Paşitonu...

        Costică Paşitonu e chelner. În fiecare noapte ajunge acasă după ora zero cu FIAT-ul lui 850. Frînează în faţa blocului şi capul îi cade pe clacson preţ de cinci-zece minute, tu, tuuul... apoi se trezeşte pentru cîteva clipe şi bolboroseşte ceva încercînd să deschidă portiera pe undeva prin parbriz. Cade iar cu fruntea pe clacsonul care sună, sună pînă cînd doamna Paşitonu aude, se scoală - A venit Costică! — şi coboară în robe de chambre înflorată ca să-l care pînă sus. Cum liftul e mai tot timpul în revizie, Costică Paşitonu bocăne şi înjură împleticindu-se pe scări pînă la etajul şase. Odată intrat în casă, începe să se certe cu nevasta a cărei voce stridentă se derulează rapid ca banda de magnetofon cînd greşeşti viteza. Uneori, Costică o bate, o ia de păr şi o scoate pe balcon în pielea goală. Acolo, dumneaei strigă tare s-o audă toată lumea (cu voluptatea livrescă a Ziţei din momentul conflictului cu Ţîrcădău):
        — Săriiiţi, mă omoară beţivu’, mă taie, săriţi!... ş.c.l., ş.c.l...
        Costică o arde metodic, dar fără să-i lase urme (Marioara Paşitonu e subţirică şi destul de picantă). În acelaşi timp, cei trei copii urlă.
        Pînă acum, toate intervenţiile Comitetului de bloc s-au soldat cu eşecuri. Ziua, Costică Paşitonu întîmpină reclamaţiile zîmbitor, politicos:
        — Nu înţeleg, despre ce scandal e vorba?
        Marioara adaugă privindu-l cumva de jos în sus:
        — Noi? Noi nu ne certăm niciodată. Cine v-a spus?... Astea sînt minciuni.
        Pe sub familia Paşitonu trăieşte familia profesorului Storin, de circa cincizeci de ani, o figură blajină cu multe dioptrii. Pe domnul Storin îl cheamă Aurelian, iar Costică (abia se mutaseră şi unii şi alţii în blocul nou, cu cincisprezece ani în urmă) îi zicea Aurică... bă, Aurică, pînă cînd acesta i-a atras atenţia foarte răspicat că nu-i permite să-i spună altfel decît domnul profesor Storin, sau domnul Storin, ori tovarăşul Storin, mă rog, dar în nici un caz pe numele mic. „Zăău!?" a zis Costică vexat de tonul ritos al vecinului şi de-atunci nu i-a mai dat nici măcar bună ziua.
        Costică, e bine să ştim acest lucru, se enervează întotdeauna teribil cînd aude cuvîntul profesor pentru că-şi aduce aminte automat cum învăţătorul lui îl întreba într-a patra primară:
        — Trei ori cinci?
        Şi el repede:
        — Douăşcinci...
        Şi ăla:
        — Întinde palma, boule!... şi... jart, jart cu nuiaua...
        De obicei, scos din sărite de tămbălăul de deasupra şi blestemînd existenţa asta alveolară la care te obligă civilizaţia, pasămite, domnul Storin se ridică de lîngă Agatha şi urcă fioros pînă la uşa lui Paşitonu. Sună insistent. Zgomotele încetează o clipă şi Marioara întreabă cu voce smiorcăită:
        — Cine e?
        — Sînt eu, Storin, de la cinci, vă rog să deschideţi!
        — Nu e nimeni acasă, ce vii şi suni la ora asta? zice Costică împingînd-o violent pe Marioara şi se iveşte în prag, în toată alcătuirea lui ciolănoasă. (E mai înalt cu un cap decît Aurelian).
        — Domnu’ Paşitonu, te rog foarte mult să încetezi...
        — Tovarăşu’, îl opreşte Costică sughiţînd, cetăţene!
        — ...să termini odată cu gălăgia asta nocturnă infernală! Eu şi cu soţia mea nu ne-am mai odihnit ca lumea de nu mai ştiu cînd, te rog foarte mult!
        — Oţule, face cu ochiul Costică, tu n-o laşi să doarmă! şi îi dă un pumn complice în piept.
        — Domnule! strigă Storin. Nu-ţi permit!
        — „Tovarăşe", îl corectează Paşitonu cu arătătorul ridicat didactic şi cu ochii aburiţi, „cetăţene!"...
        — Nu-ţi dau voie, gîfîie Storin, să nu fii grobian că să stii că discutăm altfel...
        — Băă, se burzuluieşte Paşitonu luîndu-l de piept şi săltîndu-l din călcîie (cuvîntul necunoscut îi răscolise vechea traumă!), să nu mă superi, auzi, că io odată întorc foaia, să ştii!
        — Ia mîna de pe mine, bădăranule! se zbate Aurelian.
        Pe palier au apărut deja cîteva capete zburlite, indignate, care întreabă cu ochii cîrpiţi de somn: Ce e, dom’ne, ce e? Ce-i cu gălăgia asta? Domnu’ Paşitonu, domnu’ Storin, să poate? E trei noaptea, domne!...
        — Cîte costume de haine ai tu, bă, ia spune?
        — Două, beţivanule! urlă scos din minţi domnul Storin. Două, analfabetule!!
        — Păi vezi?... Şi mai vorbeşti şi urît că d-aia înjură fi-miu ca un tractorist... că v-aude la şcoală... vezi? Io am şase şi patru nici nu le-am îmbrăcat pîn-acuma, dacă vrei să ştii... da’ îţi dau, bă Aurică, şi ţie unu’... Îţi schimb şi tapetul... ţi-l fac cu bălceşti... da’ mîine, acu’ du-te, haide, valea!... Mă deranjezi în confortul meu conjugal la ora asta? Vrei să-mi sperii copiii? Să iasă lumea?... Îţi place scandalu’, asta e!
        Chelnerul se întoarce cu spatele şi îi trînteşte uşa în nas din turnantă.
        De trei ori mai furios ca la început, domnul Storin coboară spre apartamentul personal.
        — Aurel, spune soţia îngrijorată, de ce faci aşa? De ce trînteşti? O să cadă tot varul.
        — Vrei să zici... tapetul... Ce vrei cucoană? Ce vrei? Ce mă pisezi la cap?
        — Aurel! exclamă şocată Agatha.
        — „Aurel", se piţigăie domnul Storin. Lasă-mă-n pace, n-auzi?
        — Ce s-a întîmplat acolo sus? Iar te-ai certat cu ăla? Ăsta nu e un motiv să fii mojic, să ştii.
        Începe să plîngă. Agatha e mălăiaţă şi pufoasă ca o jimblă.
        — Ai că e tare, face Aurelian perplex... Ce-ai, femeie, ce te-a apucat?
        — ...!!!
        — Ştii tu de cînd avem lustra asta, asta din sufragerie?
        — Poftim!? spune Agatha.
        — De cînd ne-am căsătorit. Ştii cît e de atunci? Nu mai boci că m-apucă toţi dracii!... Să-ţi spun eu: sînt douăzeci şi cinci de ani, bob numărat, două decenii şi jumătate... un sfert de secol, cucoană, îţi dai seama!?... UN SFERT DE SECOL!...
        — Aurel, te rog, ce strigi aşa... nu suport... te rog...
        — OOOF! Gata, las-o baltă, se moaie domnul Storin, hai să bem ceva, nişte coniac ar fi bun.
        — La ora asta? Ce-ţi veni?
        — Lasă, bătrînico, zice consolator domnul Storin (deşi Agatha n-are cincizeci de ani!), şi o bate pe umărul grăsuliu, lasă. Adă două pahare şi... dă-o-n paşitonu mă-sii de viaţă!
        — Aurel, Aurel, şopteşte doamna Storin uscîndu-şi ochii roşii de plîns cu o batistă albă cu monogramă în timp ce scoate două pahare din bufet, ce-o fi cu tine?... Tu care nu vorbeai urît niciodată... de ce?

(Perpetuum comic ’89, pag. 152)

Vezi toată postarea

Rondelul epigramei

Epigrama e frumoasă 
Deşi este cu venin, 
Cum e cîte un vecin 
Care-l ai pe lîngă casă.

Iar cînd poanta e tăioasă, 
Sus şi tare eu susţin: 
Epigrama e frumoasă 
Deşi este cu venin.

Ea usucă orice spin. 
Este foarte sănătoasă. 
Pentru ea mereu înclin 
Şi aş vrea să vă previn:

Epigrama e frumoasă.

(Perpetuum comic ’89, pag. 139)

Vezi toată postarea

Serbarea

        Directorul şcolii, Amilcar Ciurezu-Rîmnic, prezida cu neascunsă competenţă şi plăcere serbarea de sfîrşit de an şcolar. Curtea instituţiei era numai zumzet şi flori, voioşie şi culoare, fericire şi copleşitoare emoţii, copii, părinţi, cadre didactice, teancuri de cărţi cu cordeluţă şi coroniţe pentru copiii cei mai merituoşi, soarele generos strălucea vesel la locul lui, nimic nu fusese uitat pentru a susţine frumuseţea momentului.
        — ...Stimaţi oaspeţi şi colegi, dragi elevi — îşi continuă directorul prezentarea —, vom atribui acum distincţiile meritate elevilor din clasa a 5-a C. În această clasă, rezumativ, foarte rezumativ, am avut 27 de elevi înscrişi, avem aşadar 27 de absolvenţi...
        Directorul se ajuta adesea de o mare batistă în dungi spre a-şi şterge fruntea bogat transpirată şi de un pahar cu apă minerală — era neîndoios apă minerală în acel pahar, pentru că sticla se găsea vizibil alături —, pentru a-şi mai drege glasul apăsat de fireasca tulburare a solemnului moment. El continuă:
        — ...Au fost distinşi cu premiul întîi cu cunună şi diplome de merit pentru diferite materii la care au excelat printr-un plus de efort şi de valoare, următorii elevi şi eleve, la aceeaşi medie funcţionînd criteriul ordinii din catalog, cel alfabetic: Auroaie N. Ionica, Aplavişeanu Gh. Ivanciu, Barbălată P. Nicodim — fruntaş la categoria lui de vîrstă la concursul hipic din zăvoi, de Ziua Copilului —, Bunicelu Haş Teodor, Cuculeanu E. Claudia-Margareta, Calomfiroiou T. Silvia — complimente şi distinse felicitări părinţilor tăi, Silvica! —, Duşcăloiu R. Cristofor, Duşcăloiu R. Firicel, Duşcăloiu R. Garabet — adăugăm, pentru cei ce ne cunosc mai puţin, că aceşti harnici elevi nu sînt nici fraţi, nici barem veri primari, sau rude apropiate, oricît de curios ar părea —, Duţuleanu Cr. Isidor, Energescu B. Calistrat, Erculeanu S. Anicuţa — cei de faţă punctau cu aplauze însufleţite această victorioasă strigare, mai intense acolo unde grupul celor dragi din familie era mai des şi mai expresiv —, Fologea I. Ambrozie, Georgescu N. Constantin-Marian — neîntrecut în arta lucrului manual, la decorarea cu ciucuri a cojoacelor de tip popular —, Gîndăcel C. Micşunica, Maritoniade M. Luiza — către ai cărei părinţi distinşi se îndreaptă acum recunoştinţa noastră fierbinte, datorîndu-le atîtea îmbunătăţiri substanţiale în localul vrednicei noastre instituţii şcolare, drept aceea vă îndemn să-i aplaudăm din inimă! —, Galimatianu U. Nichifor, Ionescu I. Ion-Eusebio, cu un cunoscut premiu internaţional la şahul prin corespondenţă, Ilarianu N. Onisie, Luntremare S. Elidor, Morcovicescu Ath. Amilcar, fruntaş, de asemenea, la colectarea fierului vechi, Retezatu Gr. Haralambie, Rugină Lucia-Ivona, merituoasă reprezentantă a şcolii ca interpretă muzicală la solz de peşte, Toltovică A. Rămurel, Teofiloaia I. Aurora, Teofiloaia I. Damaschin, fraţi buni şi nedespărţiţi în clasamentul şcolar la finele anului, iar ultimul, dar nu cel din urmă — îşi plasă directorul un spirit preferat —, Zîmbăreţu D. Eronim, din partea unchiului său şcoala primind importante îndrumări la repararea sălii de sport. Sînt 27, dragi oaspeţi? Tocmai 27 în cap! Toţi cu media rotundă de 9,91!, sfîrşi năduşit şi ferice directorul Amilcar Ciurezu-Rîmnic. Îi felicităm încă o dată şi adresăm o caldă strîngere de mînă destoinicilor lor profesori, cadre didactice, între care am cinstea să mă număr, dar mai cu seamă distinşilor părinţi, cu neascunse merite în viaţa oraşului şi în educarea acestor minunaţi copii, dimpreună cu noi, dascălii lor, la obţinerea unor asemenea rezultate care cinstesc şcoala şi oraşul nostru. Să ne trăiască!
        Aplauzele tunară, buna dispoziţie, fericirea pluteau ca un văl diafan pe toate feţele.
Serbarea era abia la început.

(Perpetuum comic ’89, pag. 127)

Vezi toată postarea

Beţe-n roate

        * Într-un fel, îl mulţumea faptul că este ultimul pe lista celor daţi afară.
        * Somnambulul s-a spînzurat. Noroc că a doua zi nu ştia nimic.
        * A luat cu forţa titlul de campion la lupte.
        * Pînă şi rebuturile îi ieşeau de proastă calitate.
        * Circulînd cu o viteză foarte mare, a îndreptat o curbă.
        * Pornit în căutarea adevărului, s-a topit. A dat de aur.
        * Eforturile doctorilor de a-l face bine, l-au lăsat rece.
        * Era cu picioarele pe pămînt cînd şi-a tăiat craca de sub picioare.
        * După aruncarea discului, a urmat picupul.
        * Pe oaie o cuprinse o foame de lup.
        * Tînăra avea un corp frumos. Păcat că-l folosea drept corp delict.
        * Saltul mortal nu i-a reuşit. Acrobatul a rămas în viaţă.
        * Ager vînător. Trăgea cu urechea.
        * Excesul de alcool a fost combătut cu tărie.
        * După război se odihneşte-n pace.
        * Adevărul e în vin, minciuna în etichetă.
        * Pînă în ziua căsătoriei, a fost un om fără pereche.
        * Era neclintit. După trei zile l-au îngropat.

(Perpetuum comic ’89, pag. 93)

Vezi toată postarea

Viaţă dulce

        Ce bine e să leneveşti în pat dimineaţa, măcar cu o jumătate de oră mai mult decît colegii de serviciu!
        Nevastă-mea, care lucra la aceeaşi instituţie, mă semna în condică dacă întîrziam. După-amiaza rămîneam la o bere sau două cu vreun coleg, apoi soseam acasă unde mă aştepta mîncarea caldă; nu mă atingeam de ea pînă n-o vedeam în farfurie, cu tacîmuri şi şerveţele curate alături.
        Copiii nu mă deranjau, nevasta îi lua în sufragerie să facă lecţiile cu ei iar eu puteam să moţăi în cameră, cu ochii pe un ziar sau pe un rebus.
        Şi viaţa era dulce - dulce!

        Dar, de la un timp, a trebuit să-mi schimb stilul de viaţă: mă trezeam cu o oră mai devreme să pregătesc de mîncare pentru copii, fiindcă nevastă-mea pleca în zori; apoi duceam copiii la şcoală după care alergam la instituţie să fiu punctual; acolo nu mă mai ascundeam după planşetă să citesc „Sportul" ci trăgeam tare la rezolvarea sarcinilor de serviciu
        După-amiaza trebuia să trec prin piaţă - aveam mereu o listă la mine pentru cumpărături - şi să iau pîine.
        Nu mai mergeam la bere că nu mai aveam cînd - trebuia să ajung repede acasă să le dau mîncare copiilor, să le cos cîte-un nasture sau să facem lecţiile, fiindcă nevastă-mea venea mai tîrziu.
        De ce renunţasem la viaţa mea dulce?
        Nu renunţasem, dar n-aveam încotro; nevastă-mea devenise şefa serviciului în care lucram...

(Perpetuum comic ’89, pag. 16)

Vezi toată postarea

Farse

        Era Gorgorin pînă într-atît bine legat, lat în spate, cu ceafă de taur, musculos, plin de vigoare, adevărată forţă a naturii, încît numele nu-i mai apărea decît pe afişe sau în actele oficiale. Toţi îl strigau numai după poreclă: Titanane. S-a lipit cîndva ca actor în corpul de ansamblu al unui teatru din provincie, apoi, nu ştiu prin ce minune, ne-am pomenit cu el coleg în Bucureşti. Băiat bun, n-ar fi omorît o furnică, dar cam naiv, peste măsură de naiv, dacă cineva îi povestea vreo chestie oricît de gogonată o lua drept bună şi o ducea senin mai departe, povestind-o la rîndul lui pînă ajungea de rîsul lumii. Mulţi îl socoteau oarecum arierat; personal consider că era mai degrabă vorba de o excesivă credulitate.
        Bunăoară, cineva l-a informat odată că nemţii au reuşit prin încrucişări repetate să selecteze un soi de porc cu treizeci şi două de antricoate în loc de şaisprezece, dar care atunci cînd încearcă să meargă se rupe în două din cauza lungimii sale exagerate, şi că tot nemţii se străduiesc să perfecţioneze această rasă, s-o facă din naştere cu şase picioare, ca să poată porcul circula. Nu peste multă vreme l-am auzit explicîndu-le maşiniştilor cum stă în Germania treaba cu porcii. Îl cunoşteau maşiniştii; se uitau la el cam cu neîncredere.
        Ne aflam cîndva într-un turneu în Danemarca. Multe drumuri între oraşele unde jucam le-am parcurs cu feribotul, drumuri ce durau uneori aproape o zi lumină. Pe feriboturi se găseau ici colo foi volante cu reclame pentru cîte şi mai cîte. Una, mai ales, arăta dichisit, tipărită pe hîrtie velină, groasă, în culori diferite, semănînd mai mult a bon de tezaur, numai bună pentru o farsă. Am luat un exemplar şi m-am înfăţişat la Titanane scobindu-mă în dinţi.
        — Bună masă! Ce zici ce bine a aranjat-o Cernescu şi pe-asta?
        A rămas Titanane ţeapăn ca motanul cînd dă bot în bot cu un dulău.
        — Ce masă?!
        — N-ai primit?!
        — Ce să primesc?!
        — Bon pentru masă la restaurantul feribotului.
        — Gratis?
        — Gratis. A aranjat Cernescu. Plăteşte impresarul; ca un surplus la diurnă.
        — Mie de ce nu mi-au dat?
        — Nu te-or fi văzut. Stai aici că-ţi aduc eu un bon.
        Am dispărut un timp, apoi m-am întors cu foicica aceea de reclamă.
        — Nu te-au văzut, măi Titanane. Uite bonul tău.
        — Şi cum fac?
        — Te aşezi la masă şi cînd vine chelnerul îi dai bonul. Te serveşte imediat.
        Cîţiva am urmărit scena de la distanţă. A făcut toţi banii. Titanane nu ştia nici o limbă străină, iar chelnerul nu poseda decît daneza. S-au folosit multe semne, strigăte, gesturi mari, sunete guturale, Titanane arăta cînd înspre bon, cînd către gură, cînd spre stomac, chelnerul indica alte părţi ale trupului, în special picioarele, totul, bineînţeles, fără nici un rezultat.
        La debarcare, oricît m-am ferit, tot m-a găbuit.
        — Ştii ce mi s-a întîmplat?
        — Cu ce, Titanane?
        — Cu bonul de masă. Cînd am ajuns eu se terminase mîncarea.
        Altă dată, după un spectacol ce îl jucasem în deplasare la o mare fabrică de confecţii, aşteptînd în cabină să se încarce decorul şi să pornim înapoi către sediu, printr-o înţelegere tacită, am început noi, actorii din trupă, să discutăm foarte serios în prezenţa lui Titanane despre gestul frumos al direcţiei fabricii care ne dăruise la alegere cîte un costum de haine actorilor şi cîte un costum taior actriţelor, drept mulţumire pentru minunatul spectacol oferit.
        — Tu ce-ai ales?
        — Unul la două rînduri din gabardină bej. Parcă e croit anume pe mine.
        — Tot de la mostre?
        — Da. Numai din mostre pot face ei cadouri. Şi fetele au primit taioare tot din modelele ultimei prezentări de modă. Tu ce culoare ai preferat?
        — Bleumarin. Ceva splendid.
        — Frumos gest din partea lor.
        — Au de unde. Nu se simte la milioanele de bucăţi care le fac ei.
        — Parcă acum îmi pare rău că n-am ales şi eu bleumarin. Ia să-l văd pe-al tău.
        — L-am dus la autobuz. E gata împachetat. Ce să-l mai desfac. Lasă că şi bejul e bun. La vară faci furori.
        Titanane trăgea cu urechea şi tăcea feţe-feţe. Se simţea, vezi bine, frustrat, mai mult figurant decît actor, mereu nebăgat în seamă, mereu dat deoparte. La un moment dat a ţîşnit pe uşă şi dus a fost. Puţin înaintea plecării, cînd tocmai ne suiam în autobuz şi ne întrebam unde o fi Titanane, l-am zărit venind tacticos dinspre birouri cu un costum verzui pe braţ: sacou, vestă şi pantalon.
        — Unde ai fost, mă?
        — La direcţie. Păi ce, eu sînt nimeni? Mie de ce să nu-mi dea? S-au codit ei, că nu e voie, că aşa şi pe dincolo, dar nu m-am lăsat, am ţinut-o una şi bună, de ce altora da şi mie nu, şi mi-au dat. Am stat să-l probez. De fapt, ăsta era singurul pe măsura mea. Dacă nu vă auzeam vorbind rămîneam cu buza umflată.
        Ca să vezi!
        Tot din prea multă credulitate ne-a şi părăsit. A cumpărat ciuperci de la o femeie din piaţă, le-a preparat şi le-a mîncat. Le-a crezut bune. Şi nu erau.

(Perpetuum comic ’88, pag. 169)

Vezi toată postarea

Inaugurarea

MOTTO:
Dacă aş fi apă, m-ar dezamăgi felul în care gîsca înţelege să aibă a face cu mine.
GEO BOGZA

        Pierdusem orice speranţă de a-mi vedea visul împlinit înainte de pensionare. Ridicasem de atîtea ori poblema în şedinţele de sindicat încît în ultimul timp, cum deschideam gura ca să fac o propunere, eram stopat pe loc: „Ştim, sala Clubului, se rezolvă tovarăşe Ciufu, altceva dacă aveţi".
        Orice elan mi se tăia şi mă aşezam pe locul meu în rîsetele înăbuşite ale cîtorva ţîngăi, receptivi, chipurile, la glumele preşedintelui.
        M-am retras în colţişorul meu de om neînţeles, am preluat tema de cercetare abandonată de fostul şef de birou transferat la minister şi, cu o rîvnă şi o energie pe care nici eu însumi nu mi le bănuiam, m-am cufundat în studiu făcînd progrese uluitoare, spre panica directorului unităţii care se şi vedea înlocuit cu mine, dacă rezultatul cercetării s-ar fi dovedit la fel de spectaculos precum începutul.
        Tocmai în aceste momente în care mi se părea că mi-am găsit linia de plutire, am fost chemat de urgenţă la camera nr. 12, unde se întrunea, la intervale necunoscute mie, comitetul sindicatului. Am fost abordat direct: „Tovarăşe Ciufu, într-o săptămînă, pregăteşti serbarea pentru inaugurarea „Clubului Tineretului".

        „Cum, care club, cînd?..." mă bîlbîi eu nepricepînd în ruptul capului cum dezideratul meu de ani de zile prinsese viaţă în cîteva săptămîni.
        „Asta-i culmea!" îmi replică preşedintele, ne baţi la cap în toate şedinţele (noroc că nu te-am consemnat în toate procesele verbale) şi acum nu ştii care club?"
        „Da, dar cum aţi reuşit într-un timp aşa de scurt?" mă arăt eu uluit. „Simplu, îmi răspunde preşedintele: cu muncitorii de la atelierul mecanic şi cu cîteva echipe de la intervenţie. Doar nu era să-i aşteptăm pe constructori o sută de ani".
        „Dar pînă acum, de ce..."
        „Pînă acum, pînă acum nu aveam dispoziţie să înfiinţăm micro-cantină. Acum avem şi astfel clubul nostru o să aibă dublă utilizare; la prînz vom servi în el masa, iar după-amiază, tot aici, se va juca tenis, biliard, şah şi-ţi vei desfăşura şi dumneata activitatea de instructor de formaţii artistice, pe care ai întrerupt-o cuprins subit de nişte ambiţii incompatibile cu vîrsta dumitale. Deci, la lucru, tovarăşe Ciufu. Pentru deschiderea festivităţii pregăteşti un program artistic, iar pentru bal — adică masa, dansul şi surprizele — iei legătura cu reprezentantul U.T.C.-ului, tovarăşul Dovlecel, care este un tînăr inventiv şi simpatic şi care ne-a asigurat că totul va merge strună. Fii atent, că, cel puţin în ultima parte a serii, adică la bal, vom fi onoraţi de prezenţa tovarăşului Fluture, de la direcţie. Nu vrem să plece cu o impresie proastă.
        „Am înţeles, tovarăşe preşedinte!"

        Atît am mai putut îngăima în urma peroraţiei acestuia, care mă ameţise de-a dreptul.
        Şi am trecut la treabă. Într-o săptămînă am format un grup vocal, unul satiric şi o echipă de dansuri. Cum nu era vorba de o etapă de concurs, am folosit aproape tot personalul TESA, inclusiv colegii leat cu mine, care dovedindu-se afoni, au preferat să danseze „sîrba pe patru" cu pastilele de propranolol în buzunar.
        Tînărul Dovlecel ne-a asigurat că a pregătit „momentele surpriză" cu care îl vom delecta pe oaspetele Fluture. Eram foarte mulţumit de performanţa mea. Din păcate, în ziua festivă, programul artistic s-a desfăşurat în faţa unei asistenţe deloc numeroasă, reprezentată mai ales de preşedinţii detaşamentelor de pionieri din localitate, ba chiar am putut desluşi cîteva voci cristaline de „şoimi" care nu-şi puteau înfrîna entuziasmul. Oricum, am ieşit bine, exceptînd un mic necaz cu colegul Butoi, care uitîndu-şi anul naşterii, a ţinut atît să îşi etaleze talentul încît la finalul unei sîrbe îndrăcite s-a prăbuşit în braţele mele.

        Seara, a urmat balul. De problema orchestrei nu m-am ocupat eu. Nu mi se trasase această sarcină. Aveam însă să constat că Dovlecel este băiat descurcăreţ. Nu lipseau din orchestră chitarişti, acordeonişti, ba chiar şi o vioară. Cel mai tare însă m-a impresionat (ca dealtfel pe toţi) toboşarul. De lemn să fi fost şi bubuiturile pe care le producea tot te ridicau de pe scaun, dacă nu să dansezi, cel puţin ca să-ţi iei un calmant. S-a mîncat bine, s-a băut şi mai bine, iar cînd atmosfera a început să lîncezească, Dovlecel a anunţat la microfonul staţiei: „Atenţiune, urmează concurs de dans; perechea cîştigătoare va primi, ca premiu, un tort minunat comandat la cofetăria «Gica». Din juriu, care va desemna cîştigătorii, fac parte următorii tovarăşi: Ciufu Ionel — responsabilul cu activitatea cultural-artistică din unitate, Zglobiu Tănase vicepreşedintele cu probleme de propagandă, tovarăşa Eufrosina Buturugă preşedinta comisiei de femei, Năică Cucui din partea U.T.C.-ului.
        Şi acum, vă rugăm să vă încercaţi norocul. Muzica!"
        După o scurtă ezitare, ringul se umplu cu perechile de dansatori care aspirau la premiu. Le urmăream fascinat paşii ca şi figurile puternic concentrate în păstrarea ritmului.

        Pusesem ochii pe o pereche de tineri care dovedea un real talent. Mă consult cu juriul, convins că-mi împărtăşeşte părerea. „Nu se poate, mă repede tovarăşul Zglobiu, tortul trebuie să intre în posesia tovarăşului Fluture. N-o să plece de la noi, într-o astfel de zi, cu mîna goală".
        „Bine, dar nu dansează, ştiţi că suferă de sciatică" mă arăt eu nedumerit. „O să danseze, n-avea grijă" şi, printr-un semn al capului, o cheamă pe tovarăşa Cleopatra, secretara instituţiei, căreia îi şopti nu ştiu ce la ureche.
        O văd apoi pe Cleopatra îndoindu-şi trupul planturos în faţa tovarăşului Fluture, care, culmea, o înşfăcă şi se avîntă pe ring în aclamaţiile asistenţei, cu ochii ţintă la bărbia Cleopatrei, dat fiind că înălţimea nu-i permitea să privească mai sus. După ultimile acorduri care susţinuseră concursul de dans, spectatorii, curioşi, începură să se agite: „Să vină tortul, să vedem cîştigătorii!" Cum de problema tortului se ocupase Dovlecel, îl caut disperat cu privirea, dar nu-l zăresc nicăieri. Transpir de enervare şi întreb în stînga şi în dreapta: „Unde e Dovlecel?" Nimeni nu ştie.
        Noroc că tînărul Virgilescu, bun prieten cu Dovlecel, cunoaşte locul unde acesta din urmă a ascuns cu grijă „trofeul" şi, la îndemnul meu, îl aduce pe un platou aspectuos, învelit cochet într-o foaie de celofan aranjată artistic.

        Ca preşedinte al juriului, îmi revine onoarea să anunţ perechea cîştigătoare. Tuşesc de trei ori, ca să-mi dreg vocea şi, într-o linişte emoţionantă, glasul meu se aude piţigăiat: „După evoluţia graţioasă a perechilor pe care le-am admirat împreună, juriul desemnează cîştigători pe tovarăşul Fluture de la direcţie şi pe tovarăşa Cleopatra". Aplauzele au ţinut cinci minute în şir, după care, cu o autentică emoţie, i-am înmînat oaspetelui premiul. Mi-a strîns mîna, i-a mulţumit Cleopatrei pentru participare, apoi, scuzîndu-se şi invocînd ora înaintată, s-a retras.
        L-am urmat pînă la maşină, i-am urat toate cele bune şi ne-am strîns mîna cu cordialitate. Apoi m-am înapoiat în sala de bal. „Spectacolul" parcă îşi pierduse din savoare. La un moment dat apare şi Dovlecel, căruia nu-i dau răgaz nici cît să se aşeze:
        „Unde ai umblat, omule, abia am găsit tortul, noroc cu prietenul tău Virgilescu".
        „Cui l-aţi dat?" mă întreabă cu o privire ghiduşă.
        „Cîştigătorului, tovarăşului Fluture".
        „Ce-aţi făcut?! şi se prăbuşeşte pe scaun, galben ca ceara.
        „Ceea ce trebuia să facem", replicăm toţi cei din juriu, oarecum ofensaţi.
        „Tortul era din mămăligă" mai apucă Dovlecel să ne spună, după care se prăbuşi fără cunoştinţă. Asta a fost tot.
        Acum, exact la două săptămîni după „bal", aşteptăm un control de la direcţie. Preşedintele comisiei de control este tovarăşul Fluture. Dacă are simţul umorului, îmi voi putea sărbători pensionarea la Clubul Tineretului, dacă nu, renunţ la agapă, ca să-mi pot plăti penalizarea.

(Perpetuum comic ’88, pag. 110)

Vezi toată postarea

Farafastîcuri

A CUI EŞTI TU, ZENOBIA?

        Marinica P. din Făcăeni a ajuns, prin împrejurări greu de descris, ajutor de motopompist într-o comună cu ogoarele irigate din judeţul I. Aici a contactat diverse legături, în urma cărora a rezultat fetiţa Zenobia. Cînd copilul a împlinit trei ani, mama a dispărut din localitate, lăsîndu-şi pur şi simplu progenitura în seama familiei D.P., la care stătuse în gazdă.
        În urma unei duioase relatări a cotidianului local, care cerea celor ce ştiu ceva despre ingrata mamă să anunţe autorităţile, trei fraţi ai Zenobiei — Dicu, Vaier şi Nastratin, în vîrstă de 12, 19, 26 ani (ultimul căsătorit) — au sosit din oraşele Zalău şi Măcin, şi din comuna Tînja să-şi ia surioara. Ei fuseseră abandonaţi în condiţii asemănătoare de aceeaşi mamă fugitivă. Micuţa e, acum, în mîini bune. Dar gestul mamei rămîne, în continuare, discutabil. Pe cînd, oare, reîntregirea familiei, cu toţi părinţii în cauză?

MOARTEA MICROBILOR

        În urma unor cercetări medicale intense efectuate în laboratoare europene şi americane s-a constatat că lacrimile omeneşti au o puternică acţiune bactericidă. Microbi dintre cei mai virulenţi, expuşi in vitro unei secreţii de doar trei lacrimi, au fost distruşi instantaneu şi iremediabil.
        Un grup de agrozootehnicieni, profund interesaţi de noua descoperire, au anunţat că vor folosi experimental un jet lacrimal pentru stîrpirea microbului dalacului la cornutele mari. A şi început recoltarea cantităţilor necesare, de la donatori voluntari.

O MĂSURĂ DRASTICĂ, LUATĂ LA TIMP

        În urma reclamaţiilor repetate ale locuitorilor de pe traseul Verneasca-Lişeşti, al cursei IRTA, din judeţul V., privitor la faptul că şoferii iau banii de bilete fără să dea bilete, vin cu mari întîrzieri, se comportă necivilizat faţă de călători, opresc între staţii pentru interese personale etc. conducerea întreprinderii judeţene de resort a hotărît să adopte măsura cea mai drastică, şi anume, desfiinţarea acestei curse.

FILMUL ÎNTRERUPT

        Filmul COPLAN ÎŞI ASUMĂ RISCUL proiectat la cinematograful „Victoria" din B. s-a rupt, în numai patruzeci de minute, de opt ori. Spectatorii, plictisiţi şi enervaţi, au părăsit sala. Cum nu mai era nimeni, operatorul a oprit aparatele de proiecţie şi a părăsit şi el incinta. Cercetîndu-se chestiunea, s-a constatat că aproximativ acelaş lucru s-a petrecut şi cu filmele LOCOTENENTUL BULITT, întrerupt de nouă ori şi FATA CU OCHI LUMINOŞI, care s-a rupt de unsprezece ori.
        Pînă la urmă, s-a aflat că operatorul Constandache V. făcea acest lucru într-adins, deoarece urma un curs seral de acordeon la şcoala populară locală şi voia să ajungă acolo cît mai curînd. La matineu, filmele rulau normal, adică doar cu patru pînă la şase-şapte întreruperi.

UN GEST LĂUDABIL

        Un gest frumos: automobilistul Iordache B. din Bucureşti, remarcînd-o pe tînăra Cecilia Graţiela din Lilieci mînînd două capre spre Capitală, la o mătuşă de-a ei, şi observînd că numita e într-o stare avansată de oboseală, a luat-o în „Mercedes"-ul său, împreună cu bietele animale, depunîndu-le pe toate trei, la destinaţie, unde a refuzat orice răsplată. Gestul e cu atît mai lăudabil, cu cît ambele animale erau însărcinate, mătuşa cărora le erau destinate avea vîrsta de 86 ani, iar Iordache B. mai ducea în port-bagaj doi porci, proaspăt cumpăraţi lîngă Urziceni.

RECLAMAŢII CARE NU POT SĂ NU FIE LUATE ÎN SEAMĂ

        Arizona Chiriţel, gospodină din comuna Bragadiru, a găsit, într-o cutie cu ace de gămălie, cumpărată de la magazinul local de fierărie, un ac fără vîrf. Adică bont. Ea s-a adresat cooperativei de consum, cerînd: să i se dea în schimb un ac corect; să fie sancţionat exemplar gestionarul; să se trimită un protest oficiat fabricii care pune în circulaţie asemenea produse; să se ia atitudine într-o gazetă de larg consum.
        Gospodina îşi întemeiază cererile pe faptul că tot aşa s-a întîmplat şi cu scobitorile: a găsit de cîteva ori, în cutii, unele exemplare fără vîrf şi pentru că n-a luat atitudine vede că situaţia se perpetuiază. De aceea este decisă să meargă acum pînă la capăt.
        Conducerea cooperativei locale a raportat la centru, unde chestiunea e studiată cu atenţie.

CERERE JUSTĂ

        V. Lascu, bucureştean, pretinde că răsucind anumite butoane ale televizorului ziua, aude conversaţii ale şoferilor de pe autodubele „Salvării" cu staţia lor centrală.
        Cere să se dea şi imagine, fiindcă, adesea, aceste conversaţii îl interesează.

LECTURI FARMACOLOGICE

        Citind într-o carte de farmacologie că în timpul tratamentului cu antibiotice (tetraciclină, cloramfenicol, eritromicină) irigaţiile mucoasei tubului digestiv pot fi prevenite, în general, destul de uşor dacă antibioticul se administrează după masă (indicaţia referindu-se şi la prizele din timpul nopţii), Costel B. din Bîrlad îşi sileşte soţia, Melantona B., să-i facă de mîncare de două ori pe noapte. Femeia a cerut Consiliului popular municipal să-l pună la puct pe nedormitul soţ şi să dea o rectificare la cartea de farmacie, în sensul că în perioada nocturnă antibioticele pot fi luate şi cu o gustare rece, ceea ce el nu vrea să înţeleagă.

GUSTUL PENTRU ACTIVITATE MULTILATERALĂ

        O frumoasă iniţiativă a Centrului de Librării din M.: cumpărătorul care doreşte o carte, o găseşte frumos împachetată în celofan şi legată cu o panglică de culori variate. În interiorul pachetului se mai află: o ilustrată din seria „Tinere, cunoaşte-ţi patria!", două şerveţele de hîrtie, un plic cu timbru, un program anual al deplasărilor echipei de fotbal locale în ţară şi străinătate, un prospect de cură balneară pentru cei ce au nevoie de tratament cu ape sulfuroase şi un îndreptar pentru folosirea „Aragazului" în culori ce urmează a intra în fabricaţie pînă în anul 2000 la una din marile întreprinderi de resort. Deşi, în felul acesta, cartea îşi modifică întrucîtva preţul, care ajunge să se tripleze, se consideră că pachetul constituie o contribuţie la formarea şi dezvoltarea gustului cititorului pentru o activitate multilaterală.

PIERDERE DUIOASĂ

        S-a pierdut în cartierul Crîngaşi, în ziua de 18 mai 1988, puiul de găină numit de proprietara sa, Leanţa Babolan, „Blonduţ", pentru pufuşorul său auriu. E în vîrstă de abia şase săptămîni. Are ochii albaştri. Găsitorii sînt rugaţi din inimă să-l aducă la nr. 209 al şoselei.
        Puiuţ, întoarce-te la mămica ta mîhnită şi la cei şapte frăţiori care te aşteaptă!

„DIN VINA AMBILOR SOŢI”

        Judecătoria din L., judeţul Satu Mare, a pronunţat în sfîrşit divorţul dintre Toporaş Z. şi Lucuţa Z., după lungi şi anevoioase pertractări. Tinerii se căsătoriseră din dragoste, dar de nunta lor „cu dar" se ocupaseră cei doi taţi, ei realizînd o sumă respectabilă, mai multe obiecte de folosinţă îndelungată şi animale. Cum la împărţeala din a treia zi s-a observat tendinţa taţilor de a ceda prea puţin proaspeţilor căsătoriţi din ceea ce dobîndise, s-a născut o ceartă care a degenerat iute. Lucuţa Z., ajutată de mama ei, Zenovia N., i-a luat la bătaie pe ambii cuscri, deci şi pe propriu-i tată, precum şi pe recentul mire, care încercase o împăcare, provocîndu-le tuturor contuzii serioase şi fracturi. Sentinţa a fost pronunţată cu menţiunea „din vina ambilor soţi".

REPERAREA UNOR DEFICIENŢE COSMETICE

        Lipsa cronică a rujului de buze şi a rimelului albastru fiind intens resimţită în satul Tulişeşti, comuna Adîncata, judeţul S., mai multe tinere localnice s-au adresat direct Centralei industriale de produse cosmetice. Aceasta a făgăduit că în cel mai scurt timp carenţa va fi remediată.
        E un gest exemplar, care se cere cu atît mai mult salutat, cu cît grupul de bătrîni din acelaşi sat, care a solicitat suplimentar, la magazinul universal local, unsoare pentru roţile de căruţă, n-a avut pînă acum succes la forul comercial central de resort.

CU CREDINŢĂ ÎN PROGNOZE

        Traian Făcălete din Zalău, căruia soţia i-a dăruit pînă acum două perechi de gemeni, doi băieţi şi două fetiţe, s-a adresat Ministerului Sănătăţii cu rugămintea de a i se furniza informaţia ştiinţifică dacă lucrurile vor continua tot aşa, pentru a-şi putea face unele planificări în bugetul familial.

AŞTEPTARE DEZAMĂGITĂ

        Insecta pe care a găsit-o şi studiat-o zoologul amator Lilişor Dubană din Tecuci, prezentînd-o apoi ca pe o curiozitate — datorită mersului ei afazat — facultăţii de specialitate din Iaşi s-a dovedit a fi o simplă coropişniţă căreia îi lipseau însă două picioare.

O INOVAŢIE COMERCIALĂ

        O iniţiativă excelentă a întreprinderii de produse de cofetărie şi răcoritoare din R.: înlocuirea paielor pentru sorbirea băuturilor speciale din baruri — ce se aduceau din import, — cu paie din producţia locală, procurate la un preţ infinit mai scăzut de pe tarlalele întreprinderii agricole de stat, dependente de oraş.

REINTEGRARE JUSTIFICATĂ 

        Crenguţa Pompilia Răbăcescu, absolventă a Şcolii de balet din Bucureşti, a fost angajată, cu dispensă, caloriferistă la Blocul AF12 rc din cartierul Berceni, şoseaua cu acelaşi nume. Întrucît s-a constat că, în cadrul serviciului de noapte, ea primeşte vizite, şi anume chiar în incinta cu pricina, ceea ce ar putea primejdui instalaţiile, i s-a desfăcut contractul de muncă. Dînd în judecată Comitetul de locatari, numita a cîştigat procesul, deoarece după cum a demonstrat avocatul împricinatei, cu probe incontestabile, cei care o vizitau noaptea erau chiar locatari ai blocului în chestiune, ce se ofereau s-o ajute în muncă, să-i ţină de urît etc.
        Reprimită în serviciu, Crenguţa P.R. este acum asistată, în activitatea ei de noapte, de un comitet voluntar de locatare.

SĂ SE IA MĂSURI!

        În cursul unei reprezentaţii cu o piesă modernă, la unul din teatrele bucureştene, un şobolan urmărit de un cotoi negru a traversat scena de la stînga la dreapta şi apoi invers. Publicul a aplaudat încîntat crezînd că-i un efect de regie, dar cele trei actriţe aflate în acel moment în acţiune au leşinat, spectacolul trebuind să fie întrerupt.

CONDIŢIE PREALABILĂ 

        Oferind spre vînzare, prin mica publicitate, un circular de tăiat lemne, un borcan cu momeli pentru ştiuci şi un videocasetofon cu douăsprezece filme din Hong Kong, Costelaş D. din A. oferă celui ce eventual ar achiziţiona toate obiectele şi un cadou gratuit, constînd dintr-un aparat de făcut marmeladă din coacaze, de invenţie proprie.

FALS SEMNAL DE ALARMĂ

        Observînd, după ce s-a urcat, cu toate bagajele, în tren, în gara Adjud, că soţia i-a rămas pe peron, cetăţeanul Zănică Turnu a tras semnalul de alarmă, provocînd o busculadă de nedescris în garnitura foarte aglomerată.
        La ancheta organelor feroviare, femeia a declarat că rămăsese în gară în mod deliberat, deoarece se răzgîndise în ce priveşte călătoria cu bărbatul ei, urmînd să-l informeze apoi în scris asupra motivelor.

EFECTE PRINCIPALE ŞI EFECTE SECUNDARE

        Citind, într-o revistă centrală, că medicamentul antihepatic, de producţie străină „Prednison" trebuie administrat cu precauţie, deoarece poate avea ca efecte secundare (ori reacţii adverse) epigastrologii, cataractă subcapsulară, pancreatită, Onud Turgai Ekel din Medgidia a comunicat redacţiei în cauză că el a avut parte de toate aceste efecte secundare, în schimb agravîndu-i-se şi boala de ficat de care suferea. Roagă deci să se publice din vreme asemenea anunţuri pentru ca toţi cei în cauză să poată opta fie pentru efectele principale, fie pentru cele secundare.

LINIŞTE!

        Reclamat de vecini că pune, în fiecare noapte, la maximum, discul cu celebra melodie italiană, cîntată la trompetă, LINIŞTE, lăsînd toate ferestrele deschise, Tudor Capătă din Baia Mare a fost somat prin portărel să închidă ferestrele. El a dovedit însă că nu poate, acestea fiind defecte din construcţie şi rămase aşa, cu toate memoriile făcute pînă acum de locatar la întreprinderea de administraţie locativă a oraşului. Chestiunea a rămas în studiu.

PROPUNERE REZONABILĂ

        Direcţia circulaţie din întreprinderea de Transporturi Bucureşti a primit o sugestie semnată de cîteva sute de cetăţeni, care propun ca anunţul „Atenţiune, se închid uşile!", care a dat rezultate foarte bune la metro, să fie introdus şi la troleibuz, şi anume, după plecarea lor din staţii, cînd cei de pe scări mai pot încă sări din mers.

(Perpetuum comic ’88, pag. 91)

Vezi toată postarea

Caligrafii la topit arm’!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(Perpetuum comic ’82, pag. 72)

Vezi toată postarea