Paznic la bostănărie

        Primarul se dă jos din şaretă cu şalele înţepenite: hurducat toată ziua de gropile şi umflăturile drumurilor mărginaşe, seara îşi simte toate oasele dislocate. Dar e tînăr şi îşi revine iute.
        Se uită bucuros peste întinderea cu gogoşari, roşii şi puzderie de bostani albi, umflaţi, care urmează clina dealului, coborînd apoi lin spre eleşteul cu peşte.
        Din bordeiul paznicului iese un fuior de fum. În prag se iveşte numaidecît un bătrîn scund, cu umeri surprinzători de largi. Pălăria trebuie să fie din veacul celalalt, dar flaneaua e din nailon, iar şoşonii din picioare, de dată recentă, evident.
        — Bună ziua, moşule!
        — Noroc, băiete. Cu ce treburi pe la noi?
        — Dau şi eu o raită prin bunurile comunei.
        Moşul îl cercetează bănuitor, cu ochii mici, vineţii:
        — Ce fel de raită? Umbli după bunătăţi?
        — Să văd şi eu de ce dispunem. Şi primarul se aşează, suspinînd, pe un butuc din preajmă. Moşneagul rămîne în picioare. Tac amîndoi. Se aude, de departe, o cinteză.
        — Dar dumneata ce eşti aici? Paznic?
        — Paznic. Şi tu, flăcăule, ce stare civilă ai?
        — Sînt primar.
        — Primarul cel nou?
        — Da. Cel nou.
        Bătrînul intră iute în colibă, iese cu o ghioagă enormă de frasin, ia, milităreşte, poziţia de drepţi cu arma la picior şi salută cadenţat:
        — Să trăiţi, tovarăşe primar! Sînt paznicul Vasile Clonţ al lui Ifrim. Servesc cu credinţă comuna.
        — Pe loc repaus! — comandă vesel oaspetele. Ce ai pe foc?
        — Mămăligă. Vă servesc?
        — Fără nimic altceva?
        — E şi un element de brînză. Şi oarecare ceapă.
        Se consumă deci mămăligă cu unt, brînză, ceapă şi măsline.
        — De măsline de unde ai făcut rost?
        — Mai aduc copiii cîte ceva.
        — Copiii?
        — Şase am: trei băieţi şi trei fete. Şi unsprezece nepoţi. Toţi entelectuali.
        — Apoi de ce nu te ţin acasă, la vîrsta dumitale? Cîţi ani ai?
        — 86.
        — Cum? Şi stai aici, singur, pe cîmp?
        — Zi şi noapte.
        — De ce ţii serviciul? De nevoie?
        — Nu. Că-mi place mie aici. Acasă ce să fac? Babă n-am, alte „copiliţe" nu trag la mine...
        Oaspetele îşi priveşte gazda dintr-o dungă:
        — Şi ce te faci dacă te atacă vreun borfaş?
        — Îl bat de-l smintesc. Dar n-am avut cazuri. Ori îţi închipui că n-am forţă executivă? Ia dă-mi mîna.
        Primarul simte o strînsoare de menghină şi se răstoarnă de pe butuc înainte de a-şi da seama ce i se întîmplă.
        — Aoleu, dar vajnic mai eşti! — rîde, scuturîndu-se de praf. Totuşi, pentru anii dumitale... Aici sînt socoteli, probleme... Văd că ai şi cîntar...
        — Dispun. Da’ ce crezi, că-s ramolit? De ce mă crezi dumneata ramolit? Ia întreabă-mă ceva din istoria română, ce-a făcut Petru Rareş la Feldioara; sau din geografie: cîţi afluenţi are Siretul...
        Intră iar în colibă şi aduce la vedere un calculator de buzunar:
        — Socotelile le fac cu maşinăria asta. Mi-a procorat-o un ginere din Italia.. Şi m-am învăţat să umblu cu degetul pe ea. Dă o problemă: să vezi.
        Primarul rămîne pe gînduri, amuzat.
        — Mda — zice, pe jumătate convins — eşti un paznic neobişnuit. Şi cu cît te plătim noi pe lună?
        — 100 de lei.
        — Foarte puţin.
        — Nu-i puţin, că se adaugă şi produse. Am voie să fur pînă la 70 de kilograme pe an.
        — Cum adică să furi?
        — După lege, n-aveţi cum să mă plătiţi. Şi nici să-mi daţi produse. Aşa că s-a stabilit să fur din tot ce-avem aici. Bineînţeles, cu acte în regulă.
        Primarul mulţumeşte cuviincios pentru trataţie, se ridică şi se mai scutură o dată.
        — Asta chiar n-o mai înţeleg.
        — Simplu: cînd e să-mi însuşesc zarzavaturi, îl chem pe secretarul Consiliului popular, cîntărim, de-o pildă, două kile de roşii, una de ardei graşi, mă rog. Eu fac chitanţă — io-te, am şi chitanţier, cu borderou — el semnează că a luat primăria pentru mese date delegaţilor şi gata. Sau facem proces-verbal că iepurii au năvălit în varză şi-n morcovi, dar obectele sînt în ciorba făcută de nepoată-mea.
        — Aşadar, mergem pe minciună!
        — Dar serviciul meu e adevărat. Şi chitanţele pentru fiecare an sînt colea, în ordine. N-am furat niciodată, mai mult decît mi s-a stabelit. Şi n-am mîncat nici măcar un fir de leuştean fără evidenţă.
        — Nu se poate aşa. Punem noi ordine în chestiunea asta.
        — Atunci înseamnă să mă dai afară.
        — Ba din contră. Să te răsplătim cum se cuvine. Dar cu acte.
        — Ştiu eu. Că de cînd am intrat paznic, am apucat patru primari. Şi fiecare după ce venea pe aici, pentru cunoştinţă, mă trecea în legalitate. Adică mă dădea afară. Iar după o săptămînă, mă chema înapoi.
        — Chiar aşa?
        — Dar cine se mai angajează azi cu 100 de lei pe lună?
        Primarul se urcă, sprinten, în şaretă. Calul nechează scurt, apoi sforăie.
        — I-e sete — observă moşneagul, săltîndu-şi pălăria incoloră. Are păr rar, dar nu alb, ci cărunt şi ţepos.
        — Eu — mai spune — mă pregătesc pentru concediul de-o săptămînă. Mai plec pe la Bucureşti. O vizionez pe fiică-mea, care-i director general şi mă duce la Operetă, unde-mi place mie baletul. Dar să ştii că în lipsa mea, aici se fură fără ştampilă, pe-adevăratelea. Şi nu răspund.
        — Bine, bine... Altfel eşti un om grozav!
        — Să trăiţi, tovarăşe primar, mulţumim de apreciere. Iar peste opt zile, cînd mai treceţi pe-aici cu revenirea, vă servesc, din partea mea şi cu un crap chinezesc. Că am raţie hoţească de trei pe an — şi n-am consumat încă nici unul.

(Perpetuum comic ’91, pag. 66)

Vezi toată postarea

Scrisoare precuvîntătoare chiar către dumneata...

        Stimate şi preţuite cititor, avem plăcerea de a-ţi înfăţişa o nouă ediţie a volumului de satiră şi umor „Perpetuum comic", care apare de ani, îndeobşte cam către sărbătorile hibernale sau (cîteodată şi) în zodia vacanţelor estivale. Ca totdeauna, cartea de faţă reprezintă şi acum o antologie a celor mai buni umorişti români şi străini - dacă vor fi scăpat doi-trei pînă la zece-unsprezece! -, a celor mai destoinici caricaturişti, a mai tuturor genurilor şi speciilor literare şi grafice care iscă bucuria hohotitoare, surîsul maliţios, acea stare de confort spiritual numită bună dispoziţie generalizată. În culegerea de faţă există un mare număr de glume bune, un număr de glume ne-bune şi o cantitate oarecare de glume doar voite ca atare. Nu luaţi în consideraţie ceea ce vi se pare lipsit de veselie. Probabil că provine din erori de sortare, aşa cum unele cutii de conserve a căror etichetă promite mazăre fină au înăuntru marmeladă de spanac. Şi-apoi, ţineţi seama şi de o vorbă nimerită a lui Shakespeare: „Decît un spirit lipsă, mai bine unu-n plus."
        Alcătuitorii antologiei, redactorii revistei „Moftul român", şi-au dat toată osteneala de a alege, culege şi prezenta frumos hazurile participanţilor. Satirele bat în inautenticitate, anacronism, felurite mamelucării şi bulibăşeli actuale; încearcă a sancţiona zîmbitor anapodismele, harababurizările de fiecare zi şi de fiecare noapte, brambureala moravurilor, care a căpătat, în ultima vreme, o întindere şi o diversitate dintre cele mai sesizante pentru profesioniştii literaturii specializate. Tot astfel, sînt puternic sensibilizaţi caricaturiştii de oamenii care trăiesc cu fundul în sus, sau în două luntri, sau mereu într-o parte, producînd dereglări acute în raporturile dintre semeni. Veţi fi, probabil, interesaţi şi de lupta arhanghelilor rîsului cu balaurii birocraţiei, care au şapte capete, care anevoie pot fi răzbiţi, şi prin ai căror solzi de hîrtie scorţoşită greu pătrund pînă şi suliţele îngerilor exterminători. Vă veţi întîlni, negreşit, şi cu clienţii eterni ai zeflemelei universale, oameni de bine puşi pe rele, capete de lemn care acţionează cîte o mînă de fier, lingăi, entuziaşti, sentimentale tarifate, copii extrem de precoci, cei care, cum spunea Rabelais, se trudesc nefăcînd nimic şi nefăcînd nimic ostenesc, locuitori ai cetăţii Tîmpitopole, descoperită de Caragiale, surate ale Toantei de la Gugumăneşti, zămislită de alt Caragiale, Iorgu, pezevenghi patenţi, puşlamale cu atestat, mitocani firoscoşi, hahalere cu ifos, pramatii sulemenite, pişicheri cu lustru, derbedei ocazionali, negustori de piei de cloşcă, zurbagii şi agiamii.
        Cu ajutorul umoriştilor căpătaţi şi o anume dexteritate în a-i cunoaşte mai lesne pe sus-pomeniţi. Dar, fireşte, îndatorirea principală ce şi-au asumat-o toţi cei prezenţi în aceste pagini e de a vă produce voioşie. Căci ea tonicizează şi fortifică. Are şi efect terapeutic, verificat prin vremuri. „Această deprindere a rîsului - ne învaţă unul din străluciţii noştri antecesori, Swift - curăţă coşul pieptului şi plămînul, e un leac minunat împotriva toanelor rele, fiind cea mai sănătoasă din toate doctoriile cu putinţă".
        Încercaţi cu încredere şi să vă fie de bine cititul şi privitul filelor ce urmează.

(Perpetuum comic ’91, pag. 3)

Vezi toată postarea

Verba volant

        Acţiunea începe în sala cantinei dintr-o staţiune montană de odihnă şi cură. A apărut responsabilul cultural şi turistic al staţiunii. După obicei bate din palme, strigă „Atenţiune! O clipă de atenţie, vă rog! Alo! Alo!" şi lingurile rămîn în aer; murmurul mesenilor încetează, toată populaţia mîncătoare ascultă:

        Responsabilul: Stimaţi şi dragi prieteni! Pentru mîine, orele 9, conducerea întreprinderii locale de exploatare forestieră, rugată de noi, vă pofteşte la o excursie sui-gene-ris.
        O voce baritonală: Adică gratis?
        Responsabilul: Evident, gratuită. E o invitaţie.
        O voce baritonală: Dar ce înseamnă suiş generic?
        Responsabilul: Iertaţi-mă, e o vorbă latinească, adică o excursie unică în felul ei.
        O voce piţigăiată: Vorbeşte cum trebuie, domnule, să înţeleagă şi cei cu studii medii...
        O voce baritonală: Alo! Alo, cu studii medii! Află că eu am făcut Aseul, dacă vrei să ştii, dar n-am fost obligat să-nvăţ limbi străine...
        O voce piţigăiată: Latina nu-i străină, e materna noastră.
        O voce feminină: Ia lăsaţi, dom’le, să auzim ce spune omul!
        Responsabilul: Dacă-mi permiteţi... Puţină atenţie, vă rog.
        O voce incertă: Zi-i odată, că ni se răceşte ciorba.
        O voce apăsată: N-ai decît s-o leorbăeşti între timp, dar să nu plescăi, că noi vrem să ascultăm!
        O voce incertă: Ia ascultă, bă, am plescăit eu la masa ta?
        O voce apăsată: La masa dumneavoastră!
        O voce incertă: Vezi că eşti cam obraznic şi acuş’ schimb foaia!
        O voce feminină ascuţită: Dar terminaţi, odată, că doar nu sînteţi copii! Ei, drăcia dracului (o clipă de linişte).
        Responsabilul: Aşadar, sînteţi poftiţi la o excursie pe linia îngustă forestieră între staţiunea noastră şi Gherghina, prin defileul Socotiş. Sînt locuri splendide.
        O voce răguşită: Dar pe acolo nu-s şerpi?
        O voce gravă: Linişte, s-auzim pînă la capăt! (Linişte)
        Responsabilul: Excursia e specială, în sensul că se ataşează o platformă liberă — sau două, dacă sînt mai mulţi amatori — la mocăniţă şi garnitura merge numai cu noi şi pentru noi. Oprim unde vrem, ne recreăm, culegem zmeură, alune, ciuperci...
        O voce albă: Pere nu sînt?
        Responsabilul: Numai pădureţe.
        O voce albă: Şi alea ce au? Sînt otrăvite?
        Responsabilul: Puteţi culege ce doriţi, vom bea apă curată de izvor, ne vom hîrjoni în iarbă.
        O voce gravă: Cine cu cine anume se va hîrjoni?
        O voce baritonală: Eu am înţeles că este de culturalizare, nu de hîrjonire... Pentru asta e loc şi aici, de ce trebuie să umblăm cu trenuleţul?
        O voce piţigăiată: Mie-mi place. Eu merg.
        Voci învălmăşite: Şi eu! Şi eu! Mă înscriu! E voie şi cu copii? Putem veni în trening şi bascheţi? Cît durează? Căpătăm hrană rece? Dacă plouă? Etc.
        Responsabilul: Linişte, vă rog, ca să dau toate lămuririle: pentru listă trec pe la fiecare masă. Îmbrăcăminte: de excursie. Durata: cam 4 ore dus şi întors, deci la 13 sîntem înapoi la masă. Dacă nu e vreme frumoasă, nu plecăm. Vă doresc poftă bună, în continuare... Vă asigur că peisajele sînt splendide, merită să le vedeţi, să mîncaţi fructe de pădure de la sursă, să beţi apă de izvor, să vă hîrjoniţi...

        O voce bărbătească şăgalnică: Ăsta are o obsesie cu hîrjoana...
        Femeia de lîngă el: Ba eu m-aş hîrjoni cu dînsul, să ştii, e tinerel, frumuşel, vioi, iar tu dormi aici douăzeci de ore pe zi.
        O voce bărbătească şăgalnică: Păi, nu sîntem la odihnă?
        Femeia de lîngă el: A te odihni e una; a te afla în stare muribundă e alta...
        O voce graseiată: Mergem şi noi, dar luăm şi nişte sacoşe, ai auzit că poţi culege pe gratis...
        O voce feminină groasă: A zis că excursia e gratis, nu şi fructele.
        O voce graseiată: Mă rog, dac-o fi şi-o fi, dăm şi noi acolo cîţiva lei, că nu e foc. În orice caz, cred că zmeura va fi mai ieftină ca la ţigănci.
        O voce tînără: Bă, luăm şi mingea cu noi?
        Altă voce tînără: Ia mingea, dar ia şi tablele...
        O voce feminină groasă: Ţuţulică, eu zic că să băgăm şi ceva apă de izvor la canistră, s-avem şi acasă.
        O voce îngălată: Ce-a zis ăla? Că sînt alune americane?
        O voce voalată: Parc-aşa a zis... Şi pepeni...
        O voce îngălată: Dar cum naiba să-i culegi din mersul trenului?
        O voce voalată: Ei, vorbim înainte cu mecanicul: unde zăreşte pepeni, să oprească; îi dau eu o ţigară fină şi să vezi cum stopează la harbuji...
        Responsabilul: Atenţiune, vă rog! S-a instalat toată lumea?
        O voce albă: E cam tare platforma asta.
        O voce şăgalnică: O voiai de cauciuc?
        Voci: Da, da... Gata... Putem pleca!
        O voce groasă: Dom’le, e sigur că nu plouă?
        Responsabilul: Va fi frumos si cald!
        O voce groasă: Noi am luat şi umbrelele.
        O voce groasă: Bă, glumeţule: ia vezi să nu cazi din tren pe drum!
        O voce feminină apăsată: Ce mai aşteptăm? De ce nu plecam?
        Responsabilul: Înainte de a-i da semnalul locomotivei: mă aflu între dumneavoastră, pe platformă, şi cum cunosc foarte bine locurile pe care le vom străbate să-mi permiteţi să vă dau din cînd în cînd şi unele explicaţii geografice, istorice... Dacă doriţi, bineînţeles...
        Voci: Da, da... şi botanice... Eu nu vreau explicaţii, eu vreau peisaj... Dar să vorbiţi tare, să auzim... Însă nu prea mult, da?... Şi cît mai popular, să priceapă tot omul, fără filozofii... Mersi, vai ce bine că avem ghid! etc...

        (Şuier de locomotivă mică. Trenuleţul se pune în mişcare. Cîteva clipe murmure indistincte, exclamaţii, onomatopee şa.)

        Responsabilul: Aceasta e Valea Lomiţei, după numele rîuşorului pe care-l veţi întîlni îndată. O legendă zice că Lomiţa era fata unui cioban vestit de pe muntele Licău.
        Un bărbat curios: Am auzit că pe-aici sînt şi stîni cu brînză. Dacă dăm peste vreuna, să oprim, să luăm nişte caş... Caşul e foarte sănătos, şi la stînă e totdeauna proaspăt. Dacă vrea să ţi-l vîndă... Dar sînt şi perioade cînd ciobanii nu vînd. Eventual vorbeşti dumneata cu baciul, ca din partea direcţiei, nu? Îl intimidezi puţin. Eu aş lua vreo şapte-opt kile, dar să nu ridice preţul, că unii au obiceiul cînd văd prea mulţi solicitanţi. Şi nici nu cred că e civilizat să ne repezim toţi... Poate să facem de pe acum o listă... Am eu hîrtie şi pix.
        O femeie matură: Eu vreau să aud ce-a fost cu Lomiţa...
        Responsabilul: Nu este nici o stînă pe traseu, nu se pune problema caşului... Cum vă spuneam, într-o bună zi, în timp ce frumoasa Lomiţa cosea în iarbă o ie, vede venind spre ea un pîlc de cavaleri împintenaţi pe nişte cai mari, negri...
        Un bărbat sever: Nu se poate să fi venit la munte cu cai mari, ce tot spui dumneata? Eu am fost ofiţer de cavalerie, mie să nu-mi vinzi gogoşi. La munte se folosesc cai mici, buni de povară, capabili să urce poteci repezi, întortocheate. Păi dacă e mare şi nimereşte în codru se încurcă în crengi şi acolo rămîne.
        Responsabilul: Bine, mă rog, vor fi fost cai mici... Eu vă spun povestea cum am auzit-o...

        Un bărbat sever: Nu-mi fă dumneata concesii mie, eu vreau să respectăm adevărul istoric. Vă dau şi un exemplu personal: în timpul manevrelor din toamna lui 1937, cînd am ajuns cu calul meu, Dromihete — că aveam un cal extraordinar, murg, Dromihete, de talie înaltă, cu picioare lungi şi chişiţa foarte fină — în pătratul repartizat, tocmai văd că acolo începea o pădure de molizi. Îi spun maiorului meu: „Bine, maiorule, dumneata n-ai ştiut că aici e o pădure fără drum? De ce nu m-ai avertizat să schimbăm caii?" El era un ofiţer bun, de nădejde, dar scăpase un amănunt esenţial. Zice, să mă scuzaţi, dar am trimis în recunoaştere pe căpitanul Tudurică şi nu mi-a raportat corect. Acuma, cu căpitanul ăsta Tudurică... Avea şi el o hibă, pe care la început n-o cunoscusem, fiindcă mi-l trimiseseră de la Marele Stat Major cu recomandările cele mai bune, însă el, altminteri destoinic...
        O voce feminină tînără: Dacă nu-l lăsaţi să termine povestea cu Lomiţa măcar tăceţi din gură să putem admira ţinutul... Ia uite ce de-a flori! Ce sînt astea?
        Responsabilul: Sînt felurite... E Mierea ursului... Alea sînt Albăstrici... Aici e prietena noastră, Romaniţa... Colo e Traista Ciobanului...
        Un bărbat curios: Eu aş insista în problema caşului, fiindcă aţi pomenit iar de cioban... Poate că, totuşi, în apropiere, nu chiar la linia ferată, n-am pretenţie...
        O voce repezită: Zi-i, dom’le, povestea care-o începuseşi, cu cetăţeanca aia peste care-au dat ăia... ce i-au făcut?
        Responsabilul: Bine, vă spun: se apropie cavalerii, deci, de ea... În fruntea lor era unul tînăr, chipeş, dar rău, şi unde începe s-o cerceteze: că unde sînt românii, cîţi sînt pe acolo, dacă e oaste, mă rog, multe lucruri din care se vedea că ei umblau cu gînduri cam necurate... Mă iertaţi, mă întrerup o clipă; priviţi căderea aceea de apă, o mică şi minunată cascadă, o prăvălire de cam opt metri înălţime... ce ziceţi? Parcă-i un şuvoi de argint!
        O voce mică: Căderile astea de apă ar trebui exploatate...
        Responsabilul: Deocamdată, aici nu e cazul... frumuseţea naturii, geografia locală...
        O voce mică: O microcentrală electrică, destul de simplă, ar scoate de-aici...
        O femeie: Ziceaţi că este zmeură... Unde e zmeura? Pe mine mă interesează zmeura...
        O voce agresivă: A! Apropos! De ce lăsaţi, dom’le, să se speculeze zmeura în staţiune? Aţi văzut că cer cinci lei pe pahar? Şi ce pahar e ăla? Un păhăruţ! Aproape un ţoi! Femeile alea nu trebuie să intre şi ele în mercurial? Pe urmă, merele: merg eu ieri la piaţă şi văd nişte mere roşii, arătoase, dar cînd să gust unul, acru de-ţi strepezea gura... Păi ce făcuşi, nene, zic, le vopsişi? Că nu erau coapte deloc. Nu, zice, dar aşa e soiul. Stai niţel, zic, soiul ca soiul...
        O voce suavă: Mă iertaţi că vă întrerup: ce-i aia, o vacă sau o capră?
        Responsabilul: E oaie, domnişoară, vai de mine, dar unde trăiţi dumneavoastră?
        O voce suavă: La bloc, la Bucureşti. Dar dacă n-am văzut pînă acum...
        O voce mucalită: Puteţi deosebi o găină de o lacherdă?
        O voce suavă: Lacherdă? Ce-i aia lacherdă?
        O voce mucalită: Seamănă cu o roşcovă.
        O voce suavă: O roşcovă?...
        O voce leneşă: Cînd oprim?
        Responsabilul: Peste... staţi să mă uit... Da: exact opt minute, vom fi la Poiana Coţofenelor, unde facem o haltă de o jumătate de oră. Acolo e zmeură, sînt alune, ciuperci şi mai ales e un covor de ciuboţica cucului extraordinar, un miracol natural...

(Fluiere repetate de locomotivă, zgomotul frînelor, larma voioasă a oamenilor care sar din tren.)

        O voce gravă: Ăsta e izvorul cu apă potabilă?
        Responsabilul: Da, da... poftiţi...
        O voce răguşită: Putem rupe flori?
        O voce calmă: Cine merge după zmeură?
        Responsabilul: Fiţi atenţi la ciuperci: niciuna colorată, coloratele nu-s bune! Dealtfel, bucătăreasa noastră le va tria cu atenţie, e cunoscătoare.
        O voce calmă: Care sînt alunele? Cum arată?
        O voce voalată: Nu văd pepenii...
        Responsabilul: Ce pepeni?
        O voce îngălată: Parc-aţi zis ceva de pepeni...
        Responsabilul: A, nu, pepeni nu...
        O voce feminină ascuţită: Dar dacă dau urşii peste noi?
        Responsabilul: E foarte puţin probabil.
        O voce mucalită: Peste dumneata nu dau, în nici un caz...
        O voce, feminină ascuţită: Da’ ce am eu? Îi sperii?
        O voce mucalită: Nu chiar, dar dacă a dat o dată peste ei o viespe, apoi suflă şi-n iaurt.
        O voce feminină ascuţită: Da, da, că le-ai adus dumneata iaurt să sufle-n el...
        O voce gravă: Ce-s glumele astea? Ce-s vorbele astea?
        Responsabilul: De voie, treizeci de minute! Face fiecare ce vrea...
        O voce calmă: Aţi spus că putem să ne hîrjonim... Eu sînt gata...
        O voce clară (de departe): Cine vrea să vadă un arici? Aici, la arici! Este un arici!
        Un bărbat curios: Stimabile, insist, totuşi, în chestiunea de care ţi-am vorbit... Pentru mine, caşul e aproape un medicament... Ce ţi-aş propune eu? Cît îşi fac toţi mendrele, pe-aici, eu m-aş mai duce cîţiva kilometri încolo, cu mecanicul, poate dăm peste vreun sat, ori vreo stînă, nu se poate să nu existe...
        O voce severă: Tinere, îmi eşti simpatic, te văd omenos, dar o să mă ierte dumnealui că te întrerup, aş vrea să reluăm chestie aceea, cu povestea dumitale abracadabrantă: eu am fost ofiţer de cavalerie, am făcut şcoala la Sibiu şi cunosc bine regiunile muntoase... Povestea e poveste şi adevărul a adevăr. Dacă zici că oamenii veneau pe balauri e una, nu mai cercetăm anatomia lor, provenienţa etc. etc. Dar să-mi spui mie că apar în codru cai mari, adică de statură flamandă, atunci zău, să-mi dai voie să-ţi precizez...

        O voce suavă: Domnilor, cu părere de rău, vi-l răpesc pentru o clipă pe responsabil... Iertaţi-mă... Dacă nu te superi: există vreun regulament, nişte recomandări pentru ceea ce ai numit dumneata „hîrjoană?" Eu stau la bloc, la Bucureşti, nu ştiu deloc cum e, cum se face...
        Responsabilul: Domnişoară, bucuraţi-vă de aer, de soare, de apa dulce a izvorului, de fructele pădurii, săriţi dacă vă place, tăvăliţi-va în largul dv.
        O voce suavă: Ah! asta e?
        O voce cavernoasă: Dom’le, văd că a trecut jumătatea de oră şi n-aş vrea să întîrziem. Eu, la ora 14, trebuie să fiu în pat, pentru siestă, altfel am tulburări respiratorii şi mă simt rău. Dumneavoastră cunoaşteţi boala mea? N-o cunoaşteţi, e o boală rară, mie îmi face rău şi mirosul florilor de aici, eu nu le suport, trebuie să ştiţi că un caz ca al meu se întîlneşte la o mie, şi pe urmă nici nu consum zmeură, că-mi dă urticarie, iar alunele sînt indigeste, poate că nici nu trebuia să ne aduceţi aici, fiecare se repede şi nu ştie ce-l aşteaptă...
        O voce veselă: Auziţi? Doamna zice că la întoarcere să ne povestiţi mai departe întîmplarea aia cu Lomiţa...
        Responsabilul: Bucuros, dar am avut impresie că nu prea interesează.
        O doamnă: Ba pe noi două ne interesează foarte mult. Uitaţi-vă, eu sînt însărcinată şi numele mi-a plăcut atît de mult încît vă spun sincer că dacă o să am o fată chiar am s-o botez Lomiţa. Soţul meu ţine morţiş că dac-o fi băiat să-i spunem Cocoş, auzi ce stupizenie! Iar dac-o fi fată s-o cheme Mierluţa... Dar e posibil?
        O voce mucalită: Poate ies gemeni — şi atunci se rezolvă...
        O doamnă: Şi ce-i dacă ies gemeni? Cum se rezolvă?
        O voce mucalită: Atunci musai trebuie să capete două nume legate istoric.
        O voce veselă: Eu nu înţeleg...
        O voce mucalită: De pildă, dacă sînt băieţi, să le spună Castor şi Pollux, sau Matei Basarab şi Vasile Lupu...
        O voce veselă: Şi dacă iese un baiat şi o fată?
        O voce mucalită: Atunci îi botează Tibia şi Peroneul!
        (Fluierul locomotivei prelung.)
        Responsabilul: Poftiţi la trenuleţ! Gata! Plecăm! Poftiţi, vă rog! (Larmă, forfotă etc. Trenuleţul se pune în mişcare.)
        O voce: Frumuseţea locului e absolut extraordinară! Priveşti şi nu te mai saturi! Nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru excursia asta! E de neuitat!
        Responsabilul: Eu aşa m-am gîndit, că...
        O voce: Credeţi că, mergînd mai departe, am putea determina omenirea asta să tacă măcar un minut? Un minut de reculegere, să zic aşa, ca să ne putem pătrunde de minunăţiile locurilor!
        Responsabilul: Nu ştiu dacă... Adică nu pot să... Eu...
        O voce: Domnilor, doamnelor, domnişoarelor! Sînteţi în stare să amuţiţi pentru o clipă în faţa splendorilor care ne trec pe sub ochi?
        Un glas batjocoritor: Da’ ce? Sîntem muţii de la Manutanţă? Taci dumneata, dacă vrei, de ce ne obligi şi pe noi? Ia te uită!... Să ştiţi că eu am mai cunoscut un caz ca al dumnealui, în 1959, la Piatra Neamţ, tot aşa eram, într-un grup, şi deodată unul, netam-nesam, nu-l pot uita, că avea un păr vîlvoi, odată ce începea a striga: toată lumea la clocit ouăle — cumpăraserăm toţi ouă de la o Alimentară! Nu ziceţi c-a trebuit să-l legăm şi să-l ducem la spital? Păcatele mele. Altădată, la fel, lucram la cărămidarie în Ialomiţa... Şi ne apucăm noi, nu eram mulţi, vreo 30.... Ne apucăm vasăzică...

(Perpetuum comic ’89, pag. 28)

Vezi toată postarea

Farafastîcuri

A CUI EŞTI TU, ZENOBIA?

        Marinica P. din Făcăeni a ajuns, prin împrejurări greu de descris, ajutor de motopompist într-o comună cu ogoarele irigate din judeţul I. Aici a contactat diverse legături, în urma cărora a rezultat fetiţa Zenobia. Cînd copilul a împlinit trei ani, mama a dispărut din localitate, lăsîndu-şi pur şi simplu progenitura în seama familiei D.P., la care stătuse în gazdă.
        În urma unei duioase relatări a cotidianului local, care cerea celor ce ştiu ceva despre ingrata mamă să anunţe autorităţile, trei fraţi ai Zenobiei — Dicu, Vaier şi Nastratin, în vîrstă de 12, 19, 26 ani (ultimul căsătorit) — au sosit din oraşele Zalău şi Măcin, şi din comuna Tînja să-şi ia surioara. Ei fuseseră abandonaţi în condiţii asemănătoare de aceeaşi mamă fugitivă. Micuţa e, acum, în mîini bune. Dar gestul mamei rămîne, în continuare, discutabil. Pe cînd, oare, reîntregirea familiei, cu toţi părinţii în cauză?

MOARTEA MICROBILOR

        În urma unor cercetări medicale intense efectuate în laboratoare europene şi americane s-a constatat că lacrimile omeneşti au o puternică acţiune bactericidă. Microbi dintre cei mai virulenţi, expuşi in vitro unei secreţii de doar trei lacrimi, au fost distruşi instantaneu şi iremediabil.
        Un grup de agrozootehnicieni, profund interesaţi de noua descoperire, au anunţat că vor folosi experimental un jet lacrimal pentru stîrpirea microbului dalacului la cornutele mari. A şi început recoltarea cantităţilor necesare, de la donatori voluntari.

O MĂSURĂ DRASTICĂ, LUATĂ LA TIMP

        În urma reclamaţiilor repetate ale locuitorilor de pe traseul Verneasca-Lişeşti, al cursei IRTA, din judeţul V., privitor la faptul că şoferii iau banii de bilete fără să dea bilete, vin cu mari întîrzieri, se comportă necivilizat faţă de călători, opresc între staţii pentru interese personale etc. conducerea întreprinderii judeţene de resort a hotărît să adopte măsura cea mai drastică, şi anume, desfiinţarea acestei curse.

FILMUL ÎNTRERUPT

        Filmul COPLAN ÎŞI ASUMĂ RISCUL proiectat la cinematograful „Victoria" din B. s-a rupt, în numai patruzeci de minute, de opt ori. Spectatorii, plictisiţi şi enervaţi, au părăsit sala. Cum nu mai era nimeni, operatorul a oprit aparatele de proiecţie şi a părăsit şi el incinta. Cercetîndu-se chestiunea, s-a constatat că aproximativ acelaş lucru s-a petrecut şi cu filmele LOCOTENENTUL BULITT, întrerupt de nouă ori şi FATA CU OCHI LUMINOŞI, care s-a rupt de unsprezece ori.
        Pînă la urmă, s-a aflat că operatorul Constandache V. făcea acest lucru într-adins, deoarece urma un curs seral de acordeon la şcoala populară locală şi voia să ajungă acolo cît mai curînd. La matineu, filmele rulau normal, adică doar cu patru pînă la şase-şapte întreruperi.

UN GEST LĂUDABIL

        Un gest frumos: automobilistul Iordache B. din Bucureşti, remarcînd-o pe tînăra Cecilia Graţiela din Lilieci mînînd două capre spre Capitală, la o mătuşă de-a ei, şi observînd că numita e într-o stare avansată de oboseală, a luat-o în „Mercedes"-ul său, împreună cu bietele animale, depunîndu-le pe toate trei, la destinaţie, unde a refuzat orice răsplată. Gestul e cu atît mai lăudabil, cu cît ambele animale erau însărcinate, mătuşa cărora le erau destinate avea vîrsta de 86 ani, iar Iordache B. mai ducea în port-bagaj doi porci, proaspăt cumpăraţi lîngă Urziceni.

RECLAMAŢII CARE NU POT SĂ NU FIE LUATE ÎN SEAMĂ

        Arizona Chiriţel, gospodină din comuna Bragadiru, a găsit, într-o cutie cu ace de gămălie, cumpărată de la magazinul local de fierărie, un ac fără vîrf. Adică bont. Ea s-a adresat cooperativei de consum, cerînd: să i se dea în schimb un ac corect; să fie sancţionat exemplar gestionarul; să se trimită un protest oficiat fabricii care pune în circulaţie asemenea produse; să se ia atitudine într-o gazetă de larg consum.
        Gospodina îşi întemeiază cererile pe faptul că tot aşa s-a întîmplat şi cu scobitorile: a găsit de cîteva ori, în cutii, unele exemplare fără vîrf şi pentru că n-a luat atitudine vede că situaţia se perpetuiază. De aceea este decisă să meargă acum pînă la capăt.
        Conducerea cooperativei locale a raportat la centru, unde chestiunea e studiată cu atenţie.

CERERE JUSTĂ

        V. Lascu, bucureştean, pretinde că răsucind anumite butoane ale televizorului ziua, aude conversaţii ale şoferilor de pe autodubele „Salvării" cu staţia lor centrală.
        Cere să se dea şi imagine, fiindcă, adesea, aceste conversaţii îl interesează.

LECTURI FARMACOLOGICE

        Citind într-o carte de farmacologie că în timpul tratamentului cu antibiotice (tetraciclină, cloramfenicol, eritromicină) irigaţiile mucoasei tubului digestiv pot fi prevenite, în general, destul de uşor dacă antibioticul se administrează după masă (indicaţia referindu-se şi la prizele din timpul nopţii), Costel B. din Bîrlad îşi sileşte soţia, Melantona B., să-i facă de mîncare de două ori pe noapte. Femeia a cerut Consiliului popular municipal să-l pună la puct pe nedormitul soţ şi să dea o rectificare la cartea de farmacie, în sensul că în perioada nocturnă antibioticele pot fi luate şi cu o gustare rece, ceea ce el nu vrea să înţeleagă.

GUSTUL PENTRU ACTIVITATE MULTILATERALĂ

        O frumoasă iniţiativă a Centrului de Librării din M.: cumpărătorul care doreşte o carte, o găseşte frumos împachetată în celofan şi legată cu o panglică de culori variate. În interiorul pachetului se mai află: o ilustrată din seria „Tinere, cunoaşte-ţi patria!", două şerveţele de hîrtie, un plic cu timbru, un program anual al deplasărilor echipei de fotbal locale în ţară şi străinătate, un prospect de cură balneară pentru cei ce au nevoie de tratament cu ape sulfuroase şi un îndreptar pentru folosirea „Aragazului" în culori ce urmează a intra în fabricaţie pînă în anul 2000 la una din marile întreprinderi de resort. Deşi, în felul acesta, cartea îşi modifică întrucîtva preţul, care ajunge să se tripleze, se consideră că pachetul constituie o contribuţie la formarea şi dezvoltarea gustului cititorului pentru o activitate multilaterală.

PIERDERE DUIOASĂ

        S-a pierdut în cartierul Crîngaşi, în ziua de 18 mai 1988, puiul de găină numit de proprietara sa, Leanţa Babolan, „Blonduţ", pentru pufuşorul său auriu. E în vîrstă de abia şase săptămîni. Are ochii albaştri. Găsitorii sînt rugaţi din inimă să-l aducă la nr. 209 al şoselei.
        Puiuţ, întoarce-te la mămica ta mîhnită şi la cei şapte frăţiori care te aşteaptă!

„DIN VINA AMBILOR SOŢI”

        Judecătoria din L., judeţul Satu Mare, a pronunţat în sfîrşit divorţul dintre Toporaş Z. şi Lucuţa Z., după lungi şi anevoioase pertractări. Tinerii se căsătoriseră din dragoste, dar de nunta lor „cu dar" se ocupaseră cei doi taţi, ei realizînd o sumă respectabilă, mai multe obiecte de folosinţă îndelungată şi animale. Cum la împărţeala din a treia zi s-a observat tendinţa taţilor de a ceda prea puţin proaspeţilor căsătoriţi din ceea ce dobîndise, s-a născut o ceartă care a degenerat iute. Lucuţa Z., ajutată de mama ei, Zenovia N., i-a luat la bătaie pe ambii cuscri, deci şi pe propriu-i tată, precum şi pe recentul mire, care încercase o împăcare, provocîndu-le tuturor contuzii serioase şi fracturi. Sentinţa a fost pronunţată cu menţiunea „din vina ambilor soţi".

REPERAREA UNOR DEFICIENŢE COSMETICE

        Lipsa cronică a rujului de buze şi a rimelului albastru fiind intens resimţită în satul Tulişeşti, comuna Adîncata, judeţul S., mai multe tinere localnice s-au adresat direct Centralei industriale de produse cosmetice. Aceasta a făgăduit că în cel mai scurt timp carenţa va fi remediată.
        E un gest exemplar, care se cere cu atît mai mult salutat, cu cît grupul de bătrîni din acelaşi sat, care a solicitat suplimentar, la magazinul universal local, unsoare pentru roţile de căruţă, n-a avut pînă acum succes la forul comercial central de resort.

CU CREDINŢĂ ÎN PROGNOZE

        Traian Făcălete din Zalău, căruia soţia i-a dăruit pînă acum două perechi de gemeni, doi băieţi şi două fetiţe, s-a adresat Ministerului Sănătăţii cu rugămintea de a i se furniza informaţia ştiinţifică dacă lucrurile vor continua tot aşa, pentru a-şi putea face unele planificări în bugetul familial.

AŞTEPTARE DEZAMĂGITĂ

        Insecta pe care a găsit-o şi studiat-o zoologul amator Lilişor Dubană din Tecuci, prezentînd-o apoi ca pe o curiozitate — datorită mersului ei afazat — facultăţii de specialitate din Iaşi s-a dovedit a fi o simplă coropişniţă căreia îi lipseau însă două picioare.

O INOVAŢIE COMERCIALĂ

        O iniţiativă excelentă a întreprinderii de produse de cofetărie şi răcoritoare din R.: înlocuirea paielor pentru sorbirea băuturilor speciale din baruri — ce se aduceau din import, — cu paie din producţia locală, procurate la un preţ infinit mai scăzut de pe tarlalele întreprinderii agricole de stat, dependente de oraş.

REINTEGRARE JUSTIFICATĂ 

        Crenguţa Pompilia Răbăcescu, absolventă a Şcolii de balet din Bucureşti, a fost angajată, cu dispensă, caloriferistă la Blocul AF12 rc din cartierul Berceni, şoseaua cu acelaşi nume. Întrucît s-a constat că, în cadrul serviciului de noapte, ea primeşte vizite, şi anume chiar în incinta cu pricina, ceea ce ar putea primejdui instalaţiile, i s-a desfăcut contractul de muncă. Dînd în judecată Comitetul de locatari, numita a cîştigat procesul, deoarece după cum a demonstrat avocatul împricinatei, cu probe incontestabile, cei care o vizitau noaptea erau chiar locatari ai blocului în chestiune, ce se ofereau s-o ajute în muncă, să-i ţină de urît etc.
        Reprimită în serviciu, Crenguţa P.R. este acum asistată, în activitatea ei de noapte, de un comitet voluntar de locatare.

SĂ SE IA MĂSURI!

        În cursul unei reprezentaţii cu o piesă modernă, la unul din teatrele bucureştene, un şobolan urmărit de un cotoi negru a traversat scena de la stînga la dreapta şi apoi invers. Publicul a aplaudat încîntat crezînd că-i un efect de regie, dar cele trei actriţe aflate în acel moment în acţiune au leşinat, spectacolul trebuind să fie întrerupt.

CONDIŢIE PREALABILĂ 

        Oferind spre vînzare, prin mica publicitate, un circular de tăiat lemne, un borcan cu momeli pentru ştiuci şi un videocasetofon cu douăsprezece filme din Hong Kong, Costelaş D. din A. oferă celui ce eventual ar achiziţiona toate obiectele şi un cadou gratuit, constînd dintr-un aparat de făcut marmeladă din coacaze, de invenţie proprie.

FALS SEMNAL DE ALARMĂ

        Observînd, după ce s-a urcat, cu toate bagajele, în tren, în gara Adjud, că soţia i-a rămas pe peron, cetăţeanul Zănică Turnu a tras semnalul de alarmă, provocînd o busculadă de nedescris în garnitura foarte aglomerată.
        La ancheta organelor feroviare, femeia a declarat că rămăsese în gară în mod deliberat, deoarece se răzgîndise în ce priveşte călătoria cu bărbatul ei, urmînd să-l informeze apoi în scris asupra motivelor.

EFECTE PRINCIPALE ŞI EFECTE SECUNDARE

        Citind, într-o revistă centrală, că medicamentul antihepatic, de producţie străină „Prednison" trebuie administrat cu precauţie, deoarece poate avea ca efecte secundare (ori reacţii adverse) epigastrologii, cataractă subcapsulară, pancreatită, Onud Turgai Ekel din Medgidia a comunicat redacţiei în cauză că el a avut parte de toate aceste efecte secundare, în schimb agravîndu-i-se şi boala de ficat de care suferea. Roagă deci să se publice din vreme asemenea anunţuri pentru ca toţi cei în cauză să poată opta fie pentru efectele principale, fie pentru cele secundare.

LINIŞTE!

        Reclamat de vecini că pune, în fiecare noapte, la maximum, discul cu celebra melodie italiană, cîntată la trompetă, LINIŞTE, lăsînd toate ferestrele deschise, Tudor Capătă din Baia Mare a fost somat prin portărel să închidă ferestrele. El a dovedit însă că nu poate, acestea fiind defecte din construcţie şi rămase aşa, cu toate memoriile făcute pînă acum de locatar la întreprinderea de administraţie locativă a oraşului. Chestiunea a rămas în studiu.

PROPUNERE REZONABILĂ

        Direcţia circulaţie din întreprinderea de Transporturi Bucureşti a primit o sugestie semnată de cîteva sute de cetăţeni, care propun ca anunţul „Atenţiune, se închid uşile!", care a dat rezultate foarte bune la metro, să fie introdus şi la troleibuz, şi anume, după plecarea lor din staţii, cînd cei de pe scări mai pot încă sări din mers.

(Perpetuum comic ’88, pag. 91)

Vezi toată postarea

Gianina Leoarcă

        Arhitectul a avut o idee pe cît de năstruşnică pe atît de graţioasă: a înfipt, chiar în vîrful muntelui, un hotel în formă de han. De afară pare chiar un han vechi, cu pereţii afumaţi, bolţi joase, fîntînă cu cumpănă deasupra gardului, hornuri, porţi zdravene de lemn, cu balamale de fier, felinare la podeţul de peste şanţ; înăuntru, în curtea interioară, sînt veşnic două căruţe cu coviltir şi o iesle la care rumegă un bou cu coarne lungi şi îşi scutură mulţumită coama o iapă şargă.
        Cum păşeşti însă dincolo de „Recepţie" dai peste un local luxos, cu holuri ronde şi coridoare prelungi, de culoarea bostanului copt, uşi trapezoidale, lumini ascunse după site fine de metal, laviţe frumos ornate şi acoperite de scoarţe vesele, o compoziţie puţin ciudată dar mărturisind un rafinament al decoraţiei care sensibilizează. Odaia confortabilă, largă, are tot ce-i trebuie ca să-ţi devină de îndată familiară. Prin fereastră privirea aleargă bucuroasă peste plaiul carpatin, cu pajişti proaspete, cărări albe, căsuţe roşii şi albastre risipite pe pantele repezi şi un torent ce se prăvăleşte dintr-o stîncă ascunsă de brazi, pe un povîrniş iute şi prelung.
        — O minunăţie — exclamă, fericită, nevastă-mea. Ne vom odihni aici ca în rai.
        Nu ştiu cum se odihnesc oamenii în rai, dar e clar că locul e bine ales şi e sigur că va fi linişte.
        Nu avem decît să ne desfacem bagajele şi să ne spălăm de praful drumului — că aici se ajunge, deocamdată, pe un drum lateral, destul de îngrijit dar cu un colb gros ce se ridică în urma maşinii ca un nor.
        Sînt anunţat din baia strălucitoare, de faianţă cafenie, de către tovarăşa de viaţă — căreia i-am cedat întîietatea — că nu curge apă rece, ci numai fierbinte. Urmează deci să anunţăm recepţia. Bat însă degeaba în furca telefonului; e mort.
        Poate că nu-i mort, ci numai scos din priză. Altfel de ce l-ar mai fi pus pe noptieră? Mă bag sub patul solid ca să văd ce-i cu firul. Nu e nimic cu firul ci cu priza: pur şi simplu nu există. Aparatul e pus ca un bibelou, ca să ne amintească de casă şi-atît.
        Îi spun recepţionerei, o femeie cu doi dinţi lipsă în dantura superioară şi o căutătură fără expresie, că aş dori să avem şi apă rece. Mă priveşte indiferentă şi îşi exprimă nedumerirea:
        — Cum să nu curgă apa rece?
        — O fi vreo defecţiune — zic.
        — Păi spuneţi aşa... Clar. Deci vreţi să vă trimit instalatorul.
        Îi mărturisesc cu sinceritate că asta vreau.

        După douăzeci şi patru de ore apare un bărbat matur, extrem de păros, în blugi, cu şorţ de piele deasupra şi maiou pe care scrie „Kiss me". Are o voce dogită dar manifestă bunăvoinţă:
        — Eu, dacă vreţi, numaidecît dau drumul la apa rece, dar atuncea nu vă mai vine caldă deloc.
        — Nu înţeleg dilema. Aşa e la toate camerele?
        — La cele mai multe. Fiindcă e un defect la instalaţie şi trustul de construcţii a făgăduit astă iarnă că va trimite o echipă specială pentru ameliorări, care însă n-a apucat să sosească.
        Eu optez pentru apa rece. Nevastă-mea cere să ni se schimbe camera.
        — Rău faceţi dac-o schimbaţi — observă omul cu şorţ — asta-i cea mai bună din tot hotelul. Fiindcă n-are vecini. Ia uitaţi-vă: e pe colţ, între două culoare, singură.
        Nu schimbăm camera. Dar cum facem cu apa?
        — Eu i-am spus şi directorului — mărturiseşte instalatorul — şi el a scris la judeţ. Iar judeţul a reclamat la Bucureşti. Poate vine răspuns cît sînteţi aici şi aveţi noroc de se rezolvă.
        Pleacă, salutîndu-ne cu un deget la tîmplă.
        Ne descurcăm cum putem încă o zi şi a treia îl caut pe director.
        Un om agreabil, îndatoritor. E surprins de ceea ce ne-a spus omul trimis de recepţie:
        — Cum nu e prima oară cînd mistifică clienţii, l-am şi dat afară. Ieri. Aşa că vă trimit numaidecît un altul, bun, care va repara imediat defecţiunea.
        Omul bun se prezintă după numai zece minute. E bătrîn, înţelept, în salopetă albastră.
        În timp ce deşurubează chiuveta, bombăne, necăjit, suflîndu-şi mereu nasul cu două degete:
        — Uitaţi-vă ce-a făcut mizerabilul acela: ţeava de apă rece era puţin spartă, iar el în loc s-o lipească, a astupat-o cu totul, ca să nu-şi bată capul. Un nemernic. Nu ştiu cum de l-au putut angaja. Mai ales că e de meserie potcovar.
        — Potcovar?
        — Da, potcovar. Ştiţi ce de-a stricăciuni a făcut pe-aici? De mult voia să-l scoată direcţia dar n-a putut că era finul şefului de la centrul de fructe de pădure. Acuma, dacă l-au scos pe acela, că s-a dovedit c-ar fi furat vreo trei mii de kile de mure, fragi, smeură şi ciuperci, a dat Dumnezeu şi l-au trimis şi pe fin după naş.

        Plecăm să ne plimbăm ca să nu-l stingherim. Facem o scurtă excursie, vom reveni seara. Îl rugăm să lase cheia la recepţie şi-i mulţumim pentru osteneală.
        Omul oftează adînc.
        — Noroc că eraţi doi la întreţinere — zic.
        — Care doi? Că eu îs electrician. Dar, sigur, că mă pricep oleacă şi mai dau din cînd în cînd cîte o mînă de ajutor. Cred că netrebnicul acela a defectat atît de rău totul încît va trebui să spargem pînă în pod după aceea pînă în pivniţă.
        Parcă nu-mi vine a crede. Întreb:
        — Dar alt instalator nu mai e?
        — De unde? Că aici sîntem în munte. N-aţi văzut? Un sătuc. Cîteva case.
        Plecăm cu sufletul îndoit.
        Ne întoarcem pe înnoptat.
        Cheia nu e la recepţie.
        Găsim uşa camerei deschisă.
        Baia e plină ele ţevi, şuruburi, manşoane de cauciuc. Şi chiuveta, şi duşul sînt demontate. Nu curge nici un fel de apă.
        Recepţionera, chemată la faţa locului, ia act de dezastru în chip flegmatic:
        — S-o fi dus să caute vreo piesă...
        E ora nouă seara.
        — Să-l mai aşteptăm?
        — Da’ eu de unde să ştiu?
        Şi ne părăseşte, informîndu-ne peste umăr că mîine dimineaţa îi va comunica directorului.
        A doua zi, pe la prînz, omul agreabil şi îndatoritor ne vizitează, conspectează catastrofa din baie şi clatină din cap vădit amărît:
        — S-a întîmplat ce-am bănuit!
        Vrem să ştim şi noi ce anume bănuise.
        — Bătrînul e un meseriaş bun. Aş pretinde chiar că foarte bun. Ca electrician. Evident, se pricepe şi la mecanică, la zidărie, la calorifere... Dar are un obicei nenorocit, cînd dă peste o problemă încurcată, cum e aceasta, se zăpăceşte, lasă totul baltă, se duce şi se îmbată la bufetul sătesc, iar noi umblăm să-i dăm de urmă.
        Într-adevăr, după căutări îndelungate, care durează cîteva ore şi la care participă o parte din personalul hotelului, electricianul e găsit, într-o stare imponderabilă, într-o căpiţă de fîn dintr-o poiană a pădurii de conifere. E adus cu greutate pe o targă improvizată. I se administrează, la subsol, duşuri reci şi masaje. Se pare că nu va fi utilizabil cel puţin două-trei zile.
        Directorul îşi cere scuze, cu eleganţă, şi ne anunţă că a doua zi la opt va recurge la „soluţia ultimă şi radicală". Nu, să nu ne mutăm, e păcat de cameră: e cea care n-are nici un vecin, e cea mai luminoasă, are cel mai lung balcon etc.

        Într-adevăr, la ora 8, apare, în halat alb, uşor maculat, o bondoacă tînără, drăguţă, numai zîmbet şi cîrlionţi aurii, agitînd o cheie franceză şi un fel de vătrai. Ne anunţă că a venit să pună la punct „toată afacerea".
        — Dumneata eşti specialistă? — întreabă, vădit neîncrezătoare, nevasta.
        — Da, doamnă. Ce, nu par?
        — Aşa tînără, cu halat alb, în papuci...
        — Nu-s tînără, am treizeci de ani şi lucrez jos, la cofetărie, eu fac plăcintele, prăjiturile, îngheţatele pe care le mîncaţi la desert.
        Recunosc că acelea au fost gustoase, dar una e cornuleţul cu fragi şi frişca şi alta ţeava spartă.
        — Apoi nu, că meseria mea de bază a fost instalator de apă şi canal, pot să vă arăt şi diploma de la şcoala profesională — se destăinuie, voioasă, totuşi tînără dublă specialistă, în timp ce pune surprinzător de rapid ordine în elementele răvăşite pe mozaicul din baie... Vedeţi — şi ne arată un cauciuc negru care pare a fi fost strivit de un buldozer — unul din deştepţii care au lucrat aici a împins pe ţeavă, garnitura, care a blocat apa rece. Aia tot venind cu putere, de sus, a fisurat conducta. Nu-i mare lucru, dar dacă nu te pricepi...
        Trage o fugă pînă la subsol, de unde se reîntoarce cu o lampă; sudează, leagă, strînge şuruburi, ciocăneşte, cu o dexteritate într-adevăr remarcabilă.
        — Şi de ce te-ai lăsat de meserie?
        — Ei, de ce... Nu eu am lăsat-o, bărbatu-meu m-a obligat. A zis că e prea murdară pentru o femeie şi că el vrea ceva mai curat. El e chelner aici, poate că v-a şi servit la masă. Cînd s-a deschis hanul, ne-am prezentat amîndoi, că sîntem chiar de-aici din sat, şi ne-am angajat. Că între timp eu m-am recalificat în alimentaţie: patiserie şi cofetărie... trebuie să mai asculţi din cînd în cînd şi de bărbat. Nu, doamnă?
        Nevastă-mea e de părere că fiecare din soţi trebuie să asculte de celălalt.
        — Nu-i aşa — răspunde, sigură de ea, Gianina (că aşa o cheamă) fixînd chiuveta în perete. Dacă el e bun cu mine, nu mă bate, nu mă înjură, aduce toţi banii în casă, eu de ce să nu-i fac o plăcere?
        — Bine, stimată Gianina — schimb eu cursul discuţiei — Gianina şi mai cum?
        — Leoarcă.
        — Poftim?
        — Ei, ştiu că numele nu-i prea arătos. Pe mine de fată mă chema Clopoţel, dar dacă ăsta-i numele soţului, să nu-l iau că nu-mi place familia?... Şi cum vă ziceam — sporovăieşte, veselă, întrerupîndu-se din cînd în cînd ca s-o întrebe pe nevastă-mea „dar rochia de unde aţi luat-o?" „dar mărgelele?" „dar inelul?" — cum vă ziceam, cînd e ceva greu, mă roagă tov. director să repar eu şi pe urmă îmi dă douăzeci şi patru de ore libere.
        Îi place oare cofetăria?
        Îi place. Că se şi cîştigă bine.
        — Ia uitaţi-vă puţin pe geam: vedeţi casa aceea ocru?
        — O vedem. Am văzut-o şi la sosire şi am admirat cum e împodobită cu plăcuţe de ceramică.
        — Din cîştigul meu şi a lui bărbatu-meu am făcut-o, să ştiţi. Eu am vrut să fie culoarea ocru. Avem, la parter şi la etaj, şase camere, aşa că trei le-am şi închiriat la turişti. E drept că ne-a mai dat şi mămica vreo cincizeci de mii, că ea e responsabilă la cooperativă, a mai pus şi socru-meu vreo şaptezeci, că el e cioban...
        — Ei, de unde era să scoateţi de la un biet cioban atîţia gologani?
        — Ce biet, domnule? De ce-l porecliţi aşa? Dumneavoastră ştiţi cît scoate un cioban acuma, pe lună? Ştiţi ce căutare are? Că se bat pe el cinci ceapeuri şi o sută de individuali?
        Şi, deodată, ne roagă să umblăm la robinete, să vedem cum curge, în şuvoi furtunos, şi apa fierbinte, şi cea rece.
        Chiar. O felicităm. O poftim să mai stea o clipă cu noi. S-o cinstim cu ceva, după obicei. Acceptă, dar numai după ce-o să strîngă şi o să măture în baie, ca să fie treaba „completă".
        Ne aşezăm pe paturi şi nevastă-mea îi oferă la alegere pişcoturi, bere, vin sau vişinată de casă. Alegem, toţi trei, vişinata. Pişcoturile sînt conspectate cu circumspecţie.
        — Şi aşa... Socrul dumitale păstoreşte oiţele cu folos.
        — Apoi deh... Cu ce credeţi că urcă el la stînă?
        Nu-mi închipui cu ce.
        — Cu autoturismul de teren „Aro", proprietate personală. Cîştigat cinstit: din muncă... Şi ajutoarele lui? Că are două ajutoare, doi fraţi gemeni...
        — Nu-i ia cu el în maşină?
        — Nu, că vin şi pleacă pe rînd. Fraţii vin cu motocicleta lor japoneză. Cu ataş.
        Apreciez că e „foarte frumos". Şi probabil că s-au obişnuit şi oile cu vehiculele în chestiune.
        — Nu-i o problemă să obişnuieşti oile cu ceva — filosofează, inspirată, Gianina Leoarcă, bînd, cumpătat, păhărelul. Se obişnuiesc ei oamenii, d-apoi vitele. Eu cum m-am obişnuit cu cofetăria? Ba am mai fost şi în străinătate la perfecţionare, de m-am perfecţionat şi eu, i-am perfecţionat şi pe ei.
        Sîntem dornici să aflăm amănunte. Umplem din nou păhăruţele cu vişinată.

        — Eu, dragă doamnă şi dragă domnule — , îşi scutură zulufii instalatoarea-cofetăriţă — am, aşa, un fel de fantezie că mereu născocesc alte prăjituri, de se miră şi maiştri cu experienţă. Şi fac eu într-o zi nişte rîndunici, ce nu s-a pomenit. Aveau vrasăzică un căpuşor şi codiţa de ciocolată, iar trupul din zahăr ars, cu aripi de portocală. Vin două autocare cu elveţieni la hotel şi după ce mănîncă două-trei rînduri de rîndunici de-ale mele, că nu se mai săturau, întreabă cine le-a făcut şi mă cheamă să mă laude. Unul din turişti era un fel de şef chiar la o întreprindere de dulciuri. Mă tot descoase, îmi cere reţete şi pe urmă mă întreabă dacă n-aş vrea să vin o vreme la ei, să fac şi acolo ce ştiu, să-mi plătească drumul, şi şederea, să-mi deie şi leafă. Mă sfătuiesc cu bărbatu-meu, el zice că mă lasă dar dacă află cumva că n-am fost cuminte mă schilodeşte. Că asta e vorba lui iubită: „Te mutilez".
        — Şi-ai fost?
        — Am fost. Am lucrat trei luni încheiate la „Le Grand Patiseri" dă Lozan, pe strada Volter, drept în centrul oraşului. Aţi fost la Lozan?
        Nevastă-mea îşi aminteşte că a fost.
        — Atunci o ştiţi, e pe tot parterul, la stradă şi deasupra sînt opt etaje cu mărunţişuri.
        Nevastă-mea nu-şi aminteşte de La Grand Patiseri, ea nu prea consumă dulciuri, ştie însă că există la Lausanne o stradă Voltaire.
        — Aflaţi că m-au ţinut foarte bine, m-au plătit, mi-am luat şi rochii, ba chiar fiul patronului m-a cerut şi de nevastă — dac-a văzut că-s fată serioasă şi altfel n-ajunge cu mine la nici o socoteală; dar eu nu puteam să-l las pe Leoarcă al meu, să las casa făcută după planul meu, aşa cum am vrut eu, şi iaca, m-am întors şi sînt mai învăţată decît cînd am plecat.
        Ne arătăm sincer încîntaţi de relatări, o felicităm şi-i dorim toate izbînzile ce şi le rîvneşte.
        Gianina ne propune să poftim a-i vedea casa şi pe dinăuntru. Vişinata şi conversaţia, poate şi amintirile elveţiene au încălzit-o.
        Venim, de ce nu? Invitaţia e acceptată cu plăcere.
        — Să vă servesc şi eu cu ceva bun — zice. Că dumneavoastră văd că umblaţi cu produse tradiţionale, cam demodate, să mă iertaţi doamnă, altfel îmi sînteţi foarte simpatică.
        Remarca ne binedispune.
        — Şi ce anume bunătăţi moderne ai dori să ne oferi? — mă interesez.
        — Să vă dau şi eu un Curvoazie veritabil, dacă vă place, dacă nu un Blecănduait cu cuburi de ghiaţă, să fumaţi un Dănhil, să muşcaţi dintr-un Toblerone, bineînţeles cu ceva gîscă umplută la mijloc...
        Foarte îmbietor.
        Nevastă-mea îi propune însă ca pînă atunci să ne facă şi nouă, la masa de mîine, nişte rîndunele din acelea cu care i-a dat gata pe elveţieni.
        Gianina se ridică, mulţumind de trataţie.
        — Le-aş face, dragă doamnă, că nu mi-i greu... Dar cu ce? Că n-am aia, nu-mi aduce ailaltă şi eu dacă nu dispun de tot ce scrie în reţetă, nu pot să înlocuiesc portocala cu prune şi ciocolata cu telemea. Aşa că diseară, de pildă, dacă vreţi desert, vă servesc compot cubanez de ananas presărat cu vanilie sau zmeură cu lapte bătut. Dar cînd veniţi la mine — să ştiu însă cu două zile înainte — vă trîntesc un tort „Ceahlăul", cu care am cîştigat eu o mie de franci la o întrecere la Lozan, de n-o să mă uitaţi toată viaţa!

(Perpetuum comic ’87, pag. 91)

Vezi toată postarea

Fiara din livada de meri

        Dominte dormea fericit în braţele nevestei — care-i acoperea spatele — şi visa că se scaldă în mare, alături de doi delfini jucăuşi. Dar se auziră, în livadă, nişte zgomote ciudate şi Filipa — căci pe tînăra femeie aşa o chema — deschise ochii şi-şi ciuli urechile. Părea că cineva rupe vreascuri. Îşi scoase mîna de sub gîtul bărbatului şi cu degetul arătător al celeilalte îl ciocăni uşurel în cap. Era un obicei al ei, de care n-o putuse dezbăra: cînd voia să-l trezească, ea îi dădea cu degetul în tidvă, ceea ce-l enerva grozav; odată îi şi muşcase arătătorul — dar degeaba. „Acum i-l rup" — se înfurie, mai ales că i se luase apa caldă din vis şi dispăruseră şi delfinii. Dar înainte de a se răsuci spre ea, auzi şi el vreascurile şi se ridică speriat în capul oaselor.
        — Ce-o fi? — îşi şoptiră, amîndoi, în acelaşi timp.
        El sări din pat, ea după dînsul. Dădură încet perdeaua într-o parte şi se îngroziră. În livada de meri tineri, pe care-i sădiseră cu mîinile lor acum patru ani, o matahală uriaşă, înspăimîntătoare, un urs, poleit de luna plină, rupea meticulos copăceii, mormăind mulţumit de fiecare asemenea ispravă.
        — Îl omor! — fu prima reacţie a bărbatului.
        — Nu te las afară! — ţipă, sugrumat, femeia — că te mănîncă.
        — Nu vezi că ne distruge? Nu vezi ce ne face?
        Vedea şi ea; dar n-aveau arme în casă, nici măcar un ciomag. N-aveau cîini. Nu era în preajmă nici un vecin. Căsuţa, din cele ce se cumpărau pe atunci de gata, o aşezaseră sus de tot, cît mai sub munte, ca să fie izolaţi, să aibă linişte, să nu-i bată nimeni la cap, să se iubească în voie şi să facă plajă goi, pe acoperiş. Pe locul împrejmuitor puseseră meri. Dominte se pricepea; şi taică-său, şi bunică-său puseseră meri şi se făleau a fi iscusiţi, ştiind să-i crească, să-i îngrijească, să-i facă a da rod bun şi greu.
        Acum priveau prostiţi cum îşi bate joc dihania de munca şi de pomişorii lor. De la o vreme, ursul păru a se plictisi. O porni greoi spre casă. „Aoleu! — urlă femeia — vine peste noi!" Într-adevăr, păşea domol dar hotărît spre dînşii, călcînd, ca un moşneag cu talpa lată. Apăsă omeneşte pe clanţă, o făcu să zbîrnîie în sus şi în jos. Cei doi fugiră în cămăruţa din spate, gata să sară pe ferestruică. „Mai bine stăm tupilaţi — o sfătui bărbatul — că altfel se ia după noi". Ursul mai zdrăngăni o vreme clanţa, mai zgîrie uşa, apoi se întoarse pe călcîie, se aşeză pe toate patru labele şi-o porni, jucăuş, la deal.
        A doua zi, Dominte patrulă prin faţa sediului din strada Episcopiei, al filialei Asociaţiei vînătorilor şi pescarilor sportivi, pînă văzu că apare cineva care descuie lacătul. Năvăli peste acela şi-i spuse povestea pe nerăsuflate.
        — Deh! — oftă omul — nu e prima oară cînd auzim de asemenea evenimente. Dar n-ai ce-i face: animalul e ocrotit.
        — Îmi strică bunătate de livadă. Poate să ne şi omoare.
        — Luaţi-vă un cîine — fu sfătuit. Dominte se supără vizibil:
        — Cum, nu veniţi să-l împuşcaţi?
        Celălalt îl ţinti cu o privire albastră, rece:
        — Nici nu poate fi discuţie. Şi te sfătuiesc şi pe dumneata, nu cumva să-i faci vreun rău că-l plăteşti tot restul vieţii.
        Dominte plecă furios, trîntind uşa atît de puternic încît şoimul împăiat din interior păru a-şi fîlfîi aripile.

        Mai făcu vreo cîteva vizite în acea dimineaţă — la Consiliul popular, la Miliţie — dar se întoarse acasă foarte cătrănit.
        Filipa o porni şi ea, după amiază, să găsească un cîine. În noaptea aceea se întoarseră la locuinţa din oraş. Obţinură, deabia după două zile, un cotei mic, nervos, care, lăsat liber ca să dea piept eventual cu fiara, o rupe de fugă înainte de întîlnirea hotărîtoare, spre primul stăpîn, probabil.
        Cum nu se mai vedea urmă de urs, familia Clopoţan se reîntoarse, cu multă grijă, în căsuţa ei, socotind că a fost un accident şi atît. Dar chiar în noaptea următoare îi vizită din nou; mai sfărîmă vreo trei meri, distruse şi coteţul improvizat al cîinelui absent, jucînd batjocoritor tontoroiul pe scîndurelele lui şi plecă, de astă dată pe două picioare, numai după ce încercă temeinic uşa să vadă dacă e bine încuiată.
        Dominte povesti cu groază şi desnădejde ceea ce i se întîmplă, colegilor săi de serviciu. Era contabil la depozitul central al cooperaţiei locale şi în jurul lui mişunau doi bătrîni conţopişti, un şef abulic şi miop, vreo trei damicele alburii, una chiar fără gene şi care îngropase doi bărbaţi, un tinerel potopit de acnee, un paznic chior. Colegii tăceau înfioraţi sau pur şi simplu indiferenţi. Numai dubla văduvă avu o idee — haotică, dar idee — ca moşmartinul să fie otrăvit cu şoricioaică.
        — Şi unde să-i pun şoricioaica? — întrebă prostit povestitorul.
        — Pe crăci. Pe crăcile pomilor.
        — Mai bine pe craci — zîmbi paznicul. Că pe craci se mai linge el, dar crăcile nu ştiu de ce le-ar consuma.
        Şeful îl sfătui să facă un memoriu, dar nu preciză şi către cine.
        — Dom’le — zise paznicul rezolut. Eu te duc la un naş al meu care a fost bulibaşă. Acum e cărămidar, s-a lăsat de zlătărie. Dar a umblat mult cu urşii, că-i făcea şi să joace. Luăm o sticlă de rachiu cu noi şi ne sfătuim cu el. Că e cunoscător.
        Tinerelul bubos, care îndeplinea funcţia de curier, dactilograf şi cantaragiu la bascula mică observă, nu fără temei, că una e ursul dresat şi alta acela sălbatic. Dar primi replica, nici ea ilegitimă, ca nici un urs nu s-a născut dresat, ci a ajuns astfel din starea sa naturală.
        Sosiră, deci, pe seară, la Pantelimon cărămidarul — la acea margine de oraş de unde începe satul subordonat. Naşul tocmai îşi bătea unul din copii, care ţipa ca apucat, — în timp ce ceilalţi se urcaseră pe garduri, de teamă că le vine rîndul. Nevasta naşului făcea ciorbă într-un cazan, sub un şopron.

        Se povesti. Se scoase clondirul cu rachiu. Se medită îndelung. Naşul era un bărbat negru, pletos, altminteri destul de îngrijit îmbrăcat. Avea o privire cruntă şi vorbea repede, mîncînd cuvintele, astfel că din cînd în cînd finul se simţea obligat să reia cîte o vorbă, ca şi cum i-ar fi tradus oaspetelui principal.
        — Lui îi foame — conchise Pantelimon, la capătul unui şir de întrebări la care-şi răspundea singur.
        — Şi ce să-i dau? — se interesă Dominte. Cam ce mănîncă el?
        — Ce mănîncă el, n-o să-i dai dumneata — zise scurt naşul. Dă-i vacă, dă-i zmeură, dă-i oaie, dă-i fagure, dă-i şi dă-i... Dar noi să încercăm cu altceva...
        Dominte şi Paznicul ascultau foarte atenţi.
        Aici însă fostul bulibaşă, se opri, îşi netezi pletele, ridică iar ceşcuţa cu rachiu şi-l întrebă brusc pe fin:
        — Mă, Ciuşcă, finule, dar eu ce am din daravera asta?
        Finul se uită la Dominte.
        — Dumnealui e om de onoare — zise. O să te omenească în vreun fel.
        — Da — întări Dominte. Fac cinste.
        Reeşi, într-un chip cam confuz, că „cinstea" ar trebui făcută nu în lichide, ci în bancnote. Asupra numărului lor şi valorii se discută de asemeni cam amalgamat, dar se ajunse la un acord de principiu, că adică „să vedem atunci", atunci fiind un termen indefinit însă posibil. Conversau cu anume reţineri şi cu multiple asigurări, cu rapeluri la onoare, la cuvîntul dat. Ţiganca trăgea cu urechea de sub şopron, mestecînd agale fiertura bolborosindă; zise şi ea ceva, care stîrni oarecare voioşie, că adică „Să-l întrebaţi şi pe urs dacă e de părere..."
        — Aduci făină, de unde ştii — îi spuse Pantelimon lui Dominte. Făină şi untdelemn. Face nevastă-mea o pîine mare, roată. De vreo trei kile. Uite-aşa!
        Şi deschise larg braţele.
        — Şi?
        — Şi vin eu cu ea la dumneata. Noaptea. Să stau eu de vorbă cu ursul.
        Nu era prea clar rostul pîinii în proiectata convorbire, dar învoiala se făcea experimental, cărămidarul informase de la bun început că întreprinde „o încercare".
        Într-adevăr, în seara următoare se ivi cu pîinea într-o traistă şi se instală în fereastră, spre neplăcerea vădită a Filipei care îi tot sufla în ureche bărbatului ei că „ăsta ne omoară mai degrabă decît celălalt..."
        Stătură toţi trei în aşteptare, pălăvrăgind, moţăind pînă pe la vreo unu. Era o lună straşnică, aurind livada şi o linişte de apă adîncă.
        Pantelimon auzi cel dintîi pasul ursului. Urechea lui era mai fină; poate că şi cunoştea mai îndeaproape umbletul fîrtatului în afară de traista în care adusese pîinea, mai avea la el şi un ciomag foarte lung, un fel de prăjină cu o măciulie de fier la un capăt.
        — Acum să staţi liniştiţi — spuse, în şoaptă. Şi deschise uşa.
        Ursul, care apucase iar o creangă de măr, rămase oarecum surprins. Ţiganul spuse un şir de vorbe, care sunau ca o chemare; şi mai făcu un pas dincolo de prag. Ursul înaintă şi el un pas, dar numai atît. Se auzi iar acea chemare tînguioasă, apoi poruncitoare. Şi iar făcură amîndoi cîte un pas. Cînd Pantelimon socoti că a cheltuit destulă incantaţie, zvîrli, pe neaşteptate, pîinea spre urs. Acesta se feri uşor, o privi căzînd, se apropie, o mirosi, o luă în labele de dinainte şi începu să rupă tacticos din ea, fără să-l slăbească din ochi pe omul care ţinea prăjina ca pe un catarg de drapel.
        Cînd termină de mîncat, îşi şterse botul cu un gest omenesc. Bulibaşa mai rosti o singură propoziţie în limba lui misterioasă şi lăsă prăjina la pămînt. Ursul urlă şi el ceva cu botul spre lună şi o porni rapid pe unde venise.
        — Asta a fost! — spuse vesel Pantelimon. E gata. Să-i dai franzelă de fiecare dată şi ai scăpat.

        Destupară o sticlă de whisky, care nu prea plăcu musafirului şi acela le lămuri, pe îndelete, procedura viitoare. Ursul va veni mereu după pîine. În fiecare noapte. Ei să-i dea mereu mai tîrziu porţia, pentru ca să poată dormi liniştiţi. Sau mai devreme — în aşa fel încît să-l obişnuiască a veni după ea în amurg.
        Cum Filipa continua să fie speriată, iar Dominte nu realiza deloc cum să-l obişnuiască pe urs să poftească la o anumită oră, Pantelimon — care primi pe loc două sutare — se obliga să mai vină el însuşi de vreo trei-patru ori, să şe arate.
        Într-adevăr, în a patra seară, ursul sosi pe la asfinţiit. Pantelimon nu mai aruncă pîinea — o pîine obişnuita, de brutărie. Se duse cu ea spre fiară — ţinînd sub braţul stîng prăjina cam cum ţin cavaleriştii lancea în cumpănire, înainte de a se ordona atacul — şi i-o dădu personal în gură, întinzînd braţu-i lung şi păros.
        — Vino şi dumneata — îi strigă lui Dominte.
        — Nu! — ţipă Filipa.
        — Vino-ncoace — porunci, metalic, fostul bulibaşa — să te cunoşti cu el. Că e bătrîn şi blînd. Şi altă pretenţie n-are.
        Dominte nu era fricos. Se apropie cu băgare de seamă. Ursul mînca liniştit. „Nu te teme deloc — mîrîi, printre dinţi, fostul ursar — că dacă era să sară, o făcea el pînă acum. Şi pe urmă ştie că-l pot pocni cu fieru-n cap.
        De unde putea şti ursul acest lucru? Evident că informaţia îi putea parveni doar pe căi enigmatiice. Şi nici nu era sigur că omul ar mai fi avut vreme să mînuiască prăjina, dacă animalul şi-ar fi manifestat dorinţa unei înfruntări directe.
        Pantelimon îşi luă rămas bun. Lasă prăjina acolo. Ursul venea fix la ora cinci, bătea la uşă, ori o sgîlţîia încetinel sau mişca binişor clanţa, Dominte crăpa uşa şi-i întindea pîinea. Acela o înfuleca tacticos şi pleca, de la o vreme facînd şi un fel de temenea cu dosul, ceea ce o amuza de-a binelea pe tînăra stapînă a casei.

        L-au botezat, nu se ştie cum şi de ce, Ţuţu. Cu timpul s-au apropiat amîndoi de el. S-au împrietenit. Nu făcea nici o stricăciune; avea poteca lui, pe care călca bătrîneşte. La un moment dat Filipa l-a fotografiat pe Dominte lîngă urs, poză care a făcut înconjurul oraşului. Spre toamnă, au înceut să aibă vizitatori; stăteau la o distanţă respectuoasă şi aplaudau cina pîinească a lui Ţuţu. Totuşi, încet-încet, vreo cîţiva tineri neînfricaţi cerură lui Dominte permisiunea de a-l asista şi acesta se învoi. Se fotografiară şi ei cu ursul, care poza cu cea mai vădită bunăvoinţă.
        — Trebuie să punem chestiunea pe o bază economică — îi spuse Dominte, la un moment dat, nevestei. Am avut şi avem destule cheltuieli cu prietenul ăsta al nostru.
        Astfel că oricine dorea să se fotografieze cu Ţuţu, plătea o taxă de zece lei şi, bineînţeles, poza de 9 pe 12 centimetri, făcută de Filipa, cu din ce în ce mai multă artă. Rezultă un venit nu lipsit de însemnătate, deoarece soseau doritori şi din alte localităţi.
        Cînd începu a se răci vremea şi dădu prima ploaie mocănească, ursul nu mai veni la întîlnirea de la ora cinci. Nici în zilele următoare.
        — Îşi caută loc de iernat — îl vesti Pantelimon, consultantul ursesc al lui Dominte. Şi dacă n-o muri, vine iar la primăvară.
        Soţii se mutară, bineînţeles, în casa din oraş, unde iernau şi ei. Cum o bună parte a populaţiei avea fotografii, ca fiscul să nu-i amendeze pentru trafic ilicit ori profesie clandestină, sau mai ştiu eu ce, Filipa făcu cerere să intre ca membru la cooperativa „Fotografia populară".
        Aşteptau, ca niciodată, primăvara. Se legaseră, fără să-şi dea seama, şi sufleteşte, de blajina făptură a pădurii, consumatoare inocentă de pîine proaspătă.
        Dar ursul nu se mai întoarse.
        Dominte n-avea de unde să ştie că, pe versantul celălalt al muntelui, pe unde Ţuţu îşi avea pesemne sălaşul, se organizase o vînătoare turistică pentru străini, pe valută, şi că un crupier vestgerman îl împuşcase, obţinînd apoi, cu capul namilei, marele trofeu ce nu ştiu cîte sute de puncte la expoziţia mondială cinegetică de la Karlsruhe.
        Fusese şi ultima fotografie...

(Perpetuum comic ’86, pag. 27)

Vezi toată postarea

Întîlniri în galaxia umorului

Controversă cu Birlic

         Grigore Vasiliu-Birlic e supărat foc din cauza cronicii mele la spectacolul său Sclavul înnebunit de Gugliemo Giannini (tradus şi adaptat de V. Timuş). Am obiceiul — după ce public cîte o cronică — să trec pe la teatru ca să ascult părerile interpreţilor despre ce-am exprimat în gazetă. Un coleg, bătrîn cronicar, îmi explică răbdător că e o eroare şi că într-o zi or să mă bată. Eu însă o ţin pe-a mea.
         Aşadar, ne aflăm în anul 1946, în biroul foarte mic al directorului Teatrului Colorado din strada G.G. Assan, în care Birlic, mînios, fulgeră, tuşeşte, strănută, mă potopeşte cu reproşuri. „De unde ai scos, drăguţă, că piesa e meschină? N-ai văzut ce omor de public e? N-ai observat cum se rîde? Cum se aplaudă?... Şi pe urmă: să mă faci pe mine de ocară, că nu ştiu textul... că trag cu urechea la sufleor? Da’ se poate?"
         Prezint argumentele mele. Nu le ascultă. Pe măsură ce vorbeşte, se montează şi mai rău. Încerc să-l liniştesc, dar mai degrabă pun paie pe foc.
         Sună telefonul. O convorbire agitată cu cineva, pe probleme financiare. Cînd isprăveşte, figura-i e calmă, zîmbitoare.
        — Despre ce vorbeam, drăguţă?
        — Despre rolul dumneavoastră.
        — A, da... (dar tonul e schimbat). Ştii c-a trebuit să-l înlocuiesc în cîteva zile pe Talianu (bolnav) cu Niculescu-Buzău?
        — Ştiu.
        — Apoi vezi? Ţine seama... Pe urmă, îi spui vrasăzică Eugeniei Bădulescu ba că e bine, ba că nu e bine... Ori laudă pînă la capăt, ori înjură consecvent... Nu?
        — Am zis că joacă sensibil şi adecvat în actul întîi, dar cu ostentaţie în celelalte.
        — Ei, pe dracu’... Nu ţi-a plăcut nici Geta Tudorache, care e o fiinţă adorabilă... Apoi ce gust ai dumneata, drăguţă?
        — În schimb, mi s-a părut foarte la locul lui George Mărutză, cred că e cel mai bun actor al trupei dumneavoastră.

        Birlic surîde larg, angelic.
        — Cel mai bun actor al trupei sînt eu, aşa să ştii... Iar Mărutză e şi el extraordinar — în anumite roluri.
        — Dumneavoastră sînteţi genial, nu intraţi în discuţie.
        — A! Aşa da... Dar eşti sincer, sau mă iei peste picior?
        — Vă admir de cînd vă cunosc. Mi-aţi dat şi un autograf, la Iaşi, pe cînd aţi fost în turneu cu Jules Cazaban, în timpul războiului.
        — Zău, bre? Nu mai spune! Şi-l păstrezi?
        — Da, îl păstrez ca pe multe altele.
        — Şi ce-ţi scriam eu acolo, ce-ţi scriam?
        — „Tînărului spectator care pretinde că mă iubeşte, iubirea mea".
        — Frumos.
         Şi ne înseninăm cu totul. Îmi mărturiseşte că piesa nu-i prea place nici lui, dar n-a avut alta la îndemînă. „Crezi că eu n-aş vrea să joc o comedie de Caragiale sau de Molière? Dar uite şi dumneata la scena asta, la teatrul ăsta... Ştii în ce dificultăţi financiare mă zbat?
         Îi dau dreptate.
        — Ei, şi n-am nici actori... Băiatul ăla care nu te-a încîntat deloc... Cum era să-ţi placă? E regizor tehnic la mine. Dar ce era să fac? Pe cine să pun într-un rol de două vorbe?... La toamnă, va fi altfel, o să vezi... Vrasăzică, eşti moldovean, deh... Nu ştiam.
        Vorbim despre Fălticeni. Artistul devine duios, sentimental. E întrerupt brusc de soţie, d-na Angela Mateescu, care deschide uşa foarte bărbăteşte şi întreabă autoritar: „Dragă, ai de gînd să mai vii azi la scenă, ori...?"
        — Păi trebuia să-l scutur pe dumnealui, nu? De abia a făcut caş la gură şi mă şi critică. Pe mine, înţelegi?

         Apoi, pornit:
        — Eu, domnule, dacă mai umbli cu cronici de astea insidioase, să ştii că mă adresez ministerului...
        Şi mă conduce, pe scări, şoptindu-mi:
        — Dînşii, ai mei, trebuie să ştie că te-am pus la punct; nu te supăra, aşa e piesa...
        Şi jos, la ieşire:
        — Vrei să iei masa cu mine, la Capşa? Nu că să mă pun bine cu dumneata...
        Sigur că vreau.
        — Dă-mi mîine un telefon. Te deranjează dacă-l chemăm şi pe Jules?
        Cu Cazaban am relaţii mai vechi, aş putea spune de amiciţie, astfel că...
        Ne-am întîlnit peste o săptămînă. N-a fost un prînz, ci un spectacol singular, încîntător. Fiindcă, la un moment dat, s-a alăturat şi Iancovescu. Se afla singur în local, cînd am sosit noi.
        Ei vorbeau, fredonau, jucau roluri, povesteau anecdote, şi eu stăteam ca un pui de găină, aiurit, siderat, uitînd şi „consommé"-ul răcit în ceaşcă.

„Clovnul" lui Ion Finteşteanu

        Directorul tehnic al editurii „Continent", din strada Sărindar, unde sînt proaspăt redactor, îmi spune că după-amiezile să nu-mi fac de lucru prin cele trei birouri, fiindcă a intrat într-o „combinaţie" cu o trupă de artişti ce vor pregăti aici un spectacol. Aflu că actor principal şi regizor e Ion Finteşteanu. Fireşte, ca începător în ale criticii teatrale, nu-mi pot reţine curiozitatea. Astfel că mă şi prezint cuviincios artistului şi-l rog să-mi îngăduie a asista la repetiţii. Sînt întîmpinat cu refuz: „Acuma, la început, nu. Mai tîrziu, poate."
        După vreo două săptămîni, îmi reînnoiesc cererea. Sînt admis. Cu condiţia să nu vorbesc, să nu mă amestec, să nu deranjez.
        Evident.

         Finteşteanu explică meticulos colegilor, cu răbdare, arată, apoi le prezintă rolul său. Piesa se numeşte Clovnul de Serk Roggers. Şi e chiar biografia unui celebru artist de circ. Actorul nostru mărturiseşte că s-a întîlnit de cîteva ori cu un clovn autentic şi pe urmă l-a urmărit în arenă. „Dar eu voi face trucuri noi".
        Şi, într-adevăr, ne uimeşte cu o jonglerie perfectă, cu o prestidigitaţie surprinzătoare — însoţind-o cu cîte un voios „Hoplá!" apoi cu un număr muzical: execută o arie dintr-o perie de haine, în care e ascunsă o muzicuţă.
        — Aveţi o nouă meserie, maestre! — spune careva din trupă. „Da, e bună la nevoie" — surîde Finteşteanu.
        Premiera — întîrziată, fiindcă nu se găsea o sală de închiriat — are succes.
        Scriu chiar eu cronica în revista „Rampa" şi, ca şi alţii, laud performanţa clovnescă a protagonistului.
        Finteşteanu e însă vag nemulţumit. Îmi spune că i-au făcut plăcere aprecierile la adresa priceperii sale de a interpreta un clovn autentic pe scenă: dar el a dorit să prezinte un caracter. „Din unele cronici — zice — chiar şi din a dumitale, desigur, binevoitoare, ar putea reieşi că m-am produs la Circ, nu pe o scenă de teatru".
        Are dreptate.

Tur prin culise

        Fac un tur de gazetar pe la repetiţiile teatrelor din capitală. La Teatrul Comedia, din pasajul Comedia, monumentul cu şapcă aurită pe care scrie „portar" e dimensionat chiar pe spaţiul uşii de intrare şi nu pare să recepţioneze salutul meu. „N-ai ce căuta aici — îmi spune, baritonal — de abia se citeşte piesa pe scenă. Şi cortina e lăsată." Îl rog să mă anunţe directorului, Sică Alexandrescu. O porneşte cu paşi mari. Intru după el.

        Pe scena luminată puternic, împrejurul unei mese lungi, interpreţii îşi citesc rolurile sub supravegherea directorului de scenă. Rămîn nehotărît lîngă un schelet de decor; vocea regizorului sună înalt: „Ce ai de gînd?"
        — V-aş ruga să-mi permiteţi, dacă se poate...
        — Nu, dragă, asta e o replică — surîde Sică Alexandrescu. Actorii rîd. Îmi întinde mîna: „Dacă vrei să asişti la lectură, ia loc şi ascultă".
        Viraj periculos de J.B. Priestley.
         Mihai Popescu se ridică şi se preumblă de cîte ori îi vine rîndul la replică. Vasile Lăzărescu bate în masă, cu arătătorul, ritmul rostirii. Beligan întoarce, furiş, spre mine, nasu-i atît de personal şi-mi şopteşte: „Să vezi cînd oi intra eu... Atuncea să te ţii!"
        Alături, la teatrul Nostru, se repetă, pe scenă, actul I din comedia Maldăre de bani de Ewans şi Valentine, în prelucrarea Margaretei Miller Verghy.

        În mijlocul sălii întunecate, în picioare, Marietta Sadova. În scenă, Bimbo Mărculescu şi Virginica Popescu joacă alert două personaje care-şi împart poliţe cu nişte creditori invizibili. Ion Vova, valetul, serveşte cafeaua:
        — Domnul Chesterman doreşte să vă vadă, domnule! — spune, stilat.
        — Să intre — îi ordonă, jovial, Bimbo.
        — Poftiţi, domnule! — şi Vova se apleacă ceremonios spre uşa de intrare; dar nu intră nimeni. Cu palmele suprapuse, ca un scamator, tînărul interpret îndearcă să plăsmuiască ad-hoc personajul absent.
        — Unde e domnul Chesterman? — strigă, iritată, regizoarea.
        — Lipseşte de la repetiţie...
        — De ce?
        Nu ştie nimeni.
        Se sare la alt tablou.
        Sar şi eu într-un tramvai şi mă duc în Piaţa Amzei, la Studioul Teatrului Naţional.
        Aici, portarul soarbe dintr-un ceaunel o ciorbă aburindă. Mă scuz că-l întrerup, dar o fac oricum de pomană, fiindcă la Studio nu se repetă nimic.

        Îmi exprim neîncrederea în informaţie.
        — Să citim lista — zice.
        Şi-şi pune ochelarii pe nas:
        — „Marţi: Insula Păcii, aici. Joi: Domnişoara, la Modern. După amiază, aici: Instalaţii de calorifer...
        — Asta de cine e? Că n-o cunosc.
        — A, pardon, nu e piesă, e regulamentul de funcţionare a încălzitului.
        — Şi, deci, azi, în cele patru săli ale Naţionalului, nu se lucrează nimic?
        — Ba da. la Sf. Sava: Femeia îndărătnică de Shakespeare.
        Mă duc la Sf. Sava. Rubicond, volubil şi prietenos, Fernando de Cruciatti mă primeşte cu efuziune şi cordialitate, şi cu un limbaj înflorit de italienisme:
        — Veniţi, veniţi, in la salla, sedeţi cît voi vreaţi, no mi deranjaţi absoluto deloc.

        Se repetă actul patru. Urcat pe practicabile, Niki Atanasiu mînuieşte straşnic biciul lui Petrucchio deasupra servitorilor, în timp ce Elvira Godeanu, Catarina, stă speriată într-un colţ. N. Meicu şi George Franga tremură şi ei de spaima stăpînului. Figuranţi tineri se rotesc elegant în jurul eroilor. Niki e în vervă şi are haz. Intră atît de decis în rol, încît strecoară, printre replici, şi cîte o înjurătură autohtonă, spusă cît se poate de fieros.
        — Sinceramente bene — strigă regizorul din sală, şi se urcă sprinten pe scenă.
        — Poftim? — se miră Niky.
        — Zece, caro Niky, nota zece a la vostra interpretaţione... Ma, rapido, dai capo...
        Şi biciul şuieră, iar, prin aer:
        — Unde sînteţi, ticăloşilor, cînd vă cheamă stăpînul vostru?
        Şi figuranţii tineri năvălesc, speriaţi, din toate colţurile scenei...

        Pe terasa Cercului Militar, la „Victoria" e în lucru Pygmalion de Shaw cu George Vraca şi V. Maximilian. Regizorul mă lasă să aştept în hol vreo jumătate de oră. Vine, în sfîrşit, aferat, mă pofteşte într-o cămăruţă şi-mi dă, gentil, detalii asupra viziunii sale scenice, în timp ce un fel de secretară notează tot ce spune. Întreb dacă pot asista la repetiţii; răspunde afirmativ, însa mă roagă să intru cît mai discret şi să rămîn în fundul sălii „ca să nu rănim susceptibilităţile artiştilor".
        Fac întocmai.

          Dar artiştii au un fler particular:
        — Cine a fost? — întreabă, cu o nuanţă de reproş, diva.
        — Să mă iertaţi, un jurnalist — se scuză regizorul.
        — Ştii bine că am rugat să nu fie primiţi aceşti oameni la repetiţie.
        — A, nu, l-am expediat repede... Să vă spun ce m-a întrebat — povesteşte regizorul, amuzat. M-a întrebat: „Ce repetaţi?" „Pygmalion." „De cine?" „Bineînţeles că de Bernard Shaw. După o legendă antică." „Aşa. Şi legenda de cine e?" Actorii rîd cu poftă. Rîde şi sufleorul, în hohote. Doamnei îi trece supărarea.
        — Cine era jurnalistul — se interesează — cine era?
        — Nu, nu pot spune cine era... refuză regizorul, condescendent.
        O figură cu fălcile căzute, care croşetează vivace, la arlechin, aminteşte, cu glas piţigăiat:
        — Portarul a zis că-i de la „Rampa"... Ca să vedeţi cine ne critică pe noi azi...

        Ies supărat din umbra sălii:
        — De dumneata în nici un caz nu va fi vorba vreodată în revistă — zic...
        Şi mă prezint, tare:
        — Eu am fost ignorantul, domnilor şi doamnelor, bineînţeles în ediţia regizorului... Vă salut!
        — Vai de mine, Valentine, te rog întoarce-te! — strigă, vădit jenată, doamna în chestiune.
        — Domnule Silvestru, dar te rog, pofteşte lîngă noi! îşi modulează şi Vraca admirabila-i voce.
        ...Voi reveni. Însă mai tîrziu. Acum, vexat, plec.

După spectacol, cu Marcel Anghelescu

        Marcel Anghelescu — asistat de Nicolae Kiriţescu, care a tradus Coloniale şi delicatese de Maurice Ordonneau şi Octave Vallabrèque — mă asigură că reprezentaţia cu această piesă va fi de „comedie tordantă". Ne aflăm în sala, goală, a Teatrului Ateneu, unde directorul trupei a convocat cîţiva ziarişti, ca să le vorbească despre activitatea de pe această scenă — nu prea agreată, după cît se pare, de public. Dintre ziariştii anului 1946, sîntem eu, Alexandru Pană, un flăcău de la „Fapta", apoi S. Massler, careva de la „România Liberă"; vreo cinci-şase.

         Ni se prezintă lista distribuţiei, care e remarcabilă: Ştefan Ciubotăraşu, Fifi Harand, Silvia Fulda, Dem. Psatta, Niky Rădulescu. Direcţia de scenă, V. Maximilian (care îmi spune la ureche „N-o să-ţi placă, îmi pare rău...").
        Premiera e, într-adevăr, foarte pauperă; Marcel Anghelescu face tot ce poate ca să creioneze un băcan ce se dă drept avocat celebru, dar ţesătura piesei e firavă şi rărită.
        Îmi trimite vorbă prin şeful de sală: dacă nu mă supăr, să mai rămîn puţin.

        Vine, după ce iese lumea. E cam întristat. Nu s-a prea aplaudat. E cu fardul pe faţă.
        — Spune-mi sincer...
        — Nene Marcele, tovarăşe Anghelescu, dumneata, care eşti un artist de Naţional, de ce era nevoie să...
        — Bun. Înţeleg. Nu ţi-a plăcut piesa, nu ţi-a plăcut. Gata. Dar mie, personal, ce-ai să-mi reproşezi?

        Vorbim pe scurt despre rol, despre caracterul demodat al regiei etc.
        — Tare n-aş vrea să te cred — zice. Dar mă tem că în unele privinţi...
        — Tare n-aş vrea să am dreptate, dar nu văd publicul dînd buluc la acest spectacol.
        — Ei, cu publicul e altceva. O să vezi. Să mai vorbim peste o lună.
        Peste o lună, părăsise teatrul „Ateneu" şi juca, strălucit, în altă parte.

La pescuit cu Jules Cazaban

        Jules Cazaban, bine dispus, relaxat, pleacă în fiecare dimineaţă la pescuit. Seara ne plimbăm prin Tuşnad, — unde sîntem în vacanţă — luăm masa împreună, discutăm îndelung. Îl preţuiesc mult pe acest artist autentic. Un om adevărat, plin de duh, excepţional povestitor.
        — Hai cu mine — îmi propune, să te învăţ să pescuieşti. N-ai idee ce reconfortant e.
        Nu vreau să pescuiesc, dar sînt gata să-l însoţesc. Îmi atrage atenţia însă că „acolo nu vorbim. Tăcem."
        Iar ce prindem, vom pune, la prînz, în tigaie.

         Se aşază pe un scăunel pliant, desface metodic uneltele, examinează agitaţia lîncedă a rîmelor în cutiuţa de conserve, face să zbîrnîie ceva despre care aflu că se cheamă „mulinetă" şi că e de origine „olandeză". În sfîrşit, aruncă undiţa şi tăcem.
        După un ceas, timp în care se pare că au fost mai multe zmucituri lipsite de rezultat, se hotărăşte să schimbăm locul.
        — Să te învăţ: cînd nu merge, cam vreo oră, într-un loc, îl schimbi.
        Locul cel nou se dovedeşte şi el neprielnic.
        Ne mutăm mai la vale.
        Aici nu mai tăcem. Drăcuim peştii şi mamele lor, schimbăm rîmele, manevrăm altminteri aparatura, aşezăm scăunelul spre nord-est deoarece „toate astea îşi au chichirezul lor, să ştii, şi se învaţă greu, cu timpul." Dar de prins, nu se prinde nimic.
        Pe la 12, cum soarele arde şi simţim că se apropie ora mesei, decidem că, azi, locuitorii apelor „au ceva", „i-a tulburat ceva", „stau la adînc" etc. Şi plecăm.
        La masă, Irina Nădejde, soţia actorului, face ironii blînde pe seama infructuosului demers piscicol.
        Cazaban nu răspunde imediat. Pe urmă, după ciorbă, aruncă într-o doară:
        — Dragă prietene am uitat să-ţi mai spun ceva esenţial: să nu te duci niciodată la pescuit însoţit de critici. Eşecul e garantat.

Ion Iancovescu, glumind

        Cu Iancovescu poţi sta ceasuri întregi, fără să-ţi dai seama cînd trece timpul. E o încîntare.
        Vorbim despre Henric al IV-lea de Pirandello, pe care-l pregăteşte, acum, la Teatrul Modern. Personajul e nebun? Se preface? Cum se preface? Înnebuneşte de-a binelea? Se sinucide civil, alegînd claustrarea?
        Se întreabă singur, îşi răspunde singur; eu şi cu amicul Bibiţă Panaitescu îl ascultăm fermecaţi şi-l întrerupem rar.

        Se comandă „capuţineri". O băutură care nu-mi place, dar o consum din respect pentru artist, căruia văd că i se pare gustoasă.
        — De ce te strîmbi? — mă întreabă. E dezagreabilă?
        — Cam...
        — Cafea, lapte, puţin rom... Bea-o, că tot voi o plătiţi.
        Ne amuzăm.
        — Am cîştigat un pariu frumos cu un capuţiner — zice Iancovescu. Cunoaşteţi chestia? E celebră.
        N-o cunoaştem.
        — Era înainte de război. La „Capşa" se aflau totdeauna pe la mese şi ageamii dornici să-i vadă şi să-i audă pe scriitori, pe artişti.
        Mă aşez la una din aceste mese, cu trei fălcoşi. „Salut", Salut. „Bine-ai poposit printre noi". Bine v-am întîlnit. Hă-hă şi hă-hă. Zice unul: „Ce iei, domnu’ Puiu?" Nu iau nimic, că n-am decît un sfanţ. „Foarte rău — zice ăla — că umbli fără bani la dumneata." Şi se hlizesc toţi, tare bucuroşi. Dar pot procura — zic. „Ei cum?" Uşor. Prin pariuri. Uite, par exemplu, pun pariu cu dumneata că-ţi beau capuţinerul pe care-l ai în faţă — că acum ţi l-a adus, proaspăt — fără să observi. „Ei, cum?" Foarte bine. Secretul meu. Ţii pariul? „Ţiu — zice. Pe cît?" Fiindcă merg totdeauna la sigur cu scamatoria asta, nu vreau să te ruinez. Pe un leu. „Bine" — acceptă tipul. Şi pune leul pe masă. Pun şi eu. Se strîng şi alţii să vadă bazaconia. Îi iau cana din faţă şi-o beau tacticos, în tăcerea generală. „A, stai — strigă — te-am văzut." Accept, plouat: Da, azi nu mi-a reuşit, nu ştiu ce am. Am pierdut. Leul e-al dumitale. Un capuţiner costa de zece ori pe-atît. A fost de haz. Nu?
        Chiar.
        Apoi Iancovescu oftează: „Ehe, dacă aş putea face şi cu spectacolul ăsta al meu vreo scamatorie! Tare mă mai chinuieşte..."

Toma

        La galerie, la Naţional, sala Sf. Sava, la un spectacol cît se poate de întunecos şi plictisitor. Puţinii spectatori pleacă rînd pe rînd. Sus, rămînem doar vreo cîţiva nevîrstnici. Se fac ironii din ce în ce mai zgomotoase.
        Cel de lîngă mine, un tînăr costeliv, cu părul creţ şi faţa lungă, cu cămaşa descheiată pînă la brîu, bombăne mereu: „Ce tîmpenie, dom’le", adresîndu-mi-se ca şi cum ne-am şti de cînd lumea. Face observaţii foarte hazoase, spre bucuria celor din preajmă. Pun, desigur, şi eu cîte ceva în cîrca artiştilor, pînă ce unul din ei iese la rampă să-şi spună lunga-i tiradă, care începe cu „Eu sînt..." şi se încheie cu ce zice autorul că ar fi acel personaj.

         În liniştea de-o clipă a sălii, la sfîrşitul tiradei răsună vocea plină a colegului meu de galerie:
        — Jură-te, mă!
        Ilaritate. Sîsîituri. Jenă vădită pe scenă; dar reprezentaţia continuă.
        — Eu nu mai suport — zice, tot tare, tînărul cu părul creţ. Mergem?
        Şi ieşim, împreună, luînd-o, veseli, pe strada General Berthelot.
        La un moment dat îşi aminteşte că nu ne ştim, şi-mi întinde mîna:
        — Pe mine mă cheamă Caragiu...
        — Încîntat, domnule Caragiu.
        — Dar zi-mi Toma... Eşti la Litere?... Eu sînt la Conservator. Să fim prieteni.
        ...Şi am fost; 30 de ani.

(Perpetuum comic ’85, pag. 180)

Vezi toată postarea