Vremea lui Ghiţă Berbecul

        Pe seara ninsese vîrtos ca pilaful la felinariile cu gaz aerian, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe focoase, tot oraşul ieşise să facă zloată cu săniile, gătite cu clopoţi mărunţi şi canafi — tocmai făcuse Marghiloman regulament scris pentru permisuri de circulaţie „livrezon", şi Sarandi, sub-şeful sergenţilor, frumos ca sfîntul Gheorghe călare, scoţînd abur pe nare, abia dacă mai prididea cu controalele —, pre urmă secase zăpada, fugise lumea prin case să bată la cărţi, iar noaptea se pusese dihanie de ger şi-un îngheţ sticlă, să nu laşi afară nici o jigodie de pripas; dacă mai trecea la un ceas vreun tramvai rătăcit, din cela cu mîrţoage învălite în valtrapi de atlaz, ducînd ultimii colivari, beţi-curcă, cari-şi tocaseră paralele pe la Nae Sacîz zis Perie-Peşte, prin mahalaua Antim în fundul gangului la Franzelaru, unde se ţinea bal masché, ori la Pomul Verde, plătind pentru dame în domino corneturi cu alune americăneşti, rum dulce, bombonuri şi rahate. Jurai că-i oarecare înmormîntare cu cai mascaţi. Doar se intrase bine în săptămîna agiunului, ce bulucărie de lume nu se strînsese înainte la „Salon de Mode" şi la „Maxim", sub palatul Nifon, de parcă s-ar fi vîndut de pomana morţilor, şi mirosea al naibii a ghiudemuri ardeiate să-ţi pişte limba, curcani cu cocanari perpeliţi la foc mic cu murători, şi-a tămîioase popeşti pentru oblojirea gîlcilor, cu care vorbesc hroanicele — scăpasera feţele bisericoase de la pîrjol pe la o mie opt sute o biserică din preajmele Bucurescilor, cu sfintele odoare cu tot..

        O tempora, o mores! — suspina melanholic Ghiţă Berbecul, strîngîndu-şi jur împrejur cojoaca de Astrahan cusută din pielicelele nepoţilor de soră (şi tot să fi intrat vreo zece, nu încape îndoială, căci Ghiţă se lăţise malac), jugăniţi de fragezi la Atelierul de mode, cusături şi carpace din Blănari. Îşi adusese aminte de bunică-su (fie-i ţărîna uşurel, că-l făcuseră fript la o kermesă tot într-o vreme ca asta, apocaliptică, rînjea vîntul din cheutori iar el se răsucea în pari deasupra jarului gemînd de plăcere...), ce vremuri, ce moravuri prinsese sireacul, pe vodă Neculai Mavrogheni ducîndu-şi ţucalul ferecat în argint drept icoană-n altar, să-l pupe babele şi aridicîndu-şi calul clucer, că-i băteau temenele boierii scoţîndu-şi tarabulosurite... Îl trecu cu fiori... Se purta elegant Ghiţă, chiar dacă nu mai era tocmai mînzat, ca să-l mai înghiţă careva i-ar fi trebuit două părechi de dinţi, nu glumă! — şi îl cam năpădiseră burţile, altfel se ţinea ţeapăn, lat în piepţi, cu ditamai frunte în bombeu şi două frumuşele de coarne pe cari gurile proaste vorbesc că le căpătase la Paris de la o oaie de juca striptease pe bani şi de-atunci, chipurile, de supărare, Ghiţa ar fi căzut în darul beţiei ca să paţă uitare, dar astea erau gugumanii de Braşov, nimeni nu reuşise să-l scoaţă criţă oricîtă şampanie „Chateau Ikem" din aceea nepredicată pe care-o cumpăra şi ţarul ruşilor cu 10 lei paharul, i-ar fi turnat pe beutori. Iar Ghiţă se respecta — nu gusta decît după lăsata soarelui, ca să nu umble în trei cărări ziua în nămiaza mare, iar atunci doar şampanie la pilaf cu cîş-mîş pentru tăierea greţilor, iar pre urmă un felegen cu cafea neagra să facă caimaci, ziare franţozeşti şi o nargilea din cari bea alene, mestecînd fumul... De fapt, din Bucuresci nu ieşise vreodată nici pînă la bariera Vergului — se dedea băţ cu originea sa de muntean de la vite adus în capitală de domnul — ştie-cine, vreun nesănătos cu scrinteală, aşa cum îl zăriseră pentru prima oară într-o dimineaţă de la o mie opt sute şaizeci nişte tineri, pe lîngă Bursă, în Podul Mogoşoaiei, acolo unde posteritatea avea să ridice un birt în memoria lui, „La Ghiţă Berbecul". De atunci nu mai umblase decît înfăţoşat în haine turceşti din vremea lui Sutzu — ditamai işlicul de blană pe cap şi-un antiriu cîrmîziu încheiat în copci, ieşit din beciuri la zavera tîlharilor lui Pazvantoglu, cînd a fugit domnul şi s-au căftănit măgarii, traşi în ştreang şi spînzuraţi la răspîntii de drum. Mandatarul crîşmei „Mai bine aici decît peste drum", un coate fripte cu haz macabru (altfel nici c-ar fi ţinut vis-á-vis de cele veşnice, locantă) i-l pusese în spinare spre rîsul întregii adunături cari se strînsese la petricanie. Iar nu era Ghiţă cînd vă spui decît un miel chelbaş, de-abia înţărcat şi nedus la biserică. Din ziua aceea însă i se lăsase cu nărav — nu mai umbla la blană nici să-l tai, învăţase manierele, se închina cu stîngul ca ne-oamenii, ţinea postul mare şi mai avea şi un ornic în cap (de unde se vede că nu stetea la mijloc chiar lucru curat), că ştia cu precizie orele cînd se făcea să onoreze cu prezenţa diferitele puncte ale oraşului. Spre pildă dimineaţa, nu mai devreme de opt ceasuri boiereşti, se făcea stîlp la Fialkovschi în cafenea, unde trăgea protipendada şi claie de artişti să joace biliard ca la „Chat noir", servea un corn-două, zahăr cubic oferit de edecurile casei şi o cafelă nemţească cu lapte, apoi saluta în două picere adunarea şi se retrăgea în trebile lui; flanela pînă spre prînz, iar la 12 punct se oprea la Creţulescu şi urca pentru un ceas în atelierul de croitorie al madamei Briol. Adevărul e că devenise marota locului, nici o jupîneasă supţire nu-şi mai tăia rochii în alte părţi de cînd deschisese vad Ghiţă Berbecul, iar fetelor le cam căzuse cu tronc. Îi preparau zilnic scrob de ouă proaspete, luate de sub clocitoare, şi vinete Imam Baialdîn ca la hanul lui Mîrzaian-bey de pe lîngă Curtea Domnească, cum îi plăceau lui mai mult, iar o dată în lună îl cadoriseau din ce pustiu de tafta şi serasîrle rămînea din vapolurile vreuneia mai scarandive, cu cîte o haină pe măsură. Ba, odată, aşa fercheş cum era la arătare, patroana îşi scosese gherdanul să i-l atîrne de guşă şi să-l tragă aşa la dagherotip spre înrămare, iar beleaua era cît pe ce să se pitreacă dacă Ghiţă nu l-ar fi rumegat, scornind lucru de supărare...

        De dispărut nu ştia nimene pînă seara pe unde umbla, unii supozau că stă în paie şi îşi scrie jurnaliul, alţii, mai necredincioşi, că s-ar fi înhăitat cu banda lui Ionel Izvoreanu. Dar nu, cum era studios, Ghiţă mai degrabă să se fi dus să audieze procesurile iui Ulysse Creţeanu, advocat celebru al Bucurescilor, din gura căruia ieşeau toate putreziciunile de se ofileau, auzindu-l, broscării şi bidinăresele de la Morgă, dacă nu cumva îşi făcea siesta la Cişmeaua Beizadelelor, pe malul gîrlei, unde adăstau echipagiile ieşite din atelierele Binder şi Clochez, şi coborau boerii ca la Karlsbad cu paharul. Avea acolo întîlnire cu un magistrat care locuia pe lîngă Cişmegiu, cu douăzeci de şerpi laţi şi un leu de Bengal laolaltă în casă. Nu-i vorbă, şerpii păreau de lume, se deplasau numai urcaţi în manşon la întruniri publice, iar de englendiseuri ieşeau, ascultau muzică, consumau de obicei îngheţată de şocolată à la Giovanni (odată, păţiseră din asta umflare, de trebuise stăpînul să umble pe la uşile Măţăresei o săptămînă încheiată!) —, cît despre leu, se uita în bagdadii, se prostise de tot, şi năpîrlise pe la coadă ca ultima janghină, chit că odinioară fusese ceva dihanie şi puseseră ochii pe dînsul niscai coţcari de la circ, să ragă la oameni şi ei să ia banul. Steteau la şuetă de una, de alta, trebi de-ale politichiei, atîta că Ghiţă n-avea de-ale glasului trebuitoare, behăia din beregăţi pe vocea a patra şi scurma din copită, arătînd împotrivire, căci ce timpuri, ce moravuri trăise săracu bunică-su, el le ştia toate, şi altele mai vechi, ciuma lui Caragea, şi cînd Mavrocordat zbanghiul, că nu era cap sec nici el, primea proştii la jalbă călare pe tun şi trăgea lumea în scobitoare, îşi suise pe Merkelius velclucer, făcîndu-i grajd lîngă domneştile dormitoarii... Spera şi Ghiţă de la ape să-i dea vorbă cum trăsese şi Bărbucică ramolitul nădejde să se înzdrăvinească, doar că abia i se mai şi înroşise barba de la fierul acelora că se prăpădea oraşul de rîs cînd ieşea ca papistraşii pe stradă. Şi aşa îl prindea pe Ghiţă iar melanholia şi nu-i mai dedea drumul decît pe seară. Cobora la cafe „Union Suisse" cu popicărie pe din dos, în grădina clubului coloniei elveţiene din Cîmpineanu. Altădată, cînd era mînzat pofticios, s-ar fi repezit pîn’ la Capşa, adora ouăle de ciocolată aduse de Vasile din streinătăţuri, fondantele şi cutiile cu scoici cu cari îngrăşaseră tot Bucuresciul, dar acuma se codea, de cînd i se lăsase la burţi cu slană. Prefera un colţ mai retras, o masă dinspre trotuar, căci se făcea înghesuială, morfolea rahat „Lokum", aprindea o „Regală roşie" şi asculta pe canţonetistul I.D. Ionescu, spaima femeilor, cîntînd galopul Tramwaiului cu cai. Prinsese şi momente de pomină cînd Fanelly, diseusa, colega de trupă, se aruncase pe genunchii pudicului Dimitrie Sturza, lăsîndu-l ghiurghiuliu ca morcovul, în toiul unui distins praznic. Şi mai pitrecuse cu Ionescu, după cum se purta mînă-spartă, în unele din nopţile albe din Herăstrău, în cari beau toţi pe socoteala lui, prietini din trei-patru cupeuri cît putea să încarce o dată, iar pe Ghiţă îl ţinea numai pe şampanie, după cîte ziceam, „Chateau Ikem". Şi se cheltuiau pe atunci cîte trei-patru sutare pe puţin, dar pe Ionescu îl durea drept în coate, căci atunce ce să mai credem despre bietul boier Manolache Lahovary cari pierduse la cărţi la o mie opt sute şi nouă 7133 de guldeni într-o singură noapte?!...

***

        Pe seară ninsese vîrstos ca pilaful la becurile electrice, alte vremuri, alţi domni!, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe turbate, iar noaptea se pusese un zdrahon de ger şi doar o dată la ceas vreun tramwai rătăcit, fără cai, se retrăgea huruind în mahalale. Trecuse de mult moda mîrţoagelor învălite în valtrapi de atlaz, epidemia canarilor venită de la Constantinopole, şi a căţeilor de poşetă, purtaţi ca flecuşteţe pe braţ. Nu mai călca picior de om pe gîrlă, la fîntîna beizadelelor, acuma se descoperiseră barul automat americănesc de lîngă Palatul Telefoanelor, băgai fisa şi îţi ieşea paharul cu bere, iar Josephine Baker, dusă în delir la Alcazar, se plimba ca nemica pe Podul Mogoşoaiei trasă de struţi la şaretă. O tempora, o mores! Doar bătrînii cari nu se rebegiseră chiar de tot şi mai erau în puteri să piarză nişte ceasuri la noul cabaret „Maxim", deschis de doi franţuzi în strada Oteteleşeanu, văzînd maimuţăreală de chelneri la frac şi picoli în smoking pană, şi mai degustînd nişte şampanie „Mumm Cordon Rouge", oferită de Papaianopol, ce-şi mai aminteau de un berbec Ghiţă cari umbla îmberegat în straie turceşti ca-n vremea lui Sutzu, bea şi fuma într-una, umplut de viţii. Dispăruse fără băgare de seamă din Bucuresci într-o urticarie de ninsoare din săptămîna agiunului, dar nu mai ştiau anul în care, văduvind de clientelă pe madam Briol şi croitoria cari intrase la faliment. Poate că fusese mîna vreunui nesănătos cu scrinteală ori cine ştie, unuia de la zalhanale. Apoi pierdeau firul vorbei şi se luau cu altele. Iar afară cădea zăpadă şomoiog ca-n timpul cînd bunicu-su, fie-i ţărîna uşure, îşi perpelea coastele pe un jar bun, la frigare...

(Perpetuum comic ’89, pag. 74)

Vezi toată postarea

Dincotro bate vîntul

        Maşina opri scurt cu un scrîşnet de frîne. Spîrnel se repezi în întîmpinare sărind din piatră în piatră ca o căpriţă. Bărbatul în trenci bleumarin şi pălărie tare nu-l mai aşteptă însă, ci coborî hotărît din maşină direct într-o băltoacă.
        — Să trăiţi, tovarăşe preşedinte! — strigă Spîrnel de la vreo trei-patru pietre distanţă, cocoţat pe un cataroi mai arătos.
        — ...astăzi şi mîine! — îşi termină preşedintele ideea începută. De ce nu asfaltaţi, bre? Uite ce mizerie!
        — Aşa e pe şantier, tovarăşe preşedinte! — zise Spîrnel clipocind concludent din cizmele de cauciuc în care îşi băgase pantalonii cadrilaţi.
        Preşedintele aruncă o privire bonapartistă în jurul lui şi mormăi în barba proaspăt rasă:
        — Cam puţini!
        — Ştiţi cum e cu munca voluntară, unul are copii, altul are soţia bolnavă, altul are soacra...
        — Toţi avem soacre — zice preşedintele schimbînd în mod democratic băltoaca. Asta nu înseamnă să dramatizăm. Spîrnel, să ştii că răspunzi!
        Spîrnel rămase o clipă derutat.
        — Păi... întrebaţi-mă!
        — Nu, nu, răspunzi de situaţia asta! Eu am dat o dispoziţie şi...

        Preşedintele rămase cu vorba în gură şi holbă doi ochi şeptelici către un tînăr care stătea rezemat de o lopată.
        — Ce stai, mă, ca barza în găleată? — se stropşi el furios. Pune mîna şi munceşte că n-ai venit aici la contemplaţie. Spîrnel, să mi-l treci în carneţel să mă ocup de el.
        — E tovarăşul Cintezoi! — spuse Spîrnel cu respect.
        — Poa’ să fie şi tovarăşul Flamingo, ce mă-nteresează?!
        — E fiul tovarăşului Cintezoi de la Consiliu...
        Preşedintele rămase cîteva clipe mut privindu-şi cu respect pantofii ce începuseră să se umezească.
        — Hei, tinere — zise el cu o voce în schimbare, intrînd şi mai mult în noroi — lasă dracului scîndura aia, ce ai cu ea? Tu ai venit aici să munceşti? Te-am chemat să mai discutăm împreună, mie îmi face plăcere să discut cu persoane inteligente ca dumneata, mai învăţ şi eu cîte ceva.
        Tînărul se apropie timid zîmbind tîmp şi mişcîndu-şi capul aprobativ asemenea unei limbi de clopot.
        — Apropie-te — deschise preşedintele discuţia. Ei, ce mai face tăticu?
        — Tăticu? — se miră tînărul. Păi, ce să facă, bine, e mort.
        — Aşa! E mort!... Şi, tu ce stai? Plimbă scîndura aia, nu te lenevi. Spîrnel, te-ai prostit? Nu ştiai că e mort?
        — Ba da, ştiam, cum să nu ştiu! Numai că pe tînărul Cintezoi l-a crescut fratele tovarăşului Cintezoi de la consiliu, tovarăşul Cintezoi de la comitet!

        Pentru un moment, preşedintele fu încercat de un sentiment penibil, trăit doar în copilăria sa timpurie, şi, instinctiv, ca şi atunci, duse mîna la spate.
        — Hm... Hm... — zise el după ce constată că locul e uscat. Să mai asfaltaţi pe aici!
        Spîrnel deschise iute ochii a dilemă, nepricepînd foarte bine de care loc vorbea preşedintele.
        — Hei, tinere, ce te-a apucat? Tu chiar nu ştii de glumă?! He-he-he! Vino aici. Nu ţi-e foame?
        Străduindu-se să fie cît mai convingător în încercarea sa de a aproba, tînărul fu cît pe-aci să-i dea un cap în gură tovarăşului preşedinte. Acesta îşi descuie servieta diplomat dotată cu cifru şi cheiţă şi scoase un pacheţel.
        — Ia de mănîncă — se adresă el tînărului care începu numaidecît să clefăie. Măi... Măi... Spîrnel, dacă eşti aşa de bine informat, de ce nu mă informezi şi pe mine?
        — Păi, tocmai vroiam să continui. Cum vă spuneam, tînărul a fost crescut de tovarăşul Cintezoi de la comitet pînă la 20 de ani, cînd tovarăşul Cintezoi de la comitet a fost scos la pensie. Din acest moment...
        — Mai ai? Da, cu tine vorbesc! N-ai terminat cu clefăitul? Adică, colegii tăi muncesc şi tu stai şi dai din fălci?
        Tînărul îşi schimbă brusc atitudinea şi se apucă să sape cu rîvnă folosind în acest sens o greblă cu trei dinţi. Preşedintele miji ochii către Spîrnel şi i se adresă scurt:
        — Nu prea e disciplină. Şi tocmai vroiam să te propun la primă. Oamenii stau şi se uită, unii chiar mănîncă din pacheţelele altora. Tînărul ăsta e un exemplu negativ.
        — E timid, tovarăşe preşedinte — căută Spîrnel o scăpare. Aşa a fost şi la nuntă. Ce mai rîdea tovarăşul Coţofană de la minister, ştiţi, socrul tovarăşului Cintezoi...

        În capul tovarăşului preşedinte prinseră să piuie diferite triluri exotice şi autohtone.
        — Hm... hm... Mi-am udat pantalonii... Nu, nu, la manşete... Hei, tinere, am vrut să te încerc. Ce naiba, nu înţelegi?! Mai bine vino şi stai la mine în maşină că, uite, a început să picure... Spîrnel!
        — La ordin!
        — Să te treci în carneţel. Cum ai îndrăznit să-l mobilizezi pe tînărul Cintezoi pentru acţiunea de astăzi?
        — Păi, dumneavoastră aţi semnat convocatorul!
        — Gura! Mă mir că nu l-ai mobilizat şi pe tovarăşul Coţofană, socrul tovarăşului... — mai zise preşedintele aprinzîndu-şi o ţigară.
        — A, nu, pe tovarăşul Coţofană nu puteam să-l mobilizez. L-au mobilizat alţii cînd l-au prins cu delapidarea aia şi i-au luat tot. Acum, săracul...
        Preşedintele îşi introduse ţigara cu vîrful aprins în gură şi înjură scurt, dar gros.
        — Ce... mă... te... să... Bă, băieţică, bă... bă, minte de cintezoi, ce cauţi tu în maşina mea? Ce e, mă, maşina mea, tramvaiul 12? Treci imediat la muncă! Ce neobrăzare! Spîrnel, să mi-l treci în carneţel.
        — Îl trec, şefu’, dar să ştiţi că oricum pleacă de la noi.
        — Foarte bine. Să plece. Noi n-avem nevoie de elemente păgubitoare.
        — Pleacă la centru. Îl ia frate-su lîngă el.

        Preşedintele se zgribuli sub trendul bleumarin şi blestemă clipa cînd luase hotărîrea să verifice acţiunea pe teren. Mai găsi totuşi resurse să i se adreseze tînărului care scurma pămîntul cu un băţ.
        — Măi, tovarăşe Cintezoi, nu ai înţeles ce vroiam să spun. Am spus că poţi pleca acasă, ce să cauţi dumneata aici?! Hai, du-te, şi mîine să nu vii. Eşti învoit.
        — Să trăiţi! — zvîcni tînărul bălăgănind din cap.
        — Du-te... du-te... Hm! — mai zise preşedintele bălăgănind şi el din cap într-o beţie de imagine consecutivă. Spîrnel! Puteai să-mi spui de la început toate astea, nu să mă porţi de la Scila la Caribda! Bine că pleacă la centru!
        — Da, pleacă. Îl ia frate-su care e portar acolo. Îl ia la el, la pază.
        — Să mi-l treci la nemotivaţi! — mai zise preşedintele înainte de a dispărea în maşină.
        Şi, în timp ce maşina înainta prudentă printre băltoace, preşedintele, ieşit pe jumătate prin geamul portierei, urlă către un Spîrnel căzut într-o stare de prostraţie:
        — Şi să-l penalizezi şi cu 15%! Trebuie să întronăm odată un climat de disciplină, un climat sănătos care...

(Perpetuum comic ’89, pag. 37)

Vezi toată postarea