Ce le putea spune? Cum să înceapă? Dar parcă de început era vorba? Ce-i drept, era vorba şi de asta şi încă de multe altele. Bine, bine, dar cum să facă? Of, numai întrebările cît timp îţi mănîncă. Să nu mai spun de răspunsuri...
Cel mai bine era să intre, să aştepte să se facă linişte, să se uite la ei, la toţi, să spună cine era şi ce urma să facă. Dar ei, crezi că ei nu ştiau ce urma să facă, ei care ştiu totul în afară de ceea ce-i putea surprinde de la bun început.
Începutul ăsta o să-l omoare. Era acelaşi lucru, adică mereu se întîmpla acelaşi lucru ca şi atunci cînd trebuia să intre la cineva, undeva unde nu mai fusese niciodată şi trebuia să întrebe, să afle ceva sau, mai rău, să ceară ceva. Adică să meargă acolo unde numai de el nu aveau timp şi loc, căci au şi ei, ca fiecare, treburile lor, le place să facă, să vorbească tot ce-au mai făcut şi ce-au vorbit. Odată, îi spunea Mircea, cel mai simplu era să nu te mai gîndeşti, să intri, să rupi cu tine, şi să intri. Chiar aşa. Dar parcă poţi să nu te mai gîndeşti? Poţi i-a zis el, dacă eşti de capul tău.
Da, da, dar uite că acum nu era de capul lui, trebuia să fie atent la ce face şi ce spune, nu că prima impresie contează — că asta contează, fir-ar să fie! — dar nu ştii la ce poţi să te aştepţi. Îi povestea Mircea că aici e ca la injecţie, te doare un pic şi pe urmă te simţi bine, adică intri în normal. Lui, însă, tocmai de normalul ăsta îi era teamă. Cum arăta? Nu chiar teamă, dar o nelinişte, acolo, tot era. Păi, e firesc!
Ce, parcă paraşutiştii cînd se aruncă, ştiu ce-i aşteaptă? Au fost antrenaţi, fizic şi mental, au luat-o încet, încet, s-au obişnuit să aibă curaj — cum o fi cînd nu-l ai şi trebuie să-l capeţi? Dar cine ţi-l poate da? — şi restul devine exerciţiu, rutină, obişnuinţa curajului.
Nu cumva se gîndeşte prea mult? Oricum e plătit pentru ceea ce urmează să facă, a fost şi el antrenat dar uite că obişnuinţa n-a apărut. Abia acum, dacă are noroc, o s-o capete. Ce tîmpenie, auzi, dacă are noroc, o să se obişnuiască! Păi ăsta e norocul, să te obişnuieşti sau, dimpotrivă, să faci mereu altfel? Depinde. Aude vorba asta de atîtea ori încît i se face lehamite s-o mai folosească. Tot e bine că-şi poate alege cuvintele, alea pe care le vrea el. Nu-i spunea maică-sa, de cîte ori scăpa vreun cuvînt mai nefolosit în zona ei, „ce vorbă-i asta?" Şi el îi explica, nu, mai întîi îi spunea cu binişorul şi pe urmă îi explica vorba respectivă. Degeaba.
Aşa cum trebuie să facă el acum, cînd nu mai are nici prea mult timp. Să explice vorbele. Nu e simplu. Nimic nu-i simplu, aşa-i spunea Petrică atunci cînd voia să-l înveţe cum să repare ceva („Bă băiete, fiecare chestie are chestia ei şi p-aia trebe s-o ştii că p-ormă s-aşază ea singură"). Lui şi aşa nu-i plăcea să vorbească prea mult, cum dracu’ pot alţii să vorbească atît, milioane de cuvinte într-o viaţă de om, o viaţă de vorbe, că altfel cum să-i spui? Vorbe pe care trebuie să le explici, să le spui cu alte vorbe, ca să nu mai zică de „vorbele" din cap, nespusele, alte milioane, la rind, dacă le-o veni vreodată rindul. Că multe sînt, Doamne!
Oricum, pentru ce are el de făcut, nu abundenţa contează, ci modul de prezentare şi desfacere. Dar calitatea, cu ea cum rămîne? Că aşa ar fi simplu, o să intre, spune bună ziua, şi pe urmă... Urma scapă turma. Frumoasă vorbă. Să i-o spună lu’ mutu’, că nu e bună nici de doi bani, deşi, uite ce curios lucru, tocmai că bani o să ia pe vorbele astea. Bani, nu altceva, îi vine să şi rîdă. Acu’ vreo sută-două de ani, ar fi primit produse agricole, ce-ar fi făcut cu banii? Mereu se inervează vecinul cu care mai schimbă o vorbă-două — din cauza... discrepanţei. „Frumos e dom’ne să iei bani că dai din gură, uite la mîinile-astea, treijdă ani a muncit în fabrică, ia uite le iele, păi asta-i muncă, lasă dragă că-i vorbesc cu respect, nu se supără omu', nu aşa vecine, că ne cunoaştem". Discuţia a fost ceva mai amplă, l-a lăsat pe gînduri deşi ar fi trebuit să zică şi el vreo două-trei vorbe omului, să-l lămurească de... discrepanţă, să-i explice că una-i munca lui, alta-i a ăluia din fabrică şi statu' nostru socialist le recunoaşte pe-amîndouă şi să-i mai fi zis că unii au mîinile bătute, alţii creieru', adică fiecare lucrează cu ce poate şi tot muncă se cheamă, să-i mai fi zis de Marx, da’ poate nu-l credea.
Cine ar fi crezut, cu zece ani în urmă, c-o să fie acum în situaţia asta? Mult timp nu mai e, aşa c-ar trebui să se gîndească mai bine la ce le zice cînd o intra. Dar dacă o lasă baltă, chiar aşa! Ce se mai complică acum, stai să vezi complicaţii mai tîrziu. Frumoasă joacă! La el, ştie asta de mult, vorba contează, la alţii, gestul, la pictori adică, şi la boxeri. N-a ris ăla micu’ de s-a stricat cînd a auzit la televizor de unu’ în ring că „se exprimă cu acurateţe"? Şi ăla căra la pumni în capul celuilalt, de nu se mai vedea culoarea de la casca de protecţie. Oricum, ăştia chiar aşa cum „se exprimă" şi în ring tot au o proiecţie deasupra capului, că veni vorba, el, însă... Cînd o zice, zisă e şi se duce!
Nu e bine s-o luăm nici aşa dramatic. Lasă că nici pînă acum n-a fost comic... Ce mare scofală! Să intri, să spui bună ziua, să te prezinţi şi pe urmă să te uiţi în ochii lor. Ca să citeşti ce? Altă lectură! A observat, însă, adesea, că lecturile astea sînt foarte interesante. Deloc obositoare şi, de multe ori, pline de surprize. Numai că el, în timp ce o să le vorbească, trebuie să le şi „citească" în ochi, să vadă cum reacţionează, ca să se poată orienta. La armată, hă, hă, nu făcuseră ei orientarea pe timp de zi şi pe timp de noapte în teren? Într-un fel se comportă omu’ ziua, altfel noaptea! A rîs pentru că şi-a adus aminte de aia pe timp de noapte, că trebuia folosită busola şi unul de la ei din pluton, nu că era prost, da’ cum venea vremea de busolă parcă se prostea şi mai mult, că nu le venea să creadă, era omu’ntreg pînă adineauri şi acum, poftim, galben tot. Mă rog, omul şi obiectul.
Poate că trebuie s-o ia metodic! Metoda, se ştie, e „un mod sistematic de cercetare şi de transformare a realităţii obiective", vorba e, mai are el timp acum să facă toate astea, mai ales să transforme o realitate obiectivă? Care încă nu ştie cum arată. O să vadă el, „vezi tu pe dracu’", i se spunea de cîte ori urma să întreprindă ceva mai neortodox, adică neconform. Oricum, nici dracu’ nu poate fi atît de negru. Că parcă de culoare e vorba. E o siguranţă în unii ceva de speriat; după ce că nu ştiu care e realitatea obiectivă, se aruncă triumfal înainte ca să-ţi arate cît de greşit eşti. „Ce vorbă-i asta?" E, după engleză, I’m wrong, you’re wrong, he’s wrong... Lasă domnule chestiile astea, să te văd cînd oi intra dacă-ţi vine tot aşa să conjugi? Ei, cu conjugările e ca şi cu înjugările: e de ajuns s-o porneşti, că pe urmă merg de vale firesc, repede şi cu precizie. Şi asta o să le-o serveşti cînd intri, aşa tam-nesam (cred c-aşa se scrie!) Ei nu, mai întîi facem o introducere, ne prezentăm, o să le spun c-o fi, c-o păţi, pînă le spun rostul. Restul? Nu, rostul, ca să priceapă. Şi tot aşa. Dar asta e funcţie de ei, eu am lecţia învăţată. Ca la tribunal, cînd te-a rugat un amic, dom’ne n-ai nici o grijă, îţi spun eu ce să zici, totu’ e să vadă ei c-ai venit cu lecţia-nvăţată, hai, te rog, nu mă lăsa, da’ de ce te-ai gîndit la mine?, ai, mă, ce vrei acum, să-ţi spun cît ţin eu la tine, ajută-mă şi te voi ajuta şi eu. Doamne fereşte! Să mă ajute el pe mine, adică la divorţ. Spun unii nişte prostii. Păi de ce prostii?! Dacă se întîmplă?
Hai, mai încet cu vorba că ne apropiem. Cred că pe-aici trebuie să fie. Pe aleea asta. Da, da, uite-o. Ia să întrebe pe cineva. „Bună ziua, nu ştiţi unde-i şcoala?" „Aia e, da’ n-a-nceput!" Ea n-a-nceput, dar o să înceapă el. (Mai vorbim noi peste cîţiva ani.)... „Bună ziua, dom’ profesor!"
(Perpetuum comic ’91, pag. 10)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu