Şi-atunci am demarat în trombă

        După cinşpe lecţii de groază, cînd, de fiece dată, curgeau apele pe mine ca dintr-o cişmea, şi-ncepusem să mîn maşina ca un pilot de curse (formula V), instructorul mă lăsase în pom. Şi se internase la „Babeş", pradă unui puseu de hipertensiune arterială, la care, mai mult ca sigur, contribuisem şi eu.
        Şi rămăsesem pe mîinile mătuşă-mii, tanti Raliţa. Care, nerăbdătoare să-nveţe şi dînsa conducerea, mă-nsoţise permanent la lecţii. De i se înmuiaseră turismului amortizoarele, şi-acum rula cu toba de eşapament mai mult tîrînd-o pe asfalt. Motiv pentru care mă liniştise, asigurîndu-mă că-mi va face rost de-un nou instructor.
        Trei mi-a găsit!
        Despre primul mi-a spus, cu aplomb:
        — Cu el am să iau şi eu lecţii de conducere...
        — Însă în nici un caz pe maşina mea! am ţinut să precizez.
        — Serios? Biiine! Păi, dacă-i aşa, află c-atunci mă-nscriu la „Trabant", şi nu la un pîrlit de „Fiat 600"...
        — Nu ziceai că-i unicat, cînd mi-ai făcut rost de el, la mîna a treia?
        — Era! Pînă nu te-ai urcat tu la volan!
        — Aşaaaaa? Păi ştii ce se spune de „Trabant"? Cică, „nici cocoşul nu-i găină, nici „Trabant"-ul nu-i maşină!" E bine?
        — Sigur că nu! Ce pricepe lumea la minunăţii dintr-ăstea? N-are radiator, lucrează numai în două bujii şi, la nevoie, merge şi cu gaz lampant... Uite, întreabă şi pe meşterul Coteaţă, aici de faţă. Ia zi-i, Alionte!
        — Coană mare, eu zic, dar nu-mi mai spuneţi pe nume, că mă rîde mahalaua. Mai bine-i cum mă strigă colegii. Scurt şi cuprinzător. Gingisgang! Cel mai frumos şofer din istorie... Aşa cum mi-s şi eu!
        — Şi cum e cu „Trabant"-ul, meştere Gingishan?
        — Pardon, Gingisgang, vă rog! Cu gang... Ăla cu hanu’ era altu’... Şi-l chema Manuc! Şi, fiindcă-ntrebarăţi de maşinile de mai sus, păi să v-o spun pe-a bună, cinstit şi verde-n faţă. Nici una nu-i chiar automobil!
        Şi-am plecat la poligon. La locul cu pricina, instructorul m-a solicitat:
        — Ia să vedem cum staţi cu parcările în marşarier... De pilotat am să vă pilotez eu, privind în retrovizor!
        Aşa că, „pilotat" de Gingisgang, am nimerit cu fundul „Bombiţei" în taluzul de protecţie al poligonului. Bine că era din pămînt tasat. Numai capota se strîmbase, pliindu-se peste fulia ventilatorului, pricină pentru care motorul refuza să se-nvîrtă. M-a lămurit Gingisgang:
        — Oglida, adică oglinda, cum se spune la oraş, retrovizoru’ vroi să zic, e defect rău, şi-ncă rău de tot, de-am păţit ce-am păţităra. Prezintă distanţele cu mari abateri....
        Motiv pentru care am renunţat la preţioasele servicii prestate de Alionte Coteaţă-Gingisgang. A urmat apoi Şarap. Alt instructor. Prenumele întreg Terente Mehmet Şarap, turc din Medgidia. Aflat la Bucureşti în concediu de boală. Avînd un picior în gips. Şi-asta numai din vina unui accident de circulaţie. Cînd sărise din cabina camionului, căzuse şi fusese felicitat de conducătorii bazei. Bucuroşi că scăpaseră de-o rablă de „Molotov", dar şi de dibaciul şofer. Nici cu mine n-a rezistat mai mult de două ore de instrucţie. Cum vedea vreun camion pe şosea, mereu simţea nevoia să sară din „Fiat". La ultima întîlnire, cu un TIR, i-am salvat viaţa. Am intrat în şanţ, ceea ce era preferabil unei striviri de către ditamai mamutul, iar Mehmet a sărit din maşină. Drept într-o groapă plină cu apă. Rămînînd astfel nevătămat şi întreg, minus gipsul de pe picior. Care se spărsese.
După ce tanti Raliţa i-a aplicat alt gips, din ciment rapid însă, în lipsă de materialul adecvat, Şarap şi-a luat valea (şi cinci sute de lei). Apoi a urmat nea Marin Polonic, un neam de-al cumătrului Dublău, de la Baloteşti. Tractorist de felul său. În timpul liber venea cu agregatul în Calea Moşilor. Îl parca în curte, dărîmînd mai de fiece dată poarta, ne-mbarca pe toţi în „Bombiţă" şi dădea să pornească spre Tunari, la poligon. Atunci l-am întrebat, extrem de curios:
        — De ce ţii maşina numai în viteza a doua?
        — Păi mai are şi-altele? s-a interesat Polonic suspicios.
        Bineînţeles, l-am rugat să-şi ia tractorul personal şi să mă instruiască în ogradă, renunţînd la „Fiat". N-a mers. Nici tractorul, cu mine la volan, nici calificarea mea.
        Acum, renunţînd la instructori, toceam pe rupte la legea circulaţiei rutiere. Cînd ajunsesem la semnele de interdicţie şi dirijare, m-am pomenit cu tanti Raliţa. Furioasă foc. Clocotind de mînie, mătuşă-mea fierbea ca un cazan sub presiune. Chiar mă miram că nu scoate aburi pe nas, gură şi urechi.
        — Nefericitule, a purces deodată să urle la mine, stai acasă ca o beşniţă, iar nevastă-ta-i asediată la Tîncăbeşti de-o haită de tîlhari... Bine că s-a zăvorît în casă, şi-a izbutit să deie de mine la telefon.
        Îngrozit de cele auzite, simţindu-mă şi vinovat, că scosesem aparatul din priză, am intrat în transă şi i-am poruncit mătuşă-mii:
        — Pe cai, nu mai sta! Am sau n-am carnet, demarăm spre Tîncăbeşti. Mergi cu mine, să alungăm bandiţii...
         „Fiat"-ul ar fi trebuit să se afle în stradă, şi l-am şi găsit. Din nenorocire, blocul de contact i se defectase inexplicabil. Nu puteam vîrî deloc cheia în el. Tot tanti Raliţa m-a salvat, spunîndu-mi:
        — Fii liniştit, nu-i o problemă! Pornesc eu motorul şi fără cheie de contact. Doar mă ştii cît mi-s de abilitată în chestiiie astea electrice...
        Ştiam, şi n-am mai zis nimic. Nici una, nici două, a smuls nişte fire, le-a lipit unul de altul, s-au zărit nişte scîntei, a pîrîit ceva şi-a mirosit niţel a ars, iar motorul a pornit praştie. În clipa următoare demaram în trombă spre linia de centură. Pe cînd ne-apropiam de Otopeni, unde se găsea şi postul de control, deodată, amintindu-mi de „control" am simţit că-mi îngheaţă sîngele în vine. Ceva nu era în regula cu „Fiatul" meu. Şi, îngrozit, am întrebat-o pe mătuşă-mea:
        — Tanti Raliţo, mai ţii minte ce culoare are „Bombiţa"?
        — Pai cum să nu! Cînd e spălată, alb-gri murdar. Cînd nu, nămol curat, negru spre maro închis...
        — Şi-acum?
        — Curios, a mormăit tanti Raliţa, asta-i şi spălată, şi-i bej curat! Băiete, sîntem în pom, nu-i maşinuţa noastră!
        De-aia nu-mi mersese figura cu cheia de contact. Deci, furasem maşina cuiva. Şi-am început să mă simt rău. Atunci am întrebat-o pe mătuşa-mea:
        — Ai ceva de băut în geamantanul matale de poşetă?
        — Cum să nu! Totdeauna umblu la mine cu un vasodilatator. De astă dată, coniac cinci stele...
        Dupa ce-am tras cîteva duşti, mi-am mai revenit un pic. Şi-am ridicat la vreme piciorul de pe pedala de acceleraţie. De ameţit ce eram. Încît abia l-am zărit pe tînărul agent de circulaţie care ne semnaliza să tragem pe dreapta. Apropiindu-se de noi, cînd a observat că frînasem regulamentar, băiatul s-a prezentat politicos:
        — Sergent-major Pandele Ion... Staţi liniştit, n-am nevoie de acte pentru control. Am vrut doar să vă felicit, pentru felul preventiv în care conduceţi!
        Mirat de-atîta amabilitate, l-am asigurat şi eu:
        — Nu numai ca mîn atent, dar am studiat pe larg şi toate celelalte recomandări...
        Atunci a intervenit şi mătuşă-mea, sărindu-mi în ajutor:
        — Pe toate le ştie, că de-aia-i nepotu-meu! Bea rar, la volan, numai în caz de nevoie cum e situaţia astăzi... De fapt, e pentru prima oară, căci încă n-are carnetul de conducere!
        — Un moment! a devenit brusc atent sergentul-major. Ia să-mi suflaţi un pic în fiolă... Pe-urmă vedem ce-i şi cu carnetul.
        — Şi dacă suflu-n ea, ce se-ntîmplă?
        — Se-nverzeşte, în cazul cînd aveţi alcool în sînge...
        — Imposibil! Că n-oi fi băut verde de Paris, ca să se-nverzească. Doar am tras cîteva duşti de coniac. În stomac, şi nicidecum în sînge. Iar coniacu-i de culoarea castanelor... De fapt, cît costă o fiolă?
        — Depinde de intensitatea culorii! Dacă-i verde închis, vreo trei sute... Dacă-i mai deschis, numai două sute cincizeci!
        — Perfect! Treceţi-mi pe chitanţă două sutici... Cît am băut eu, precis iese vernil, ca prazul...
        — În regulă! Îmi pare bine că nu opuneţi rezistenţă legii. Chiar n-aveţi carnet, cum spune mătuşa dumneavoastră?
        — Am! Vreo trei chiar... De membru al Uniunii, de sindicat şi de ADAS! De conducere însă, nu prea... Ăsta cît costă, dacă nu-l am?
        — Minimum 1000 lei!
        — Nu-i drept! a sărit cu gura tanti Raliţa. Din moment ce maşina nici nu-i a noastră, ci furată din motive de forţă majoră, de ce să plătească el în locul proprietarului?
        Total năucit de cele aflate, sergentul-major m-a rugat afabil să cobor de la volan şi să-i predau cheile.
        — Care chei? s-a înfuriat mătuşă-mea. N-ai înţeles că nu-i maşina băiatului? Am pornit-o eu, cu forţe proprii, rupîndu-i firele de contact...
        — Vă pricepeţi şi la de-alde-astea? s-a mirat Pandele Ion. Păi atunci e grav.
        — Sigur că-i grav! Nevasta lu’ nepotu-meu e atacată de tîlhari la Tîncăbeşti, şi noi stăm acilea la palavre... În asemenea situaţii, sînt capabilă de orice!
        Intrînd la idei, sergentul-major a urcat la volan şi-am demarat cu toţii în trombă spre Tîncăbeşti. Unde am găsit-o pe biata nevastă-mea lătrată de-o haită de cîini vagabonzi, care încă mai dădeau tîrcoale casei. Convins că mătuşă-mea spusese adevărul, Pandele Ion ne-a luat cu duhul blîndeţii, comunicîndu-ne:
        — Vă las aici, să păziţi ograda de tîlhari, însă maşina o iau cu mine, ca s-o predau cui se cuvine... De asemenea, vă iau şi cei 1200 de lei, ca totul să fie în regulă! E bine? Pe viitor, cînd veţi obţine şi carnetul, şi dacă ne mai întîlnim, poate o să vă coste mult mai ieftin. Principalul este să nu beţi la volan, să nu conduceţi maşini de furat şi să mărturisiţi întotdeauna adevărul, cum aţi procedat astăzi! Şi-am să vă felicit iarăşi. Pe bune însă, sper... Deocamdată, vă felicit totuşi pentru că posedaţi o asemenea mătuşă!
        Am tăcut mîlc. Şi-am achitat totul. Fără să-i mai spun amabilului sergent-major că-s dispus să i-o predau şi pe tanti Raliţa. Contra aceloraşi chitanţe. Chiar fără să fie menţionată în formularele respective. Să vadă şi dînsul, după aceea, ce-i poate capul mătuşă-mii!

(Perpetuum comic ’91, pag. 82)

Vezi toată postarea

„Trei într-o barcă” pe „Dunavăţ”

        Stau la poveşti cu Petrăchiţă, prietenul meu şi-al comunei (că de-aia e primar), care-mi relatează la o cafea şi o ţigară de vorbă:
        — Invitaţia îmi fusese lansată de Sandu Barbu, mă informează el, acel om minunat cu gîngăniile lui zburătoare, păstură, propolis şi-alte specialităţi apicole. Nu-l ştii?...
        Cum să nu-l ştiu pe „nea" Sandu? În afară de patima albinelor, cu care se afla în cele mai strînse şi bune relaţii de producţie, mai fusese, la viaţa lui, şi ofiţer de marină. Deci, pentru mine, o nesecată sursă de informaţii utile. Şi nu numai atît. Iradiat, dintr-un accident de navigaţie, reuşise să supravieţuiască. Recăpătîndu-şi sănătatea. Definitiv şi nerepetabil. După o luptă acerbă. De ani de zile. Cu maladia, dar şi cu tainele propolisului, păsturei şi mierii. Ajungînd chiar să inventeze o metodă proprie. De dizolvare a propolisului. În miere.
        De aceea, după ce-mi istorisise totul, trecusem şi eu la consumarea beneficelor preparate. În speranţa că-mi voi tripla capacităţile creatrice. Însă care, pînă acum, nu s-au prea manifestat. Dar nu deznădăjduiesc. Îi dau înainte. Propolis, polen, păstură, faguri, ceară, oţet, ţuică, vin (ultimele trei, tot pe bază de miere) — nimic din cele de mai sus nu absentează din alimentaţia mea ştiinţifică.
        Iar Petrăchiţă continuă:
        — Avîndu-şi omul nostru stupii la Dunavăţ, m-am pregătit serios de drum... Mai ales că nu văzusem Delta. Niciodată. Şi tare rîmneam la un borş pescăresc. Ca la mama lui. Sau la nişte crap prăjit. La tigaie. În ulei fierbinte. Pînă devine crocant...
        Aici l-am întrerupt, avertizîndu-l:
        — Dragule, opreşte recitalul! Treci la aspecte mai puţin nocive... Dac-o ţii, tot aşa, cu borşuri piscicole şi gogoşi de crap crocante, mă bagi în mormînt! Ai uitat că-s la regim? De slăbire?...
        — Bun! a lăsat-o mai moale Petrăchiţă. Atunci o iau pe scurtătură. Deci, am fost, am văzut, am venit. Însă alt om! Buimăcit şi vrăjit de farmecul apelor... Să-ţi spun cum a fost. Am plecat noaptea. Cu maşina. Încărcată vîrf. Ce, e de ici de colo, să vîri în ea o familie întreagă, a mea, plus a lui Vali, directorul şcolii? Başca aragaz de voiaj, hrană rece, pentru drum, sticle cu ulei de gătit, utilaje pentru dat la somn şi şalău, pijamale şi schimburi... Cînd am ajuns la Dunavăţ, după ce-am greşit drumul, numai de două ori, vreo sută de kilometri, Sandu ne-a primit ca pe neamurile lui. Punîndu-ne la dispoziţie casă, masă, alte scule pentru pescuit, ale noastre nefiind adecvate pentru Deltă, plus şalupa. Cu care ne-a purtat peste bălţi, canale şi ape de basm. Şi-am şi pescuit. La japcă. Bineînţeles, numai crap-caras. Uite-aşa, cît mîna!
        Ca orice pescar, care se respectă, Petrăchiţă n-a precizat dacă era vorba de braţ sau de palmă. Şi m-a lăsat visător.
        De aceea, cuprins de febra depărtărilor albastre, n-am mai avut răbdare. Cîndva, pescuisem şi eu. Ca un as. Aflînd că nea Sandu era pe-acasă, în trecere, l-am călcat de mare urgenţă. Şi-am şi aranjat deplasarea. La raiul său, de la Dunavăţ. Bucurîndu-mă nespus, după cum era şi normal, şi pentru bulgăroaica de nevastă-mea. Care, despre Deltă, auzise numai. Povestindu-se.
        Peste trei zile, poate trei şi-un sfert, demaram. În trombă. Cu „Bombiţa". Luînd cu noi vase pentru pus peştele la fiert (pe care urma să-l prind personal, cu mîna mea proprie), ulei, pîine, rufărie şi straie de schimb, tacîmuri şi medicamente, tămîie şi alifii (împotriva ţînţarilor), ţuică de prună, trasă de două ori, utilă la captarea bunăvoinţei pescarilor, ca şi la încălzirea centrală, în nopţile răcoroase, năut prăjit şi măcinat, pe post de cafea, şi vreo şase pepeni verzi. Să fie şi ei. Că prind bine la casa omului. Combătînd setea. Plus una bucată — Vali. Profesorul de educaţie fizică. Omul care-l însoţise şi pe Petrăchiţă. Şi care, auzind ce-aveam de gînd, se rugase să-l iau cu mine. Ca fiind zdravăn filoxerat. După vraja Deltei. Dar şi peşte.
        Pe drum, pînă la Dunavăţ, Vali ne-a tot povestit despre minunăţiile de-acolo. La fel ca şi coana Viorica. Soaţa lui nea Barbu. Pe care o încărcasem. Să meargă cu noi. Ţinînd neapărat să ne prezinte gospodăria lor apicolă şi să ne demonstreze personal reţeta conservelor de ştiucă şi şalău. Fierte în ulei. Cu legume medicinoase.
        Cînd am examinat mai atent, la amănunt, „aşezarea" lui nea Sandu, mi-am amintit brusc şi inexplicabil etatea pe care-o aveam la dispoziţie. Şi mi-am mai redus din entuziasm. Stuparul, bucuros de oaspeţi, ne-a informat că viaţa lor, pe plan local, se desfăşoară în alte condiţii. Mai mult naturiste. Fără apă la robinet, grup sanitar sau gaze naturale. În schimb, ne punea totul la dispoziţie. Cabana de pe malul Dunavăţului, rulotele din parckingul Murighiolului, unelte de pescuit şi... şalupa. Vali şi nevastă-mea, febricitînd, erau în culmea fericirii. Eu, pe panta acesteia. De coborîre. La realitate.
        Şi totuşi, de ce să nu fiu drept, prima noapte din Deltă a fost de... vis. Cazaţi, provizoriu, într-o căsuţă a complexului turistic, cu lumină, apă (la lighean) şi grupul sanitar în păpuriş, mai întîi am participat la cina colectivă. În timp ce preluam bungalowul, coana Viorica şi pusese de borş. Pe care l-am împărţit frăţeşte cu invitaţii albinarului (vreo cinşpe). Sosiţi şi ei în Deltă. La pescuit. Şi ne-am distrat. Cu toţii. S-a rîs, s-au povestit istorii pescăreşti, s-a fumat, s-a cinstit un sticloi de vin (pe bază de miere), s-a sorbit şi-o cafeluţă şi... ne-a prins somnul.
        Vali a optat pentru şalupă. Dorind neapărat să doarmă „în mediu", cît mai aproape de somotei şi lini. Noi, neavînd altă soluţie, la căsuţă. Unde, dezbrăcîndu-ne, ne-am uns preventiv cu toate alifiile. Împotriva ţînţarilor. Fiind o răcoare ce-aducea mai mult a frig, iarăşi ne-am tras pe noi ţoalele. Şi ne-am culcat îmbrăcaţi. Apoi, amintindu-ne de recomandaţia unor prieteni versaţi în ale Deltei, am aprins tămîia. Leac verificat. Tot împotriva minusculelor bestiole. Care, de neînţeles, în seara aceea lipseau. Cu desăvîrşire.
        Pe cînd ne chinuiam să-l contactăm pe tovarăşul Ene, responsabilul cu somnul, ne-au cuprins mîncărimile (insuportabile). De la alifii, mai mult ca sigur. Tuşind infernal, din exces de fum (provenind de la tămîia ce luase foc), i-am împărtăşit nevesti-mi primele impresii. Asupra mediului ambiant. Extrem de variat şi populat. De turiştii sosiţi la pescuit. Care îşi manifestau entuziasmul întîlnirii cu Delta chefuind ca la nuntă. Şi studiind în tropote geamparalele locale. Iar pe la două, din noapte, cînd s-a mai potolit fiesta, ne-am pomenit invitaţi, extrem de amabil, de-un tip care ciocănea zdravăn în uşă:
        — Nelule, deschide, fii drăguţ, c-altminteri sparg geamu’l
        Fiind vorba de-altcineva, asta precis, n-am dat urmare solicitării. Însă am tras cu urechea. La manevrele individului. Care lua la rînd, căsuţă cu căsuţă. Adresînd aceeaşi invitaţie. Cînd am auzit zgomot de cioburi, m-am liniştit. Nelu fusese găsit.
        A doua zi, la cafeluţă, făceam bilanţul. Cu profesorul. Care nu aţipise decît spre dimineaţă. Vreun ceas. În rest, avusese alte probleme. Mai ales, să dîrdîie cît mai intensiv. În speranţa că, astfel, poate se va încălzi. Un pic. Spre osebire de noi. Care le dormiserăm buştean. Uscat. Maximum două ore.
        Debarcaţi, peste vreo cîteva ceasuri, la cabana de pe malul canalului, am exclamat cuprins de disperare:
        — Sfinte Sisoie! Dar ăsta-i raiul pe pămînt...
        Era! Însă cu totul diferit de cel din ceruri. Izolat, departe de noxele oraşului, lipsit total de apă potabilă, lumină, toaletă şi-alte supărătoare aspecte ale confortului ce trage la lenevie, nu era călcat decît de grupurile de comando ale porcilor itineranţi, pesemne corciţi cu mistreţi, ca şi de vacile independente ale dunaveţenilor.
        În vreme ce nevastă-mea şi coana Viorica, cărora li s-a alăturat şi Vali, că de-aia era profesor de educaţie fizică, ţeapăn ca un buhai, s-au apucat de spintecatul şi curăţitul peştilor procuraţi de nea Sandu, vreo două tîrne, pline vîrf, în vederea preparării celebrelor conserve de peşte alb fiert în ulei, eu am pornit în căutarea japcăi citate de primar. Se afla într-o văgăună. Din dosul cabanei. La vreun sfert de kilometru.
        Şi, luîndu-mi băţul oferit de mirabila gazdă, precum şi scăunelul pliant, m-am instalat comod pe malul tăului. Aici, examinînd guta şi acul, am ajuns la concluzia că trebuia să pescuiesc numai exemplare de lux. De la două ocale în sus. Bucata. De peşte. Guta era groasă şi dură, ca o sfoară de cizmărie, iar acul de cinci. Recomandat pentru rechini, probabil. Mai îmi rămînea, doar, să fac rost de rîmele adecvate. Preferabil şerpeşti. Minimum cinşpe centimetri. Lungime.
        Le-am găsit. La vreun metru adîncime. În lutul cleios. Pe care l-am săpat cu hîrleţul furnizat de Vali. Pe cînd îmi blestemam zilele şi mă ştergeam de sudoarea ce-mi inundase fruntea, am desluşit larmă mare. La cabană. Erau prietenii stuparului. Care-i adusese şi pe ei. Cu a doua cursă. Să-i admire raiul local. Şi să deie la peşte. Şi-am oftat. Căci nimănui nu-i place gălăgia. În special carasului şi ciortănicii.
        Şi totuşi... În pofida vacarmului, în ciuda sculelor total inadecvate, am simţit că încep să „muşte". Peştii, speram eu.
        Iar cînd s-a prezentat vajnicul profesor, să vadă ce brînză am făcut, i-am arătat, mîndru, vreo patruzeci de caraşi, bibănaşi şi baboi, în total, cam o juma de kil. Milos, Vali mi-a cedat undiţa lui. Şi, preluînd-o pe-a mea, a purces să scoată, din minut în minut, ciortănici. Barosane. Una după alta. Am înghiţit în sec şi m-am întrebat în sine-mi „De unde, dom’le"?
        N-am regretat aventura din Deltă. Mi-a oferit satisfacţii majore. Iar nevesti-mii, şi mai abitir. Patru zile la rînd, din zori şi pînă-n noapte, s-a deconectat activ. Curăţind mormane de ştiuci, crapi şi şalăi.
        Iar nopţile, ce să mai zic. Au fost de... basm. Părăsiţi pe canal, să ne facem veacul la cabană, numai noi, eu, bulgăroaica şi profesorul, am stat la poveşti ore întregi. Pînă răsărea luna. Ca o mămăligă agăţată pe cer.
        Numai la benefica ei lumină ce ne-am mai văzut şi noi la faţă. De bine, de rău. În limita posibilităţilor. Altminteri, ne-am fi vîrît degetele în ochi. Însă, obosind ţeapăn, atît peste zi cît şi la palavrele de noapte, dormeam ca nişte mumii. Căci ne culcam numai îmbrăcaţi. Din motive de frig. Noi, în cabană. Vali, pe masă. Sub şopru. Unde, învelit cu nişte PFL, tremura de mama focului. Inexistent prin zonă. În schimb, cînd se încingea tot dîrdîind, trebuia să ieşim afară. Să depistăm de unde provenea bîrîitul motorului de şalupă. Constatînd că nu era nea Sandu, şi că zgomotul era emis de profesor, pe-o rază de minimum o juma’ de kilometru, ne culcam iarăşi, liniştiţi. Să sforăim şi noi.
        La întoarcerea acasă, cînd i-am povestit lui nea Stelică, prietenul meu, cam director de felul său, păţaniile mele de la Dunavăţ, mi-a zîmbit vag şi blajin, spunîndu-mi:
        — Maestre, e minunat să te odihneşti în sînul naturii! Dacă-mi dezvăluiai intenţiile matale, cu Delta, îţi aranjam să mergi la Crişan, unde am o cunoştinţă. Şi te distrai altfel... Cu apă curentă, lumină, televizor, radio şi grup sanitar la îndemînă, nu în păpuriş.
        — Dar peştele? i-am replicat eu. Crezi matale că-i acelaşi şi-acolo? Imposibil. Adică, imposibil să nu se fi nărăvit şi el la binefacerile civilizaţiei... Şi-atunci, precis, s-a lenevit. Şi nu mai „muşcă"!
        Cu întrebarea de mai sus, ce să zic, îl încuiasem. Nu mi-a răspuns. Ci doar a chicotit în guşă. Astfel, m-a pus pe gînduri. Unde mă duc la anul? În sălbăticia naturii, sau în mijlocul lumii ultramoderne şi ultracontemporane? Asta-i problema!

(Perpetuum comic ’89, pag. 120)

Vezi toată postarea

Extratereştrii

        Tanti Raliţa nu mai are astîmpăr. Mereu e zgîrmată de ideea (fixă), de-a mă face... om. Adică, scriitor de romane detective. Dotat intelectual şi fizic. Să mă aducă, prin elongaţie, la 1,75 m (eu avînd doar 1,62). Să mă slăbească la aproape de normal. Acum, ultima goangă a mătuşă-mi: să realizăm o întîlnire de gradul III. Cu un grup de extratereştri. De la care să obţinem datele necesare atingerii scopurilor de mai sus.
        În dimineaţa asta mă alergase prin pădurea Băneasa. Cu „Trabant"-ul după mine. Circa cinci kilometri. Ajunsesem acasă, cărat de (să-i zicem) turismul bătrînei. Nemaifiind capabil să-mi conduc „Bombiţa", darmite să mă ţin pe picioare. Supărată, mi-a şi dat comanda:
        — Schimbă-te de ţoale, că uzi covoarele, şi cîntăreşte-te. Eu am să văd de cafele!
        În timp ce sorbim din ceşcuţe, bătrîna suge din „mărăşească", prelucrîndu-mă:
        — Ai dat jos, deci, numai trei ocale! Puţin... Faţă de cele treizeci pe care le ai în plus. Mîine ai s-alergi opt kilometri. Să vedem ce mai rămîne din tine...
        — Cred că nici sufletul! — o întrerup eu.
        — Cînd vorbeşti cu mine, să taci! Cu-atîta colesterol pe creier, n-ai să pricepi nimic din fenomenul OZN. Ai găsit cărţile?
        — Tot! Şi Hobana, şi Hoyle, şi Frank Edwards...
        — Perfect! Am şi eu „Enigme, deocamdată". Precum şi-o tăietură din presă. Una mai veche, 1963. Cînd a aterizat, pare-se, la Vălenii de Munte, o farfurie de tablă smălţuită. Pînă diseară ne facem o idee şi-apoi întocmim un plan de bătaie...
        — Iarăşi începem cu cotonogeala japoneză?
        — Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă cu tine! Parcă-mi eşti din ce în ce mai tare de cap... E vorba de planul plecării, la întîlnirea cu extratereştrii noştri. C-o fi de gradul II sau III, om vedea!

        Peste o săptămînă, totul era gata. Răsfoiserăm şi cărţile, alergasem în fiece zi cîte zece kilometri, şi-njghebasem şi planul. Pe scurt, urma să plecăm. La Vălenii de Munte. Pe data de 10 octombrie, dată la care aterizase „farfuria" din ’963. Ca să fim acolo la 0,34. Ora înregistrată de localnicul Dănilă. Cel care depistase fenomenul, în poiana din pădurea Vărbilăului, din apropiere.
        După ce-am rătăcit ceasuri întregi, greşind drumul, am parcat lîngă poiana respectivă. Unde-am zărit, emoţionaţi, „farfuria zburătoare". Era 0,56. Pierdusem aterizarea OZN-ului. Mătuşă-mea, năucă zdravăn, privea dîrdîind la „obiect". Un glob metalic uriaş, proţăpit pe patru piciore (din cornier de 20). Strălucind puternic în bătaia lunii. Intrigat, i-am şoptit bătrînei:
        — Ceva nu-i în regulă! OZN-ul lui Dănilă avea trei picioare, era plat, cum se cuvine unei farfurii, iar iarba era pîrjolită.

        — Taci, că eşti prost! — mi-a tăiat macaroana tanti Raliţa. Crezi că n-avansează şi la ei ştiinţa şi tehnica? E clar. Au renunţat la serviciile de farfurii şi-au trecut la sfere, fiind mai încăpătoare, au pus patru picioare, pentru mai multă stabilitate, şi-utilizează combustibili care nu ard. I-o preocupa şi pe ei ecologismul... Mergem să-i contactăm!
        — Cum?
        — Pe jos. Că n-o să mă urc pe stabiliment cu „Trabant"-ul. Ia trusa de scule. Să vadă că posedăm şi noi leviere, chei fixe, inelare sau cotite, patente şi pompe de umflat caucioacele... Să nu ne ia de tîmpiţi.
        Cînd am ajuns la picioarele „globului zburător", acesta nu dădea nici un semn de... viaţă. „S-or fi culcat şi ei, obosiţi de drum!" — mi-a suflat mătuşă-mea. „Îmi pare rău, dar trebuie să-i trezim. Ne recomandăm, şi-i rugăm să ne-ascultăm între noi..."
        Căţărîndu-ne, cu chiu cu vai, pe structurile oxidate ale unuia din picioarele „obiectului", am ajuns, în sfîrşit, sub acesta. Unde am depistat un chepeng fixat în buloane de 16. Mătuşă-mea a precizat:
        — Asta-i intrarea! Eventual şi ieşirea...

        Apoi a ciocănit lejer cu cheia franceză. În clipa următoare, eram plini de rugină. Care, sub formă de nor, se desprinsese de pe fundul chepengului. Mirat, i-am zis bătrînei:
        — Stau cam prost cu oţelurile inox... Sau spaţiul cosmic e corodant!
        Geaba a bătut mai zdravăn tanti Raliţa, forţînd nota c-un baros. Nu izbutea decît să ne-mproşte cu şi mai multă rugină. Abia cînd s-a apucat să desprindă un bulon, cu cheia de 16, s-a auzit răsunînd un glas terifiant, fonfăit, absolut nepămîntean:
        — Cine sînteţi şi ce faceţi aici? Spuneţi imediat, că trag!...
        După cîteva momente realizam întîlnirea de gradul III. Cu.... paznicul forestier de la Vărbilău. Care ne-a lămurit că „globul zburător" era acolo de vreo patru decenii. Fiind, de fapt, un bazin pentru apă. Farfurii zburătoare nu văzuse decît acasă, cînd zvîrlea nevastă-sa cu străchinile după el, întrucît venea cam pilit. Cînd i-am pomenit de Dănilă, ne-a pus urgent la curent cu situaţia:
        — Păi, nu ştiaţi că-i într-o doagă?... Ăsta vede numai farfurii. Era gestionar la „Casnica", şi l-au prins cu inventarul spart. Vreo trei mii de vase lipsă. De cînd i-au dat drumu’, umblă mereu după ele. Are şi-un ochean, cu care le caută, noaptea, pe cer!i... Pe el l-au zburat, dar farfurii zburătoare, cum să zic, ioc. Le-a făcut mărunţiş...

(Perpetuum comic ’88, pag. 132)

Vezi toată postarea

Extratereştrii (de sus, sau de jos?)

        Tanti Raliţa nu mai are astîmpăr. Mereu e zgîrmată de ideea (fixă), de-a mă face... om. Adică, scriitor de romane detective. Dotat intelectual şi fizic. Să mă aducă, prin elongaţie, la 1,75 m (eu avînd doar 1,62). Să mă slăbească la aproape de normal. Acum, ultima goangă a mătuşă-mii: să realizăm o întîlnire de gradul III. Cu un grup de extratereştri. De la care să obţinem datele necesare atingerii scopurilor de mai sus.
        În dimineaţa asta mă alergase prin pădurea Băneasa. Cu „Trabant"-ul după mine. Circa cinci kilometri. Ajunsesem acasă, cărat de (să-i zicem) turismul bătrînei. Nemaifiind capabil să-mi conduc „Bombiţa", darmite să mă ţin pe picioare. Supărată, mi-a şi dat comanda:
        — Schimbă-te de ţoale, că uzi covoarele, şi cîntăreşte-te. Eu am să văd de cafele!
        În timp ce sorbim din ceşcuţe, bătrîna suge din „mărăşească", prelucrîndu-mă:
        — Ai dat jos, deci, numai trei ocale! Puţin.. Faţă de cele treizeci pe care le ai în plus. Mîine ai s-alergi opt kilometri. Să vedem ce mai rămîne din tine...
        — Cred că nici sufletul! — o întrerup eu.
        — Cînd vorbeşti cu mine, să taci! Cu-atîta colesterol pe creier, n-ai să pricepi nimic din fenomenul OZN. Ai găsit cărţile?
        — Tot! Şi Hobana, şi Hoyle, şi Franck Edwards...
        — Perfect! Am şi eu „Enigme, deocamdată". Precum şi-o tăietură, din presă. Una mai veche, 1963. Cînd a aterizat, pare-se, la Vălenii de Munte, o farfurie de tablă smălţuită. Pînă diseară ne facem o idee, şi-apoi întocmim un plan de bătaie...
        — Iarăşi începem cu cotonogeala japoneză?
        — Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă cu tine! Parcă-mi eşti din ce în ce mai tare de cap... E vorba de planul plecării. La întîlnirea cu extraterestrii noştri. C-o fi de gradul II sau III, om vedea!

        Peste o săptămînă, totul era gata. Răsfoiserăm şi cărţile, alergasem în fiece zi cîte zece kilometri, şi-njghebasem şi planul. Pe scurt, urma să plecăm. La Vălenii de Munte. Pe data de 10 octombrie, dată la care aterizase „farfuria" din ’963. Ca să fim acolo la 0.34. Ora înregistrată de localnicul Dănilă. Cel care depistase fenomenul, în poiana din pădurea Vărbilăului, din apropiere.
        După ce-am rătăcit ceasuri întregi, greşind drumul, am parcat lîngă poiana respectivă. Unde-am zărit, emoţionaţi, „farfuria zburătoare" Era 0.56. Pierdusem aterizarea OZN-ului. Mătuşă-mea, năucă zdravăn, privea dîrdîind la „obiect". Un glob metalic uriaş, proţăpit pe patru picioare (din cornier de 20). Strălucind puternic în bătaia lunii. Intrigat, i-am şoptit bătrînei:
        — Ceva nu-i în regulă! OZN-ul lui Danilă avea trei picioare, era plat, cum se cuvine unei farfurii, iar iarba era pîrjolită.
        — Taci, că eşti prost! — mi-a tăiat macaroana tanti Raliţa. Crezi că n-avansează şi la ei ştiinţa şi tehnica? E clar. Au renunţat la serviciile de farfurii şi-au trecut la sfere, fiind mai încăpătoare, au pus patru picioare, pentru mai multă stabilitate, şi-utilizează comustibili care nu ard. I-o preocupa şi pe ei ecologismul... Mergem să-i contactăm!
        — Cum?
        — Pe jos. Că n-o să mă urc pe stabiliment cu „Trabant"-ul. Ia trusa de scule. Să vadă că posedăm şi noi leviere, chei fixe, inelare sau cotite, patente şi pompe de umflat caucioacele... Să nu ne ia de tîmpiţi.

        Cînd am ajuns la picioarele „globului zburător", acesta nu dădea nici un semn de... viaţa. „S-or fi culcat şi ei, obosiţi de drum!" — mi-a suflat mătuşă-mea. „Îmi pare rău, dar trebuie să-i trezim. Ne recomandăm, şi-i rugăm să ne-ascultăm între noi..."
        Căţărîndu-ne, cu chiu cu vai, pe structurile oxidate ale unuia din picioarele „obiectului", am ajuns, în sfîrşit, sub acesta. Unde am depistat un chepeng fixat în buloane de 16. Mătuşă-mea a precizat:
        — Asta-i intrarea! Eventual şi ieşirea...
        Apoi a ciocănit lejer cu cheia franceză. În clipa următoare, eram plini de rugină. Care, sub forma de nor, se desprinsese de pe fundul chepengului. Mirat, i-am zis bătrînei:
        — Stau cam prost cu oţelurile inox... Sau spaţiul cosmic e corodant!
        Geaba a bătut mai zdravăn tanti Raliţa, forţînd nota, c-un baros. Nu izbutea decît să ne-mproaşte cu şi mai multă rugină. Abia cînd s-a apucat să desprindă un bulon, cu cheia de 16, s-a auzit răsunînd un glas terifiant, fonfăit, absolut nepămîntean:
        — Cine sînteţi şi ce faceţi aici? Spuneţi imediat, că trag!...
        După cîteva momente realizam întîlnirea de gradul III. Cu... paznicul forestier de la Vărbilău. Care ne-a lămurit că „globul zburător" era acolo de vreo patru decenii. Fiind, de fapt, un bazin pentru apă. Farfurii zburătoare nu văzuse decît acasă, cînd zvîrlea nevastă-sa cu străchinile după el, întrucît venea cam pilit. Cînd i-am pomenit de Dănilă, ne-a pus urgent la curent cu situaţia:
        — Păi nu ştiaţi că-i într-o doagă?... Ăsta vede numai farfurii. Era gestionar la „casnica", şi l-au prins cu inventarul spart. Vreo trei mii de vase lipsă. De cînd i-au dat drumu’ umblă mereu după ele. Are şi-un ochean, cu care le caută, noaptea, pe cer!... Pe el l-au zburat, dar farfurii zburătoare, cum să zic, ioc. Le-a făcut mărunţiş...

(Perpetuum comic ’87, pag. 43)

Vezi toată postarea

Old-boys: festivitate finală

        Dacă vă mai amintiţi, ceea ce vă doresc din toată inima, ţinerea de minte fiind un simptom îmbucurător de funcţionare normală a releelor neuronice însărcinate cu sectorul respectiv din cortex, am mai pomenit despre terificii old-boys de la Frăsinet. Chiar anul trecut. În gazeta noastră.
        Bineînţeles, cînd fantasticii fotbalişti ai „Forestierului" au aflat despre apariţia numelui lor în revistă, aceasta a dispărut imediat. Din cele cinci exemplare care sosesc (uneori) în localitate, peste cîteva zile circulau prin orăşel vreo treizeci. Cel puţin. Nu! Nu sportivi, care să mă ia la rost. Ci „Urzici". Procurate cu mari dificultăţi. Fie din capitala judeţului, fie, telefonic, de la neamurile stabilite în capitală. Şi-acelea însă (revistele), de la „mîna a doua".
        Apoi, după cum era şi normal, a urmat cooptarea mea în clubul sportiv al „băieţilor". Ca suporter. De onoare, din moment ce eram unicul. Gestul lor m-a obligat. Moralmente. Aşa că, săptămînă de săptămînă, în fiece vineri, după-amiezele, eram prezent pe stadionul „Forestierul". În tribuna de protocol. Unde, de unul singur, admiram înspăimîntătoarele evoluţii ale diabolicilor jucători.
        Şi n-am regretat niciodată. Cinstea ce mi se acordase îmi pria. Nu-mi recomandaseră şi medicii (pentru a mai slăbi niţel, şi-a mai da jos din greutate) — mişcarea în aer liber?
        Deci, aproape un an întreg, am asistat cu fidelitate la meciurile „amicale" ale old-boyşilor, mai totdeauna încheiate cu scoruri catastrofice. Cînd 19—3 pentru „albaştri", cînd 2—1 pentru „roşii".
        Ce-i drept, albaştri erau şi mai bine dotaţi fizic, echipa lor fiind alcătuită din organele de conducere ale uzinei, notabilităţi locale, sau, adeseori, amici de-ai acestora, sosiţi anume de la municipiu. Ca să întărească formaţia sedentarilor şi pentru a-şi mai pune sîngele în circulaţie. Rutieră sau arterială, asta nu conta, ci aerul şi... atmosfera generală.
         „Băieţii" (old-boys între 25 şi 55 de ani, cîntărind de la 60 ocale şi pînă la 100), au fost singurii ce-au izbutit, vreodată, să mă reţină atîta timp pe un stadion.
        Mai fusesem odată, parcă prin ’38, la un meci din cadrul unei Balcaniade. Cînd jucaseră, pe Giuleşti, ai noştri cu turcii. Copilandru, mă dusesem cu nişte prieteni de-aceeaşi vîrstă, însă microbişti autentici şi experimentaţi. Nepricepîndu-mă la fotbal, îi încurcasem mereu pe otomani cu românii. Cînd primii ne vîrau vreun gol, urlam ca apucat: „Bravo, fraţilor!" Pînă şi-a sărit din balamale un spectator mai versat, în materie de istorie, şi mi-a tras una după ceafă. Cu-o sticlă de limonadă. Din fericire, goală. Lămurindu-mă apoi cu duhul blîndeţii: „Bă, blegule, ăia-s turcii, pe care i-am bătut la Plevna!"...

         Ei bine, pe stadionul de la Frăsinet nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva. Cu-atît mai mult cu cît ţineam cu ambele echipe, indiferent de culoare. Însă, deoarece eram unicul spectator, n-avea cine să mă admonesteze. Limonada dispăruse din comerţ, la mare vogă fiind „Pepsi-Cola". Doar la... bufetul din centrul orăşelului. Un kilometru şi ceva, pînă la stadion.
        Astfel decurgînd lucrurile, pe la sfîrşitul anului am constatat o ameliorare apreciabilă, a stării sănătăţii. Dar şi-un plus de două kile. În greutate. Însă n-am pus chestia asta la ficat, fiindcă m-am pomenit invitat, pentru 30 decembrie, la meciul final al old-boyşilor, pe ’85, precum şi la festivitatea de premiere a celor mai vajnici jucători ai anului.
         Bucuros nevoie mare, în cele din urmă am nimerit stadionul Frăsinetului, cu toată ceaţa care se lăsase. Şi mi-am parcat „Bombiţa", cam în jur de orele 16, în spatele tribunei de protocol. Cînd ceaţa s-a risipit brusc, de-ndată ce-am izbit maşina de ceva nevăzut, am realizat că nu eram în spatele tribunei, ci-n autobuzul „Forestierului". Mai precis, sub acesta. Unde intrasem niţel, pînă-n parbrizul din faţă. Cu capotă cu tot. Binecuvîntînd apariţia soarelui, un soare nemaipomenit, de primăvară în decembrie, am dat în marşarier. Şi-am tras lîngă „Lada" primarului. Tot un old-boy, şi dînsul. Oare mi-a luat niţică vopsea de pe portieră („Lada", nu proprietarul acesteia). Mă rog, prea mă vîrîsem în ea.
        Felicitîndu-mă singur, pentru sufletul de excepţie pe care-l posed, m-am repezit în tribună. Să asist la meciul final.
        Curat final... Cu forţe reunite, sporite, întărîtate şi arţăgoase echipele luptau din răsputeri să-şi cîştige punctele aducătoare de premii. De data asta, nu mai absenta nimeni de la înfruntare. Veniseră cu toţii. Peste treizeci de jucători. Cei de la albaştri, parcă erau mai numeroşi. Dar nici roşii, atîţia cîţi se aflau, nu se lăsau mai prejos. Alergau ca apucaţii, driblau (dacă puteau), trăgeau din orice poziţie şi oriunde, chiar şi la ţurloaie, convinşi că buletinul meteo (invers decît cel anunţat) îi favoriza. De mult nu mai avuseseră un soare atît de strălucitor.

         Cînd s-a încheiat meciul, cu un scor plat, absolut bizar, 4—3, ceea ce nu se prea întîmpla la old-boy, toată lumea s-a avîntat la bazin. Să-şi dea jos năduşeala acumulată cu-atîta abnegaţie. În ce mă priveşte, bine că m-am oprit la timp, deoarece era cît pe ce să mă vîr şi eu la scaldă. Îmbrăcat. Din prea mult entuziasm. Posibil însă, şi din pricină că-mi amintisem de versurile poetului, „cînd eram mai tînăr şi la trup curat" (Cezar Ivănescu).
        Retras şi eu, în cabina de masaj, unde asistenta medicală a clubului „Forestierul" îi reînvigora pe „bombardier" şi pe „omul în bleumarin", principalii animatori ai formaţiei de old-boys, ascultam încîntat urletele lor de durere (căci maseuza îşi cunoştea meseria, nu glumă), bucurîndu-mă dinainte la gîndul că-mi va fi dat să particip la încununarea unor eforturi ce dăinuiseră aproape un an.
        Şi chiar mai cugetam: „În definitiv, ce anume îi obliga pe bărbaţii aceştia, trecuţi de prima tinereţe, dacă nu cumva şi peste, să-şi piardă timpul liber alergînd demenţial pe terenul stadionului, în fiece săptămînă, ore de-a rîndul?". Şi mi-am răspuns, tot singur: „Precis, dorinţa de a-şi recăpăta tinereţea!" Că de-aia îşi ziceau, mai în glumă, mai în serios — old-boys...
        Cînd s-a terminat şi cu torturarea mai sus pomeniţilor, răstimp în care „băieţii" se-mbrăcaseră festiv, la mare fix, toată lumea a fost convocată de Căpcăonu, şeful clubului, în sala unde urma să se desfăşoare sărbătorirea celor mai buni dintre cei mai buni. Orice s-ar zice, frumos obicei! Iar lumea era încîntată şi voioasă, ca o liotă de copii. Chemaţi în jurul pomului de Anul Nou. Să-şi primească darurile cuvenite, conform datinei din străbuni.
        Emoţionat, mai ales că depistasem prin văzduh unele arome apetisante, de cîrnăciori prăjiţi şi fripturi OZN (adică Orătănii Zburătoare neidentificate), m-am alăturat şi eu echipelor reunite şi reîmpăcate, la invitaţia expresă a „bombardierului", animatorul de bază al old-boyşilor.
        Cînd am pătruns în sala destinată jocului de popice, amenajată special pentru marea festivitate, am rămas cu gura căscată. Pe centrul halei, deasupra agregatului în formă de culoar, scobit în lemn, pe unde se lansau biloaiele ce trebuiau să doboare popicele, se instalase o masă enormă. De vreo zece sau doisprezece metri lungime. Zărind şi ce se pusese în farfurii, brusc a pornit să-mi lase gura apă.

        Roşii şi albaştri, de-o parte şi de alta a uriaşei mese, aşteptau în picioare declanşarea sărbătoririi. „Animatorul", căruia i se mai spunea şi „bombardierul", datorită şuturilor sale fantastice, la un semnal al primarului, şi-a extras din buzunar un teanc de hîrtii. Era ciar. Sosise momentul atribuirii premiilor. Pasionantă clipă. Deoarece old-boyşii, colectiv sportiv de amatori, mai mult ca sigur se... autofinanţa.
        Lipsit de emfază, zîmbind şugubăţ, a demarat imediat, lecturîndu-şi spiciul. Care, rostit calm, aproape grav, suna astfel:
         „Dragii mei old-boys! Agenţia de ştiri din metropola Frăsinet, precum şi cotidianul fotbalistic local şi oral „Strîmbă-Lemne", ne comunică lista laureaţilor la fotbal pe anul 1985, desemnîndu-i pe cei mai remarcabili jucători de la noi. Bineînţeles, n-au făcut-o de capul lor, ci consultîndu-se cu specialiştii de la asociaţiile sportive „Căprioara" (Staţiunea pomicolă Prunăreşti), „Doagele" (I.A.S. Valea Vinului) şi „Cazanul" (C.A.P. Trăscău-Chiauneşti). Aşa!... Bun, şi-acum să dăm cetire laureaţilor.         Cel mai bun jucător al anului 1985: Caşu Lică, zis „Bîtă". Drept pentru care i s-a decernat „Diploma de analfabetizat în fotbal" şi cunună din lauri de coceni, vopsiţi în culorile clubului.
        Al doilea jucător al anului: Emil Carpeţ, zis „Tatăl vacii".
        Al treilea: Strate Onică, zis „Levier".
        Al patrulea: Tanu Ghiţă, zis „Bordură". Toţi aceştia, fără diplome şi coceni. Căci nici nu le meritau.
        Goalgeterul pe ’85: Drăguţ Tică, zis „Şeptarul". Premiul acordat — „Gheata de aur". Reprezentînd un bocanc cu talpa din lemn de frasin (pentru piciorul stîng).
        Jucătorul cel mai tehnic: Vlase Gheghe, zis Gonzales. Premiat cu un set de cărţi pe profil („Mulsul mecanic al bovinelor", „Broşura zootehnistului fruntaş", „Agenda veterinarului" şi „Calendarul montatorului").

        Jucătorul cel mai vîrstnic: Jora Dan, zis „Puştiulică". Premiu — un tub gros de plastilină.
        Jucătorul cel mai tînăr: Gheu Mitică, zis „Fachirul". Premiu — un biberon cu etichetă din import „Old White Tzuisky"
        Cel mai bun portar: Gigi Vioară, zis „Suta de ocale". Premiu — palmares pentru muncitor transporturi.
        Apoi, după un scurt răgaz, pentru ca asistenţa să-şi mai reducă din hohotele de rîs, au fost enumerate celelalte premii: decernate celor mai buni fundaşi, înaintaşi, antrenori etc. Cărora li s-au atribuit diplome simple, necolorate, certificate medicale şi bilete de învoire.

         Ultimele premii, cele mai interesante şi neaşteptate, m-au tulburat pînă-n străfundul rărunchilor. Erau premiile speciale. Unul, pentru cel mai statornic spectator. Unicul dealtfel. Atribuit mie şi constînd din două suveniruri tăioase (un coup-papier şi-un cuţit de bucătărie, ambele din inox garantat autentic). Iar celălaltul, pentru cel mai înfocat, gălăgios şi turbulent susţinător. Decernat lui Fane Ţintaşul, zis „Mehmet Ali Sugiuc" sau, într-o variantă hispanică, „El Sugativo". La meciurile „Forestierul"-ui, nimeni altul nu poseda un fluierici mai strident ca al rotofeiului de Mehmet. Însă era atît de penetrant, încît publicul înmărmurea, jucătorii echipei adverse înţepeneau pe loc, iar ai noştri, profitînd de ocazie, vîrau golul necesar calificării. În „B"!

        Momentul culminant, cel mai haios, s-a petrecut atunci cînd au fost înmînate premiile şi distincţiile. Fiind invitaţi să urce pe un podium improvizat (dintr-o măsuţă slăbuţă şi lejer instabilă), laureaţii, în pofida excelentei condiţii fizice generate de ceea ce aveau în faţă, pe masă, au prezentat serioase dificultăţi la suirea pe fragila instalaţie.
        Din fericire, măsuţa a rezistat eroic. Spre mirarea şi dezolarea asistenţei. Care aştepta nerăbdătoare şi înveselită prăbuşirea aşa zisului podium. Numai cînd „cel mai bun antrenor" a escaladat-o dintr-un salt, gata să treacă dincolo de ea, însă izbutind să rămînă deasupră-i, pe vine, lumea l-a aplaudat. Furtunos şi neîncetat. Pînă şi-a recăpătat verticala. Ovaţionîndu-l: „Bravo, nea Buliule! Iacă, te mai ţin balamalele..."
        Bineînţeles, personal am renunţat să urc pe infernalul „podium". Nu fiindcă eram cu cuşitelke în mînă. Dar, nu ştiu de ce, căpătasem convingerea că, sub valoarea personalităţii subsemnatului, maşinăria avea să cedeze. Şi nu mi-ar fi plăcut deloc să străbat prin tăblia măsuţei, cu riscul de a-mi executa un harakiri dublu (coup-papier plus cuţit de bucătărie). Aşa c-am preferat partea a doua a sărbătoririi. Atacul asupra... farfuriilor.
        Care, după mine, a reprezentat un alt moment memorabil. În afara „uverturilor", s-au mai servit cîrnăciori.

        În orice caz, din clipa aceea am fost cîştigat definitiv pentru „sportul-rege". Indiferent dacă era practicat de echipa divizionară „Forestierul", sau de old-boys. Şi i-am asigurat pe „animatorii" băieţilor:
        — Oameni buni, dacă izbutesc să mai dau jos din greutate, la anul mă angajez să joc şi eu. Tot pe lîngă poartă, aşa cum procedează „bombardierul"... Dacă nu, fiindcă-mi plac nespus copiii, am să scriu despre voi un roman. Pentru tineret. Să afle şi tineretul ce-l aşteaptă, cînd va ajunge la vîrsta voastră. Adică: sănătate, voie bună, avînt şi energie, puritate sufletească, şi multe alte avantaje generate de sport. E bine?...
        — E bine, maestre! — m-a bătut pe umăr „omul în bleumarin", primarul Frăsinetului. Haide, mai serveşte un puişor... Dacă ai s-o ţii tot aşa, preţuind sportul şi bucatele noastre, am impresia că mai curînd vei scrie cartea, decît să te vedem pe teren!
        — Mda! E cam posibil! — l-am aprobat lejer mîhnit. Nu ştiu de ce, însă fotbalul vostru îmi dă o poftă de mîncare absolut anormală. Să fie din pricina mişcării în aer liber?...
        — Precis! — şi-a dat cu părerea „bombardierul". Noi ne mişcăm şi jucăm, iar tălică ne priveşti şi te... întăreşti. Tot e ceva!
        Abia aştept să vină şi festivitatea de încheiere a anului fotbalistic 1985, Am înaintea mea toate şansele.
        Ori să fiu premiat: „cel mai bătrîn old-boys", ori să-mi apară cartea despre aceşti frumoşi nebuni ai balonului rotund. Care, de ce nu, şi-aceea poate fi premiată. Dacă nu cu obiecte tăioase, atunci cu altele. Eventual, chiar şi din hîrtie. Bune, şi-alea.
        Pînă atunci, mă rog, om trăi şi-om vedea!
        Un lucru însă e sigur. Făcînd sport, la orice vîrstă şi la orice nivel, „Forestierul" îşi îndeplineşte totdeauna planul. La toţi indicatorii. Rămîne să obţin şi eu aceleaşi rezultate. Deci, vinerea, în fiece săptămînă, pe stadion, frate old-boy!

(Perpetuum comic ’86, pag. 97)

Vezi toată postarea

Domnişoara Maruca Schiavoni

(fragment dintr-un roman în curs de apariţie)

        Pe Fiţa lu’ Costea lu’ Sîrbu o cunoscusem la balul de Sînta Mărie-Mică, pe opt septembrie. Cînd, în sala berăriei din centru, tineretul intelectual al satului petrecuse o noapte de pomină. Totul fusese organizat de nea Chiţu Marincu, învăţătorul cel mai vechi din comună, poreclit şi „Ţui", din pricina propensiunilor sale către preparatul din prune. Dînsul angajase şi „orchestra", în realitate formaţia instrumentală a satului, care cînta la înmormîntări, nunţi şi ghiluşuri, şi alcătuită doar din două clarinete, o tobă şi-o goarnă.
        Iar cînd Fiţa se produsese cu „Piatra, piatră, de e piatră...", pur şi simplu îmi pierdusem minţile. Pînă atunci, nu numai că nu întîlnisem o asemenea frumuseţe de fată, dar nici nu-mi fusese dat s-aud o voce atît de bine impozată, penetrantă şi cu totul neobişnuită. Avea o emisie specifică, tinzînd spre registrele joase, în stare însă să mişte şi inimile cele mai nesimţitoare. Tulburat, imediat după ce-şi terminase „numărul", mă dusesem de-a dreptul la nea Chiţu, şi-l rugasem:
        — Prezintă-mă fetei ăsteia, c-alt minteri nu ştiu ce-o să se-ntîmple!...
        — Bă nepoate, eu te prezint, dar bagă de seamă ce faci, că-i fată de militar, şi dacă te prinde tac-su cu ea, o să fie vai şi-amar de oasele tale! Mai sînt vreo doi danaci băgaţi în spital, la Băileşti!...
        După ce ne făcuse cunoştinţă, nea Chiţu Marincu, neam de-al nostru, ceva mai îndepărtat, ne lăsase singuri şi se cărase la bufet. Unde-l aşteptau sticlele cu ţuică, puse la gheaţă, şi castraveţii muraţi...
        Iar eu şi cu Fiţa, intimidaţi oarecum, mai ales de cînd îi mărturisisem că sînt poet, iar ea-mi spusese că vrea să se facă „artistă populară", ca Maria Tănase, ne-am luat de mînă şi ne-am retras în curtea din dosul berăriei.
        Acolo, scăldaţi de lumina palidă a unicului felinar de lîngă gard, i-am recitat din Eminescu. „Pe lîngă plopii fără soţ" şi „Atît de fragedă te-asameni, cu floarea albă de cireş". Iar Fiţa, adînc zguduită de versurile ascultate, mi-a cîntat „in sotto voce”, numai pentru sufleţelul meu, „Ciobănaş la oi m-aş duce".
        Spre ziuă, după ce-ajunsesem şi la un schimb de sărutări nevinovate, de mă trecuseră tot soiul de curenţi electrici pe şira spinării, ne-am declarat reciproc dragostea ce ne pocnise în cap. Exact ca-n filme. Amor la prima vedere.


        Şi-a urmat şi-o a doua vedere. Şi-a treia, şi-a patra, şi toate celelalte. Cînd, după ce se lăsa noaptea, ne-întîlneam, ferindu-ne de ochiul vigilent al grănicerului (fost), pe malul bălţii din grădina lui Stănoiu. Era, mai curînd, un fel de băltoacă, ceva mai mare totuşi, din care zarzavagiul îşi scotea apa pentru udatul produselor sale agro-alimentare. O apă destul de suspectă, deloc limpede, fiind îmbîcsită de lintiţă şi alte impurităţi vegetale, ca mătasea broaştei, cotoare de ardei gras, coji de lubeniţe şi pepenoaice.
        O săptămlnă dăinuise poemul nostru de amor. Pur artistic. Un autentic recital de poezie şi muzică. Eu îi dădeam înainte cu Eminescu, ba îmi sporisem repertoriul abordîndu-l şi pe Minulescu, iar Fiţa îmi cînta numai „Piatra, piatră, de e piatră..." Chestia cu „Ciobănaşul" o abandonase, Poiana fiind un sat eminamente „arabil".
        Însă, în cea de-a opta zi, se produsese catastrofa. Care şi-acum punea sub semnul întrebării viitoarea noastră întîlnire, stabilită, dealtfel, încă din seara balului. Nu era vorba de-o întîlnire obişnuită. Căci, slavă Domnului, dintr-astea aveam şi cîte două pe zi. Nu, ci de-o întîlnire a majorităţii tineretului şcolar dezvoltat, care dorea să-l sărbătorească pe nea Chiţu Marincu, la dînsul acasă, cu prilejul zilei sale de naştere. Cînd avea să fie tămbălău mare. Cu muzică şi dans, recitări şi alte numere spectaculare.
        De n-ar fi fost ideea aceea sinistră, a Fiţei, de-a se plimba pe malul băltoacei, în loc să stea liniştită sub roata de apă, unde ne pupam intensiv, de mama focului, nu s-ar fi întîmplat nimic grav. Fiţa însă insistase:
        — Hai, mă Adule, nu te lăsa atîta rugat, c-o dau în mă-sa de treabă, zău aşa! Vrei să-ţi cad în genunchi, ca să mergi cu mine pe malul înverzit al lacului?...
        Deşi mă enerva cumplit şi mă scotea din balamale diminutivul pe care mi-l administra Fiţa, nu-mi plăcea nici metafora exagerată cu „malul înverzit al lacului". Care lac?... Şi-apoi, chiar dacă era înverzit din pricina mătăsii broaştei ce se întinsese pînă şi pe pămînt, mal era ăla? De unde şi pînă unde... Mai curînd, se putea spune că-i un soi de mocirlă chiftoasă, ceva mai groasă ca o mămăligă. Şi care nu se ştia niciodată de unde începea şi unde se termina.
        Fiţa, în seara aceea, îmbrăcase o rochiţă drăguţă, dintr-o pînză subţire, ca un tifon, albă şi plină de volănaşe. Era convinsă că-mi va rupe gura. De unde să ştie, nefericita, că lucrurile aveau să se petreacă pe dos?
        Nici n-apucase să facă vreo doi, trei paşi pe „malul înverzit", după ce mă rugase s-o iau de mijloc, ca totul să decurgă cît mai romantic, şi Fiţa a dispărut brusc din cîmpul meu vizual. Prăbuşindu-se în văgăuna săpată de Stănoiu, în „malul" acela afurisit, pentru captarea apei utilizate la irigarea fitaralelor de ceapă, gogoşari şi ciuşti. Pitită sub plapuma de mătasea broaştei, n-o văzusem nici eu, şi nici Fiţa. Şi nici n-am fi avut cum. Ea privea spre lună, transportată, iar eu la sînii divei pe care-o înlănţuisem de talie, examinîndu-i mugurii ce împungeau pînza subţirică a rochiţei.
        — Fiiţooo! — am răcnit eu disperat, dar absolut inutil, deoarece capul fetei se afla la vreo zece centimetri sub nivelul apei.
        Apoi, realizînd că Fiţa avea toate şansele să nu mai reapară la suprafaţă, m-am azvîrlit vitejeşte în tău. Nu era o problemă, cu-atît mai mult cu cît, de fapt, am căzut, fără să vreau. De ce să mă laud? Văgăuna era lîngă mine, iar eu fusesem lîngă Fiţa.
        Gropanul avea vreo trei metri în diametru, iar ca adîncime maximum doi. Deci, n-am avut dificultăţi cu extragerea Fiţei din apa mocirloasă şi împuţită. Apucînd-o zdravăn de umerii rochiţei, am scos-o imediat. Rochiţa. Apoi, a urmat şi Fiţa. Absolut nudă. Nici pantalonaşii nu-i avea pe ea. Sau, poate, nici nu-i avusese. La Poiana, nu se prea purtau. Ca să nu se simtă stressată, i-am strigat în timpan, după ce-am întins-o pe-un pămînt mai ferm.
        — N-ai motive să te ruşinezi, Fiţo draga mea, că eşti toată îmbrăcată.. Într-un veşmînt de mătase. De mătasea broaştei. Şi nu se vede nimic!
        De fapt, n-o minţeam. Chiar că nu se vedea nimic. Atît era de gros stratul de depuneri vegetale.
        După ce s-a spălat de mîzga verzuie, sub apa roţii aflată în dotarea grădinii, pe care-am învîrtit-o stînd cu spatele la Fiţa, am fost nevoit să-i cedez pantalonii mei (foşti) albi, acuma verzi. Căci, din păcate, rochiţa Fiţei, confecţionată dintr-un material modern, de celofibră, sub acţiunea apei se dezintegrase, dizolvîndu-se complet. Ce-i drept, mai rămăsese ceva, ca o grămăjoară de cocă. Dar nu se putea folosi. Decît, eventual, sub formă de pap.
        Întrucît Fiţa îmi înapoiase pantalonii, spălaţi şi călcaţi, prin intermediul lui nea Chiţu Marincu, care mi-i adusese în seara zilei următoare, ca să nu-l vadă Maica-Mare şi să-l ia la trei păzeşte, fiindcă făcea pe mijlocitorul, căpătasem convingerea că nu-i supărată pe mine şi nu-mi purta pică.
        Aşa că, întărîtat de acţiunea „liniştitoare" întreprinsă de Domnica şi Vetuţa, în noaptea aceea furtunoasă, mă gîndeam acum la apropiata petrecere, cînd aveam să mă revăd cu fata majurului.
        Petrecerea s-a desfăşurat în cele mai optime condiţii. Nea Chiţu s-a îmbătat cui, iar tineretul a dansat înfierbîntat tot felul de dansuri moderne şi jocuri populare locale,  Rustemul şi răciniţa, în special. Eu, aşteptînd apariţia Fiţei, am stat în banca mea. N-am băut, n-am dansat. Ci m-am rezumat să gust cîte ceva, din preparatele servite de cina Măriuţa, mătuşă-mea, nevasta lui nea Chiţu.
        Spre dimineaţă, cînd petrecerea se-ncinsese, iar eu dîrdîiam de enervare, tot aşteptînd-o pe Fiţa, s-a aflat şi vestea cea mare. Majurul o bătuse măr pe fie-sa, cerîndu-i să dezvăluie misterul dispariţiei rochiţei din gaz, iar diva, fără să-i mărturisească adevărul, fugise din sat. Împreună cu unul din băieţii lui Enuică. Proaspăt absolvent al şcolii de ofiţeri de intendenţă. Acuma, după cum m-a informat Ducă, cel care adusese senzaţionala ştire, fostul grănicer, umbla după mine, să-i spun tot ce ştiam despre fie-sa, rochie şi Enuică.


        Distrus şi demolat sufleteşte, n-am mai plecat la Craiova. Ci, ascuns în odaia de lîngă grajd, o săptămînă întreagă am stat şi-am lucrat ca un cîine. Scriind nuvela „Domnişoara Maruca Schiavoni". Pe care am aşternut-o dintr-un foc, pe hîrtie igienică, din aceea dreptunghiulară.
        Fusesem trădat! În loc de altă răzbunare, îi rezervasem Fiţei soarta eroinei mele. De fapt, o şi merita. Cu-atît mai mult cu cît dînsa îmi inspirase subiectul. Oarecum, totuşi. Chiar şi astăzi mă mir, recitindu-mi nuvela, cum de-ajunsesem la destinul bizar al Marucăi mele, pornind de la Fiţa. Mari sînt misterele creaţiei literare.
        După ce-am bătut-o, la maşină, bineînţeles, pe domnişoara Schiavoni, am expediat-o la „Universul literar". Unde, spre surprinderea mea, a apărut pe-aproape o pagină întreagă. În 1942. Acum patruzeci şi doi de ani.
        Acuma, cînd aş vrea să închei prima parte a „romanului" de faţă, stau pe gînduri şi mă tot întreb: există oare vreo legătură între viaţa unui scriitor, cu întîmplările pe care le-a trăit şi oamenii pe care i-a cunoscut, şi cărţile sale?
        În ce mă priveşte, nefiind dăruit cu harul plăsmuirii, mai tot ce-am scris pînă astăzi se trage numai din ceea ce-am văzut direct şi personal. I-am vîrît în cărţile mele, sub o formă sau alta, pe toţi cei dragi, sau urîţi, întîlniţi în lungul drum al zilei către noapte. Şi pe bunicu-meu, Tatapetre, şi pe tanti Raliţa, personaje existente în romanele „Extravagantul Conan Doi" şi „Contratimp", şi pe cei străini de neamul meu, dar care mi-au fost aproape de suflet.
        În volumele următoare, încă mai nădăjduiesc s-apuc a-i pomeni pe mulţi alţi oameni de omenie, scriitori şi nescriitori, ce-au contribuit esenţial la formarea mea. Precum, dealtfel, şi-o sumedenie de păţanii neobişnuite, dar care fac parte din viaţa subsemnatului.
        Căci, după cum spunea un personaj de-al meu, în prostie, bineînţeles, „orice viaţă-i un roman, şi orice roman e-o viaţă!" Curată prostie... Însă, cuprinde şi-o fărîmă de adevăr. Totul este cum o suceşti şi-o învîrteşti. Literaturiceşte.

(Perpetuum comic ’84, pag. 131)

Vezi toată postarea

Fantastica vacanţă

        Tolăniţi pe paturi, vorbim discuţii. Optimişti. Despre viitor. Vorbeşte Taica Fane, bossul grupului de turişti (în devenire).
        — Măi băieţi, măi fraţilor-cumnaţilor, abia aştept să mă văd plecat la Mangalia... Ştiţi voi ce-nseamnă marea, şi încă pentru unu’ care se descurcă? Să stai şi s-o priveşti, în vreme ce-ţi sugi păhărelul de Malaxa cinşpe stele... Ăla coniac, mai zic şi eu! Că finu-meu, dacă-i sănătos şi-n puteri, trebuie să fie tot gestionar la „Flamingo". Şi-o să ne primească, măi frate, ca-n basmele populare de Ispirescu, cu morun şi icre roşii. Că are de unde, prisoase-s mai totdeauna!
        Tăsică Bulea, privind în gol, îl completează:
        — Parcă nepoată-mea, Prijita, c-a botezat-o sor’-mea ca pe franţuzoaica aia din filme, Bardou sau Bardon, nu-i şi ea la Neptun, debara-soare de noapte, la bar?... Mă Fane, e plină de mangoţi ca o crăpoaică. O iubesc nemţii, nenorocire mare! O să ne ţină pe toţi în apartamentul ei, de la subsol, cu trei frigidere. Trei are, mă Fane, să nu i se strice lucrurile adunate de pe la clienţi. Să tot halim, pînă dă din noi!
        — Şi-apoi să ne ducem la plajă, copii, şi să dormim cu burta la soarele ultraviolent. Totu-i să facem rost şi de-o maşină, s-avem şi noi cu ce ne plimba — îşi dă cu presupusul şi Titi Pisoc, vecinul meu de prici.


        — Face băiatu’, n-aveţi grijă! ne-asigură Caraulea, al cincilea membru al micului nostru colectiv. Pe frati-miu l-am băgat spălător la serviz, pe cumnatu’ Silică la pompa de benzină... Ne umple ăsta rezervorul, numai cu de-aia de avion reactorist! De-am pleca odată, să ne odihnim şi noi vreo cîteva săptămîni... C-apoi ne-aşteaptă zile grele, trebuie să ne punem pe treabă. Numai cine nu munceşte, n-adună şi el un bănuţ alb pentru zile negre! Şi dacă ne-ajută ăl de sus, precum şi ăi de jos, tot împreună om lucra...
        — Da, măi Carauleo, însă mai întîi vacanţa! decide visător Taica Fane. Fără o vacanţă pe cinste, cu belşug în casă, nu mă simt în stare de nimic. O lună, sau două, să trăim şi noi ca domnii, la mare, fără griji... N-or să ne lase neamurile, că nici noi nu le-am lăsat! Să dovedească şi ele ce-i aia omenia, asta e! Pe-urmă, om vedea noi...
        Înduioşat de perspectivele zugrăvite de companionii mei de cameră, mă-ncumet să-l întreb pe Taica Fane:
        — Şi cînd aveţi de gînd să plecaţi?
        Scobindu-se în nas preocupat, bossul calculează mental. Apoi îmi comunică rezultatul:
        — Cred că prin cinşpe de iulie, cel mai devreme. Depinde şi de timpul probabil. Cine poate şti cum va fi vara atunci? Mai avem şapte ani... Dacă vine şi vreo amnistie şi sîntem cuminţi, poate şi mai curînd... Prin ’87, ’88, cel mult!
        De trei zile sînt internat la penitenciarul Bajoveni. Cu ajutorul directorului. În interes de serviciu. Mai exact, pentru completarea unei documentări. Să cunosc şi eu oamenii de-aici. Că oameni sînt, nu fiare de călcat! Au şi ei visuri, năzuinţe, neamuri şi idei. I-aţi auzit doar... Din păcate, n-am depistat nimic interesant pentru romanul meu poliţist. Totuşi rămîn încrezător în schimbarea omului. Cum bine zice şi Lavoisier: „Nimic nu se pierde, totul se transformă, dar nu se ştie în ce!" Aia e...

(Perpetuum comic ’83, pag. 129)

Vezi toată postarea

Memorii aproximative (fragment)

        Prin 1938, eventual ’39, că nu-mi mai aduc prea bine aminte, declanşasem o febrilă corespondenţă cu revista „Curentul literar-magazin". De fapt, cu Ion Velicu, poet acuma uitat, secretarul gazetei, care se ocupa şi de „poşta redacţiei". Şi, ca să nu exagerez în exces, nu mă adresam chiar lui, personal, ci de-a dreptul rubricii, imaginîndu-mi, însă, că dînsul era cel care-mi deschidea şi citea scrisorile.
        Pe-atunci, eram elev la liceul comercial „Gh. Chiţu" din Craiova, unde repetam clasa a VI-a, fiind de felul meu extrem de silitor, permanent însetat de învăţătură. Aceeaşi clasă o mai urmasem şi la Bucureşti, tot la un liceu comercial, pare-mi-se „Max Aziel", unde ajunsesem direct de la liceul militar „Ferdinand", eliminat pentru grave abateri de la disciplină. Bineînţeles, spre încîntarea mea, dar şi spre disperarea părinţilor. Deh! Ei m-ar fi dorit general de armată, în vreme ce mie nu-mi surîdea decît meseria de poet. De aceea mă exmatriculaseră din liceul militar, fiindcă-mi vîndusem la anticari cărţile de şcoală, ca să cumpăr romane şi volume de versuri.
        Pentru a reprezenta poetul ideal, cei puţin în viziunea mea, nu-mi lipsea decît o maladie specifică (de preferat ceva pulmonar, vreo oftică sănătoasă). Căci talent aveam, ca şi acum, ehe!, cu ghiotura. Mai dificultuos era însă cu nea Mitică Koch (baccilul). Nu se lipea deloc de carcasa subsemnatului. Şi-avea şi motive, deoarece cîntăream încă de pe atunci vreo şaptezeci de ocale (la 17 ani!). Totuşi, am insistat. Cu abnegaţie. Consumînd întreaga rezervă de cretă din dotaţia clasei. Realizam astfel o temperatură anormală, în jur de 37,6. Ceea ce-o îndemna pe maică-mea să-mi suplinească prînzurile şi cinele, din teama de-a nu deveni realmente debil şi anemic, ba şi tuberculos pe deasupra. Ca prim rezultat, peste două săptămîni trecusem de 74 de kile, şi nici nu mai reacţionam corespunzător după îngurgitarea calciului şcolar. Devenisem creto-rezistent, probabil.


        Demoralizat, cîteva nopţi la rînd am stat şi-am scris patru cicluri de poeme fundamentale. Înduioşător de triste şi melanholice. Şi astfel a purces corespondenţa mea cu gazeta mai sus citată. Plin de speranţe, — deoarece mai publicasem ceva stihuri în revista liceelor militare, la îndemnul minunaţilor mei profesori, de la „Ferdinand", Augustin Z.N. Pop(escu) şi George Dorul Dumitrescu (autorul volumului de proze „La fetiţa dulce"), stihuri semnate cu tot soiul de pseudonime, de la Arthur W. Bassarab, A.V. Infernus şi pînă la Conrad Balthasar — aşteptam nerăbdător şi tensionat, sîmbătă de sîmbătă, să citesc la „poşta redacţiei" răspunsul responsabilului de rubrică. De astă dată apelasem la un nou pseudonim, Alexandru Vlad Marincu. Primele nume îmi aparţineau, în conformitate cu certificatul de naştere, cel de familie reprezentînd numele de fată al maică-mi. Numai astfel căpătasem convingerea că n-am să fiu depistat de directorul liceului, unul Cioică, un personaj antiliterar care ţinea cu tot dinadinsul să confecţioneze din noi contabili eminenţi, utili cetăţii banilor, şi cît mai ostili activităţilor artistice.
        Numai fantastic de blajina Elena Farago, directoarea bibliotecii municipale „Theodor Aman", doamnă şi poetă de renume naţional, îmi cunoştea o parte din fabricatele versificate şi adevăratul nume. Ca tînăr aspirant la eternitate, frecventam cu asiduitate cenaclul organizat în casa domniei sale, unde se vehiculau tone de versuri, proze olteneşti, epigrame şi anecdote din culisele plăpîndei vieţi literare locale. Eram singurul care mă distingeam, de departe, dintre famelicii cavaleri ai înaripatului Pegas. Însă datorită trupeşiei, arătînd mai mult decît rubicond, obrajilor plesnind de sănătate, bucălaţi şi îmbujoraţi, cît şi ambiţiei de-a mi se admira privirea mistuită de febrele celestelor mele elucubraţii.
        Într-o seară, de pe sofaua pe care trona, tolănită alene, şedinţa cenaclului, doamna Farago mi-a făcut un semn să mai rămîn. Dupa ce-au dispărut şi ultimii scriitori în devenire, marile speranţe ale literaturii române de mîine, mirabila făptură mi-a şoptit cu glasul ei stins şi obosit de-o ascunsă suferinţă:
        — Măi copile, treci sîmbătă pe la mine... Mi-a telefonat Velicu, de la Bucureşti, că-mi face o vizită. Aduce cu el şi ultimul număr din „Curentul literar", în care a publicat două poeme ale unui debutant din urbea noastră, un necunoscut foarte interesant, aflat pare-se în pragul trecerii spre nefiinţă. Vrea neapărat să-l vadă, pînă nu va fi prea tîrziu... Poate îi dai o mînă de ajutor să-l găsească. Are adresa, dar nu cunoaşte deloc Craiova.
        — Nu-i o problernă, mărită doamnă! am asigurat-o eu, distrus de nenorocul ce se abătuse asupra mea.
        Mi-o luase altul înainte. Un ofticos autentic şi talentat, nu unul închipuit ca mine, care continuam să mă-ngraş pe zi ce trecea. Mergînd îndurerat spre casă, încercam să-l identific pe necunoscutul poet, trecînd în revistă figurile colegilor de cenaclu, candidaţi la „nefiinţă". Zadarnic! Or fi arătat ei famelici şi costelivi, însă erau cu toţii plini de energia tinereţii. Mai ales cînd îi vedeam mîncînd, ca sparţii, din mormanele de sandvişuri oferite de minunata gazdă a visurilor noastre.


        Sîmbătă, pe la şapte şi ceva, mă strecuram, pîş-pîş, în casa doamnei Farago. Salonul era scăldat de penumbre, iar lîngă sofaua dînsei, cufundat într-un fotoliu, avînd-o în faţă pe Coca Farago, fiica poetei, un bărbat frumos şi tuciuriu, bronzat de la natură, purtînd pe chip o curiozitate calmă, privea la mine lejer contrariat. Apoi m-a întrebat imediat, nemaiaşteptînd să-i fiu prezentat:
        — Va să zică, matale îmi eşti Alexandru Vlad Marincu?!
        Era clar că-i vorbise doamna Farago şi despre aspiraţiile personalităţii mele. I-am răspuns destul de sfios şi amărît:
        — Eu mi-s, din păcate... Dacă vreţi să mergeţi acuma la fericitul dumneavoastră muribund, maestre Velicu, vă stau la dispoziţie!
        — Nu mai e nevoie... Firavul meu poet, plăpînd ca un puf de păpădie, şi-a făcut apariţia — a grăit, zîmbind enigmatic, secretarul de la „Curentul literar". Apoi a continuat: Cunoşti versurile astea: „Măi Marincu, măi Marincu, de ce eşti alb şi mort ca zincu’?..." Poftim revista, să le citeşti tipărite. Ai talent, domnule, deşi nu s-ar putea zice că eşti pe cale să-ţi dai duhul chiar atît de curînd. Ţi-am publicat două din poemele trimise. M-am grăbit să le dau publicităţii, deoarece mereu mi-a fost teamă că n-am să te mai găsesc în viaţă, judecînd după sinistra încărcătură de maladivă tristeţe existentă în scrisorile matale.
        Marea doamnă a poeziei a chicotit înfundat, dar Velicu, privindu-mă şugubăţ, mi-a întins un exemplar proaspăt ieşit de sub tipar din gazeta ce o conducea. L-am înşfăcat rapid. După care am fugit din salon, ca din puşcă. De bucurie. Dar şi ruşinat. Mai ales că n-apucasem să-i înfăţişez doamnei Farago, mai dinainte, poemele expediate la Bucureşti, pentru a-i cere o părere.
        La mult timp după această întîlnire, mai spre toamnă, cînd mă şi instalasem la Bucureşti, pe post de corector la „Curentul literar", Velicu mi-a dezvăluit adevăratul motiv al sosirii sale la Craiova. Se-ndrăgostise nebuneşte de Coca Farago.
        Şi-aşa s-a făcut că n-am ajuns poet, ci m-am apucat de proză!

(din volumul „Memorii aproximative")

(Perpetuum comic ’82, pag. 130)

Vezi toată postarea