Lucreţia Cărpător, fata cea mai mică a celeilalte Lucreţii Cărpător (care-a fost cîndva celebritatea cartierului, prin străşnicia cu care-şi apăra bărbatul, pe Vrăbete Cărpător, în conflictele săptămînale de la birtul din colţ, lovind în dreapta şi-n stînga cu mîinile ei ca nişte lopeţi) a avut în „Săptămîna patimilor" o subită revelaţie. De fapt nu era prima, căci revelaţiile sînt un fel de specialitate a dumneaei.
— Ce zici, Costică? îşi întrebase ea soţul cu cîteva luni în urmă. N-ar fi bine să ne facem şi noi un tablou, să-l punem pe perete ca tot creştinu’?
Costică — om milos, cu frica şi respectul nevestei, — n-avu nimic împotrivă. Aşa că Lucreţia alese din plicul cu fotografii, îngălbenite de vreme, una de pe cînd avea ea vreo douăzeci şi ceva de ani, una mai recentă a lui Costică, de pe cînd avea el vreo treizeci şi ceva (chiar dacă în realitate Costică era cu vreo două luni de zile mai tînăr ca ea) şi le duse la fotograf să le îngemăneze şi să le dea, apoi, cu puţină culoare, cum văzuse ea la vecina Lina a lu’ Cocîr, de unde-i şi venise ideea... Apoi, cînd tabloul fu gata, îl purtă cu mare grijă, învelit în hîrtie albă, creponată, ca să nu se vatăme cumva, la atelierul de înrămat, tocmai spre Buzeşti.
Aici, avu Lucreţia revelaţia. O cuprinse aşa dintr-odată un fel de furnicătură în tot corpul, privindu-l pe meşterul rămar admirînd tabloul. Iar cînd acesta îşi ridică ochii spre ea, Lucreţia se pierdu cu totul. „Avea rămaru’ nişte gene lungi şi o privire învăluitoare că te arunca direct în vis!", avea să spună ea mai tîrziu, în mare taină, unei vecine de intimităţi.
„Frumos tablou!", oftă rămarul, iar Lucreţia, regretînd că fotografia ei de domnişoară avea o vechime de mai bine de zece ani, nu se putu împotrivi gîndului de-a furişa o privire spre una din multele oglinzi, — că erau în atelier oglinzi de toate mărimile! — să se cerceteze în treacăt. Îi fu deajuns o privire fugară ca să se convingă că timpul n-o prea alergase din urmă şi mulţumită de ce văzu în oglindă, întoarse spre rămar o galeşă privire.
— Mersi!, găsi ea de cuviinţă să spună, fiind sigură că „nu la tontu de Costică făcuse rămarul aluzie cînd apreciase tabloul...".
Şi aşa începu... „revelaţia Lucreţiei". „Revelaţie" care dura o vreme şi se concretiză în transformarea casei lui Costică Cărpător într-un fel de expoziţie de fotografii, Lucreţia înrămînd pe rînd, în rame de toate mărimile, aproape toate fotografiile din casă.
Ba, la un moment dat, urcă în tablou şi pisica, deşi Costică n-o suferea. „Lasă, bărbate, o să vezi, mai încolo, mai tîrziu, că n-o să ne pară rău c-o avem şi pe Ket în amintire!", îl îndulcise ea.
Să nu uit să spun că pentru încheierea lucrării, pentru fixarea ramelor în şuruburi, pentru alegerea locului cel mai potrivit pe perete, rămarul se deplasa personal la faţa locului. La primele tablouri cu mai mult zel şi promptitudine, mai tîrziu lăsîndu-se aşteptat. Şi, bineînţeles, că o făcea în timpul programului. Oricum, cînd s-a întîmplat să vină Costică acasă, într-o zi, pe neanunţate, lucrarea pavoazării pereţilor cu tablouri de familie era ca şi pe terminate. Numai că omul, tont-tont dar tot n-a vrut să înţeleagă de ce era uşa zăvorîtă pe dinăuntru. Şi oricît a încercat Lucreţia să-l convingă că fără să-şi dea seama, că are om în casă, din instinct de apărare şi protecţie faţă de hoţi, zăvorîse uşa, Costică a rămas cu un ghimpe în inimă. Ceea ce s-a tradus printr-o decizie pe loc: „Să nu-l mai prind pe ăsta-n casă!". „De ce Costică, sufleţelule, de ce?" s-a nedumerit Lucreţia. Nu cumva te gîndeşti la ce n-aş vrea să mă gîndesc că te gîndeşti?!"
Costică n-a mai zis nimic. Numai că, într-o altă zi, iar l-a găsit pe rămar în casă. Şi erau tot zăvorîţi că a trebuit să sune şi să aştepte la uşa lui, de s-au impacientat oamenii.
— Iartă-mă, Costică, dar tocmai sprijineam tabloul ăsta, ultimul, ca să-l prindă mai bine-n şuruburi domnul rămar!... i-a explicat ea. Apoi, îndreptîndu-se, spre rămar:
— Că bine ne şade, domnule! Ne-aţi făcut atîtea lucrări în casă şi nici numele nu ne-am învrednicit să vi-l ştim...
— Mă cheamă Bulumac, doamnă! Ghiţă Bulumac... Şi sper să fiţi mulţumită de lucrare, a trecut el cu privirea blîndă peste ramele ca de icoane ale tablourilor.
Costică Cărpător a înghiţit-o şi pe asta...
Cînd rămarul ajunsese probabil la atelierul său de pe Buzeşti, blocul întreg a auzit un strigăt de fiară:
— S-o termini, Lucreţio, cu şuruburile! Mie nu-mi trebuie şuruburi pe pereţi!
Replica Lucreţiei Cărpător, slabă, îngăduitoare n-a auzit-o decît vecina, femeia lui Cocîr:
— Fii liniştit, Costică! A dat sfîntu’ de-am pus pe pereţi toate tablourile pe care le-am vrut. Pentru vara asta mai am să dau la lărgit nişte rochii că m-am mai rotunjit. Şi gata!...
Cuvinte care au încurajat-o pe-a lui Cocîr care, venind mai spre seară să ceară împrumut nişte boabe de piper, i-a sărat inima Lucreţiei cu cuvintele:
— Ştii, ce, vecină! M-am gîndit să-mi pun şi eu în ramă nişte poze. Că tare mi-a plăcut cum ţi le-a lucrat pe-ale dumitale, rămaru’ ăsta de pe Buzeşti... Mi-a promis că peste vreo două-trei zile ar putea veni. Că mai are comandate pînă atunci şi alte lucrări...
— Nu-i rău, vecină! Omul e cît e, dar un tablou pus în ramă rămîne multă vreme amintire! o încurajă Lucreţia.
Şi făcu în aşa fel încît, cînd rămarul îşi începu lucrarea la vecină, ea să fie ocupată cu probatul rochiilor pentru lărgit. Şi cum croitorul îi făcu o impresie bună se hotărî să-şi lucreze şi o rochie nouă. Poate cînd va fi gata, dacă va fi de acord şi Costică, să-şi facă şi o poză împreună în Cişmigiu, la buturugă. Şi-o să se gîndească, atunci, dacă merită sau nu s-o înrămeze şi pe asta.
(Perpetuum comic ’89, pag. 83)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu