Un cal în plus

        Aşa ceva, îşi spuse paznicul, uluit, nu-i posibil. În atîţia ani, de cînd număra la fiecare asfinţit caii fermei, s-ar fi aşteptat să descopere, bunăoară, că lipseşte unul. Ce-i drept, lucrul nu se întîmplase încă; dar, să se ivească unul în plus... Asta chiar că era de neînţeles.
        Aprinse o mărăşească, trase cu sete cîteva fumuri şi repetă numărătoarea. Mai şi miros a ţuică, gîndi, cu năduf. Un păhărel nu-i mare lucru dar, dracu’ m-o crede c-a fost numai unul? Se scotoci prin buzunare, scoase un usturoi şi-l mestecă îndelung, cu coajă cu tot, să dispară damful. După care mai numără o dată caii, să fie sigur, şi se îndreptă spre clădirea conducerii.
        După o jumătate de ceas se aflau cu toţii la faţa locului: conducerea, contabilul, veterinarul, femeia de serviciu şi grăjdarii. Veterinarul, care cunoştea pe numele mic toţi caii de pe-o rază de cincisprezece kilometri, identifică imediat intrusul: un armăsar alb, cu pete, care nu semăna nicicum cu colegii de ţarc.
        — O fi al cuiva din sat, opină conducerea.
        Veterinarul ridică din umeri:
        — Un appaloosa pur-sînge? Aşa ceva nu găseşti cale de trei judeţe. Ăsta nu-i din zonă, fraţilor.
        Studiară armăsarul; un grăjdar, zelos din fire, îl căută la dinţi.
        — Straşnic exemplar, oftă veterinarul. O minunăţie.
        Calul fornăi aprobator.
        — Straşnic, aprobă contabilul; problema, însă, este ce facem cu el?
        — Cum, se miră grăjdarul Burugău, despre care se ştia că agerimea minţii nu-i punctul său tare — cum, ce facem? Îl păstrăm şi zicem mersi.
        — Îl păstrăm, iar la primul control ne-am ars cu toţii. Cum îl justifici, dacă-n acte nu există?
        — Păi dacă tot nu există, îl dăm cuiva din sat...
        — ...şi ne sar în cap ceilalţi, că de ce l-am dat ăluia şi nu lor. Pe urmă se află şi-ajungem tot acolo.
        — Atunci... Burugău îşi mototoli căciula, privind cu speranţă, către conducere... atunci, ce-ar fi să mi-l daţi mie? La o adică, zic că l-am cumpărat.
        — Mă, tu parcă n-ai şti cît costă un cal.
        — Zic c-am pus la ciorap...
        — Şi cin’ te crede?
        — Atunci să-i dăm drumul, şi se descurcă singur.
        — Da’ ăl’ care-l găseşte, nu-şi dă seama de unde vine? După aia controale, anchetă...
        — Cît trăiesc eu, sări paznicul, atins la coarda sensibilă, d-aici nu iese picior de cal fără docomenturi.
        — Atunci să-l tăiem şi să-l facem salam.
        — Mă, te ştiam tare de cap, da’ nu credeam că-i aşa grav. Taci dracului, dacă nu te ajută mintea; las’ să judece ăi’ care au cu ce.
        Judecară pînă se-noptă. Apoi duseră calul în pădure, îl împuşcară şi-l îngropară sub un frasin.

(Perpetuum comic ’89, pag. 130)

Vezi toată postarea

Peisaj cu consumatori

        Nu era un restaurant de clasa a treia, evident. Şi asta se putea deduce după însăşi dexteritatea cu care persoana aceea grasă, cu halatul alb, despre care unii şi-ar fi putut închipui chiar că e femeie, mătura mocheta cărămizie, strecurînd cu mare delicateţe instrumentul de salubritate printre picioarele onoratei clientele. Desigur, era un restaurant de categoria a doua, cu pereţii împodobiţi cu ştergare rustice şi farfurii gălbui, de pe care te priveau chiorîş un număr impresionant de cocostîrci şi de cocoşi gravi, demni, intransigenţi. Frigiderul-vitrină, cufundat într-o precaută semiobscuritate, etala o jumătate de tort, chilcă cu ceapă, mici triunghiuri de brînză topită, mari cantităţi de pătrunjel. Acest pătrunjel, răspîndit cu generozitate în acea vitrină, dădea o deosebită senzaţie de proaspăt, te determina să-ţi fugă gîndul către grădinile bine irigate ale unor cooperative orientate către eficienţă economică şi mari venituri anuale. Ar fi putut fi, dacă medităm profund, chiar un restaurant de categoria întîi...
        Ospătari în smokinguri somptuoase, pe ici-colo decorate cu mici eşantioane de menu, navigau temerari, ca nişte încercaţi lupi de mare, prin ceaţa lăptoasă provenită din cele mai diferite mărci de ţigări autohtone şi de import, în vreme ce bufetiera lansa către bucătăreasă parole pline de mister: „Trei văcuţă, una cu varză, două creier de dincolo, patru sute Ştefania, bagă un muşchi pă blat, saltă trei cu ciuperci"...

        Nea Costică Bălan pătrunde prin uşa din spate şi aruncă o privire generală asupra localului. Mai toate mesele erau ocupate, ba de perechi masculine, ba de dublu mixt, ba de grupări înveselite la maximum de lungi şi suculente bancuri cu olteni.
        Parcurse tacticos sinuosul culoar dintre mese, feri în drum o pisică tărcată şi obeză, dărîmă din greşeală o pălărie prost aşezată pe un spătar şi se apropie de telefonul public, amplasat exact deasupra unei mese de două pesoane, la care luaseră loc cu cîteva ore mai înainte tînărul meşter sudor Tudor Iordache şi nu mai puţin tînăra felceriţă Dorina Andrei de la spitalul comunal Perşeneşti, în trecere prin Capitală, unde dorea să achiziţioneze cîteva confecţii de damă, strict necesare participării la iminenta cununie civilă a bunei sale prietene Sanda, cu care era intimă de mai mulţi ani. Peste capetele conspirativ apropiate ale celor doi, se întinsese un bătrînel costeliv. Ţipa în receptorul pe care aproape îl înghiţise, la un anume Neluţă. Din convorbire se putea deduce că numitul Neluţă intenţiona să-şi părăsească domiciliul conjugal, sătul de unele manifestări contrare eticii, ale propriei sale soţii, intenţii combătute savant de bătrînel, îndeosebi cu argumentul că „în zece-cinşpe ani se potoleşte ea".
        Nea Costică Bălan, constatînd că la telefon îşi mai aşteptau rîndul circa opt persoane nerăbdătoare sau placide, se aciuă la masa de sub obiectul destinat comunicării la distanţă şi, fără să se sinchisească de privirile ucigătoare ale meşterului sudor, comandă o ţuică bătrînă, după care îşi aprinse o mărăşească boţită. Cînd păhărelul sosi, se simţi deodată împăcat cu întreaga lume, cu vicisitudinile soartei, cu junghiul din piciorul drept, cu eternitatea.
        Bătrînelul îşi epuiză sfaturile practice şi, agăţa receptorul în locul anume destinat pentru aceasta, după care părăsi, cu o umbră de regret în priviri, localul ospitalier.

        Îi luă locul o tînără duduie savant pavoazată pe toată suprafaţa disponibilă a feţei. În cuvinte şoptite ea începu să argumenteze cuiva necesitatea de a se culca, întrucît ea, pavoazata adică, va mai întîrzia multă vreme aplecată asupra bilanţului, în dorinţa de a se remarca pe plan profesional, ştiut fiind că în foarte scurtă vreme schema instituţiei pe care o slujea va fi drastic forfecată şi ea intenţiona să se pună în acest mod, pe cît posibil, la adăpost de tempeste. Cum la celălalt capăt al firului se ridicau, se pare, obiecţii, la cestălalt capăt se simţi nevoia de întăriri, aşa că fu adus, de la masa sa de lucru, încărcată cu sticle maronii de bere, însuşi şeful contabil, care continuă pledoaria în favoarea subalternei, folosind des şi mieros cuvîntul vrăjit „doamnă".
        Nea Costică Bălan, în acest timp, îşi informă comesenii că el mai încercase „la vreo cinci bodegi" să telefoneze, trebuia să discute urgent cu un anume Bran, de profesie zidar, problema tencuielii din bucătăria sa de iarnă, dar la nici unul dintre telefoane nu venise tonul.
        Meşterul sudor şi felceriţa nu-i acordau însă atenţie, ci tratau în continuare, cu capetele apropiate într-un mod masonic, un tîrg complicat. Altfel, pentru ce s-ar fi simţit meşterul obligat să repete mereu cuvintele „sînt om serios, domnişoară?" cuvinte receptate cu neîncredere de felceriţă, din moment ce şi ea, la rîndul său, utiliza frecvent expresia „pe mine m-au curtat şi doctori şi dentişti, dar eu tot aia am rămas”.
        În mintea lui nea Costică Bălan se derulă atunci, pe parcursul cîtorva fracţiuni de secundă, un film vechi, care începea cu doi eroi costumaţi în haine negre şi respectiv rochie albă, continua la fotograf, la biserică, la salonul lui Prepeliţă de pe Pantelimon unde musafirii băuseră pînă îşi făcuseră acoperiş din mese, apoi cu dansul rachiului roşu şi mutarea în căsuţa de chirpici de lîngă groapa lui Velciu. Aici se termina primo tempo al acelui film, primo tempo cel roz, şi începea secundo tempo, ceva sumbru, cu o femeie nepieptănată şi lăbărţată care uitase demult că îmbrăcase odată o rochie albă şi bombănea permanent, tocînd la cap cu diabolică perseverenţă personajul care nu mai purta costum negru ci o haină vătuită şi descusută pe la încheieturi, pînă cînd acest personaj îşi lua valea cu seci trînteli de uşă, către zone mai liniştite ale universului, unde cu un ţoi în mînă găsea căldură, înţelegere, linişte, prieteni, paradisul într-un cuvînt.

        Brusc, aşa cum începuse, filmul luă sfîrşit, şi nea Costică Bălan mai comandă o ţuică. Dădu comanda cu voce tunătoare, cum dă comanda un bătrîn mareşal care-şi trimite garda călare în foc, acolo unde e mai greu, către finalul unei bătălii deja pierdute. Dacă nea Costică Bălan ar mai fi citit şi altceva decît ziarul, dar din fericire pentru el n-o făcuse niciodată, ar fi aflat poate că, în urmă cu mulţi ani, cu o astfel de voce se adresase un general ostaşilor săi, în cetatea asediată: „Soldaţi! Duşmanul e în faţa noastră. Duşmanul e în spatele nostru. Duşmanul e în stînga noastră. Duşmanul e în dreapta noastră. Soldaţi! De data asta, duşmanul nu poate să ne mai scape!"
        La telefon se încheiară tratativele între contabilă şi şef-contabil pe de o parte şi „doamna" necunoscută pe de altă parte. Combatanţii învingători se retraseră la masa de lucru de lîngă bar, pentru a continua bilanţul sticlelor de bere, cărora le veniseră între timp întărituri concretizate în mititei şi fripturi de porc a I-a, lăsînd receptorul pe mîna unui bărbat între două vîrste care se străduia să convingă pe cineva să vină de mare urgenţă cu două sute de lei la faţa locului, întrucît trebuiau achitate unele consumaţii neprevăzute. Cum partenerul de discuţie se pare că nu prea era dispus la o deplasare, bărbatul între două vîrste îl soma drastic, însinuînd totodată că, dacă nu va da curs acestui modest apel prietenesc, va dezvălui chiar a doua zi totul în legătură cu nişte saci de ciment, în număr de 83.

        La o masă mai adăpostită, o voce masculină începu să lanseze în eter o melopee ciudată.
        Cucerit de melodie, barmanul îşi înşurubă bărbia în pumn şi, deodată, lacrimi grele începură să picure în spuma unei halbe, căci amintirile sînt musafiri nepoftiţi şi cine oare n-are amintiri?
        Printre mese se prelinse un vînzător de loz în plic, zăbovi ici, întîrzie colea, oferi colacul de sîrmă pe care înşirase micile dreptunghiuri de hîrtie savant împăturită, fu refuzat. În ochii lui, străjuiţi de sprîncene albe şi stufoase, se putea citi greaua uimire a celui care niciodată n-a putut pricepe cum poate cineva trece nepăsător pe lîngă noroc.
        Meşterul sudor Tudorel Iordache solicită plata. Pe faţa lui se putea citi înfrîngerea totală ce o suferise. Pe faţa felceriţei Dorina Andrei din Perşeneşti se putea citi, din contră, victoria totală ce o repurtase. Iată, s-ar fi putut gîndi un filozof, cum se despart două drumuri din cauza unor anumite principii desuete... Dar nici-un filozof nu se afla în local, e cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre filozofi consumă singurateci, la domiciliu, filozofia cerînd linişte, aer curat şi unele economii pecuniare.

        Nea Costică Bălan rămase singur la masă cîteva minute.
        Foştii lui comeseni plecaseră, căile lor se despărţiseră, ieşiseră demni, ea mai întîi, el mai apoi, în locul lor apăru un tînăr pletos, beat de fericire, se pare, un tînăr poet credem, căci el ţinea larg deschis în faţă un ziar şi citea pentru a mia oară cuvintele „există ceva promiţător în versul „caii verzi nechează aur", mai trimiteţi", tipărite cu aldine la rubrica „Poşta redacţiei". Pletosul ceru vodcă şi nea Costică Bălan nu întîrzie să-l informeze că el a mai încercat la cinci bodegi, dar la niciuna nu venea tonul. Tînărul poet îi răspunse, nu se ştie de ce, „mulţumesc foarte mult", apoi continuă lectura îmbătătoare a primului sau vers, steluţă sclipitoare în galaxia Gutemberg.
        Şi, tocmai atunci, telefonul se eliberă.
        Nea Costică Bălan îl privi cîteva secunde uimit, aproape indignat. Privi şi ţuica din păhărel, o clătină tandru, o sorbi duios. Se scotoci îndelung în buzunare, găsi o mărăşească, o aprinse, găsi zece lei, îi ascunse la loc, găsi o fisă. Ridicîndu-se în picioare, introduse fisa în aparat, lipi receptorul de urechea stîngă şi rămase aşa timp îndelungat, cu privirea neîncrezătoare la început, derutată apoi.
        Într-un tîrziu, puse receptorul în furcă, recuperă fisa, se aşeză pe scaun şi rosti mirat:
        — Ia te uită, dom’le! În localul ăsta vine tonul! Şi comandă o ţuică.

(Perpetuum comic ’88, pag. 80)

Vezi toată postarea

Parodii (pc87)

ALEXANDRU ANDRIŢOIU
ÎN URBEA MEA

În urbea mea cu ziduri crenelate
şi trei biserici fără cîntăreţi
Am scris la poezii pe deşălate
pentru fetiţele de tîrgoveţi.
Pe una am iubit-o cel mai tare
şi i-am compus cu sîrg un mic rondel
şi într-o noapte cu miros de floare
i-am ciocănit încet în geam cu el.
Tăticul ei, perceptor la finanţe
m-a înjurat de mamă cu tot focu’
în rime clasice şi asonante:
— „Vandrocule*, ce? vrei să-mi spargi
oblocu’*?"

______________
vandroc = golan
obloc = geam

MARIN SORESCU
CE DE OAMENI ŞI NUME

Ce de oameni şi nume pe uliţa noastră:
Tirifleaşcă zis Borcan care stătea lîngă Zdrîngă
Liţă Speriatu de învăţase doi ani la seminarul de popi
şi pormă s-a făcut plutonier majur. Nasone Raţă clopotarul
de fonfăia ca scroafa dimineaţa şi-o iubea în secret
pe Rotofoaia lui Muşcă-piele,
peste deal stătea Crăcănel Napoleone al care fusese
la Italia să vîndă praz, lîngă el Gîlmă, lîngă Gîlmă
Gogoaşe Eftimie zis Peticu, mai departe Tărăboanţă Ion
meşter de pantofi şi sicrie pe unele le făcea prea mici
pe ăilalţi prea mari şi lîngă el sta Catlaboş însurat
cu una de-i zicea Apriliana fiindcă se născuse în decembrie
şi era fata din flori a lui Tampon zis Zdrulă
acar la C.F.R. şi-acum e brigadier la vaci,
Labămică, Socrate-Mutul, Scovardă tînărul,
Mosorel Muscă care şi-a lăsat nevasta pentru soacră
Şi Moise adventistul stăteau pe aceeaşi uliţă
şi aveau patru clase primare în cap.
Şi uite, toţi, pînă şi Tirbuşon Melinte cîrciumarul
se duseră naibii sus pe deal de-şi încurcă numele
printre crucile care se ceartă sub lună
strigîndu-şi porecla şi stăpînii.
Numai Clopoţel Lambă n-a murit,
Clopoţel Lambă zis Castravete
care e comis voiajor şi vinde şuruburi
fără ghivent la San-Francisco din deal.

GHEORGHE PITUŢ
EU CRED

Eu cred în oi cum cred în mit 
căci oile îmi sînt destinul 
ce fac să nască mierea, vinul 
şi brînza albă, negreşit.

Ele iubesc numai alpinul 
peisaj de nimenea rîvnit, 
nu trebuie să le faci plinul 
ca la maşină, negreşit.

O turmă deci voi păstori 
cu-al munţilor tacit acord 
cîntîndu-le în zori de zi,

decît un Opel zis record 
care m-ar duce, într-o zi, 
precis la un atac de cord.

EMIL BRUMARU
INVITAŢIE INSOLITĂ

Vino să-ţi dau trei pepeni dulci 
ca nişte roşii batiscafe, 
să ne plimbăm ca nişte prunci 
şi să sărim, să facem gafe.

Să te aud torcînd prelung 
ca o pisică de Angorá; 
mijlocul tău, lucrat la strung, 
îmbată ochii tuturora.

De tine iar să mă ascund, 
zvelt palmier cu pielea brună 
avînd genunchiul mai rotund 
decît ridichile de lună

Să ne-ngropăm cu muzici moi 
drept în otava tutelară 
şi s-ascultăm cum rîd de noi, 
cu pocnet, nucile-n cămară.

Un măr frumos aş vrea să fii 
şi eu, gutuie-aromitoare, 
să stăm alături, răbdulii, 
pînă la vara viitoare.

Şi prinşi de-al iernii galeş joc, 
nostalgici dar profund cuminţi, 
pentru respectul reciproc 
să scoatem sobele din minţi.

FĂNUŞ NEAGU
SCRISOARE DE ADIO

        „În ceas de cumpănă şi înserare portocalie cînd beau cupa de cucută pînă-n osul unghiei, jur pe Hanul lui Manuc, pe geamandura lunii înfiptă în Bosfor, pe întreprinderea Loto-pronosport, pe un ied tăiat clandestin, pe fastul unei ninsori la Sinaia, şi pe maşina 331 rapid că nu mă mai duc în vecii-vecilor la stadion!
        Zic adio, destrăbălării mele duminicale, patimii ce m-a robit din leagăn, bolii de care nu credeam să mă vindec vreodată, rugăciunii mele din dricul nopţii: fotbalul! Rîia mea divină!
        Adio, nebunilor de chihlimbar, crailor de curtea mică, stadioanelor cu miros de crampoane şi petarde fabricate de sinucigaşi, călugărilor îmbrăcaţi în civili şi dezertaţi din mănăstiri toropite de tămîie, bărbaţilor mincinoşi de duminică, vînzătorilor de seminţe tuciurii şi cronicarilor înarmaţi cu stilouri cu cerneală simpatică.
        Adio, masă a presei, loc de bîrfă şi împărtăşanie, ring de buşituri şi metafore aduse ca la Brăila, ţarc de privilegii şi înaltă onoare!
        Răpus ca un toreador de cornul taurului preferat, abdic regal şi plîng cu muguri de salcie şi demn, ca un urs carpatin, mă întorc la uneltele mele!
        Adio, vis frumos, balon de smirnă şi diamant, adio, Tamango şi adio, năşicule Dinu... Patima mea s-a sfîrşit! Adio rîia mea divină!"

(Perpetuum comic ’87, pag. 40)

Vezi toată postarea

Fericire pînă la semn...

        Bucuria amestecată cu grijă, nelinişte, îndoială, scepticism, a celor cîţiva colegi prezenţi la clipa în care Ioana anunţa cotitura vieţii ei, avusese loc într-o luni, zi liberă şi de salariu la teatru, coincidenţă rară şi prilej fericit pentr-un pahar vorbit pe-ndelete, neînghesuit de timpul veşnic duşman al celor care trebuie să creeze la ore fixe...
        Nici n-apucase să se-ncălzească bine scaunul pe care se aşezase fiecare, unii nici măcar n-apucaseră să soarbă din deliciosul „vin de regiune, nouăşpe cinzeci la alimentara, treişdoi la local", servit numai la cunoscuţii de încredere... că Ioana, înţepenită într-o hotărîre care i se citea în fiecare fibră a corpului încă tînăr, pietros, cu toate că schimbase de doi ani prefixul cu patru, la numărul primăverilor, dar, din cochetărie, îl mai întrebuinţa, anunţă de parcă ar fi achitat, sec, riscînd ultima sumă pe cartea pe care o avea în mînă: „Tuţulicilor, mă căsătoresc!"
        Mai ameninţase ea cu căsătoria, de nu se mai ştie cîte ori, de la ultimul divorţ, dar de data asta părea atît de hotărîtă s-o şi facă, încît toţi cei din jurul mesei au rămas o clipă de-a dreptul ţepeni, ca într-un desen de gen... de Costache Piliuţă.
        Înţepeneala, perplexitatea, grijile, neliniştile, îndoielile, scepticismul şi toate care-or mai fi fost... erau cu vîrf şi-ndesat justificate... pe de-o parte, prietenii nu voiau s-o piardă din cercul lor pe „mama răniţilor", cum i se spunea, (Ioana fiind un fel de leac de bună dispoziţie, cataplasmă de răni din iubiri repetate, tălmăcitoare de semne, suflet caritabil, milos, filotim etc.) pe de alta, mica şi cocheta ei garsonieră, la un pas de teatru, era refugiu pentru necăjiţi şi mai cu seamă, necăjite, strană de spovedanie, loc de punere la cale, adîncul de vremi bejenite, divan de mici şi nevinovate bîrfe, sarea, piperul şi gerovitalul actorilor, ale doctorilor şi restului civililor... or, pătrunderea unui bărbat, cu acte, în garsonieră, ar fi însemnat pentru prietenii din teatru, mai bine zis pentru tot colectivul de „ţuţulici şi piţifelnici", cum le zicea ea colegilor — minus băiatul ăla de chelner, cu picioarele şi mîinile prinse de corp, în elastice, care mimează ataşament, la orice... fără talent, concubinul unei babe; a lui Lulu, care cunoaşte doar o singură poezie, „La şalul cel negru" şi-i categoria întîia, şi-a altor piţifelnici care năduşesc, fără pauze, să-şi sape colegii — ar fi însemnat, cum s-a mai spus, sonerie surdă, uşă izbită-n nas, ori zăvorîtă pe veci!

        Şi parcă a nu lăsa vreun dubiu că cele spuse sînt vorbe scăpate aiurea, în orele cît durase libaţia, Ioana fusese, ca niciodată, cucernic de tăcută, zîmbea doar enigmatic şi visa (pentru cine putea înţelege) fluturi de fericire, cerbi cu sori în frunte, scări de mătase urcînd la stele, filomele cu poveşti albastre, la care cei de faţă nu se puteau înălţa cu gîndurile lor practice, mărunte, ameţite de şpriţ...
        Eu, ca unul din cei mai apropiaţi Ioanei, confident intim, tălmăcitor cu imaginaţie al zaţului cafelei şi-al viselor, amăgind-o cu exact ce gîndea şi dorea ea să i se-ntîmple, m-am bucurat sincer de pasul, întru temeinicie, pe care era hotărîtă să-l facă, decis fiind să n-o inoportunez nici măcar cu vreun telefon, darmite cu vreo vizită, care i-ar fi putut tulbura fericirea, mai ales că (uitasem să spun) Ioana atrăsese atenţia, celor ce se aflau atunci, acolo, precum că: „de-aici înainte, să nu-mi mai calce nimeni, nici măcar pragul blocului, neanunţat! Nu rînji, că mă adresez şi ţie, profesor de ţară, mutat disciplinar pentru beţie! Dacă pretindeţi că-mi sînteţi prieteni, scutiţi-mă de vizite fără telefon prealabil, că de-aceea a apărut invenţia asta, s-o folosiţi şi voi, tîmpiţilor! Nu, una-două, hai la Ioana!... Bagă unul o vodcă în buzunar, hai la Ioana! Plouă, n-are unul umbrelă — că şi-a băut-o, nu ştiu de cîte ori, înainte de-a o cumpăra — hai la Ioana! Se-mpiedică una într-o dragoste morfolită... hai s-o consoleze Ioana! Îi mănîncă alteia, un derbedeu, rezervele din cămară, scurge toată vişinata dintr-o damigeană, îi înghite şi ultima vişină cu tot cu sîmbure, după care-o părăseşte... hai la Ioana, cu răcnete şi plîns! „Mă omor, mă operez estetic, mă mut în provincie"!... Gata! De-aici înainte, civilizat! Telefon, şi nu la orice oră, numai la cele de bun simţ, dacă-l mai aveţi!?...”

        „Pentru că, ţuţulică, ţărănele, (mi s-a confesat Ioana, dezmierdîndu-mă, în timp ce-o conduceam către casă) viitorul... mă rog, să nu zic hop, pîn’ n-oi sări... e un om extraordinar, formidabil, drăguţ, serios, calin, concupiscent! E brunet. Şi-i doctor. Doctor de... de ăsta, cum îi zice... care taie morţi pentru nişte experienţe de-ale lor... Mi-a povestit nişte cazuri, c-am rămas pur şi simplu fără respiraţie... Parc-aş fi văzut nişte filme de-alea cu suspansuri la fiecare minut. Acum, ţuţulică, sigur că mimam şi eu că mai cunosc cîte ceva, cu toate că eram tămîie, dar nu voiam să creadă doctorul că are de-a face c-o ignorantă... Ei, şi dacă tot m-am lansat în cunoscătoare, nu ştiu cine dracu m-a pus să-i spun să-mi aducă şi mie o broşurică, o cărticică, ceva... să aprofundez problema... Aşa că într-o seară m-am pomenit c-un cărţoi de cîteva kilograme, că te-nspăimîntă numai cînd îl vezi, nu să-l mai şi citeşti, a unuia, Minovici... Asta nu-i ăla... cu vila cu clopoţei de la şosea?... Am bănuit eu, dar îţi dai seama, ţărane, că m-am prefăcut că-l ştiu... Şi din cauza lui Minovici ăsta, n-am dormit două săptămîni, că mi-am pus mintea cu el, bine-nţeles, pe sărite, să pot intra, cît de cît într-o conversaţie mai documentată cu doctorul meu. Dar să ştii că-i o carte drăguţă; atîta numai că-i cam pesimistă... Tot individul, pentru el, e caz. Cutare o isterică; cutare e bolnav de persecuţie; unu-i bolnav de boala ajungerii; aia are complexul lui Oedip... asta chiar că nu mai ştiu cum vine... Lasă că-mi spui tu altădată, că mă grăbesc... Cutare-i criminal din naştere, altul devine pe drum... Aşa că numai de ăştia visez; într-o noapte am visat că eu aş fi de toate la un loc, un fel de ghiveci de defecte şi complexe... Dar cartea, cel puţin după părerea mea, e simpatică, te cultivă; o să ţi-o dau şi ţie s-o citeşti... Oricum, eu l-am dat gata pe doctor, la prima conversaţie, după ce mi-a adus-o, că el credea că mă sperie grosimea... Vai, ţuţulică, ţărănele, de cînd îmi intră doctorul în casă, parcă s-a schimbat şi atmosfera interiorului, totu-i vesel, totu-i elevat, totul respiră parcă mai manierat, că uneori nu-mi vine-a crede, ce colegi bădărani şi neciopliţi am... ca să-ţi spun numai cum ne pierdem în nişte discuţii şoptite, şi-n nişte tăceri lungi, adînci, că parc-am început să-nvăţ din nou alfabetul dragostei... Dacă eu, care stau lîngă Cişmigiu şi n-am intrat de ani de zile în grădină, am început acum să-i bat aleile, să-i ştiu băncile umbrite, statuile, să mă plimb cu barca?!... Pînă şi apa aia răsuflată, clocită, din lac, mi se pare limpede, visătoare, plus gogoşile, că mîncăm mereu cîte-o gogoaşă şi-o stingem cu apă minerală de la chioşcul ăla pentru fanfară, fără fanfară. Şi pe urmă, cînd ne-ntoarcem acasă... Ei, şi-aici, ţărănele, te dau gata! Lasă semiobscurul şi altele, dar înainte de toate bem un păhărel de Whisky!... Ce te holbezi aşa ţărane?! Whisky! Adică unde n-ajungeţi voi cu rafinamentul decît la un vin de regiune, cum auziţi de-o băutură mai fină şi mai greu de procurat, gata, holbaţi ochii! Păi, sigur, e normal, că după cadou, cunoşti omul... Ca să nu-ţi mai spun cum l-a adus?!... mă rog, după ce-am bătătorit noi Cişmigiul, în cîteva întîlniri poetice, cu barca, cu gogoşi, cu... l-aud într-o seară: „V-aş face, dacă se poate, dacă nu deranjez, dacă nu vă par prea îndrăzneţ, dacă nu oportunez etc... v-aş face o vizită acasă"... Eu mă fac că nu accept, el insistă, eu îi aduc argumentul ăla... că ce-o să creadă despre mine?, el, „că-i normal ca o doamnă serioasă să-şi pună probleme, cînd primeşte pe cineva în casă", dar că-n ce-l priveşte e „bărbat serios" şi iar insistă... Pînă la urmă convenim să ne-ntîlnim într-o seară cînd n-am spectacol. Îmi iau toate măsurile de precauţie, să nu mă trezesc c-un nechemat dintre voi, ori cu una proaspăt trădată; închid telefonul, soneria, şi aştept cu ochii-n vizorul uşii...
        În sfîrşit, după ce intră, începe să despacheteze cu grijă, timid, cu eleganţă, dintr-o hîrtie foarte fină, legată c-o fundă, o sticlă paralelipipedică... Am tresărit, dar m-am stăpînit... Şi-odată l-am văzut pe doctor, pe-un soclu, iar voi, colegii, să nu rîzi de mine, ţărane, voi, la pămînt, cu gurile căscate, de parcă atunci i s-ar fi dezvelit statuia!... Whisky! O sticlă întreagă, cu doi căţei pe ea şi-o bubă ieşită din sticlă; căţeii unul alb şi altul negru... Aduc repede două păhărele şi-aştept să toarne. Doctorul însă întîrzie plăcerea, cam o oră. Descrie calitatea Whisky-ului cu căţei şi bubă, că cică ăsta ar fi cel mai grozav! Cum se fabrică el, cum se distilează el, cum voiajează nu ştiu cum, pe mare, în butoaie, pe urmă se trage la sticle de astea... Dragă, te şi umileşte, cîte ştie, ce cultură are!... Te-aş invita şi pe tine să-ţi moi gura-ntr-un păhărel, numai ca să-ţi dai seama de neciopliţii noştri de colegi, care-ţi vin c-un vin de nouăşpe cinzeci, ori c-o vodcă puturoasă de treişopt... Pe cînd doctorul... Whisky! Dac-am luat eu hotărîrea să nu mai primesc pe nimeni, dar absolut pe nimeni, nici măcar vreo colegă, care ştii cum sînt colegele... odată-i cere una o consultaţie şi... îţi dai seama, ţărănele, cît ţiu la el!
        Şi cum tocmai ajunsese în pragul blocului, o văd deodată pe Ioana cum tresare ca muşcată de viperă, se-ngălbeneşte şi-mi şopteşte printre dinţi, să mă evaporez, „că uite-l pe doctor, ăla cu pardesiul maron-roşcat...".

        Colega dispare ca aspirată de uşa deschisă a blocului. Mă „evaporez" şi eu fără măcar să-mi iau rămas bun. Pe lîngă mine trece un ins banal, către cincizeci de ani, mă priveşte ca pe-un asasin, semn c-am fost reperat stînd de vorbă cu Ioana. Ca să nu aibă vreun dubiu că antipatiile ne sînt reciproce, îmi bolovănesc şi eu ochii în el, după care mă întorc şi tropăi de cîteva ori, ca-n jocul ăla de-a prinselea, ceea ce-l face pe doctor să tamponeze la intrare o gospodină care tocmai se-ntocea de la piaţă cu două sacoşe pline de bunătăţi, care i-au şi zburat din mîini. Pentru că tot sînt cu motorul paşilor pornit, mă apropii cinic de uşa blocului, sigur fiind că mirele urcă în trap spre fericire, acompaniat, (nici nu se putea altfel) de înjurăturile înflorate ale gospodinei care adună de pe jos verzile şi spanacul mustind de calorii şi vitamine.
        Vestea măritişului Ioanei pătrunde în teatru — creuzetul în care se fierb concentrate toate patimile lumii: nădejdi, desnădejdi, iubiri, trădări, înălţări, căderi, orgolii, vanităţi, speranţe spuse, dureri surde, adevăruri acoperite, minciuni poleite, trecute toate prin zbuciumul şi credinţa lacrimei.
        „Ioana se mărită!"... „Se mărită Ioana?!" „Aiurea, doar nu-i tîmpită"... „Ce i-o fi trebuind măritat, dragă?!" „Te pomeneşti că pînă la urmă, zăpăcita de Ioana"... „Cine n-aiba o fi piţifelnicul care-a smuls-o dintre noi?" „Să ştii că Ioana se mărită, a luat un împrumut de cinşpe mii, la ceare"...
        În pofidă comentariilor contradictorii, fuga Ioanei de colegi, toate împrăştierile ei polarizate către presupusul mire, durata idilei, aproape trei luni, (timp astronomic, avînd în vedere că Ioana, odată intrată în posesia a ceva, rar trecea o săptămînă, hai două, să nu transforme ceva-ul ăla... să-l schimbe cu altul mai prost, să-l vîndă c-un sfert de preţ, ori pur şi simplu să-l dea de pomană) nu mai lăsa nici-un dubiu că hotărîrea ei e definitivă!
        Chiar şi eu, ca unul care-o cunoşteam mai temeinic, am început să cred că se căsătoreşte, bucurîndu-mă sincer că-şi adună singurătatea lîngă cineva, pentru că în ciuda primei impresii, cel puţin după spusele Ioanei, doctorul părea să fie om de suflet, om de ispravă. Oricum, am fost unul din cei care-au respectat consemnul de-a n-o inoportuna în nici un fel, poate şi pentru faptul că mă „hîrjonisem" atunci, cu doctorul... şi-l făcusem să dea peste gospodina cu plasele pline...
        Fiindcă nu repetam şi nici nu jucam în vreo piesă împreună, în timpul ăsta am întîlnit-o de patru, cinci ori, totdeauna grăbită, gonind către undeva... învăluită într-o tulburare fericită. Ultima oară ne-am văzut în faţa ghişeului casieriei, încasa un teanc mărişor de sute, împrumut C.A.R.
        Pe la sfîrşitul lui octombrie (trecuse aproape trei luni de la „marea declaraţie") primesc un telefon de la prietena mea. Îmi toarnă în ureche o avalanşă de reproşuri, muşcă din mine, îmi dă cu flit, mă ridică, mă coboară, mă tăvăleşte, zvîrle cu invective şi încheie: „Chiar mort pe masă dacă ai, lasă-l şi vino urgent încoace!" După care, trînteşte telefonul, semn că porunca nu se mai discută... Mă conformez anevoie, stăpînit de gîndul că, exact c-un an în urmă, tot pe-o vreme cu ploaie putredă, mă ţinuse în balconul ei descoperit, trei reprize a cîte-o oră; din pricina unor colege, care veniseră pe rînd să-şi plîngă iubirile mutilate. Şi-acum ce s-o fi mai întîmplat? gîndesc, în timp ce urc cu liftul către garsoniera prietenei... Te pomenşti că vrea să mă prindă de naş, aşa cum m-a ameninţat cîndva, că dacă se mărită „încă odată", că vorba ei, „odată se mărită cineva a patra oară", mă ia de naş, convinsă că numai eu i-aduc noroc...

        Prietena îmi deschide, înainte să apăs pe butonul soneriei, semn ca era la pîndă, mă bagă iute în casă, şi după ce încuie uşa, asigurînd-o şi cu lanţ, dispare în baie. În garsonieră e cald, lucrurile sînt în ordine, iar pe masa rotundă, de stejar, hodineşte o sticlă de vodcă ne-ncepută şi două pahare nepereche. Din baie se aude foşnetul apei, nişte plescăituri, un „aşa!" ca o concluzie definitivă, şi-n cele din urmă apare şi Ioana şi s-aşază pe marginea patului. Pare-o felină liniştită, dar se simte că la prima mişcare a prăzii va sări cu ultima fibră încordată. Chiar şi ochii puţin înroşiţi, umeziţi de lacrimi bine stăpînite, atestă spusele de mai sus. Tăcerea se-ntinde. Ioana pare chiar să mă ignore... Aştept un cuvînt de început, un gest către sticla făcătoare de dialog... Nimic! În sfîrşit, Ioana atacă prin învăluire... „Tu... ţărane... în ultimul timp ce-ai mai făcut?" „Aceiaşi placă: repetiţii, spectacole; grăbeşte-te să nu-ntîrzii la teatru, ai grijă să-ţi laşi toate viciile şi speranţele la intrare... că altfel Pudibondul atîta aşteaptă; mai un rînd pus pe hîrtie, mai un pahar de vorbe, mai"... „Şi pe la mine, ţărane, de ce n-ai mai trecut?"... „Păi, consemnul, hotărîrea ta"... „Lasă! Şi chiar dac-ar fi fost aşa... ce, mă măritam cu unul, cu miliţian la poartă... c-un Othello, ori cu vreun tîmpit?! Bravo! Şi pe urmă, care-i piţifelnicul ăla să mă ţină pe mine-n pinteni?! Da’ unde trăim, ţărane? Adică, dacă te măriţi, gata, lacăte peste tot? Auzi la el ce crede despre mine!" „Am zis eu, că?". „Dacă n-ai zis, ai gîndit!... C-aţi ajuns, toţi, una să spuneţi, şi alta să gîndiţi, afară de mine, care ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă! Cînd am zis, ce-am zis, am zis că prea dădeau buluc la mine toţi nechemaţii şi mai ales nechematele, dar asta nu însemna că mă zidesc în casă... Alţii de ce-au înţeles cum trebuie, ce-am zis eu?... fir-ar ei ai dracului de pomanagii!... Ca să nu-l iau decît pe Lipitoare, ori Lord Avasiloaie, ori colega noastră, din piaţa aia, cu statuia aia, care după ce că mătură trotuarul cu fundul, a mai dat şi de şaişpe ori examen de cocoană... şi-a căzut... şi tocmai tu mai tîmpit! Iartă-mă, ţărănele, dar pe-aici s-au petrecut fapte mari!... Stai să-nchid dracului geamul de la balcon, ca vecina asta din dreapta, alta n-are de făcut, decît să spioneze, cine intră, cine iese, ce zic, ce fac?... Şi-a naibii, ascultă uneori cu urechea în fundul oalei de supă lipită de peretele meu... Pe urmă mă enervează şi Cişmigiul ăsta murdar, în care mişună noaptea tot felul de întîrziaţi care-ţi lărgesc urechile cu porcăriile lor!
        Dar după ce Ioana închide uşa de la balcon şi trage şi jaluzeaua, discuţia lîncezeşte. E deajuns însă să-i observi agitaţia mîinilor, tremurul colţurilor gurii care parcă muşcă zăbala, a piciorului drept, aşezat peste stîngul, părînd s-o ia la trap, să-ţi dai seama că vulcanul e gata s-arunce lavă... Reiau eu timid discuţia... „Înseamnă că"... „Ce să-nsemne?"... „Că m-am înşelat... Credeam că mă inviţi pentru marele eveniment"... „Ce-nţelegi tu prin marele eveniment?!"... „Ziceam că m-ai chemat să te cunun cu doctorul tău"... „Ha-ha!" face Ioana şi sare de parc-ar fi catapultat-o patul. „Marele eveniment s-a şi petrecut, ţărane!" Sînt total nedumerit!... „Da, da, s-a petrecut, continuă ea... Să fi văzut numai cum se-nghesuia doctorul să nimerească uşa asta, ca să nu mai spun de uşa liftului, şi cum zburau deasupra lui, cînd a ajuns jos, pe trotuar, foi şi fascicole din cartea lu’ ăla, cu „vila cu clopoţei!" ...Noroc c-am răsfoit-o şi eu, c-altfel nu m-alegeam cu nimic din lunile astea păgubite!"... „Dacă-nţeleg"... „Păi, caută să-nţelegi, că de aia-ţi dă statul salariu de intelectual, ţărane! Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus eu acum trei luni?... Păi, cum să ţii minte, cînd tu nici numărul tău de telefon nu-l ştii bine? Cînd ţi-am spus ca doctorul mi-a adus cadou o sticlă de Whisky, cu doi căţei şi-o bubă?"... „Erai foarte... ziceai că-i fin, că-i"... „Pe dracu’ fin! ...Un piţifelnic, un prefăcut, un zgîrcit, că să nu-mi spui mie c-a dat bani pe sticlă, ca doctor, dac-o fi doctor? ...A primit-o plocon, ca alţii... şi ce şi-o fi zis? Hai să epatez, s-o dau gata cu sticla, adică pe mine... De la care sticlă mi s-au tras numai nenorociri în astea trei luni... Aşa că, ia mai dă-te dracului, domnule doctor, cu fineţurile şi prefăcătoriile tale, cu tot, urîtu’ naibii!... Mă rog, că-n orice rău e şi-un bine, se-nţelege, că uite-aşa am putut să-mi privesc şi eu colegii de la distanţă, să-mi dau seama că tot cu ei viaţa-i mai lipsită de meschinării... Că n-am mai ajuns să-ţi spun atunci cînd mă conduceai acasă, după întîlnirea aia, din lunea aia liberă, cînd ne-a văzut în faţa blocului, doctorul, cum a fost după ce-a desfăcut rahatu’ ăla de Whisky... Mă rog, l-a desfăcut şi după ce-a turnat în alea două păhărele, nici o picătură mai mult în unul, ca-n altul, că după pofta pe care mi-o făcuse cu descrierea Whisky-ului, ca să pară interesant, aş fi aruncat pe gît lacrima de conţinut, ca pe altceva, îl văd pe doctor că doar îşi moaie buza-n pahar şi-l pune pe masă... Eu, să nu dau cu piciorul în doniţa plină, fac exact ca el, după care-mi compun o mină înspirată şi-ncep să laud Whisky-ul şi alte băuturi rafinate, de care habar n-aveam... Şi seara se încheie cu terminarea fundului ăluia de pahar, cu două săruturi timide şi cu politicoasa atragere de atenţie a piţifelnicului, să am grijă cum şi unde pun sticla cu Whisky, „ca la întîlnirea viitoare să ne putem delecta iar c-un păhărel".

        Abia aştept s-aud închizîndu-se uşa de la bloc, să fiu sigură că doctorul nu se mai întoarce, că mă şi reped, iau sticla, îmi torn un pahar, şi din două sorbituri, adio! Mă trezesc însă pe la miezul nopţii, muşcată de-un gînd: „dacă, cumva, doctorul o fi luat semn, pînă unde-am băut amîndoi din sticlă"? Intru în panică. Nu mai dorm pînă dimineaţa. Seara primesc un telefon de la el, că nu poate veni, şi-un alt telefon, de la Lord Avasiloaie, c-ar trece pe la mine... Apreciez anunţul prealabil, al Lordului... Schimbăm o vorbă, încă una, Lordul plescăie din limbă, mă uit la el, el la mine, şi-amîndoi la frigider... Însfăc sticla, torn, „noroc şi sărut mînuşiţele, duducuţă"... „sănătate Lordule", „Noroc, duducuţă, golănaşu’ lui tata" ...şi-o terminăm. Iar intru în panică. Îi explic lordului cauza... „Se poate, duducuţa, golănaşu’ lu’ tăticu?... Scoţi matale patru cente, şi-ţi aduce băiatul, în jumătate de oră, una la fel". Aduce. Şi cum tot eram puşi pe treabă, desfac sticla, apreciez pe unde-a fost semnul, torn, bem, Lordul pleacă plescăind din limbă; adică mulţumit; bag sticla-n frigider şi-aştept liniştită întîlnirea cu doctorul... Vine, tot drăguţ... — aşa mi se părea mie atunci — aduce şi-o floare (auzi, zgîrcitul dracului, o floare...) nu înaintăm în altele, dar mai înaintăm, pînă la un anumit semn, în sticla cu Whisky... A doua zi, doctorul nu poate veni, dar vine Lipitoarea, e drept că, anunţat, iar dăm iama-n sticlă, Lipitoarea îmi face rost de alta la fel, dar cu cinzeci de lei mai scumpă; bineînţeles c-ajungem şi cu asta la semn... A treia zi vine doctorul şi-n trei ore abia urnim semnul ăla, după care mă anunţă că trebuie să plece o săptămînă în deplasare, timp în care îi dau găzduire, două zile, blondei ăleia saşii, cu picioare lungi, care-i într-o veşnică deplasare, cu tot cu garderobă, din bărbat în bărbat; mă mai vizitează şi colega noastră care-a rămas repetentă la toate examenele de cucoană; mai vine şi alţii... Cînd Lordul, cînd Lipitoarea, îmi fac rost de noi sticle, pe care le consum cu cine se nimereşte, bineînţeles, pînă la semn... Şi-uite aşa, am ajuns, c-am cheltuit, în trei luni, în afară de salariu, cinşpe mii, împrumut ceare!... şi asta şi din cauza ta, ţărane, că dacă veneai şi-mi spuneai frumos, „ho, fă nebuno, opreşte-te!" alta era... Aşa că în ziua cînd m-am dezmetecit, am tras linia şi-am făcut socoteală, mi-a veriit să mă trîntesc şi eu sub linie, să-mi pun unghia-n gît şi să mor! Şi, cînd, în aceeaşi seară, l-am mai văzut şi pe doctor intrînd în casă, scoţînd singur sticla din frigider, şi, înainte de-a turna, cercetînd semnul... odată mi s-a ridicat sîngele la cap, că m-am speriat şi eu ce-i cu mine, ca să nu mai vorbesc de doctor, care cred c-a făcut pe el... „Ia ascultă, mă piţifelnicule, i-am zis, mă prefăcutule, mască şi durere, tu ştii cît mă costă pe mine, semnele alea ale tale, meschine, de pe sticla aia cu javre şi bube, ştii?" ...Şi el, pierit... „Nu"! „Mai bine... Ieşi" „Iar restul îl ştii".
        Şi ca încheiere, Ioana apucă sticla de vodcă, umple două pahare şi-nchină: „Noroc, ţărănele!"
        — Vodcă?... Mă strîmb eu... Credeam că scoţi sticla aia cu semnul...
        — Vodcă, da! Primo: asta înseamnă c-am intrat în normal, iar secundo: hai sictir!

(Perpetuum comic ’87, pag. 21)

Vezi toată postarea

Mitică T

        Mitică T, se vrea bunul şi marele nostru prieten şi aparent, lasă impresia unui băiat de zahăr, a unui om de milioane. Deşi nu ne este decît simplu coleg şi nu deţine nici un fel de funcţii, neavînd în această direcţie nicio perspectivă, cel puţin în următorii o sută de ani, totuşi Mitică se crede predestinat să rezolve orice problemă, să clarifice orice situaţie, să intervină acolo unde este cazul, să forţeze uşi, să înduioşeze inimi, să stoarcă lacrimi, să tune şi să fulgere, să pună în bătaie artileria grea sau uşoară, să folosească argumente indubitabile, numai din altruism şi generozitate, din dorinţa de a te face om, de a te scoate din impas, de a-ţi fi de folos şi a te scăpa de grija zilei de azi şi de mîine. Este în stare să nu doarmă nopţi la rînd, să alerge pe jos sau cu autoturismul proprietate personală zeci şi sute de kilometri, să lipsească zile în şir de la program, numai şi numai să-şi vadă colegii mulţumiţi şi fericiţi.
        Dacă cineva doreşte un transfer, o negaţie, o detaşare sau o schimbare de repartiţie pentru un copil, nepot, vecin sau cunoscut, Mitică rezolvă totul în doi timpi şi trei mişcări, deoarece este un om influent şi are pe cîte cineva peste tot şi, de regulă, tocmai acolo unde trebuie.
        Dacă pleci în concediu şi n-ai reuşit să-ţi procuri din vreme un bilet la odihnă sau tratament nu e nici un bai! Mitică abia aşteaptă să te servească. Vrei să organizezi o nuntă, o agapă de promoţie, o aniversare sau o comemorare, o cununie sau un botez, el îţi stă la dispoziţie cu relaţiile şi serviciile lui prompte şi ireproşabile, la cabane sau localuri de lux, fără remiză şi cu mari reduceri de preţuri. Dacă doreşti bilete la un concert extraordinar, la un spectacol de teatru de mare succes care joacă cu casa închisă, anunţă-l pe Mitică şi-ai scăpat de grijă: cît ai zice peşte ai biletele în buzunarul tău.
        Deşi nu citeşte decît „Sportul", iar în librării nu calcă decît în fiecare zi de 29 februarie, dacă nu cade duminica sau în alte sărbători legale, cum află că te tentează o carte, se face luntre şi punte şi nu se lasă pînă nu-ţi face rost de ea de prin depozite, edituri, tipografii sau librării, nu uită nici să păstreze cîte ceva din succesele editoriale şi pentru Mitică.
        Dacă în anumite ocazii te tentează unele delicatese sau produse extrafine indigene sau de aiurea, le poţi obţine pe moment în cantităţile şi sortimentele dorite, dacă apelezi la Mitică.
        Dacă ţi-a intrat cumva boala-n oase sau se întîmplă să ai o soacră care face frecvente crize lombo-sciatice, hepatobiliare, cardiace sau de altă natură, Mitică se oferă să-ţi procure cele mai noi şi mai formidabile medicamente care se experimentează cu succes în marile clinici de pe mapamond şi care încă nu au intrat în producţie de serie.
        Uneori te întreabă, din proprie iniţiativă, dacă n-ai copii, nepoţi, strănepoţi pe care să ţi-i trimită gratuit în tabere, colonii, excursii sau drumeţii.
        Cînd Mitică T. intuieşte că eşti în jenă financiară îşi desface culant buzunarul şi-ţi promite un împrumut substanţial pe durată nedeterminată, rambursabil în rate şi fără dobîndă.
        Şopteşte-i, discret dacă ai nevoie de cele mai solicitate piese auto, şi Mitică T. îţi face rost de ele cît ai bate din palme. El poate să-ţi aranjeze în mod cu totul dezinteresat o partidă de vînat sau pescuit şi nu oriunde, ci doar acolo unde fazanii se aruncă năvalnic în bătaia puştii, iar şalăii abia aşteaptă să se năpustească asupra undiţei.
        Dar cîte nu se oferă să facă pentru noi acest băiat care peste tot are pe cineva bine pus: un coleg de grădiniţă, o cumătră sau o naşă, un nepot sau un fin, un vecin sau un camarad cu care a slujit sub arme, un amic coechipier în echipa de popice, un unchi la salubritate, o verişoară în brigada artistică a unui minister, un cumnat portar la o centrală industrială, un cunoscut la administraţia domeniului public, o cuscră dactilografă la cooperativa „Prestarea" şi încă multe cunoştinţe şi rubedenii care pot însemna tot atîtea relaţii şi pile pe care le poate pune în acţiune ca un dispecer versat sau ca un prestidigitator.
        Pe lînga toate acestea, Mitică T, este un tip extraordinar de important: o adevărată enciclopedie, o bibliotecă ambulantă, o bancă de date.
        De la el, şi numai de la el, aflăm cum se pun gogonelele la murat, cum se fac clătitele cu spanac, pelteaua de gutui, rachiul de corcoduşe, balmoşul şi mămăliguţa pripită, ciorba de văcuţă şi rasolul de raci şi încă o sumedtenie de reţete pe care şi-a propus să le breveteze în anii de pensie şi tihnă...
        Şi tot Mitica te învaţă, cu flerul şi cu nonşalanţa ce-l caracterizează, să faci o instalaţie de biogaz sau de captarea energiei solare sau eoliene, să scapi de insomnii sau de chelie, să foloseşti ceaiul de troscot şi razele ultraviolete, să te înfrupţi din binefacerile gerovitalului şi ale lăptişorului de matca. Este suficient să-i arunci o privire şi să te trimită imediat să faci cîteva şedinţe de acupunctură, să consumi un ceai concentrat de păpădie sau să stai lungit pe partea dreaptă un sfert de oră cu apă de ploaie călduţă în gură.
        Ca un fachir, te poate scăpa de chinurile tusei măgăreşti, de coşmarurile frigurilor de baltă, de nisipul sau pietrele de la rinichi şi ficat, de bătăturile din talpă, de vîjîitul urechilor şi de încă multe necazuri şi beteşuguri, care pot să se abată ca din senin asupra omului.
        Iată de ce ar trebui să ne simţim onoraţi şi mîndri că avem printre noi un astfel de coleg. Şi totuşi, nouă ni s-a cam făcut lehamite de dînsul! Căci după ce Mitică T. împarte cu nemiluita în dreapta şi-n stînga tot soiul de promisiuni, intră într-o perioadă de amnezie parţială sau totală, se face că plouă, te abordează pe alte planuri, te priveşte cu suspiciune sau pur şi simplu te evită, te socoteşte neparolist şi te suspectează de lipsă de onestitate, ca şi cum tu şi nu el i-ai fi avansat tot soiul de promisiuni sforăitoare, ca şi cum tu te-ai fi oferit să-i faci atîtea şi atîtea servicii, ca şi cum el ar aştepta să-l onorezi tocmai cu ceea ce el ţi-a făgăduit solemn şi cu arătătorul mîinei drepte la obraz. Adevărul adevărat este că Mitică T, nu mişcă un deget pentru a da, cît decît, o acoperire spuselor sale. Nu vrea dar nici nu poate.
        Dar această situaţie nu este de durată. Mitică T revine la naturalul lui, se dă din nou mare, începe să se laude şi să se bată cu pumnul în piept, o ia de la capăt cam cu aceeaşi placă uzată ne vinde cam aceleaşi gogoşi nefăcînd nici un efort de fantezie ca să-şi îmbunătăţească şi să-şi coloreze cît de cît marfa.
        Dacă vă face şi dumneavoastră trebuinţă un astfel de om vi-l împrumutăm cu toată dragostea. Poate aveţi probleme de rezolvat, poate simţiţi nevoie de ajutor. Oricum merită să încercaţi. Poate sînteţi mai norocoşi! O să vedeţi că nici nu-i măcar nevoie să-l solicitaţi, să-l rugaţi ceva. Vă ghiceşte el singur gîndurile, gusturile, trebuinţele, dorinţele, ambiţiile şi vine în întîmpinarea lor, cu braţele deschise. Încercaţi cu toată încrederea. Pînă una alta pe Mitică T îl puteţi găsi în str. Balivernelor nr. 13 fix la orice oră din zi şi din noapte.

(Perpetuum comic ’86, pag. 51)

Vezi toată postarea

Rugby sumar

INTERVIU CU POETUL TUDOR GEORGE

        1. Se spune că rugbiştii n-au umor cît negru sub unghie. Cum se simte rugbistul Tudor George în pielea poetului cu acelaşi nume?
        — Abordînd laolaltă două discipline aparent disparate dar atît de dragi mie — Sportul şi literatura, în speţă: Rugbiul şi Umorul — capăt de îndată un „tonus competiţional" şi în „uvertura" acestui interviu lansez o calamburgistă

ATENŢIONARE
Fiindcă „mă placaţi" în coapsă
Cu perfide întrebări,
O să vă fixez c-o capsă
„Lovitura de pedeapsă:
Între bări!

        Mi se cere să „arbitrez" compatibilităţile şi afinităţile dintre Rugby şi Umor? Mi se pare a fi o „partidă" pe cît de „spectaculoasă" pe atît de „antrenantă". De aceea, declar, dela bun început, drept total hazardată şi uşuratecă supoziţia „adversarilor" că rugbiştii n-ar avea umor, „nici cît negru sub unghie", aceasta cu atît mai mult cu cît şarmul activităţii lor constă tocmai în particularitatea exprimării printr-un veritabil „umor negru". A face „să-i zboare fulgii" adversarului, pornit ca un vultur spre „ţinta" proprie, printr-un „placaj mortal", sau a iniţia o „spargere" frontală printr-o şarjă explozivă, constituie hazul suprem care declanşează „hohotul" vulcanic şi entuziasmul voios al galeriilor, combinînd prin „poanta" eseului final! În plus, evoluţia scorului poate determina drama, tragedia sau farsa de amploare. „Transformînd" observaţiile mele în versuri, vom „încerca" unele „contactări" pe „terenul" confruntărilor lexice:

GEN PROXIM
Între Umor şi Rugby-mi pare
Că tot ar exista o marjă:
Treisferturile-n confruntare
Glumind superb, atacă-n... „şarjă".

DREPTUL LA REPLICĂ
Epigramiştii de elită
În replică-şi vădesc curajul;
Rugbystu-n „replica"-i cumplită
La grea-ncercare te invită,
De-ţi sare, din contact, placajul!

EPIGRAMA RUGBYSTULUI
Din fulgerul condeiului,
O epigram-o prinzi c-o frază!
Rugbystu-n schimb, atent la fază,
În spiritul fair-playului,
Dintr-un placaj... te demolează!

        Fireşte, rugbyştii, practică un umor frontal şi bărbătesc, nelipsit nici de tandreţe, nici de duritate. Amintindu-ne de hazul Cimitirului din Săpînţa, putem parafraza epitaful unui rugbyst impetuos printr-o replică veselă ce i-ar adresa-o Ivan Turbincă însăşi Morţii:

EPITAF VITAL
Îţi cam semnaseşi epitaful,
„Marcînd" etapă de etapă!
Din „şarja" ta s-alese praful:
Placajul meu mortal ... te-ngroapă!

        Cît priveşte curiozitatea de a şti cum se simte rugbystul în pielea poetului, vă voi aminti faptul că tricoul rugbystic (fie el cu numărul 10, 14 sau 15) l-am purtat totdeauna cu totală dăruire pentru echipă şi în spiritul sportiv, sugerîndu-mi grandoarea titlului liric „Armura de sudoare" cum se intitulează volumul al doilea din „Trilogia Sonetului".
        Totuşi, pentru mai justa clarificare a eventualelor sintagme omonime, intervin cu o

PRECIZARE
Observ chiar intime releuri,
Cu Scrisul, Rugbyul de-l măsor:
Sînt „eseist" cînd scriu eseuri
De-nscriu esee-s eseior"!

        2. Între personajele preferate ale poeziei dumneavoastră ar putea fi amintiţi: Prometeu, Sfinxul, Bachus-căpitanul echipei Ahoe, Orfeu, Zeus (titulari), Satan, Briareu, Argus, Baba-Oarba, Marsyas, Narcis (Rezerve), Atlas, Heracle (maseuri), Cerber (observator). Iertaţi-ne întrebarea indiscreta: cum se distrau zeii?
        — Din sinaxarionul heteroclit al „favoriţilor aheişti" înşiruiţi mai sus, cu greu s-ar putea alcătui o „echipă" al cărei „căpitan" sau „manager" rugbyst să fiu ales, deoarece, după cum atestă însuşi Al.O. Teodoreanu, datorită unui neprevăzut DECLIN: „Olimpul a căzut dela putere/ şi-i vraişte-n mirificul Olimp./ Războinic, preţ de-un legendar răstimp,/ Cumplitul Mart e negustor de bere." Indignarea lui Păstorel faţă de această decadenţă este explicabilă prin „Mitologia" aceluiaşi, a cărei geneză e celebrată într-un catren: „Şi Afrodita cea în şolduri lată/ şi Joe, cu alaiul lui ceresc./ Nu s-au ivit din bolta înstelată,/ Ci dintr-o amforă cu vin grecesc". În ce mă priveşte n-am avut niciodată onoarea şi titlul de glorie al lui Tantal de a fi considerat „comesean al zeilor", dar am participat la numeroase banchete sportive şi consider că cele ale rugbyştilor se pot asemăna, întrucîtva, cu ale zeilor, întrucît la ele participă deopotrivă învingătorii cu învinşii la „o masă comună", amestecîndu-şi în cupa Victoriei lacrimile amărăciunii cu ale bucuriei. În virtutea celor consemnate aici, răspunsul meu se concretizează în următorul sonet:

BANCHETUL
La fel de păcătos Olimpul este
Ca Lumea noastră, ba mai sus, la scară,
Că-n lupte-acerbe zeii se distrară
Şi-n bacanalii crunte şi-n inceste!...

Cu mine-i tiz doar Bachus - Tămîioară,
Prea hăruitul Domn al Lumii-aceste,
Ce-aprinde-n August viile pe creste,
Stîrnind Sileni, Satiri, Bacante, iară

Asemeni nouă - se distrează Zeii!
Ca Zeii ne distrăm şi noi - pigmeii!

*

Doar „gustul morţii" nu-l sorb Ei din zeamă –
Că-s muritori doar sclavii, nu irozii! –
Şi-n timp ce noi cinstim „adio mamă"
Ei plescăie nectaruri şi ambrozii!

        3. În care din maximele rostite de marii învăţaţi ai lumii vă recunoaşteţi integral?
        — Afecţiunea mea specială pentru Păstorel Teodoreanu nici în cazul acesta nu se dezminte. Citez maxima lui versificată în volumul „Inter pocula": „Acel ce stă şi se socoate/ Pricepe, dacă-i om cuminte,/ Cum că necazul stă la spate/ Cînd ai paharul dinainte." Fieful meu din ultima vreme, cu pretenţii de „Cafenea literară" era la Cantina Scriitorilor subnumită cîndva „La Doamna Candrea" apoi „La Cabia", iar în cele din urmă gata să-şi zica şi „La Iacobanul bine temperat". Denumirea ultima i-a fost sugerată de răspopitul băutor ieşean pre numele său Mircea Radu Iacoban, secretar, dealtfel al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care tinde să devină probabil, o filială a Ligei Temperanţei bahice. Subzisul, care şi-a dobîndit multă trecere şi preocupare pe la „centrala" din Bucureşti, invitat la miasmele fetide şi izul de doagă al ospătăriei noastre, nu s-a lăsat pînă ce, la sugestia lui personală, s-au poprit şi total interzis euforizantele lichide din Parnas! Samavolnicia Iacobanului tare m-au mai minunat, nemairecunoscîndu-l eu pre cel carele, mai verile trecute, la staţiunea Neptun trecea drept un veritabil pescar de guvizi, prăjiţi de Achim şi stropiţi cu molanuri din cele mai faine! M-am străduit din răsputeri să-mi explic inexplicabila „metamorfoză" şi am concluzionat cu năduf:

Iacoban s-a dat de gol
Şi-a iscat nătîngi dispute:
A gustat din Techirghiol
Şi, d-atunci, Cotnaru-i pute!

        În asemenea condiţii, desigur că doctrina păstoreliană se simte periclitată de puritanismul prohibitiv al Iacobanului, întrucît:

„Barmanul" dela Uniune
Cam după mintea lui ne-adapă:
Ce-i drept, paharu-n faţă-l pune
Şi-i veşnic plin, dar plin cu... apă!

        Faptul acesta impune reticenţa creatoare a unora dintre colegi, în special văduvindu-i pe Nicu Velea, Fănuş Neagu, Mircea Micu şi Traian Iancu. Situaţia devine tragică şi prin faptul că:

În van m-aş face eu ecoul
Acelor muze de propreală
Schimbînd paharul cu stiloul,
Că-mi toarnă apă şi-n... cerneală!

        Altminteri, dacă m-ar întreba cineva „ce propun?" aserţiunea mea sună clar:

„Tradiţia" să se păstreze
Şi normele ce se cuvin,
Cît timp mai stăm pe metereze,
Că-i bun şi-un borsec, dar... cu vin!

        4. Poezia dumneavoastră coboară cu un entuziasm de nedescris în lumea miturilor. Credeţi că aţi fi scris astfel dacă v-aţi fi născut, să spunem, în epoca fierului, adică mult mai aproape de mituri?
        — Geniul dactilografelor şi erorile lor fastuoase mi-au sugerat adesea, prin simpla stîlcire a vrunei litere, concepte mirifice şi vorbe de duh. Alienarea textuală tinde să devină chiar metodă de lucru în „lumea literelor" şi aceasta nu numai în registrul strict umoristic! Iată un asemenea răspuns la întrebarea pusă:

TRANSLAŢIE
De mă năşteam în Epoca de Fer,
În lumea unor ruginite mituri,
Eram silit - tematic - să ader
Şi ode aş fi scris doar despre...nituri!

        5. Salutăm în Tudor George pe unul din marii trubaduri ai poeziei noastre! Cum arată o zi de muncă din viaţa unui trubadur?
        — Mai întîi, referitor la această intreoare a dumneavoastră vreau să fac o:

PRECIZARE
Io scriu noaptea (noapte-zi lumină!)
Nu-i prea economic: scriu la bec,
Dacă nu-i p-aproape-o stea divină
Or vre-o lumînare-ntr-un cinzec!

        Odată lucrurile puse la punct (ca un pat germinativ), vă pot destăinui sistemul propriu zis de lucru:

REŢETAR
O „zi-muncă"-n viaţa de boem?
„Zilele" nu-i sînt nici lui uşoare:
„Cară" toată „ziua" la pahare,
Pînă cînd asudă... un poem!

        6. Întrebat de un reporter de cîte feluri este umorul, Tudor Muşatescu a răspuns, prin 1967: „Nu există decît un singur fel de umor „HAZUL". Ce este hazul?
         — „Muşatismele" au făcut epocă — jos pălăria! — dar, din păcate, de data asta, definirea umorului printr-o simplă tautologie nu-i prea... hazoasă! Tema rămîne deocamdată, împotmolită, ca „piatra filosofului" aruncată-n baltă.
        Teoretic, hazul s-ar defini printr-un nonsens rezultat dintr-un efort prea debil sau exagerat şi deci comic faţă de o stare altfel firească (spre exemplu: a sări peste cal, cînd vrei să încaleci) aceasta în cazul comicului de situaţie, apoi nepotrivirea între cauză şi efectul scontat, brodeala unor intervenţii neprevăzute care parodiază gravitatea intenţională etc.
        În planul lexic, vorbirea în dodii sau în răspăr, stimularea absurdului prin folosirea premeditată a omonimelor de sensuri anapoda, o anume tehnică a clamării articulată la miezul lucrurilor, toate aceste modalităţi urmuziene sînt capabile să stîrnească hazul cu care se hrănesc locuţiunile şi sintagmele deseori paramiologice ale limbii literare.
        Încercînd totuşi o oarecare tentaţie de sinteză, propun următorul catren „infantil":

Pe cînd plezneam la fund pe pajul Sony,
Simţii că-n spate-mi crapă pantalonii!
Ce-i Hazul, deci? E-a rîsului supapă,
Nenoima: Unde dai şi unde crapă!

        7. Cînd, unde, cu cine şi de ce vă place să rîdeţi?
        — Întrebarea asta mi-a părut o parafrază la afirmaţia atribuită de Epictet lui Pitagora: „Nu interesează ce mănînci, ci cu cine mănînci şi cum mănînci." Banchetul umorului depinde şi el: de timp, de loc, de ambianţă, de circumstanţe şi în mare măsură de dispoziţia spirituală şi sufletească. Nu voi fenta, totuşi, interogaţia, improvizînd de dragul dumneavoastră două catrene disparate, cu virtuţi baladeşti:

PRETEXT
Oricînd, oriunde, c-orişicine-mi place
Să-i trag un toc de rîs pe teme varii,
Chiar hazul de necaz e bun piei drace! –
Ca Nastratin cînd şi-a băut şalvarii!

MELANCOLIE
Adesea, cînd beau singur într-o boată,
De unul singur rîd, d-un oarecine,
Rîd de-o caricatură, de-o ciuboată,
De Rîsul Lumii care sînt - de mine!

        8. Pentru că de puţine zile aţi împlinit şaizeci de ani, permiteţi-ne să vă urăm multă sănătate şi fericire şi să vă reamintim cîteva din cunoscutele dumneavoastră versuri: „...O drojdie! O votcă! Ori un verde!/ O secărică, un coniac, un rom..." Aşadar, ce bem la această aniversare?

        — Problema lui ce, cum şi unde se pune, în privinţa libaţiilor, tot mai acut. Într-o vreme, Uniunea Scriitorilor avea bunul obicei de a-şi preacinsti membrii edecari, la ocazii festive şi jubiliare, printr-un banchet liric şi tovărăşesc de breaslă. De păgubos ce-am fost de cînd mă ştiu, se pare că acest ritual s-a perimat pînă la rîndul meu. Intenţionam totuşi să ofer eu însumi măcar o masă simbolică şi colegială, dar intervenţia iacobană mi-a tăiat brutal macaroana şi apetitul de a toasta cu licoare de Sălcuţa! Din păcate, am aflat prea tîrziu că şi prohibiţia asta îşi determină efectul contrar şi că unii „delincvenţi" îşi fac „plinul" din canistre şi damigene „aduse pe sub mînă" şi cu mare tupilaţie faţă de zeii Olimpului, ca să nu bage de seamă, dacă nu cumva sînt „implicaţi" chiar şi ei, bucurîndu-se în travesti.
        Aşa se face că de ziua mea am renunţat la banchetul tradiţional, afundîndu-mă într-un solilocviu patetic şi ciocnind cu două pahare. Am rămas, astfel, la stilul meu ahoistic, împovarat de singurătate, arborat după perioada singaporeană, împărtăşind paleativul cotidian:

UN PATETISM HOMEOPATIC
Uitînd de-Aniversări jubiliare,
Din cauza condiţiei ostile,
Am grijă să cinstesc, în schimb, pahare
Cu-aniversarea fiecărei zile!

        9. Cunoscut fiind remarcabilul dumneavoastră talent improvizatoriu, vă invităm să compuneţi un sonet avînd titlul Sonetul monopolului de a fi şi rimele: Penelopa-hopa, Ulise-azvîrlindu-mi-se/ cadînă-smîntînă, meduză-peluză Waterloo-o/ţîţă-mîţă/ polul-monopolul.
        Paradoxul improvizaţiei autentice, cu aspectul de înflăcărare şi elocinţă spontană, constă în faptul că ea trebuie persuasiv şi temeinic... elaborată! Această simplă revelaţie era subliniată, încă dela începutul erei noastre, de Quintilian, în celebrul său manual de retorică „Institutio Oratoria" (Arta oratorică). În capitolul VII din Cartea a X-a, vorbind despre „Cum se obţine şi consolidează abilitatea de a improviza", ei constata:
         „Cel mai bogat rod pe care mi-l pot oferi studiile şi ca să zic aşa, cea mai înaltă răsplată a acestei îndelungate trude este facilitatea de a improviza". Mi-am permis a prelua fundamentala idee în următorul catren:

IMPROVIZAŢIA
Improvizaţia-i fantastă
Ce-a fulgerat-o-ntr-o clipită,
Prin studii şi rutină vastă
Fu ani de zile... pregătită!

        Citindu-l pe Cicero, Quintilian, evocă şi pe poeţii antici Antipater din Sidon şi Lichnius Archias, mari improvizatori, lăsîndu-le poeţilor din toate timpurile o speranţă deschisă: „ceea ce nu înseamnă că în timpurile noastre n-ar fi cîştigat unii această îndemînare, sau nu ar putea s-o cîştige" Revenind la oile noastre, improvizaţia sonetului pe rime sau pe teme date era practică de zi cu zi în „Şcoala singaporeană", unde, ca să zic aşa, mi-am făcut mîna. Răspund aici cu un dublu sonet, folosind rimele în ordinea indicată şi apoi cea inversă, dus şi-ntors, într-un miniatural exerciţiu de sonet-glosă:

SONETUL MONOPOLULUI DE-A FI

I. TRUDA IMPROVIZAŢIEI
„A fi sau a nu fi" - ce temă! Hopa
Shakeaspeareanul „os" zvîrlindu-mi-se
S-adulmec, ca dulăul lui Ulise.
Spectralul soţ pierdut de Penelopa!

„Urzica" vrea să-i joc ca o cadînă
Dans din buric, prin văluri de meduză,
Stîrnindu-şi galeria la peluză
Să-mi zvîrle-n ochi şi-o tartă cu smîntînă!

Doar n-am să-mi compromit Sonetul - o!
Stîlcit ca Bonaparte-n Waterloo!

Măcar că-n loc de Muză-mi daţi o mîţă
Cu cinci pisoi înşurubaţi la ţîţă!

Măcar dac-aţi stîrni şi Inter.polul,
Tot lo-n Sonet revendic monopolul!

II. BAROC Şl CLASIC
Cînd tot mai scump e, zilnic, monopolul,
Mărinimia Voastră-i falsa ţîţă -
Nici cît ar suge-un şoricuţ la mîţă;
Sonetele mi le plătiţi cu polul!!!

Cît pot să-ndure sonetiştii-o! –
Apreciaţi meschin dinspre peluză!
Mai bine-aş sta-n borcan, ca o meduză,
Pusă-n alcool, sub firma: Water-l’eau!

Cîtă oroare, azvîrlindu-mi-se,
Ca-n filmul mut, cu spîrciuri de smîntînă!

În porc sau cîine-i preschimbat Ulise
De Diva-Circe, maştera cadînă?!

Noroc că-mi vine-un dor de Penelopa
În stilul clasic! Piei potae! Hopa!

Un dialog realizat de RADU CĂLIN CRISTEA

(Perpetuum comic ’86, pag. 32)

Vezi toată postarea

Cîte ceva despre...

Îndemnul satirei

Să loviţi cu ură
Peste orice gură
Ce devine rît,
E destul - atît.

Pesimism (de microbist)

Fotbalul păşeşte-n plin.
Are baze, spectatori,
Îi mai trebuie puţin...
Unsprezece jucători.

Îndemnul OMULUI

Avem un UNIVERS
Pîndit de doliu.
Să-l apărăm din mers –
Nu din fotoliu.

Chibritul brăilean

Folosind acest chibrit –
De o lume criticat –
Foarte mulţi au reuşit
Să se lase de fumat.

Greutate (după O. Wilde)

E greu - se spune cu tristeţe,
În aforisme ce rămîn –
Să fii fidel în tinereţe
Şi infidel cînd eşti bătrîn.

Părerea parazitului

De cei bătrîni te saturi
Cînd au - pe ani ce trec
Acelaşi sac cu sfaturi
Şi pensia la CEC. 

Părerea epigramistului

Tăişul fin împunge
Nevolnic şi pizmaş,
Cînd sabia ajunge
În mîna unui laş. 

Părerea istoricului

Vor dăinui acele glume
Ce au intenţia să muşte,
tîta vreme cît pe lume
Vor exista căciuli şi muşte

Necrolog

La mormînt - fierbinte
Şi-n acord deplin –
Un prieten minte...
(ceilalţi se abţin) 

Oameni fără chemare

Plictisiţi, împinşi din spate
De părinţi şi de rutină,
Unii fac o facultate
Cum ar face-o scarlatină.

(Perpetuum comic ’85, pag. 193)

Vezi toată postarea

Mitologică

        Onorată Comisie,
        Subsemnatul ULYSE-inovator, domiciliat în volumul II — Homer „Opere complete", respectuos vă aduc la cunoştinţă următoarele:
        În urmă cu zece ani am bătut la porţile ferecate ale Cabinetului tehnic, căruia, conform legendei, i-am prezentat faimosul meu CAL TROIAN, cu ajutorul căruia să putem cuceri TROIA cu mult înaintea termenului stabilit de ORACOLUL DE LA DELPHI.
        Din păcate, însă, în ciuda însuşirilor tactice ale susnumitului patruped lemnos, a trebuit să mai treacă o mulţime de timp (de „reveniţi, sîntem în şedinţă") şi alte „spirite de glumă" cum ar fi spus Tudor Muşatescu, fără a mi se da vreun răspuns. Pînă cînd, într-o bună zi, n-am mai putut să rabd şi — furios — m-am înfiinţat din nou la porţile Cabinetului tehnic, unde am început să strig şi să bat pînă ce am stîrnit mînia unei potăi de cerber ciobănesc care s-a năpustit asupră-mi lătrînd, gata-gata să mă înhaţe de partea pudică a platoşei.
        „Marş tu, Hector!" a strigat la el un scutier tehnico-administrativ al cabinetului, după care, domol, abia tîrîndu-şi încălţările, acelaşi scutier a binevoit să desferece una din porţi.
        „D-voastră? În ce problemă?" m-a întrebat el.
        „În legătură cu o inovaţie!" i-am spus.
        „O inovaţie? zice. Şi... obiectul acela ciudat pe care îl trageţi după dumneavoastră, ce e?"
        „E... inovaţia mea, zic. Un cal."
        „Un cal!? Şi asta-i inovaţie? Cai s-au mai făcut."
        „Da, dar acesta e CAL TROIAN."
        „Şi? Care-i diferenţa?"
        „Păi, mai întîi, materialul. Puneţi mîna, să vedeţi!"
        „Mda, ai dreptate! recunoaşte scutierul. Nu sună a cal, sună a lemn. Şi... astea două suplimente la cal, prinse cu balamale, ce sînt?"
        „Uşile, prin care se intră în cal."
        „Adică, cine... intră?"
        „Adică, ăştia... luptătorii."
        „Aha! Şi... pe unde se iese?"
        „Păi, tot pe aici, zic. Dumneavoastră n-aţi citit ILIADA?"
        „Am citit-o, dar nu e bine."
        „De ce?"
        „Aşa! Ce, vrei să ne aprindem paie-n cap cu «pompierii»"?
        „Şi-atunci?!"
        „Uite ce facem: pe una din uşi voi scrie intrare şi pe cealaltă ieşire."

        Şi astfel, onorată comisie, în interiorul inovaţiei mele, în loc de primul luptător şi-a făcut intrarea primul CO-AUTOR, pe linie de cal, din antichitate. A urmat al doilea pe linia de „fumatul oprit" — aviz pe care la sugestia respectivului l-am fixat în pîntecul patrupedului lemnos. Al treilea co-autor a apărut pe linie de „cîntatul în cal strict interzis"... Şi tot aşa pînă la cel de al 33-lea, care, la rîndul său, a ridicat obiecţii pe linie de vopsea.
        „Dar de ce? Ce are vopseaua?, l-am întrebat.
        „Are, că e cenuşie. O să bată la ochi."
        „Cui?"
        „Lor, troienilor din cetate. Or să spună că într-adins l-am vopsit aşa, ca să treacă neobservat."
        „Şi-atunci? Ce sfat îmi daţi?"
        „Să-l facem bălan. Să arate ca în cîntecul acela: „Calu-i bălan/ Calu-i bălan..."
        „Bine, dar eu l-am conceput cal troian."
        „Ei şi? N-are a face. Troian-troian, dar... bălan-bălan.
        Fii atent ce frumos o să cînte Ion Dolănescu: „Calu-i troian/ Calu-i troian/ Şi şaua-i verde..." Ce zici de idee?
        „Grozavă!"
        „Ca şi co-autorul."
        „Care... co-autor?"
        „Eu!"
        „Vai, dar dumneavoastră sînteţi co-co-co-co... — autorul!"

        Chiar în acea clipă, chiar în interiorul patrupedului troian în care urma să se ascundă luptătorii ce aveau să deschidă, la momentul oportun, porţile Troiei, între cei 32 (treizeci şi doi) de co-autori s-a iscat un mare tărăboi determinat de coeficientul şi procentul cuvenit fiecăruia dintre ei.
        Acest tărăboi devenind public, troienii s-au sesizat, aşa că praful şi rumeguşul s-au ales de toată inovaţia mea. Ca urmare, tot eu am fost asupru criticat atît în şedinţe cît şi la „papirusul de perete", întreaga mînie a zeilor din comisia de recepţie abătîndu-se tot asupră-mi pe motiv că am risipit lemnul întreprinderii pe care am păgubit-o prin construirea unui cal de dimensiuni costisitoare, contravaloarea animalului respectiv fiindu-mi imputată atît mie cît şi susnumitului HOMER, de profesie scriitor şi publicist, membru al Fondului Literar Troian, ceea ce l-a determinat pe acesta din urmă să conceapă o altă lucrare, intitulată ODISEEA.
        Drept care eu, onorată comisie, faţă de cele arătate, vă rog să binevoiţi a aproba şi dispune ştergerea mea, cu cal cu tot, din legendă.
        Al d-voastră — recunoscător şi fost inovator, ULYSE".

p. conf. SILVIU GEORGESCU

(Perpetuum comic ’85, pag. 72)

Vezi toată postarea