă, răzbeau mai amplu, propagîndu-se fără oprelişti în spaţiul vast al construcţiei.
        Cu un efort de voinţă supraomenească, Ilarie se dezlipi de perete şi porni epuizat spre cel de-al treilea etaj. „Nu înţeleg ce se petrece! îşi spuse revoltat. O brambureală nemaipomenită, inexplicabilă!" Deodată, se opri şi, după felul în care se holbă la cei doi zidari ce refăceau o porţiune de tencuială căzută, aceştia crezură că are nevoie de ajutor şi înaintară către el, astfel că Ilarie, slobozind un muget, se repezi cu fruntea înainte, pe scări în sus. Refugiindu-se în apartamentul său se prăbuşi pe-o ladă c-un capac grosolan, zgîlţîit de tremurături în serie. O ţigară fumată rapid îl calmă cît de cît, dar starea de linişte relativă nu dură mult, căci trei lovituri consecutive, una mai energică decît cealaltă, zguduiră uşa de la intrare. Tresări îndată şi se tîrî în dreptul vizorului, invadat de-o paloare ca de mort. Îngrozit, făcu involuntar un pas îndărăt, ezită îndelung, se apropie iarăşi şi-şi presă ochiul de orificiul minuscul. N-avea nici o îndoială, o clipă avusese impresia că se înşelase şi se convinse că nu. Figurile celor doi mustăcioşi rînjeau diabolic, alungite caraghios de lentilele vizorului. „Nu deschid!... Nu deschid!..." — răcni în gînd, pe fondul, altor avalanşe de izbituri. Gura i se uscase complet, iar transpiraţia ce i se spurgea în dîre săpate îi ustura pielea, provocîndu-i un disconfort fizic mizerabil. Auzi un schimb răstit de cuvinte, urmate de un tropăit greu, înfundat, şi din nou tăcere, doar la parter sau la etajul unu se menţinea acelaşi sîsîit sinistru, insuportabil. „Ce tot îi dădeau cu «garnituri», cu «mopsuri», cu «acetilenă»?" îşi reaminti dialogul lor. Ca să vezi ce jargoane au! Păşi în centrul camerei, încet, privind buimac pereţii goi, stors de orice dorinţă, şi înţepeni brusc, încordînd-şi atenţia. Era sigur că înregistrase un clipocit firav, dar nu-l putea localiza. Luînd încăperile la rînd, depista în ultima sursa zgomotului abia perceptibil. Din conducta ce alimenta caloriferul ţîşnea un jet de apă subţire, constant, înfiltrîndu-se printre îmbucăturife parchetului. Contemplă minute în şir preligerea implacabilă a lichidului şi, cînd, în cele din urmă, se urni, constată că trecuse deja de ora zece. Încuie apartamentul şi coborî scările, cu simţurile ascuţite la maximum. Ajuns la parter, petecul de hîrtie lipit pe uşa de la intrare îi atrase încă o dată atenţia: „Azi, 23 noiembrie, va avea loc recepţia finală a blocului H 84. Rugăm toţi locatarii să fie prezenţi".

(Perpetuum comic ’91, pag. 74)

Vezi toată postarea

Interviul minor

        (Un copil de şase ani de care se apropie un reporter cu microfonul. Copilul se joacă. Reporterul face introducerea reportajului.)

        REPORTER: Stimaţi ascultători ai postului nostru local de radio mă aflu cu microfonul în mijlocul copiilor grădiniţei cu program redus al fabricii de produse refractare din oraşul în care trăim cu toţii. Sîntem intr-o minunată zi de iulie 1989. Într-o atmosferă specifică vîrstei copiii îşi petrec aici, lipsiţi de orice griji, minunata lor copilărie, înconjuraţi de nenumăratele lor jucării... Iată, chiar lîngă mine, un băieţel superb — ah, ce minunaţi sînt copiii noştri! — un băieţel care priveşte cu minunaţii lui ochi spre microfonul meu. Am venit să fac un reportaj în direct. Mă adresez mai întîi acestui copil care, numai peste cîteva luni va fi elev şi va descifra tainele alfabetului. În apropierea noastră se află tovarăşa Luminiţa Pădurescu, minunata educatoare a acestor minunaţi copii. Dînsa face educaţia acestor copii de la vîrsta de trei ani... Aşadar, o discuţie spontană cu micuţul... Cum te numeşti tu, drăguţă? Ce vîrstă ai?
        TRAIAN: Mă numesc Traian Vasilescu şi la toamnă voi avea şase ani.
        REPORTER: Bravo, Trăienele...
        TRAIAN: Traian.
        REPORTER: Ce minunaţi sînt copiii noştri, nu mai suportă diminutivele care au fermecat copilăria noastră. Aşadar, Traiane, ce faci tu aici?
        TRAIAN: Mă joc.
        REPORTER: Cu ce te joci şi de ce te joci?
        TRAIAN: După cum se ştie jocul este un minunat mijloc de educaţie în spiritul muncii. Noi ne jucăm pregătindu-ne să ajungem viitori muncitori, ingineri, oameni ai muncii constructori de nădejde ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate... Jocul mai este un mijloc de dezvoltare a inteligenţei şi îndemînării, ca şi a spiritului de observaţie...
        REPORTER: Minunat răspuns!
        TRAIAN: Mai am de răspuns. Jocul îi educă pe copii în spiritul muncii în comun, dezvoltîndu-le sentimentele colectiviste, în opoziţie cu sentimentele egoiste pe care le dezvoltă jocurile în capitalism.
        REPORTER: Minunat! Minunat! Dragi ascultători nu mă sfiesc să repet acest adjectiv care oglindeşte exact starea mea sufletească. Ce ai tu în faţă?
        TRAIAN: În faţă am un tractor pe care îl repar pentru arăturile de primăvară. Toate tractoarele grădiniţei noastre vor fi reparate pînă la începutul lunii martie, cînd vom declanşa campania agricolă.
        REPORTER: Tovarăşa educatoare nu mă miră satisfacţia pe care o citesc pe faţa dumneavoastră. În acest răspuns simt un pedagog ce îşi duce la îndeplinire sarcinile încredinţate... Ce ne mai poţi spune, Trăienele?
        TRAIAN (aspru): Traian!
        REPORTER: Scuză-mă! Sînt mai în vîrstă, am beneficiat de o educaţie în care diminutivul şi dulcegaria se împleteau. Spune-mi, Traiane, cum decurge minunatul vostru joc?
        TRAIAN: Pentru a fi gata cu reparaţiile la timp mai întîi am făcut o riguroasă selecţie a pieselor vechi pe care le putem refolosi. Aceasta a micşorat mult preţul de cost şi ne-a permis terminarea reparaţiilor la timp, deoarece nu am mai depins de piesele de schimb deficitare!
        REPORTER: Cu adevărat minunat! Stimaţi ascultători, părinţi ai micilor copii din această grădiniţă, aţi ascultat în direct un interviu care poate să vă fie exemplu de atitudine cetăţenească înaintată. Aceste răspunsuri cred că v-au dat de gîndit, poate v-au răscolit conştiinţele şi aţi recunoscut în sufletele dumneavoastră că nu sînteţi la aceeaşi înălţime în munca dumneavoastră de fiecare zi. Dar vă puteţi îndrepta. Învăţăm toată viaţa, chiar şi de la copiii noştri... Să revenim la micuţul care ne-a dat aceste minunate răspunsuri. Dragă Trăie... Scuză-mă! Dragă Traiane, ce preocupări mai aveţi voi aici în grădiniţă?
        TRAIAN: De exemplu jucăm teatru...
        REPORTER: Minunat! Dragi ascultători, o adevărată surpriză. Copiii grădiniţei cu program redus a fabricii de produse refractare joacă în timpul liber teatru. Ce înseamnă teatrul pentru voi, dragă Traiane?
        TRAIAN: Teatrul este o artă sincretică. El dă tuturor copiilor posibilitatea de a se dezvolta în direcţia preferată: unii sînt actori, alţii pictează decorul, alţii cîntă... În procesul realizării spectacolului copiii sînt educaţi în spiritul muncii în comun iar pe scenă evoluează personaje exemplu de comportament pentru noi toţi.
        REPORTER: Minunat! Ce păcat că nu se află lîngă noi şi un tovarăş dramaturg să afle ce fel de eroi preferă aceşti copii minunaţi. Ce păcat, dragi ascultători, că nu-l puteţi vedea pe micuţul Traian dînd aceste răspunsuri pline de responsabilitate. Dragă Traiane, ce ai de transmis celorlalţi copii din cartierul nostru? Ei vor auzi, la difuzoarele din cartier, cuvintele tale. Poftim microfonul.
        TRAIAN (spontan): Milică, Victore, Sandule veniţi la cinci la fotbal pe maidanul de lîngă blocurile noi...
        REPORTER (astupă microfonul, îl ia): Stimaţi ascultători, nu ştiu ce s-a întîmplat, cred că s-a auzit un copil de afară, sau s-a produs o suprapunere. Vă asigur că Traian m-a şi părăsit, este mult prea preocupat de repararea la timp a tractoarelor, nu-mi rămîne decît să mă îndepărtez în vîrful picioarelor, să nu-i deranjez pe minunaţii noştri copii...

(Perpetuum comic ’91, pag. 33)

Vezi toată postarea

Fotbal înainte de revoluţie

        — Tovarăşe responsabil al gazetei de perete, echipa de fotbal a cooperativei noastre urmează să joace în Cupă cu... Ia să văd dacă ştii cu cine jucăm...
        — Ştiu, tovarăşe vice. Cum să nu ştiu? Numai că oaspeţii sînt din divizia A, iar noi...
        — Tocmai de asta te-am chemat la mine. Bănuiam că există o asemenea atitudine şi am decis s-o curmez din faşă. El, şi ce dacă ei joacă în divizia A? Asta nu înseamnă că în mod automat sînt mai buni decît noi.
        — În mod automat, nu. Însă în mod normal, da.
        — Măi, tovarăşe responsabil, nu te lăsa copleşit de o asemenea atitudine că nu-i bine deloc. Zău că nu-i bine! Nici pentru noi, nici pentru echipă, nici pentru colectiv. Ba, mai ales pentru colectiv nu-i deloc bine. Uite, să zicem că, prin absurd, echipa noastră „Şurubul" ar lua bătaie...
        — De ce prin absurd, tovarăşe vice? Dar noi vom lua în mod sigur bătaie. E diferenţă foarte mare de clasă, de experienţă, de valoare. Totul e să ne bată onorabil. La cel mult patru-cinci goluri diferenţă.
        — Dar eşti de-a dreptul pesimist! Şi nu mă laşi să vorbesc. Unde rămăsesem... Deci, dacă prin absurd am lua bătaie, îţi dai seama ce s-ar întimpla cu moralul colectivului nostru? Întreaga producţie de şuruburi pe decada în curs, dacă nu şi pe luna în curs ar fi compromisă. Aşa că...
        — Să facem în aşa fel încît să nu luăm bătaie. Asta doriţi, nu?
        — Nu neapărat.
        — Atunci?!
        — Să vedem ce scriem la gazeta de perete. Asta voiam de la dumneata. Deci, indiferent de rezultat, tonul să fie optimist, tonic, vesel. Dacă-i batem, e mai uşor. Dacă nu, gîndeşte-te că poporul nostru — încă din vechime, de pe timpul geto-dacilor — a primit golurilor. Asta a spus-o un latin. Sau un turc. Ori un grec. Oricum a spus-o cineva. Ai înţeles, cred...
        — Am înţeles şi nu prea. Însă oricum, mă voi strădui.
        După disputarea meciului, se putea citi la gazeta de perete a cooperativei:
        „Ieri s-a disputat marele meci dintre echipa noastră „Şurubul" şi formaţia aia din divizia A, al cărei nume ne scapă. Trecem şi peste scor, deoarece nu asta e important, ci modul admirabil în care au luptat băieţii noştri. Încă din primul minut de joc portarul nostru s-a străduit, cu trup şi suflet, să apere din răsputeri poarta. Dar aşa cum e şi în viaţă, nu întotdeauna reuşeşti. Au urmat cîteva minute bune, fără gol, cînd fundaşii noştri s-au făcut în dese rînduri remarcaţi, stopînd prin toate mijloacele drumul adversarului către poarta noastră. În acele minute, cum spuneam, s-au achitat bine de sarcină. Nu putem să-i facem nici un reproş fundaşului nostru Strachină pentru faultul pe care l-a comis apoi în careu. Se impunea. La război, ca la război. Nu credea băiatul că tocmai în acea clipă arbitrul o să fie pe aproape de fază, nici că oaspeţii aveau, totuşi, targa pregătită. Cum, necum, penaltiul a fost transformat. Arbitrul a pretins ca fundaşul nostru Strachină să părăsească terenul, arătîndu-i cartonaşul roşu. După o consultare cu banca antrenorilor noştri, fundaşul a primit permisiunea să treacă pe tuşă, de unde, în continuare, l-a înjurat pe arbitrul de centru, care s-a făcut însă că nu aude. De altfel arbitrii au fost sub orice critică. Una s-a discutat cu dumnealor, şi cu totul altceva a ieşit pe teren. Mai ales în minutele 10, 11, 12, 13, 14 ş.a., cînd portarul nostru Turturel s-a remarcat din nou la golurile primite. O asemenea luptă îndîrjită greu mi-a fost dat să văd. Iată o fază. În minutul 36 mijlocaşul nostru Ţucără a vrut să iasă din jumătatea noastră de teren pentru a se îndrepta şi el spre poarta oaspeţilor, cu gînd să realizeze primul şut al nostru către poarta lor. Dar un fundaş de-al oaspeţilor i-a luat, pur şi simplu, mingea. Arbitrul n-a fluierat. În schimb, l-am fluierat noi. Şl bine i-am făcut. Apoi în minutul 41 atacantul nostru Sănducu şi-a demonstrat excelentele calităţi de şuteur tragînd cu sete în poarta goală. Din păcate, era poarta noastră. Să-l scuzăm. Se credea, săracul, în careul celorlalţi. Şi, uite aşa, am ajuns cu bine la pauză, scorul de pe tabela de marcaj nereflectînd nici pe departe lupta din teren. O luptă dreaptă, bărbătească. Sîntem oricum cîştigătorii morali ai meciului. Iar aceasta trebuie să ne însufle încredere, curaj, avînt în realizarea producţiei de şuruburi pe decada şi pe luna în curs. Despre repriza secundă n-am să mai vorbesc din lipsă de spaţiu. Felicitări călduroase echipei noastre. Cît despre oaspeţi, doar atît valoarea nu reflectă numărul golurilor, cum spuneau un latin, un turc şi un grec. Dacă ar fi fost domni, ne lăsau şi pe noi să marcăm o singură dată. Şi mai pretind că joacă în diviza A"...

(Perpetuum comic ’91, pag. 30)

Vezi toată postarea

Porumbel rumenit

        Costică, Mitică şi Ghiţă sînt şoferi cu experienţă şi lucrează de ani de zile împreună la oficiul „Prietenii Naturii". Toţi trei transportă cu minibuzele grupuri mici de turişti în excursii de o zi în împrejurimile pitoreşti ale oraşului. Toţi trei sînt buni prieteni; vreme îndelungată şi-au împărţit masa de prînz adusă în pachet, de fapt Costică şi Mitică şi-au împărţit-o cu Ghiţă. Un timp, cei doi şi-au zis ba c-o fi uituc, ba că n-o fi avut, bietul, ceva potrivit pentru pachet, apoi au început să-l suspecteze de zgîrcenie: strînge bani la ciorap, băiatul! Pînă într-o zi cînd l-am văzut ascuns într-un desiş în pădure înfulecînd la bunătăţi din pachetul lui. După ce se ghiftuise pe săturate la masa comună pe care Costică şi Mitică aşternuseră ce aduseseră în pachetele lor. De-atunci n-au mai pus masa împreună. Costică şi Mitică se făceau c-au uitat să-şi ia pachete şi aşteptau că doar-doar o zice Ghiţă vorba aia: „— Hai, poftiţi la masă... Mult-puţin, ce-o fi..." Dar ţi-ai găsit! Ghiţă se ducea la maşina lui, ascundea pachetul sub haină şi apoi pleca întins spre desiş... Ca omul, de! Puteai să-l întrebi unde se duce?!
        Într-o zi, în timp ce Costică şi Mitică fuseseră chemaţi de ghid pentru nu ştiu ce dispoziţii, lui Costică îi dispăruse pachetul din geantă. În altă zi, se pomenise Mitică fară pachet. După un timp, rămăseseră flămînzi amîndoi. Pesemne, Ghiţă încercase să vadă dacă poate să mănînce cît trei. Şi putuse! Nu le lăsase nici măcar o coajă de pîine. Altădată, l-au surprins în desiş pe cînd înghiţea ultimul dumicat din pachetul lui Mitică, încercaseră să-l certe. El rîsese nătîng şi le dăduse un răspuns dezarmant: „Ce să fac, bă, dacă mi-e foame?!"
        Acum, sînt la locul de popas pe care-l cunosc de atîţia ani, că ştiu toate pîlcurile de copaci, tufele, desişurile, totul pînă unde începe pădurea cea mare. Costică şi Mitică s-au îndepărtat de maşini, lăsîndu-le ca din întîmplare deschise. Costică şi-a luat pachetul. Mitică — nu. După ce-au consumat împreună conţinutul pachetului, se întorc la maşini. Ghiţă — nicăieri. Merg întins la maşina lui Mitică. Mitică deschide geanta...
        — L-a luat... zise Mitică cu faţa luminată parcă de-o bucurie mare şi mult aşteptată.
        — Acu-i acu! îi răspunse ca un ecou Costică. — Încearcă să faci pe supăratul.
        După un timp bunicel, se arată şi Ghiţă. Vine spre cei doi prudent, ca un motan care ştie c-a furat ceva de pe masă.
        — Ce făcuşi, Ghiţă, mă lăsaşi fără mîncăre?!
        — Ce să fac, bă, dacă-mi fu foame?...
        — Baremi îţi plăcu? Fu bun?
        — Nemaipomenit! Mai să-mi înghit limba!
        — Măcar ştii ce mîncaşi?
        — Cum să nu? Un porumbel rumenit în frigare. Un porumbel pe cinste, d-ăi dolofani!
        — Vino mai aproape să vezi că mai am ceva în portbagaj pentru tine.
        Mitică deschise portbagajul şi-l lăsă să se uite. Faţa de coţcar a lui Ghiţă se posomorî, apoi începu să pălească: în portbagaj, nu se ştie cum, ajunseseră capul, ghearele şi penele unei păsări negre din specia atît de răspîndită pe cîmpiile şi prin pădurile ţării.
        — Ce e cu astea? întrebă Ghiţă speriat.
        — Astea au rămas din porumbelul rumenit pe care-l mîncaşi tu!
        Ghiţă se pomenise din cîteva sărituri în marginea rîuleţului care sălta zglobiu peste pietre. Îşi apucase tîmplele între mîini şi stătuse vreme îndelungată aplecat deasupra undelor cristaline cu trupul scuturat de convulsii de parcă ar fi săvîrşit un ritual de purificare totală şi de lepădare definitivă de viciul lăcomiei.

(Perpetuum comic ’91, pag. 13)

Vezi toată postarea

O consultaţie neobişnuită

        — Ce vă supără?
        — Foarte multe!
        — Adică?
        — Mai întîi şi-ntîi, cînd sînt şi stau în casă — mai ales după orele de serviciu şi în timpul liber — simt cum se încarcă în mine atît de multă energie, încît, uitînd de toate treburile cotidiene, mă încordez la maximum, tremur din tot corpul şi-mi vine s-o zbughesc pe uşă afară...
        — Un caz tipic de nevroză de suprasolicitare!
        — Totodată, în relaţiile cu cei din familia-mi destul de numeroasă, să-mi trăiască — îndeosebi cu nepoţeii şi cumnatele care vin zilnic la bunica şi respectiv mămica, soacră-mea, care pentru schimbare de climă şi relief geografic montan s-a transferat la noi pentru o bună bucata de timp — mă pomenesc urlînd şi mursecînd...
        — Cum mursecînd?
        — Tremurînd aripile nazale, clănţănind şi strîngînd ameninţător din dinţi...
        — Aaa! O explicabilă şi firească reacţie de apărare la agresiunea unor puternici stimuli externi... specifică, cei drept, mai mult regnului animal!
        — Da, dar nu mă opresc aici! Ieşit brusc din casă, uneori cu uşă cu tot, o zbughesc direct în părculeţul din faţa blocului, dornic de a ajunge cît mai repede în aer liber şi de a simţi sub tălpi blana moale a ierbii, de a mirosi florile şi a profita de mîngîierile vîntului...
        — Firesc, foarte firesc, dacă ţinem seama de sedentarismul activităţii de birou, de stereotipia îndeletnicirilor casnice... şi de efectul benefic al naturii!
        — Eiii, dacă ar fi numai atît! Dar vedeţi dumneavoastră că în mine s-a mai dezvoltat şi un alt obicei...
        — Care anume?
        — Cel de adulmecare — cu multă precauţiune dar şi curiozitate — a locurilor pe unde calc...
        — Şi acest fapt este explicabil, care în cazul dumneavoastră poate evidenţia, fie un mod subtil, rafinat, de a lua contact cu mediul ambiant, fie pur şi simplu, un tic nervos, dobîndit în ultimul timp!
        — Şi dacă ar fi numai atît! Pentru că, atunci cînd sînt în asemenea stare de spirit, dacă îmi apare în cale vreo pisică ori vreun alt patruped îi fugăresc pînă la epuizare...
        — Din totdeauna mişcarea şi alergarea în mijlocul naturii alături de factorii de mediu au fost prietenii sănătăţii omului!
        — Păi în ultima vreme am mai făcut şi o criză de lombosciatică.
        — Şi de cînd aveţi toate aceste probleme?
        — De circa 6 luni tovarăşe doctor... de cînd m-am pricopsit cu-n cîine de casă, că de, acum este la modă...

(Perpetuum comic ’89, pag. 118)

Vezi toată postarea

Hamul

Pe-un ton în aparenţă amical, 
Se adresează hamul către cal:

„Nu înţeleg cum este cu putinţă 
Să nu-mi arăţi de loc recunoştinţă, 
Căci hamul de nu se-aşeza pe cai, 
Şi astăzi tot sălbatic rămîneai! 
Şi înc-un lucru plin de importanţă: 
Că hamul pus pe tine-ţi dă... prestanţă!"
Şi argumentul, astfel prezentat, 
L-a lămurit pe cal, imediat. 
I-ar mulţumi, dar... ştiţi care-i morala? 
În gură îl împiedică... zăbala...

(Perpetuum comic ’89, pag. 110)

Vezi toată postarea

Sărutul ucigător

Tu, mi-ai sluţit obrazul meu frumos 
Pierzîndu-mi în neanturi silueta, 
Oh, clipa de infern cînd baioneta 
Mi-a dăruit sărutul sîngeros.

Prin tine moartea mi-a trimis ştafeta 
Necruţătoare, mîndrule colos, 
Şi-am adormit tăcut cu faţa-n jos 
În timp ce-n zare răsuna trompeta.

Te voi putea ierta vreodată oare? 
Acum cînd cea din urmă disperare 
Mă-nvăluie cu haina ei de fum,

Te văd mereu prin freamătul luminii 
Cum îţi făceai spre inima mea drum 
Cu ochiul prin cătarea carabinii.

(Perpetuum comic ’89, pag. 62)

Vezi toată postarea

Calendar epigramatic

IANUARIE

Ger, troiene, crivăţ, zloată, 
Fulgi de nea în plin răsfăţ, 
Fac din iarnă, îngheţată... 
Fără băţ...

FEBRUARIE

Printre ceaţă, printre nori, 
Într-o tristă ambianţă, 
Mai răsare uneori, 
Cîte-o rază de... speranţă!

MARTIE

Fete mîndre, visătoare, 
Tineri falnici şi frumoşi, 
După schimb de mărţişoare, 
Sînt şi „babe", sînt şi „moşi"!

APRILIE

Fluturi, zumzet de albine, 
Atmosfera se-ncălzeşte, 
Simţi că primăvara vine, 
Dacă nu te păcăleşte!

MAI

Minunate flori, 
Fac din viaţă rai 
Vîntu-aduce nori,
Ploaie şi... mălai!

IUNIE

Explozie de trandafiri, 
Cu implicaţie în iubiri. 
Dar denumirea „cireşar" 
Depinde doar de aprozar!

IULIE

Nopţi albastre, înstelate, 
Adieri, balsam plăcut, 
Însă mai presus de toate, 
Luna-n care m-am născut!

AUGUST

Soare-ncins pe cer, 
Timp zăpuşitor, 
Zile cu transfer 
La ecuator!

SEPTEMBRIE

Ziua tot se micşorează, 
Dînd prioritate serii, 
Toamna se înscăunează, 
În melancolia verii!

OCTOMBRIE

Cad frunze-ngălbenite, 
În dansul acrobatic, 
Dînd toamnei obosite, 
Aspectul ei... hepatic!

NOIEMBRIE

Bate vîntul, cerul plînge, 
Rodul de pe cîmp se strînge, 
Umezeala intră-n case 
Şi în... oase!

DECEMBRIE

Ne aduce multe daruri, 
Mici surprize din bazaruri, 
Şi-n final, suprem cadou... 
Anul Nou!

(Perpetuum comic ’89, pag. 11)

Vezi toată postarea

Extratereştrii

        Tanti Raliţa nu mai are astîmpăr. Mereu e zgîrmată de ideea (fixă), de-a mă face... om. Adică, scriitor de romane detective. Dotat intelectual şi fizic. Să mă aducă, prin elongaţie, la 1,75 m (eu avînd doar 1,62). Să mă slăbească la aproape de normal. Acum, ultima goangă a mătuşă-mi: să realizăm o întîlnire de gradul III. Cu un grup de extratereştri. De la care să obţinem datele necesare atingerii scopurilor de mai sus.
        În dimineaţa asta mă alergase prin pădurea Băneasa. Cu „Trabant"-ul după mine. Circa cinci kilometri. Ajunsesem acasă, cărat de (să-i zicem) turismul bătrînei. Nemaifiind capabil să-mi conduc „Bombiţa", darmite să mă ţin pe picioare. Supărată, mi-a şi dat comanda:
        — Schimbă-te de ţoale, că uzi covoarele, şi cîntăreşte-te. Eu am să văd de cafele!
        În timp ce sorbim din ceşcuţe, bătrîna suge din „mărăşească", prelucrîndu-mă:
        — Ai dat jos, deci, numai trei ocale! Puţin... Faţă de cele treizeci pe care le ai în plus. Mîine ai s-alergi opt kilometri. Să vedem ce mai rămîne din tine...
        — Cred că nici sufletul! — o întrerup eu.
        — Cînd vorbeşti cu mine, să taci! Cu-atîta colesterol pe creier, n-ai să pricepi nimic din fenomenul OZN. Ai găsit cărţile?
        — Tot! Şi Hobana, şi Hoyle, şi Frank Edwards...
        — Perfect! Am şi eu „Enigme, deocamdată". Precum şi-o tăietură din presă. Una mai veche, 1963. Cînd a aterizat, pare-se, la Vălenii de Munte, o farfurie de tablă smălţuită. Pînă diseară ne facem o idee şi-apoi întocmim un plan de bătaie...
        — Iarăşi începem cu cotonogeala japoneză?
        — Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă cu tine! Parcă-mi eşti din ce în ce mai tare de cap... E vorba de planul plecării, la întîlnirea cu extratereştrii noştri. C-o fi de gradul II sau III, om vedea!

        Peste o săptămînă, totul era gata. Răsfoiserăm şi cărţile, alergasem în fiece zi cîte zece kilometri, şi-njghebasem şi planul. Pe scurt, urma să plecăm. La Vălenii de Munte. Pe data de 10 octombrie, dată la care aterizase „farfuria" din ’963. Ca să fim acolo la 0,34. Ora înregistrată de localnicul Dănilă. Cel care depistase fenomenul, în poiana din pădurea Vărbilăului, din apropiere.
        După ce-am rătăcit ceasuri întregi, greşind drumul, am parcat lîngă poiana respectivă. Unde-am zărit, emoţionaţi, „farfuria zburătoare". Era 0,56. Pierdusem aterizarea OZN-ului. Mătuşă-mea, năucă zdravăn, privea dîrdîind la „obiect". Un glob metalic uriaş, proţăpit pe patru piciore (din cornier de 20). Strălucind puternic în bătaia lunii. Intrigat, i-am şoptit bătrînei:
        — Ceva nu-i în regulă! OZN-ul lui Dănilă avea trei picioare, era plat, cum se cuvine unei farfurii, iar iarba era pîrjolită.

        — Taci, că eşti prost! — mi-a tăiat macaroana tanti Raliţa. Crezi că n-avansează şi la ei ştiinţa şi tehnica? E clar. Au renunţat la serviciile de farfurii şi-au trecut la sfere, fiind mai încăpătoare, au pus patru picioare, pentru mai multă stabilitate, şi-utilizează combustibili care nu ard. I-o preocupa şi pe ei ecologismul... Mergem să-i contactăm!
        — Cum?
        — Pe jos. Că n-o să mă urc pe stabiliment cu „Trabant"-ul. Ia trusa de scule. Să vadă că posedăm şi noi leviere, chei fixe, inelare sau cotite, patente şi pompe de umflat caucioacele... Să nu ne ia de tîmpiţi.
        Cînd am ajuns la picioarele „globului zburător", acesta nu dădea nici un semn de... viaţă. „S-or fi culcat şi ei, obosiţi de drum!" — mi-a suflat mătuşă-mea. „Îmi pare rău, dar trebuie să-i trezim. Ne recomandăm, şi-i rugăm să ne-ascultăm între noi..."
        Căţărîndu-ne, cu chiu cu vai, pe structurile oxidate ale unuia din picioarele „obiectului", am ajuns, în sfîrşit, sub acesta. Unde am depistat un chepeng fixat în buloane de 16. Mătuşă-mea a precizat:
        — Asta-i intrarea! Eventual şi ieşirea...

        Apoi a ciocănit lejer cu cheia franceză. În clipa următoare, eram plini de rugină. Care, sub formă de nor, se desprinsese de pe fundul chepengului. Mirat, i-am zis bătrînei:
        — Stau cam prost cu oţelurile inox... Sau spaţiul cosmic e corodant!
        Geaba a bătut mai zdravăn tanti Raliţa, forţînd nota c-un baros. Nu izbutea decît să ne-mproşte cu şi mai multă rugină. Abia cînd s-a apucat să desprindă un bulon, cu cheia de 16, s-a auzit răsunînd un glas terifiant, fonfăit, absolut nepămîntean:
        — Cine sînteţi şi ce faceţi aici? Spuneţi imediat, că trag!...
        După cîteva momente realizam întîlnirea de gradul III. Cu.... paznicul forestier de la Vărbilău. Care ne-a lămurit că „globul zburător" era acolo de vreo patru decenii. Fiind, de fapt, un bazin pentru apă. Farfurii zburătoare nu văzuse decît acasă, cînd zvîrlea nevastă-sa cu străchinile după el, întrucît venea cam pilit. Cînd i-am pomenit de Dănilă, ne-a pus urgent la curent cu situaţia:
        — Păi, nu ştiaţi că-i într-o doagă?... Ăsta vede numai farfurii. Era gestionar la „Casnica", şi l-au prins cu inventarul spart. Vreo trei mii de vase lipsă. De cînd i-au dat drumu’, umblă mereu după ele. Are şi-un ochean, cu care le caută, noaptea, pe cer!i... Pe el l-au zburat, dar farfurii zburătoare, cum să zic, ioc. Le-a făcut mărunţiş...

(Perpetuum comic ’88, pag. 132)

Vezi toată postarea

Inaugurarea

MOTTO:
Dacă aş fi apă, m-ar dezamăgi felul în care gîsca înţelege să aibă a face cu mine.
GEO BOGZA

        Pierdusem orice speranţă de a-mi vedea visul împlinit înainte de pensionare. Ridicasem de atîtea ori poblema în şedinţele de sindicat încît în ultimul timp, cum deschideam gura ca să fac o propunere, eram stopat pe loc: „Ştim, sala Clubului, se rezolvă tovarăşe Ciufu, altceva dacă aveţi".
        Orice elan mi se tăia şi mă aşezam pe locul meu în rîsetele înăbuşite ale cîtorva ţîngăi, receptivi, chipurile, la glumele preşedintelui.
        M-am retras în colţişorul meu de om neînţeles, am preluat tema de cercetare abandonată de fostul şef de birou transferat la minister şi, cu o rîvnă şi o energie pe care nici eu însumi nu mi le bănuiam, m-am cufundat în studiu făcînd progrese uluitoare, spre panica directorului unităţii care se şi vedea înlocuit cu mine, dacă rezultatul cercetării s-ar fi dovedit la fel de spectaculos precum începutul.
        Tocmai în aceste momente în care mi se părea că mi-am găsit linia de plutire, am fost chemat de urgenţă la camera nr. 12, unde se întrunea, la intervale necunoscute mie, comitetul sindicatului. Am fost abordat direct: „Tovarăşe Ciufu, într-o săptămînă, pregăteşti serbarea pentru inaugurarea „Clubului Tineretului".

        „Cum, care club, cînd?..." mă bîlbîi eu nepricepînd în ruptul capului cum dezideratul meu de ani de zile prinsese viaţă în cîteva săptămîni.
        „Asta-i culmea!" îmi replică preşedintele, ne baţi la cap în toate şedinţele (noroc că nu te-am consemnat în toate procesele verbale) şi acum nu ştii care club?"
        „Da, dar cum aţi reuşit într-un timp aşa de scurt?" mă arăt eu uluit. „Simplu, îmi răspunde preşedintele: cu muncitorii de la atelierul mecanic şi cu cîteva echipe de la intervenţie. Doar nu era să-i aşteptăm pe constructori o sută de ani".
        „Dar pînă acum, de ce..."
        „Pînă acum, pînă acum nu aveam dispoziţie să înfiinţăm micro-cantină. Acum avem şi astfel clubul nostru o să aibă dublă utilizare; la prînz vom servi în el masa, iar după-amiază, tot aici, se va juca tenis, biliard, şah şi-ţi vei desfăşura şi dumneata activitatea de instructor de formaţii artistice, pe care ai întrerupt-o cuprins subit de nişte ambiţii incompatibile cu vîrsta dumitale. Deci, la lucru, tovarăşe Ciufu. Pentru deschiderea festivităţii pregăteşti un program artistic, iar pentru bal — adică masa, dansul şi surprizele — iei legătura cu reprezentantul U.T.C.-ului, tovarăşul Dovlecel, care este un tînăr inventiv şi simpatic şi care ne-a asigurat că totul va merge strună. Fii atent, că, cel puţin în ultima parte a serii, adică la bal, vom fi onoraţi de prezenţa tovarăşului Fluture, de la direcţie. Nu vrem să plece cu o impresie proastă.
        „Am înţeles, tovarăşe preşedinte!"

        Atît am mai putut îngăima în urma peroraţiei acestuia, care mă ameţise de-a dreptul.
        Şi am trecut la treabă. Într-o săptămînă am format un grup vocal, unul satiric şi o echipă de dansuri. Cum nu era vorba de o etapă de concurs, am folosit aproape tot personalul TESA, inclusiv colegii leat cu mine, care dovedindu-se afoni, au preferat să danseze „sîrba pe patru" cu pastilele de propranolol în buzunar.
        Tînărul Dovlecel ne-a asigurat că a pregătit „momentele surpriză" cu care îl vom delecta pe oaspetele Fluture. Eram foarte mulţumit de performanţa mea. Din păcate, în ziua festivă, programul artistic s-a desfăşurat în faţa unei asistenţe deloc numeroasă, reprezentată mai ales de preşedinţii detaşamentelor de pionieri din localitate, ba chiar am putut desluşi cîteva voci cristaline de „şoimi" care nu-şi puteau înfrîna entuziasmul. Oricum, am ieşit bine, exceptînd un mic necaz cu colegul Butoi, care uitîndu-şi anul naşterii, a ţinut atît să îşi etaleze talentul încît la finalul unei sîrbe îndrăcite s-a prăbuşit în braţele mele.

        Seara, a urmat balul. De problema orchestrei nu m-am ocupat eu. Nu mi se trasase această sarcină. Aveam însă să constat că Dovlecel este băiat descurcăreţ. Nu lipseau din orchestră chitarişti, acordeonişti, ba chiar şi o vioară. Cel mai tare însă m-a impresionat (ca dealtfel pe toţi) toboşarul. De lemn să fi fost şi bubuiturile pe care le producea tot te ridicau de pe scaun, dacă nu să dansezi, cel puţin ca să-ţi iei un calmant. S-a mîncat bine, s-a băut şi mai bine, iar cînd atmosfera a început să lîncezească, Dovlecel a anunţat la microfonul staţiei: „Atenţiune, urmează concurs de dans; perechea cîştigătoare va primi, ca premiu, un tort minunat comandat la cofetăria «Gica». Din juriu, care va desemna cîştigătorii, fac parte următorii tovarăşi: Ciufu Ionel — responsabilul cu activitatea cultural-artistică din unitate, Zglobiu Tănase vicepreşedintele cu probleme de propagandă, tovarăşa Eufrosina Buturugă preşedinta comisiei de femei, Năică Cucui din partea U.T.C.-ului.
        Şi acum, vă rugăm să vă încercaţi norocul. Muzica!"
        După o scurtă ezitare, ringul se umplu cu perechile de dansatori care aspirau la premiu. Le urmăream fascinat paşii ca şi figurile puternic concentrate în păstrarea ritmului.

        Pusesem ochii pe o pereche de tineri care dovedea un real talent. Mă consult cu juriul, convins că-mi împărtăşeşte părerea. „Nu se poate, mă repede tovarăşul Zglobiu, tortul trebuie să intre în posesia tovarăşului Fluture. N-o să plece de la noi, într-o astfel de zi, cu mîna goală".
        „Bine, dar nu dansează, ştiţi că suferă de sciatică" mă arăt eu nedumerit. „O să danseze, n-avea grijă" şi, printr-un semn al capului, o cheamă pe tovarăşa Cleopatra, secretara instituţiei, căreia îi şopti nu ştiu ce la ureche.
        O văd apoi pe Cleopatra îndoindu-şi trupul planturos în faţa tovarăşului Fluture, care, culmea, o înşfăcă şi se avîntă pe ring în aclamaţiile asistenţei, cu ochii ţintă la bărbia Cleopatrei, dat fiind că înălţimea nu-i permitea să privească mai sus. După ultimile acorduri care susţinuseră concursul de dans, spectatorii, curioşi, începură să se agite: „Să vină tortul, să vedem cîştigătorii!" Cum de problema tortului se ocupase Dovlecel, îl caut disperat cu privirea, dar nu-l zăresc nicăieri. Transpir de enervare şi întreb în stînga şi în dreapta: „Unde e Dovlecel?" Nimeni nu ştie.
        Noroc că tînărul Virgilescu, bun prieten cu Dovlecel, cunoaşte locul unde acesta din urmă a ascuns cu grijă „trofeul" şi, la îndemnul meu, îl aduce pe un platou aspectuos, învelit cochet într-o foaie de celofan aranjată artistic.

        Ca preşedinte al juriului, îmi revine onoarea să anunţ perechea cîştigătoare. Tuşesc de trei ori, ca să-mi dreg vocea şi, într-o linişte emoţionantă, glasul meu se aude piţigăiat: „După evoluţia graţioasă a perechilor pe care le-am admirat împreună, juriul desemnează cîştigători pe tovarăşul Fluture de la direcţie şi pe tovarăşa Cleopatra". Aplauzele au ţinut cinci minute în şir, după care, cu o autentică emoţie, i-am înmînat oaspetelui premiul. Mi-a strîns mîna, i-a mulţumit Cleopatrei pentru participare, apoi, scuzîndu-se şi invocînd ora înaintată, s-a retras.
        L-am urmat pînă la maşină, i-am urat toate cele bune şi ne-am strîns mîna cu cordialitate. Apoi m-am înapoiat în sala de bal. „Spectacolul" parcă îşi pierduse din savoare. La un moment dat apare şi Dovlecel, căruia nu-i dau răgaz nici cît să se aşeze:
        „Unde ai umblat, omule, abia am găsit tortul, noroc cu prietenul tău Virgilescu".
        „Cui l-aţi dat?" mă întreabă cu o privire ghiduşă.
        „Cîştigătorului, tovarăşului Fluture".
        „Ce-aţi făcut?! şi se prăbuşeşte pe scaun, galben ca ceara.
        „Ceea ce trebuia să facem", replicăm toţi cei din juriu, oarecum ofensaţi.
        „Tortul era din mămăligă" mai apucă Dovlecel să ne spună, după care se prăbuşi fără cunoştinţă. Asta a fost tot.
        Acum, exact la două săptămîni după „bal", aşteptăm un control de la direcţie. Preşedintele comisiei de control este tovarăşul Fluture. Dacă are simţul umorului, îmi voi putea sărbători pensionarea la Clubul Tineretului, dacă nu, renunţ la agapă, ca să-mi pot plăti penalizarea.

(Perpetuum comic ’88, pag. 110)

Vezi toată postarea

Un discipol al lui Martial pe tărîmul lui Ovidiu

        Făcînd o recapitulare a scrierilor cărora n-am apucat să le dau curs spre publicare în anul trecut, am dat, printre manuscrise, şi de un caiet, conţinînd nici mai mult, nici mai puţin, decît 672 epigrame pe care farmacistul constănţean SORIN BEIU mi le-a înmînat la Cluj-Napoca, în timpul concursului consacrat eternei epigrame. N-am ştiut dacă încredinţarea acestui caiet de epigrame din anii 1975—1986 era un simplu omagiu pentru susţinătorul epigramei de calitate, cum mă gratula autorul, sau o propunere de selectare pentru apariţie în paginile „Urzicii". Parcurgînd aceste sute de catrene, multe din ele consemnări versificate ale unor situaţii nostime sau reluări ale unor motive epigramatice aflate în circulaţie, n-am putut să nu remarc şi destule lucrări demne de publicat prin virtuţile ce le reliefează. Drept pentru care îi şi rog pe foştii mei colegi de redacţie să le facă loc în pagina acestui perpetuum comic.

NICULAE STOIAN

Pădurarul necinstit

„De rupi din codru-o rămurea, 
Ce-i pasă codrului de ea?" 
Lui nu, dar statului îi piasă 
Cînd rupi prea multe şi-ţi faci casă!

Ajutor filial

O mamă are trei băieţi. 
Doi dintre ei îi dau cît pot, 
În timp ce-al treilea, mai isteţ,
I-a dat să crească un nepot.

Calcul operator

Chirurgul pare în impas: 
„Apendicele e cam mare, 
Să-l tai de tot, ori să mai las 
Şi pentru data viitoare?"

Îndrăgostitul la întîlnire

O aşteaptă pe iubită 
Chiar cînd plouă ca prin sită; 
Dar nu simte el că plouă, 
Cît timp este... sită nouă!

Văduv bolnav

La regim de mere rase 
Pus de medic, face grevă, 
Că nu-s merele gustoase 
Dac-alături nu-i şi-o Evă!

Inginerul şef

Inovaţii are sute, 
Dar bazate, poţi să spui, 
Pe idei... preconcepute 
De subordonaţii lui.

Unui încrezut

S-a dus în splendida Mamaie 
La soare ore-ntregi să stea, 
De piele să se mai jupoaie, 
Că nu-şi mai încăpea în ea!

Nedumerire

Cine poate să-nţeleagă: 
Draga mea din ce pricină 
Are gura ca o fragă, 
Dar cu iz de nicotină?

Sportiva durdulie

Gimnasta e-n declin total, 
De cînd a devenit mai grasă, 
În loc să sară peste cal, 
De ce nu sare... peste masă?

Unui student

Ca student la facultate 
Se bazează pe hazard. 
„Sfera" lui de-activitate 
E mai mult la... biliard.

Şeful nehotărît

Pînă-ţi dă o aprobare, 
Te amînă-n multe rînduri. 
Scaunul la cap îl are 
Ca să poată sta... pe gînduri.

La un spectacol de estradă

— Ce indecenţăI (comenta 
o spectatoare fină) 
Spun glume fără de perdea, 
Cînd au aşa cortină!

Confidenţă

Orice iubitei îi ofer 
Şi de nimic nu duce lipsă,
I-aş da şi luna de pe cer, 
Dar cînd mi-o cere e-n eclipsă...

Cauză şi efect

Epigrama cu adresă 
Pentru cel ce o primeşte 
E ca o delicatesă 
Care-n gît i se opreşte.

Unui lăudăros

Te-am auzit spunînd oricui:
— Sînt mîna dreaptă-a şefului! 
Ce bine ştii să te prefaci;
Tu uiţi că şeful e stîngaci?

Reproşul fudulului

— Nu-mi place deloc, maestre, 
Statuile-ţi ecvestre
Şi-mi motivez dispreţul 
Că nu-s eu călăreţul.

Unui contabil aflat în excursie

Îndrăgostit eşti de-o puştancă, 
Dar nu e sănătos ce faci, 
Cînd ai o semnătură-n bancă 
Să te semnezi şi pe copaci!

(Perpetuum comic ’87, pag. 83)

Vezi toată postarea

Nişte zicale... proverbiale

        După tragica experienţă a Troiei, cred că s-ar putea spune: calul de dar nu se caută la dinţi, ci la pîntece.

*

        Cînd zic doi că eşti beat, du-te de te culcă. De fapt este destul să-ţi zică unul, că şi aşa vezi dublu.

*

        Rufele murdare se spală în familie. La „Nufărul" le ducem numai pe cele curate.

*

        Un „ilicit" întrebat cum de a putut aduna două milioane de lei a răspuns foarte simplu: ban la ban trage.

*

        Picătură cu picătură se face lacul mare. Propun a se afişa cu litere majuscule în toate birourile I.C.R.A.L.-ului.

*

        Cînd doi se ceartă, al treilea cîştigă. Nu ştiu cine sînt cei doi, dar al treilea este cu siguranţă avocat.

*

        Mielul blînd suge la două oi. Poate fi una din explicaţiile penuriei de brînză telemea.

*

        Ochii care nu se văd se uită ...în altă parte.

*

        Cîinele care latră nu muşcă. Ferice de urechile mele, că toţi vecinii au cîini blînzi.

*

        Corb la corb nu-şi scoate ochii. Nici orb la orb.

*

        Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. Atunci de ce maşinile poliţiei sînt dotate cu sirene!

*

        Hîrtia multe rabdă. Ca şi în cazul de faţă.

(Perpetuum comic ’85, pag. 146)

 

Vezi toată postarea

Legea şi carnavalul

        Mihăiţă B. nu era ceea ce îndeobşte se poate numi un om resemnat. Dimpotrivă, de cîte ori avea de traversat o perioadă mai grea, un deces, un proces de divorţ, un control financiar, o retrogradare, în loc să se lase pradă disperării sau să dea bir cu fugiţii ca alţii, ieşea sărbătoreşte în întîmpinarea necazului respectiv de parcă ar fi fost o nuntă cu dar. În loc să intre în panică, chipul său exprima bucuria de a se şti părtaş la un eveniment care poate uni nişte inimi singuratice şi aparent antagonice, la focul sacru al controlului financiar de exemplu.
        Îşi făcuse chiar o deviză, pe care o pusese pe peretele de deasupra uşii de la intrare şi de cîte ori pleca sau se întorcea de la treabă, găsea o clipă de răgaz ca s-o citească, şi apoi, îmbărbătat se ducea la culcare sau se azvîrlea în iureşul întîmplărilor cotidiene mai sigur pe el, potrivit devizei care spunea: „Atunci cînd lupţi, poartă-te ca un filosof şi atunci cînd eşti filosof, luptă-te!"... Şi deviza asta pe care nici el nu mai ştia de unde o adunase i se părea cheiţa miraculoasă capabila să deschidă portiţe în cele mai dramatice fundături.
        De aceea, cînd îl sunau binevoitorii, era casier la o secţie de reparat televizoare şi aparate de radio, şi îl anunţau speriaţi: „Mihăiţă, e lată, strînge kenturile şi Whiskiul de pe masă şi pune în locul lor Mărăşeştii că vine controlul", el în loc să facă dispărute corpurile delicte mai dădea şi un telefon să o cheme pe Mimi, blondina cu picioare năstruşnice şi ochi albaştri, aşa că atunci cînd pica controlul peste el, acesta nici nu mai ştia unde se află.
        — Intraţi, îmi pare rău că ne-aţi surprins pe nepusă masă, zicea el făcîndu-se că ignoră sticlele de Hennessy şi cartuşele de Kent aşezate spectaculos la vedere, dar ştiţi, domnişoara Mimi, care mi-e nepoată, tocmai vine de la decesul unei rude apropiate şi pentru că nu are o locuinţă ca lumea, i-am oferit biroul meu pentru pomană.


        Inimă de oţel să fi avut şi tot nu rezistai unui anunţ atît de trist şi de elocvent ilustrat de băutură şi de ţigările puse pe masă, precum şi de pulpele vag acoperite ale drăgălaşei Mimi, a cărei fustă, cît un abajour, în toiul parastasului uita într-un mod tot mai scuzabil de datoria ei de a îndolia ceea ce în mod normal ar fi trebuit să îndolieze.
        Desigur că viaţa ca şi controalele financiare, nu erau făcute numai din funcţionari coruptibili, şi Mihăiţă B., ştia asta mai bine ca oricine, aşa că acolo unde dădeau chix micile atenţii şi şuşanelele, el nu se speria şi tocmai cînd oamenii legii se pregăteau să îi pună cătuşele, scotea la iveală ca pe o armă de distrugere în masă, optimismul său înfiorător.
        — Şi ce dacă o să fac puşcărie şi puşcăria este făcută tot pentru oameni! Am petrecut şase ani ca în sînul lui Adam, am pierdut sute de mii la pocher şi table, am făcut cadouri de milioane unor fete superbe şi fără salariu, mi-am pierdut zilele şi nopţile în chefuri interminabile, acum în sfîrşit o să pot şi eu să mă odihnesc. Destul, am tot dat bacşişuri regeşti ospătarilor de la Continental, să-mi vegheze odihna şi gardienii de la Aiud, destul Hennessy am înghiţit fără apă, e timpul să beau şi apă de la mama-fîntînă. N-am avut răgaz cu atîtea beţii şi chiolhanuri să mă tratez de ulcerul incipient, acum regimul celular o să mă vindece şi fără asistenţă medicală.
        Atitudinea lui veselă, degajată, ochii surîzători şi deschişi, erau o dovadă concretă că Mihăiţă B. nu brava, ci deruta. Legile, pedepsele, de cînd au fost ele făcute îşi aveau sensul lor justiţiar şi nu pe acela de a oferi condamnaţilor odihna mult aşteptată, aveau sarcina să îl înveţe minte pe infractor şi să-l oblige să se căiască, nu să îl ţină la o cură de însănătoşire. Închisoarea nu era concepută ca un sanatoriu, reprezenta o pedeapsă nu un cantonament pentru campionatul intercelular de ţintar cu bobiţe de pîine şi ca atare, cei însărcinaţi cu verificările ezitau să-i întocmească dosarul gîndindu-se că omul ăsta robust, optimist, poate este mai pedepsit dacă e lăsat în libertate unde după cîte auzeau nu se odihnea nici o clipă.
        Şi astfel, Mihăiţă B. trecea dintr-o încercare într-alta cu un optimism nezdruncinat şi cu ochii la deviza de pe perete, divorţa fără să-i pese, cumula pensii alimentare, făcea procese de departajare şi altele noi de divorţ, rezista controalelor financiare pentru că era în proces de patrimoniu, amîna procesele de patrimoniu ca să scape de o acuzaţie de dare de mită, viaţa lui agitată dintre tribunal şi restaurante semănînd cu un nesfîrşit carnaval pitoresc amînat şi iarăşi reluat spre stupefacţia şi exasperarea judecătorilor şi procurorilor obosiţi de procese şi chinuiţi de probleme familiale şi de stomac. În timp ce Mihăiţă B. Îşi modifica meniurile la restaurant după sentinţe, peşte alb şi ciorbă de perişoare cu mazăre pentru departajare, biftec tartar, pentru paternitate, votcă şi icre negre pentru divorţ şi doar pentru depăşire de viteză soldată cu accident şi plata spitalizării, momiţe cu friganele. Şi carnavalul continuua, ziua la tribunal, seara la restaurant, noaptea la el acasă şi doar cîteva ore, aşa ca să-şi mai căptuşească şi el buzunarul, la casierie.
        Mihăiţă B. ajunsese să îşi considere propria existenţă ca singura posibilă, adevărată, şi nici nu îşi mai putea închipui că există oameni care în loc să aibă procese în sălile tribunalelor şi tratative cu avocaţii la Athenee şi la Capşa, duc o viaţă familială tihnită, ocupîndu-se în timpul liber de filatelie, pescuit, sau lecturarea cărţilor de călătorie şi război din colecţia Meridiane. Auzise ceva despre asemenea oameni, dar în sinea lui socotea că de fapt ei nu există cu adevărat, ci sînt numai o pură ficţiune, o născocire a caselor de filme Trei şi Patru precum şi a studiourilor de televiziune.
        Ce fel de viaţă să mai fie şi asta, zicea el cugetînd la înfăţişările care îl aşteptau a doua zi la tribunalul sectorului 5, fără să fii inculpat şi să poţi sărbători inculparea, fără să iei mită şi s-o dai repede mai departe ca pe-o castană fierbinte, unde s-a mai văzut om cu scaun la cap să se însoare pentru ca să rămînă căsătorit?... Viaţa i se părea ca o sfoară întinsă degeaba dacă nu era înnodată, descurcarea şi încurcarea iţelor fiind după el în natura firească a omului.
        Se gîndea cu groază cîţi ani de tinereţe irosise încercînd să trăiască cinstit, fără să se complice, de cîte emoţii şi încordări se frustrase în numele unor principii stupide şi convenţionale din care pînă la urmă nu se alesese nici cu emoţii, nici cu beneficii materiale, nici cu inima bătînd nebuneşte de teama de a nu fi prins, nici cu legea indusă-n eroare. Îi venea să-şi dea pumni în cap cînd îşi amintea cît de tîrziu şi cu totul accidental descoperise că şi legea poate fi eludată în ciuda ameninţărilor ei ultimative şi repetate ca de femeie îndrăgostită, atunci cînd chiţibuşurile prin care el reuşea tot timpul să-i dea cu tifla şi să îi scape erau atît de la îndemînă şi bunăvedere. Cînd obţinea o pedeapsă minimă sau o amînare simţea nişte fiori că pe lîngă ei sărbătoarea unei întîlniri cu o femeie frumoasă era un joc naiv de copii. Abia acum îşi dădea seama cu adevărat că viaţa fără tribunal şi procese era ca nunta fără lăutari sau ca maşina fără benzină, degeaba ai cumpărat-o dacă o ţii în garaj, şi nu îi poţi încerca motorul sau felul cum ia cotiturile.


        Dar aşa, graţie sistemului său de procese şi chefuri bine puse la punct, era sortit unui lung şi interminabil şir de bucurii şi infracţiuni, de chefuri, delapidări, procese, termene de înfăţişare, de plată de note la Athenee, la Capşa, existenţa lui devenind o sarabandă fără sfîrşit şi fără început, dînd vieţii sarea şi piperul care-i lipseau. Necazurile îi dăduseră importanţa la care jinduise de mic copil, ameninţările anilor de puşcărie, aura nobiliară, înfăţişările zilnice la bară, experienţa, la care apelau toţi novicii. Avocaţii pe lîngă faptul că luau banii cu ghiotura nici nu veneau la procese, pe cînd el, volens-nolens, era găsit totdeauna la unul din tribunalele de sector, la opt şi un sfert pentru o definitivă, la nouă pentru divorţ, la zece pentru o paternitate şi „între" dădea sfaturi celor neajutoraţi aşa cum dădeau vedetele de cinema interviuri ziariştilor de la radio. Cu timpul devenise mai cunoscut decît preşedintele tribunalului, care de altfel nutrea pentru el o stimă profesională neîntrecută decît de afecţiunea de vecin de masă la Athenee, în raionul lui Nea Ghiţă, care îi servea pe amîndoi cu acelaş vin vechi de Sîmbureşti ieşit din circuitul comercial dar mai putînd fi găsit în diverse ocazii pentru clienţi speciali.
        Cînd o clientă mai nepricepută în regulile nescrise ale restaurantului nimerită odată întîmplător la o masă alăturată, îl întrebase pe ospătar cine e domnul acela robust şi plin de viaţă şi dacă a cîştigat lozul cel mare de vreme ce dă de băut atîta şampanie la conmeseni, nea Ghiţă a privit la ea ca la o neofită.
        — Lozul cel mare?!... Glumiţi! Conu’ Mihăiţă tocmai sărbătoreşte pierderea unui proces de dare de mită şi o amînare la unul de paternitate!... Şi aşa procesele se înmulţeau odată cu sărbătoririle lor, beţiile abia mai puteau ţine pasul cu amînările şi punerile sub acuzaţie şi în cele din urmă, după patruzeci şi ceva de sentinţe acumulate, Mihăiţă B. rămăsese dator conmesenilor din lipsă de timp fizic, cu unsprezece chiolhanuri. Şi ce frumos ştia el să se arunce după fiecare proces în restaurante ca din iureşul unei bătălii încrîncenate într-o bătălie şi mai încrîncenată fără să îl intereseze dacă pierde sau dacă cîştigă şi cum era dus acasă pe braţe de către admiratori ca să se trezească dimineaţa nemaiştiind dacă telefoanele sună de felicitare sau ba...
        Astfel că atunci cînd la unul din procesele sale un judecător tînăr şi mai scrupulos îi aduse la cunoştinţă că dată fiind punerea lui sub inculpare e reţinut, Mihăiţă B. nici nu mai vru să ştie numărul anilor la care a fost condamnat, de necaz, că masa reţinută la Athenee pentru această ocazie avea să fie ocupată de alţii şi nea Ghiţă n-o să-şi mai primească bacşişul obişnuit de la el. Perplex, escortat de doi gardieni, mai privi o dată printre gratiile maşinii clădirea tribunalului în care petrecuse atîţia ani glorioşi, apoi ajuns la locul de detenţie, după ce recunoscu în sinea lui de vechi potlogar în ale eludării legilor că sentinţa nu fusese exagerată de fel, ajunse totuşi la concluzia că fără beţii şi chiolhanuri, legea e lipsită de haz. Cînd uşa celulei se închise în urma lui, se aşeză pe prici şi golit pentru prima dată de optimismul său funciar suspină copleşit. Da, legea fusese dreaptă, dar în efortul ei de a fi incoruptibilă, sacrificase tocmai pe cel care ştiuse să o sărbătorească întotdeauna într-un cadru atît de bine ales!
        În zori, îl găsiră albit, cu capul căzut pe umăr şi cu ochii goliţi de orice urmă de viaţă. Mihăiţă B. supravieţuise unei sentinţe juste şi fără drept de apel dar nu şi faptului că executarea ei îl obliga să lipsească de la sărbătorirea propriei sale înfrîngeri.

(Perpetuum comic ’84, pag. 123)

Vezi toată postarea

Planeta cu pumnale

        Eram foarte obosit la ora aceea, nu mă grăbeam nicăieri şi nu aveam chef de nimic, cu atît mai puţin să fac cunoştinţă la întîmplare. Dar omuleţul părea foarte hotărît să intre în vorbă cu primul trecător.
        — Domnule, tocmai aşteptam pe cineva, insistă el.
        — Aţi nimerit-o foarte, bine sînt într-adevăr cineva în colţişorul acesta de stradă, n-am divorţat niciodată pentru că încă nu am de cine, umblu cu galoşi de ploaie, ceea ce pare foarte demodat, am abonament la teatru şi nu mă dau în vînt după golurile echipei locale de fotbal.
        — Am făcut o călătorie foarte lungă şi plină de primejdii, la un moment dat n-a lipsit mult ca să cad într-una din gropile acelea negre ale universului, aşa că ar fi fost mai mare păcatul să nu dau peste o persoană potrivită.
        În alte împrejurări poate că aş fi găsit aceste vorbe pline de haz, dar de data aceasta nu-mi ardea de glume. Dar piticul nu se lasă:
        — Aţi observat, poate, că vin dintr-o altă lume.
        — N-aş crede...
        — Este adevărat că m-am deghizat puţin, ca să nu zădărnicesc primul contact. Nu e niciodată inutil să fii precaut, să-ţi iei nişte măsuri în plus. Poate că mai există şi pe aici nişte prejudecăţi, poate mai dăinuie nişte superstiţii.
        Mă aşez pe o bancă, îmi întind picioarele, las capul pe spate şi închid ochii.
        — Există de toate, dragul meu, dar care este problema dumitale?
        — Problema mea este a planetei de pe care am plecat.
        — Se dă la fund?
        — Mai rău, e gata să se aprindă.
        — Iar dumneata ai prins de veste şi ai şters-o la timp, ca să nu ţi se pîrlească tălpile?
        — Aveţi un fel de a vorbi foarte ciudat, dar eu nu am timp să mă împiedic de vorbe. Semenii mei se află într-un mare pericol şi eu am pornit în lume să caut o soluţie de salvare.
        Deschisei pe jumătate pleoapele şi omuleţul pe care îl zării printre gene părea într-adevăr foarte îngrijorat.
        — În cazul acesta, dragul meu, nu ai fost prea bine inspirat ca să aterizezi aici. Noi tot ce am reuşit pînă la această dată a fost să punem piciorul pe Lună. Adică să facem cîţiva paşi pe ea şi s-o luăm la sănătoasa înapoi. Mai departe n-am ajuns decît cu nişte rachete care să ne trimită fotografii de pe acolo. Dar probabil că dumneavoastră nu v-ar fi de cine ştie ce folos să tragem nişte poze de la distanţă.


        — Nu mă aflu aici ca să vă cer o intervenţie pe planeta mea. Dar eu am pornit în lume, în acest moment de impas al nostru ca să ne dăm seama cum s-a ieşit din asemenea crize pe alte planete populate cu fiinţe raţionale.
        Discuţia devenea de-a dreptul interesantă. Îl poftii pe pitic să ia loc lîngă mine, mă răsucii cu faţa spre el şi mă pregătii să-l ascult cu toată atenţia.
        — Prin ce naiba criză mai treceţi şi voi, măi fraţilor?
        — N-am să vă ascund că, după unii, e vorba de o adevărată fatalitate care stă în natura alcătuirii noastre, ceea ce ne va duce, în mod inevitabil, la autodistrugere. Alţii, dimpotrivă, cred că este absurd tot ce se întîmplă, şi caută mijloace de supravieţuire. Şi cum experienţa noastră nu ne mai spune nimic în privinţa aceasta, ne interesează experienţele altora...
        Omuleţul se întrerupse parcă puţin ruşinat că devenise prea patetic, apoi începu să povestească cît se poate de aşezat.
        — Pe planeta mea sînt două grupuri de populaţie care se războiau între ele din timpuri imemorabile.
        — În timpurile noastre imemorabile lucrurile stăteau cu totul altfel, mişunau pe planetă mii şi mii de triburi care se războiau între ele uneori numai ca să-şi reteze capetele sau măcar să-şi jupoaie pielea de pe tărtăcuţă. Ca să nu mai pomenesc de luptele interne pentru întîietate, pentru femei, pentru arme, pentru putere, pentru cine mai ştie ce. Dacă suporţi am să-ţi mai spun că a fost o vreme cînd oamenii chiar se mîncau între ei, la modul cel mai concret. Şi voi vă înfulecaţi unii pe alţii?
        — Nu, cazuri de canibalism nu s-au înregistrat nici în pre-istorie.
        — Atunci staţi cu mult mai bine
        — Aşa vedeţi? Cum spun, eu sînt unul dintre locuitorii planetei mele care au fost martori la trei momente dramatice, poete cele mai grele din istoria noastră.
        — Despre ce este vorba?
        — Cei doi suverani ai noştri s-au întîlnit pe hotar chiar în mijlocul zonei de graniţă, fără lance, făra arc, fară săgeţi, fără buzdugane, ca să lege pace pe vecie.
        — Şi s-au înţeles?
        — Nu auzeam ce spun dar la un moment dat unul a tras jungherul de la brîu.
        — Şi l-a vîrît în burta celuilalt?
        — Ba nu, că şi celălalt era cu el în mînă. S-au privit crunt cîteva clipe, apoi s-au pus pe rîs, ca de-o glumă bună sau de una foarte proastă. Rîdeau în hohote, dar se supravegheau cu atenţie şi cum ridica unul puţin vîrful pumnalului, cum îl ridica şi celălalt, de parcă ar fi fost legate cu un fir nevăzut. De o parte şi de alta a hotarului popoarele strigau să se facă pace dar, ca să fiu sincer, unii dintre marii dregători, dintre căpeteniile de oşti, dintre oamenii de taină şi alţi curteni, doreau ca Împăratul nostru să fie mai iute de mînă că, de partea cealaltă, la numai cîţiva paşi, se aflau o grămadă de prinţese frumoase şi, în depărtare, o mulţime de sate şi de oraşe, cetatea de scaun cu palatele ei cu tezaurul împărătesc...
        — Dar se putea să fie celălalt mai iute de mînă.
        — Desigur că existau şi nişte riscuri. Însă marii demnitari, căpeteniile de oşti, oamenii de taină, curtenii în general, care rămîneau în viaţă după primul val de nebunie, se mai descurcau ei, cine stapîneşte un popor are nevoie şi de unelte să o facă...
        — Şi al cui pumnal a muşcat mai repede?
        — Aici e aici. Unul dintre suverani s-a dat înapoi cîţiva paşi pînă în dreptul fîntînii părăsite, în care şi-a aruncat arma, apoi a dus mîinile la spate, în semn că el s-a decis să nu mai lupte. Celălalt suveran a făcut acelaşi lucru. A fost un adevărat delir de bucurie, n-am văzut niciodată poporul atît de deslănţuit. Chiar eu care eram atît de sceptic, plîngeam de fericire şi eram convins că pacea veşnică se instalează pe bătrîna noastră planetă, atît de hărţuită.


        — Ce să spun, iată că îmi dau lacrimile şi mie.
        — Dar cînd cei doi suverani s-au îmbrăţişat ca doi fraţi, acolo pe hotar, între cele două popoare, entuziasmul nu mai cunoştea nici un fel de margini...
        — Îmi închipui, ferice de voi...
        — Nu ştiu dacă am fost primul care a descoperit că, de fapt, fiecare dintre cei doi suverani avea înfipt în prăsele, sub cingătoare, în dreptul şalelor, cîte un jungher.
        Dar cred că toată lumea a văzut ce văzusem eu. S-a lăsat o tăcere ca de mormînt. Şi atunci în mîna unuia dintre suverani a sclipit lama de oţel a pumnalului, în aceeaşi clipă şi în mîna celuilalt. Şi s-au privit crunt unul pe altul. Apoi au început să rîdă.
        — „Ca de o glumă bună sau de una foarte proastă".
        — Într-adevăr pe planeta noastră nu se rîde la glumele mediocre. Iar noi nu rîdeam deloc. Ne îngheţa şi sufletul pe buze.
        — Rîdeau ei, în timp ce se supravegheau...
        — Şi-au arătat din nou bunele intenţii, aruncînd jungherele în fîntîna părăsită. Şi au jurat în faţa popoarelor să lupte pentru dezarmare.
        — În sfîrşit, aţi răsuflat cu toţi uşuraţi.
        — Pînă cînd în mîinile lor au sclipit din nou lamele armelor...
        — Dar de unde, atîtea?
        — Nu ştiu, de prin toate cutele veşmintelor, jură să se dezarmeze, dar iar le apar jungherele în mînă, se supraveghează, iar îşi jură, am intrat într-un impas care pare fără vreo ieşire, de aceea am plecat în lume ca să vedem cum au trecut alţii peste asemenea clipe, dacă le-au avut şi ei.
        — Şi aşa ai nimerit la noi...
        — Nu chiar din întîmplare. „Dacă există fiinţe raţionale pe planeta aceea albastră atît de frumoasă, ele nu pot fi decît foarte înţelepte, mi-am zis. Şi cu mult mai evoluate decît noi".
        — Da, prietene, am evoluat ceva mai mult. Armurile, scuturile, lăncile, arcurile cu săgeţi, spadele şi jungherele nu mai pot fi întîlnite pe la noi decît foarte rar, în vitrinele muzeelor. Cît despre fîntînile părăsite nu mai aruncăm în ele decît cu pietre şi cu vorbe goale. Între timp am inventat praful de puşcă, trotilul, dinamita, plumbii şi ghiulelele, dar şi vremea lor a cam trecut.
        — Bănuiam eu că este o planetă paşnică, fără arme, fără războaie, se vede atît de albastră de la distanţă, iar lumina albastră odihneşte ochiul şi linişteşte sufletul.
        — De bună seamă că lumina albastră odihneşte ochiul şi linişteşte sufletul. Din păcate noi nu o vedem de acolo, de sus. Iar în problema aia, cum am ieşit noi din impas în privinţa dezarmării, nu-ţi pot spune, sînt atît de obosit... Întoarce-te în racheta ta, sau cu ce ai venit şi salută de la distanţă frumoasa noastră planetă. Sper s-o mai vezi tot atît de albastră...

(Perpetuum comic ’84, pag. 50)

Vezi toată postarea