Fişe din galeria de portrete

Iepurele

Ştie că e greu să poată 
Să îl vadă după coadă. 
Spaima lui proverbială 
Are explicaţii vechi: 
Nu de coadă el se teme 
Ci se teme de urechi.

Lupul

Ca un alt an
Din nou să vie,
Îşi schimbă periodic părul.
Năravul – nu,
Căci vrea să fie
Model pentru statornicie.

...Ori, cel puţin, el crede 
Că ăsta-i adevărul.

Vîscul 

Nu îşi înfige ghiarele-n stejar
C-ar fi de fel
Cam parazit niţel.
Dar are-apucături de sanitar
Şi-i curios să ştie
Doar atît:
„Stejarul dacă are viaţă-n el, 
Şi cît?"

Ştiuca

„În apă-i frig, 
Viaţa-i grea 
Pentru mărunţii peşti 
Şi-i pentru ei 
Mult prea umilă. 
Dacă-i înghite – 
Binele li-i vrea. 
Şi-o face cu 
O nesfîrşită milă".

(Aşa, laconic, informează 
O exemplară stenogramă 
După discursul dumneaei)

Vulpea

Cînd încearcă vînătorul 
Cu alice s-o ajungă 
Ea, de veacuri înţeleapta, 
Îşi trimite coada-n stînga 
Şi o ia viclean la dreapta

Cioara

Slobozind un greu oftat, 
Spuse Cioara supărată 
Că s-ar cere deîndat’ 
O eroare reparată: 
„De ce sînt discriminări 
Între vocile din crîng, 
Mai ales că-n înserări 
Vocile în cor se strîng? 
Fiecare demn îşi poartă 
Glasul ce i-a dat natura. 
Deci să aibe-aceeaşi soartă 
Cînd îşi cîntă partitura!"

Vedeţi, după-al Ciorii grai, 
Ar fi bine, bunăoară, 
În acelaşi glas să ai 
Şi privighetori şi... cioară.

Morala

Cu atare cîntăreaţă 
Poate cîntecul să moară, 
De nu-i zici la timp, în faţă: 
Poţi să cîrîi cînd eşti... cioară!

(Perpetuum comic ’89, pag. 85)

Vezi toată postarea

Tablouri de familie

        Lucreţia Cărpător, fata cea mai mică a celeilalte Lucreţii Cărpător (care-a fost cîndva celebritatea cartierului, prin străşnicia cu care-şi apăra bărbatul, pe Vrăbete Cărpător, în conflictele săptămînale de la birtul din colţ, lovind în dreapta şi-n stînga cu mîinile ei ca nişte lopeţi) a avut în „Săptămîna patimilor" o subită revelaţie. De fapt nu era prima, căci revelaţiile sînt un fel de specialitate a dumneaei.
        — Ce zici, Costică? îşi întrebase ea soţul cu cîteva luni în urmă. N-ar fi bine să ne facem şi noi un tablou, să-l punem pe perete ca tot creştinu’?
        Costică — om milos, cu frica şi respectul nevestei, — n-avu nimic împotrivă. Aşa că Lucreţia alese din plicul cu fotografii, îngălbenite de vreme, una de pe cînd avea ea vreo douăzeci şi ceva de ani, una mai recentă a lui Costică, de pe cînd avea el vreo treizeci şi ceva (chiar dacă în realitate Costică era cu vreo două luni de zile mai tînăr ca ea) şi le duse la fotograf să le îngemăneze şi să le dea, apoi, cu puţină culoare, cum văzuse ea la vecina Lina a lu’ Cocîr, de unde-i şi venise ideea... Apoi, cînd tabloul fu gata, îl purtă cu mare grijă, învelit în hîrtie albă, creponată, ca să nu se vatăme cumva, la atelierul de înrămat, tocmai spre Buzeşti.
        Aici, avu Lucreţia revelaţia. O cuprinse aşa dintr-odată un fel de furnicătură în tot corpul, privindu-l pe meşterul rămar admirînd tabloul. Iar cînd acesta îşi ridică ochii spre ea, Lucreţia se pierdu cu totul. „Avea rămaru’ nişte gene lungi şi o privire învăluitoare că te arunca direct în vis!", avea să spună ea mai tîrziu, în mare taină, unei vecine de intimităţi.
        „Frumos tablou!", oftă rămarul, iar Lucreţia, regretînd că fotografia ei de domnişoară avea o vechime de mai bine de zece ani, nu se putu împotrivi gîndului de-a furişa o privire spre una din multele oglinzi, — că erau în atelier oglinzi de toate mărimile! — să se cerceteze în treacăt. Îi fu deajuns o privire fugară ca să se convingă că timpul n-o prea alergase din urmă şi mulţumită de ce văzu în oglindă, întoarse spre rămar o galeşă privire.
        — Mersi!, găsi ea de cuviinţă să spună, fiind sigură că „nu la tontu de Costică făcuse rămarul aluzie cînd apreciase tabloul...".
        Şi aşa începu... „revelaţia Lucreţiei". „Revelaţie" care dura o vreme şi se concretiză în transformarea casei lui Costică Cărpător într-un fel de expoziţie de fotografii, Lucreţia înrămînd pe rînd, în rame de toate mărimile, aproape toate fotografiile din casă.
        Ba, la un moment dat, urcă în tablou şi pisica, deşi Costică n-o suferea. „Lasă, bărbate, o să vezi, mai încolo, mai tîrziu, că n-o să ne pară rău c-o avem şi pe Ket în amintire!", îl îndulcise ea.
        Să nu uit să spun că pentru încheierea lucrării, pentru fixarea ramelor în şuruburi, pentru alegerea locului cel mai potrivit pe perete, rămarul se deplasa personal la faţa locului. La primele tablouri cu mai mult zel şi promptitudine, mai tîrziu lăsîndu-se aşteptat. Şi, bineînţeles, că o făcea în timpul programului. Oricum, cînd s-a întîmplat să vină Costică acasă, într-o zi, pe neanunţate, lucrarea pavoazării pereţilor cu tablouri de familie era ca şi pe terminate. Numai că omul, tont-tont dar tot n-a vrut să înţeleagă de ce era uşa zăvorîtă pe dinăuntru. Şi oricît a încercat Lucreţia să-l convingă că fără să-şi dea seama, că are om în casă, din instinct de apărare şi protecţie faţă de hoţi, zăvorîse uşa, Costică a rămas cu un ghimpe în inimă. Ceea ce s-a tradus printr-o decizie pe loc: „Să nu-l mai prind pe ăsta-n casă!". „De ce Costică, sufleţelule, de ce?" s-a nedumerit Lucreţia. Nu cumva te gîndeşti la ce n-aş vrea să mă gîndesc că te gîndeşti?!"
        Costică n-a mai zis nimic. Numai că, într-o altă zi, iar l-a găsit pe rămar în casă. Şi erau tot zăvorîţi că a trebuit să sune şi să aştepte la uşa lui, de s-au impacientat oamenii.
        — Iartă-mă, Costică, dar tocmai sprijineam tabloul ăsta, ultimul, ca să-l prindă mai bine-n şuruburi domnul rămar!... i-a explicat ea. Apoi, îndreptîndu-se, spre rămar:
        — Că bine ne şade, domnule! Ne-aţi făcut atîtea lucrări în casă şi nici numele nu ne-am învrednicit să vi-l ştim...
        — Mă cheamă Bulumac, doamnă! Ghiţă Bulumac... Şi sper să fiţi mulţumită de lucrare, a trecut el cu privirea blîndă peste ramele ca de icoane ale tablourilor.
        Costică Cărpător a înghiţit-o şi pe asta...
        Cînd rămarul ajunsese probabil la atelierul său de pe Buzeşti, blocul întreg a auzit un strigăt de fiară:
        — S-o termini, Lucreţio, cu şuruburile! Mie nu-mi trebuie şuruburi pe pereţi!
        Replica Lucreţiei Cărpător, slabă, îngăduitoare n-a auzit-o decît vecina, femeia lui Cocîr:
        — Fii liniştit, Costică! A dat sfîntu’ de-am pus pe pereţi toate tablourile pe care le-am vrut. Pentru vara asta mai am să dau la lărgit nişte rochii că m-am mai rotunjit. Şi gata!...
Cuvinte care au încurajat-o pe-a lui Cocîr care, venind mai spre seară să ceară împrumut nişte boabe de piper, i-a sărat inima Lucreţiei cu cuvintele:
        — Ştii, ce, vecină! M-am gîndit să-mi pun şi eu în ramă nişte poze. Că tare mi-a plăcut cum ţi le-a lucrat pe-ale dumitale, rămaru’ ăsta de pe Buzeşti... Mi-a promis că peste vreo două-trei zile ar putea veni. Că mai are comandate pînă atunci şi alte lucrări...
        — Nu-i rău, vecină! Omul e cît e, dar un tablou pus în ramă rămîne multă vreme amintire! o încurajă Lucreţia.
        Şi făcu în aşa fel încît, cînd rămarul îşi începu lucrarea la vecină, ea să fie ocupată cu probatul rochiilor pentru lărgit. Şi cum croitorul îi făcu o impresie bună se hotărî să-şi lucreze şi o rochie nouă. Poate cînd va fi gata, dacă va fi de acord şi Costică, să-şi facă şi o poză împreună în Cişmigiu, la buturugă. Şi-o să se gîndească, atunci, dacă merită sau nu s-o înrămeze şi pe asta.

(Perpetuum comic ’89, pag. 83)

Vezi toată postarea

Ultimul pahar

        Melinte Măzărică s-a reîntors doar de cîteva luni în T., oraşul unde şi-a făcut primii ani de şcoală, unde şi-a simţit gîdilitura mustăţii urcînd sub nasul borcănat. Multe lucruri le-a găsit schimbate în oraş. Dar mai ales şi-a găsit mult schimbaţi, de nerecunoscut unii, foşti colegi de şcoală deşi, dacă socotim bine, nu trecuse cu mult peste un deceniu de la absolvirea ciclului elementar de învăţămînt. Fire aparte Melinte. A păstrat pînă azi o anume timiditate, proverbială în anii şcolii. Şi azi parcă aude vocea profesorului de istorie, care l-a apostrofat într-un moment de furie, după o inspecţie la care Melinte, întrebat de soarta perşilor, s-a roşit la faţă, a trecut apoi prin mai multe culori ale curcubeului, s-a bîlbîit ca un actor hotărît să „epateze" publicul, dar de soarta perşilor n-a putut da semne c-ar fi auzit; parcă aude, şi azi, vocea profesorului năvălindu-i în urechi ca tropotul cavaleriei lui Gingis-han: „Cadîno!". Şi aşa i-a rămas numele lui Melinte — „Cadîna!".
        Acum, străjuit în stînga şi în dreapta de două sacoşe încărcate, una cu sticle de lapte, alta cu două sticle de vin de regiune, calitate superioară, urcă pe bulevardul principal al urbei, îndreptîndu-se spre garsoniera care i-a fost nu demult repartizată. Calcă prudent pe trotuarul împestriţat de urmele zăpezii topite şi pigmentat haotic cu cojile de seminţe ale pătimaşilor cinefili care frecventează în cupluri, nu întotdeauna bine sudate, unicul cinematograf al oraşului, fostul „Avîntul", devenit, odată cu trecerea vremii, „Progresul". Poartă acelaşi nume cu echipa locală de fotbal care se menţine cu eroism, de ani de zile, în divizia C, dovadă a vînjoşeniei băştinaşilor, fiindcă altfel, pe plan local, nu s-au pomenit nici tombole, nici spectacole cu public întru susţinerea „băieţilor" (cum se obişnuieşte, cu bune rezultate în alte părţi, pentru a se asigura o primire ospitalieră a arbitrilor şi chiar a acelor echipe care, în deplasare, n-au nevoie de puncte dar nici n-au de ce să le ofere altora pe gratis. Acum, Melinte nu mai are mult pînă să cotească la stînga spre strada Fitilului, unde, lîngă o piaţetă cochetă, este amplasat blocul în care locuieşte. Nu peste mulţi paşi va ajunge acasă, va pune vinul la fiert (nu tot; numai un kilogram!), îl va condimenta cu scorţişoară şi piper, pentru a ocoli gripa. „Chestii casnice!" Iar dacă o va găsi şi pe Ea la el, cu atît mai bine. Numai că nu-i fu dat să se bucure de o asemenea duioasă perspectivă. Cînd aproape simţea în nări urcînd discret mirosul suav de scorţişoară, dădu nas în nas, dacă avem în vederea că şi cel întîlnit se putea mîndri cu un nas de sorginte romană, cu fostul profesor de istorie, cu naşul timidităţii lui Melinte.
        — Ce faci, măi, Melinte? se înduioşă profesorul, avînd acum în faţa sa, deşi, cum spuneam, n-au trecut mulţi ani, un fel de copie brusc maturizată a adolescentului de altădată. Melinte Măzărică redeveni pentru o clipă elev. Se fîstîci de parcă ar fi urmat să dea iar seama de soarta perşilor, îşi jucă greutatea corpului cînd pe un picior cînd pe altul, se temu o clipă pentru contrastul dintre albul sticlelor de lapte şi rubiniul sticlelor cu vinul de regiune. Parcă şi auzea ridicîndu-se, reverberînd pînă-n străfunduri, întrebarea: „Ai început să bei, măi, Melinte?". Îşi şi pregătea răspunsul, căutînd cuvintele, puţine, de scuză: „Aşa, la ocazii, dom’ profesor, le-am luat mai mult ca să fie-n casă..." dar Gingis-hanul de altădată părea un sfînt îmblînzit, şi după voce şi după felul aproape tandru în care-l privea:
        — Cum ai crescut, măi, Melinte! Te-ai făcut bărbat în toată puterea... Bravo! Îţi dau zece, mă, să ştii!
        Şi ca să nu mai lungim vorba, efuziunea întîlnirii îi plonjă pe cei doi în cîrciuma din colţ, „La berbecul vesel", a cărei specialitate necontestată a fost şi a rămas: cîrnăciorii olteneşti.

        Peste o jumătate de ceas, după ce cei doi, bucuroşi de întîlnire, au încercat şi niscaiva vinuri superioare — îmbuteliate în podgorii renumite, după etichete şi preţuri —, nu mai rămăsese nici urmă de perşi prin adîncurile cu amintiri ale lui Melinte.
        — Lasă, mă, băiete, că faţă de alţii tu erai un elev bun. Ce, nu ştiu eu?
        — Da’, cu perşii, dom’ profesor...
        — Lasă, mă, perşii. Perşii cu perşii, viii cu viile!
        — Cum ziceţi...
        Peste încă o vreme:
        — Ia, zi-mi, mă, da’ tu cu „persanele" cum te descurci?
        — Cu persanele... N-am...
        — Cum n-ai, mă?
        — Păi, abia mi-am cumpărat unul de iută.
        — Nu, mă, Melinte, nu de covoare vorbeam. De farmecul persanelor ce fac viaţa dulce oamenilor.
        Melinte tăcu ruşinat... se descurca el, dar cum să te confesezi fostului profesor, care printr-o frază băga o clasă întreagă în frigurile spaimei? Dădu să schimbe vorba.
        — Doamna dumneavoastră ce mai face, domnule profesor?
        — Care doamnă, Melinte?
        — A dumneavoastră...
        — A de-atunci ori a de’acum?
        — Şi-a de-atunci şi-a de-acum!
        — Păi, nu-i tot aia, mă, băiete. Viaţa schimbă multe... M-am recăsătorit, mă, băiete, m-am recăsătorit. Da’ nu-mi pare rău...
        Melinte îl privea buimăcit, surprins; ochi atenţi, inimă deschisă pentru confesiunile celuilalt.
        — M-am recăsătorit, măi, băiete. E ea mai tînără, da’ nu-mi pare rău. De ce-ai rămas aşa, mirat? Viaţa, măi, băiete!... Da’ tu, zi, tu cum o duci! Nu te-ai însurat?
        — Încă nu, încă nu... Am vrut eu dar nu s-a potrivit.
        — Or te ţii de crailîcuri, dragă Melinte? Nu m-aş mira. Cu faţa ta de înger nevinovat prezinţi garanţii. Femeile ţin la persoanele discrete... Mie-mi spui? Fii, discret, Melinte, fii discret, băiatule, că viaţa nu-i iartă pe indiscreţi! Şi, zi, cum e holtei?
        Ospătarul respectuos, înţelegînd că cei doi sînt la ora unor mărturisiri capitale, schimbă repede sticla goală, umplu paharele, şi ele goale, şi se retrase discret. Cei doi se grăbiră să le golească. Melinte îndrăzni să facă el pe ospătarul... Bău şi, apoi, se simţi mai îndrăzneţ. Ba, chiar o undă de revoltă îl încercă. „Ce, să-l creadă şi acum mototolul din şcoală, cînd l-a botezat de nu-i mai da mîna să-şi scoată capul în stradă că le auzea şi pe fetele de la Pedagogic spunînd: „Fiţi atente, trece Cadîna!" Ehee, mult Olt a curs la Dunăre de-atunci! Să fiţi, dumneavoastră, sănătos!"
        — E bine şi ne-nsurat, dom’profesor. Zău că-i bine! Mai serviţi? Eu unul n-am de ce mă plînge...
        — Totuşi, mă, o femeie-i o femeie. Fără ea mai greu o mîncare caldă, o cămaşă bine spălată, un guler apretat.
        — De vreo şase săptămîni am rezolvat-o şi pe asta.
        — Cum, mă!
        — Păi, să vedeţi. Veneam din schimbul de noapte. Şi ce-am zis la-ntoarcere. „Ia, să trec eu pe la Alimentara să mă aprovizionez, şi-apoi mă culc. Numai că aici, nu ştiu cum s-a făcut că o doamnă — o doamnă bine, dom’ profesor — m-a lovit din greşeală şi am scăpat sticla de vin de 32 pe care abia o luasem din raft. Doamna s-a scuzat... Eu, că nu-i nimic. Ce, era să fac un cap de ţară dintr-un Murfatlar? Doamna că să-mi plătească paguba! Eu că nu!... Pînă la urmă am acceptat să primesc jumătate din sumă. Adică, jumătate pentru neatenţia doamnei. Cealaltă jumătate trebuia s-o suport eu pentru neatenţia mea.
        — Bravo, mă, băiete! Cavalereşte!
        — Şi, din una-n alta, Doamna — că ea a insistat — s-a interesat ce fac, unde lucrez. Mă-nţelegeţi? Eu, ce să fac... I-am răspuns.. Ba, m-a mai apucat şi-un curaj, că nici eu nu ştiu de unde l-am luat. Da’ nu-mi pare rău de curajul de-atunci! I-am zis: „Dacă nu vă supăraţi, dacă nu mi-o luaţi în nume de rău, v-aş invita pînă la mine. Nu stau departe... Am un apartament nou şi un ochi de femeie distinsă ca dumneavoastră mi-ar putea fi de folos. Eh, texte, dom’profesor!
        — Texte, mă, Melinte! Şi?
        — Şi, nu m-a refuzat. Bine, dacă ai nevoie de un ajutor, de ce nu? a zis dumneaei. Şi a venit...
        — Şi? se interesă Gingis-han.
        — Şi de-atunci, vine mereu, că într-un apartament nou găseşti întotdeauna cîte ceva de făcut, de aranjat.
        — Bravo, mă, Melinte! Omul trebuie să se descurce. Dar, dînsa e singură? N-are părinţi?
        — Are părinţi, de la ţară, undeva prin Moldova.
        — Şi-a mea-i tot din Moldova, mă, băiete. Uite că ne potrivim la, cum să zic eu, originea sentimentelor.
        Melinte tăcu. Se chiar ruşină puţin. Ce curaj pe el să-şi dea drumul la intimităţi de soiul ăsta, chiar în faţa... Îl scoase din tăcere Profesorul.
        — Şi nu v-aţi gîndit să vă căsătoriţi? Acum, oricum, ai şi tu o vîrstă! Şi omul e bine să se strîngă de pe drumuri.
        — Cum să ne căsătorim, dom’ Profesor?
        — Simplu, mă, băiete. Dacă vrei, vă pot fi eu naş, cu nevastă-mea.
        — Nu se poate!
        — Cum nu se poate, mă?
        — Păi...
        Şi iar se codi Melinte dar interlocutorul, om cu experienţa istoriei, ştiind că nimic nu-i insurmontabil, nu se lăsă învins. Băiatul trebuia ajutat să treacă hopul.
        — Păi, ce?
        — Păi, e cam măritată, dom’ Profesor.
        Aici Gingis-han îşi adună într-un unghi ascuţit sprîncenele la rădăcina nasului. „Mda, asta e o problemă!" Şi ca să afle cale pentru a trece Rubiconul mai sorbi odată adînc vinul rubiniu din paharul pe care Melinte avea grijă să nu-l lase gol. Reveni apoi, gîndindu-se că, în fond, şi el era bărbat căsătorit.
        — Şi nu ţi-e frică, măi, Melinte?
        — Frică, de ce?
        — De bărbatu’ femeii...
        — Dacă nu-i e frică ei, de ce să-mi fie mie? Şi la urma urmei eram obligat să ştiu că-i căsătorită.
        — Păi, spuneai că ştii.
        — Ştiu, dar puteam să nu ştiu.
        — Şi cine-i mototolul, mă, băiete, dacă nu sînt indiscret?
        — Nu ştiu! N-a vrut să-mi spună în nici un chip. A zis că-i mai bine aşa. Într-un fel — o dădu Melinte pe confesiuni totale; avea şi el nevoie de un sfat — mi-a încurcat viaţa, dom’profesor. Vine cînd nu te-aştepţi. Îmi ştie programul. Numai că mă trezesc cu ea: „Am o jumătate de oră liberă şi trecui să văd ce faci?" Eu, ce să fac? Să vă spun pe-a dreaptă, m-am cam obişnuit s-o aştept.
        — Mă, băiete, vezi să n-ajungi la suferinţă din pricina dumneaei! vru să-şi ferească elevul de primejdii.
        Melinte sorbi paharul pînă la fund şi căzu într-o blîndă tristeţe, pe care Profesorul nu putu să n-o observe. „N-are experienţă, asta-i!"
        — Ce s-ajung, c-am ajuns! O iubesc, domnu’profesor! spuse el deznădăjduit. I-am propus să găsim o soluţie. N-are copii, nu-i demult căsătorită. Ce, mai! Să ia viaţa de la capăt. Ea, nu şi nu! Că la ce să ne complicăm! Ce, nu-i mai bine, aşa?
        — Poate are femeia dreptate! vru să-l împace cu soarta Profesorul, văzîndu-l atît de abătut.
        — De ce, domnule, se adresă Melinte, aşa în general lumii. De ce să aibe? Am vrut să merg eu să vorbesc cu soţul. Dar cum să-l afli? Nu vrea să spună şi pace. De vreo două ori am încercat s-o urmăresc, să văd unde intră, să mă interesez. M-a observat şi s-a supărat... Da’ ştiţi cum s-a supărat?... E categorică, dom’ Profesor. Are caracter.
        — Ca şi-a mea, mă, Melinte, te-nţeleg. Păi, eu de ce m-am legat strîns de-a mea? Tot pentru caracter, mă, băiete. Că frumuseţea-i trecătoare, deşi a mea, Lucreţia e şi frumoasă, mă. Şi tînără şi frumoasă. Să-mi trăiască, mă!

        Gingis-han se făcuse bine, era la un pas de melancolie.
        — Să vă trăiască, dom’profesor! ridică Melinte trist paharul. Tristeţe ce se adîncise de la coincidenţă. Şi pe-a lui tot Lucreţia o chema.
        „Tot Lucreţia?" se interogă el. Prudenţa îl obligă să renunţe la a comunica şi această revelaţie.
        — Şi-o iubeşti mult, mă, băiatule!
        — Mult, dom’Profesor! scînci Melinte.
        — Te-nţeleg, mă! Şi eu pe-a mea.
        Apoi, amintindu-şi că e cazul să-l încurajeze pe tînăr:
        — Ştii ceva: în fond, ai dreptate. Poate femeia nu se înţelege cu soţul. Poate a făcut o căsătorie din obligaţie ori din interes. Află, domnule, cine e! Prezintă-mi-o şi mie. Şi s-o găsi ea o cale.
        — Ce cale, dom’Profesor? întrebă neputincios Melinte.
        — O cale, mă, o cale! Uite, pînă la urmă tot trebuie să afli cine-i bărbatu-său, deşi în oraşul ăsta mare, că se umflă şi oraşul nostru, repede ca fata mare căzută-n păcat...
        — Şi dacă aflu?
        — Mergem şi vorbim cu el. Domnule, te-nţelegem, înţelege-ne! Noi sîntem oameni cinstiţi. S-a-ntîmplat, s-a-ntîmplat. Băiatul ăsta s-a îndrăgostit de soţia dumitale. Soţia şi ea are ceva sentimente pentru el. De ce s-o duceţi aşa? Nu-i nici drept, nici moral, să suferiţi toţi. Fiecare-n felul lui. Şi omul nu se poate să nu-nţeleagă. Dacă-i om!
        Melinte se mai însenină. Se deschidea oricum o perspectivă. Sau cel puţin aşa o vedea el acum, în starea de euforie tristă în care-l plonjase vinul, că de cîrnăciori aproape uitase, o parte se sleiseră în farfurie, lîngă gogoşarii ce-l priveau cu roşeaţa lor, ducîndu-i, nu se ştie de ce, cu gîndul la buzele Lucreţiei.
        — Nu vă supăraţi, trebuie să închidem! le spuse chelnerul politicos, îndemnat la o atare atitudine de sfatul ce i-l dăduse un ospătar mai vîrstnic de la care învăţase meserie: „Nu-i bine să bruschezi clientul înainte de plată!"
        Melinte insistă să plătească. În cele din urmă oferta lui fu acceptată. La ieşire, văzîndu-l plecat într-o stare de jalnică tristeţe, Gingis-han, cu o blîndeţe de nerecunoscut, îi spuse:
        — Mă, Melinte, văd că mai ai ceva vin şi spuneai că nu stai departe. Hai, să mai întîrziem la tine. Mai discutăm, mai căutăm o cale, nu?
        Melinte ce să zică? Deşi a doua zi începea cam devreme serviciul, nu putea refuza.
        — Şi curaj, mă, băiete! Curaj! Aşa v-am învăţat eu, să vă pierdeţi la prima încercare a istoriei? Că viaţa fiecăruia e o parte din istorie, mă! Fiecare om poate fi şi ostaş şi rege, mă! Dar! ridică profesorul arătătorul spre cer... să ştie ce să facă cu viaţa, mă! Să nu se piardă la primul hop...
        Melinte ridică ochii spre etajul trei. Erau în faţa blocului lui. Lumina aprinsă. Ori o uitase... Ori venise Ea... Gîndul al doilea îl cam încurcă.
        — Domnu’profesor, poate-i prea tîrziu. Să vă mai conduc eu... Poate altădată.
        — De ce tîrziu, mă? îl îmbărbăta Gingis-han. Omenirea se grăbeşte de mii de ani, nici ea nu ştie unde, şi noi să ne speriem de o jumătate de oră trăită? Ce, tîrziu? „În definitiv, îşi zise Melinte, poate ar fi bine să nu fi uitat lumina aprinsă. Poate o convinge dom’ Profesor, că am dreptate!"
        Şi începură să urce voiniceşte scările. Liftul, ca deobicei, rămăsese suspendat între etaje. Melinte răsuci cheia în uşă şi, în timp ce Profesorul îşi lăsa pardesiul în holul de la intrare, Melinte intră în sulumina aprinsă. N-o uitase. Venise Ea. O luă de mînă, emoţionat, şi, fără să-i spună o vorbă, se îndreptă spre hol.
        — Ea-i Lucreaţia, dom’Profesor.
        Profesorul tocmai îşi lega şiretul de la un pantof. Se desfăcuse pe drum. Reveni greoi la verticală. Îndreptă ochii spre cei doi. Încremeni. Era Lucreţia lui. O privi cu stupoare, cu nedumerire, cu ură. Strigă:
        — Melinte, mă, Melinte, să ştii, mă, că eu nu mă despart de ea!
        Şi leşină... Numai Lucreţia nu-şi pierdu sîngele rece. Cu dexteritate, îi frecă tîmplele cu oţet. Numai cînd omul începu să-şi revină îl încunoştiinţă pe Melinte care se pierduse cu firea:
        — E bărbatul meu! Şi ţi-am spus că eu nu mă despart cu nici un preţ de el!

        Auzind aceste cuvinte, revenindu-şi din leşinul care în scurta dar zdruncinata lui căsnicie, îl mai încercase cu prilejul unor revelaţii de soiul celei de faţă, rămase însă oarecum în spaţiul unor incertitudini. Gingis-han mai avu curajul să zîmbească, tulburîndu-l foarte pe Melinte, care neavînd ceva mai bun de făcut, desfăcu una din sticle, turna vinul în trei pahare şi „ce-o fi, o fi":
        — Un pahar de vin, poate vă face bine, dom’Profesor!
        Şi, miracol!, vinul îi făcu atît de bine că Melinte rămase neînsurat.

(Perpetuum comic ’88, pag. 139)

Vezi toată postarea

Omul de la fereastră

        „O să vină la mine doi consăteni. Au nişte încurcături prin comună şi vor să-i ajut... Roagă-i să mă aştepte după şedinţă. Şi, roagă-l şi pe Pîrvulescu, de la Scrisori, să fie pe-aproape. Poate avem nevoie de el!..." îi spuse Pafnutie Protopopescu, secretarei, îndreptîndu-se spre sala de şedinţe, care era uşă-n uşă cu biroul acesteia.
        Nici nu începu bine şedinţa cînd cei doi consăteni se înfiinţară, conduşi cu ceremonialul de rigoare de portar, şi el avertizat la timp. Aici, la „Tribuna cîmpiei" venea zilnic tot felul de lume şi portarul înţelesese că el nu se poate asemăna cu Ghiţă al Floarei, portarul de la I.A.S. „Aici, dom’le, la ziar şi dacă eşti portar înseamnă că tot foncţie mare ai şi să ştii cum să te comportezi, că altfel...", explica el mereu la birtul din comuna vecină cu oraşul, unde-şi avea gospodăria, lăsată mai muit în grija soţiei. „Eu sînt responsabil cu pîinea de la oraş, mai spusese el cîndva. Nevastă-mea-i cu găinile şi zilele muncă la C.A.P. Pentru lot. Nu-i vorbă o mai ajut şi eu, cînd se poate, cînd nu mă aglomerează problemele..." Şi, dacă-ar fi să ne luăm după ofurile nevesti-sii, Lisaveta, pe portarul de la „Tribuna cîmpiei" îl cam aglomerau problemele, că lăsa mai mult pe femeie greul casei. „Asta-i situaţia!", se justifică el.
        Cei doi invitaţi se aşezară timizi, cu gingăşie pe cîte un sfert din scaunele oferite cu amabilitate de secretară.
        — Doriţi un ceai? îi întreabă ea.
        Oaspeţii, soţ şi soţie, trecuţi de vîrsta pensiei, nu doriră. Îşi plimbară ochii, minunîndu-se în tăcere, de telefoanele cu butoane multe, care tare o osteneau pe biata femeie, ce trebuia să le tot apese cu buricele degetelor şi să spună vocilor ce veneau din oraş. La unii: „E-n şedinţă, vă rog să reveniţi!", cu voce mieroasă. La alţii: „E pe teren, peste 10 zile poate fi găsit!" Iar altora şi mai şi: „Tovarăşul e foarte, foarte ocupat. Ştiţi dumneavoastră. Poate peste vreo lună!"
        „Mare a mai ajuns a lui Coricovac (aşa îl poreclea în sat pe tatăl lui Pafnutie) de-i atît de ocupat, fa, Leană", ar fi vrut Ghiţă Trancă să-i spună nevestei, dar neîndrăznind s-o facă, o privi lung, pe sub sprîncenele albite, poate o înţelege.
        — Şi aveţi o problemă grea de rezolvat, de aţi bătut atîta drum? încercă secretara o întrebare pentru a-i conversa pe cei doi. Erau doar consătenii şefului!
        — Nu, maică, n-avem nici o problemă. Noi am venit cu chestia găinii!, o lămuri femeia, convinsă că toată lumea trebuie să ştie ce-i cu găina, dacă tot satul lor ştia.
        — Deh, tu, femeie! o corectă Ghiţă Trancă. De unde să ştie dumneaei ce-i cu găina noastră.
        Şi-i explică în cîteva cuvinte cum devine cazul, cum al lui Dovlete le-a călcat cu motocicleta găina „într-adins, asta-i" şi cum nu vrea să le-o plătească. Ba, s-a mai lăudat că dacă-i pe-aşa, îi dă la ziar că „nu-şi ţin găinile în ogradă şi le lasă să umble pe stradă fără buletin de dentitate". Chiar aşa a zis. „Şi noi, acu’ am venit la alde-a lui vecinu, să vedem ce şi cum. Să nu fi scris trăznitu lui Dovlete vreuna nefăcută şi să ne facă de rîsul lumii. Vedeţi şi matale: şi cu găina belită, şi dă rîsul lumii! Păi, nu?", o întrebă el şi tăcu, reţinînd cu plăcere încurajarea tinerei secretare: „Fiţi liniştiţi, că se rezolvă!" în timp ce în gînd nu ezitase să-şi spună: „Uite cu ce probleme îşi pierde vremea ţărănimea pensionară".
        Şi se lăsă tăcere.

        Din sala de alături răzbăteau pînă la ei voci destul de înflăcărate. Ghiţă Trancă, să nu rămînă prost, deveni atent. Îl urmă, şi nevastă-sa. Mai ales că, peste toate vocile, li se păru a recunoaşte-o pe-a lui Pafnutie al lor: „Seamănă, ce mai, cu-a lui tacsu!"
        — Mie să nu-mi spui că nu se poate! striga Pafnutie de dincolo de uşă.
        — Dacă-mi permiteţi!... încercă cineva.
        — Ce să-ţi permit, domnule! Fă ceva şi rezolvă... Înghesuie-le, mai taie-le!
        — Păi, eu i-am zis lui Păsculete să-i tăiem un picior da n-a fost chip.
        Ghiţă Tracă păli uşor. Aici, la ziar, or avea şi doctori, te pomeneşti.
        — Taie-i atunci un picior lui Croitoru. Şi gata!
        „Măi, măi! Ce se mai schimbă şi-al lui Coricovac. Auzi, să-i taie omului piciorul... Da, el o fi de acord? Or nici n-o şti!", se gîndi Ghiţă, începînd să se teamă de întîlnirea cu Pafnutie. Nici nu-l văzuse demult. „Auzi, aici, ei hotărăsc ce şi cum să facă doctorii, probleme mari şi grele, şi eu mă lăsai tîrît de afurisita de muiere, pentru nişte pene de găină. Şi aia numai osul şi pielea!"
        — Eu nu permit! Noi am lucrat... Şi-acu vine nea Gore şi, una-două, taie, frate, un picior, de parcă-ar tăia-n brînză! sări cu gura altcineva. „Are omul dreptate, îşi zise Trancă. Acu să te văd Pafnutie!"
        Şi Pafnutie o lăsă mai moale.
        — Dacă nu se poate, poate tăiaţi la altul!
        Astal minună şi mai mult pe Trancă.
        Apoi vocile se înteţiră, deveniră mai violente; ceartă în toată regula.
        Ghiţă Trancă înregistra cu uimire şi cu spaimă ameninţări care-l speriară (despre ele avea să spună mai tîrziu, în sat, cu mult respect): „Ce credeţi voi mă, că un ziar se face aşa simplu. Se face cu război mare, mă. Păi, ce, n-am auzit eu?"
        Unul spuse apoi hotărît, parcă era lîngă urechea lui, deşi nu-l vedea.
        — Bate-i douăsprezece puncte în cap!
        Iar altul îl aprobă:
        — Bine, domnule, o să-i bat!
        „Da, ăl de trebuie să-i bată, ce-o zice! Pesemne, că nu-i de faţă, nici nu ştie ce-l aşteaptă!" gîndi Trancă.
        Şi cîte cuvinte de groază, ameninţătoare nu se spuneau în biroul de alături, de credeai că-i prăpăd, nu alta.

        — Prinde-l în urechi, aici! spunea unul cu voce biîndă. Nu se auzi nici un protest. „Semn că cel vizat s-a predat, nu se mai împotriveşte", reflectă Trancă în timp ce nevastă-sa se speriase de-a binelea şi nu înţelegea cum de stă fătuca de lîngă telefon atît de liniştită. Probabil asta era menirea ei să audă şi să rabde, să nu poată face nimic. „Ce, te pui cu ăi mari?!"
        — Bagă-i o casetă-n burtă! strigă altul, ceea ce-l sperie de-a binelea pe moş Ghiţă, deşi nu înţelese de ce nu-i spuse custură, briftă, sabie, mă rog, că de casetă n-a auzit să taie.
        — Pe ăsta ciupeşte-l dar cu grijă! recomandase împăciuitor al lui Pafnutie. Şi fusese ascultat, că cineva se grăbise să aprobe.
        — O să-l ciupim cum aţi spus!
        — Şi mai răriţi-i pe artişti că prea aţi înghesuit mulţi în trei coloane. „Ehe, cu artiştii trebuie să fie groasă de tot, dacă i-a încolonat, ca la armată. Da lasă că şi ei, n-o vezi pe asta a lui Panţîru de-o arată şi la televizor, cum îşi dă ochii peste cap!"
        — Pe ăsta pune-l în fereastră! „Au ferestre mari, aici! Are loc! Da, ce-o fi făcut? de vor să-l arate lumii?", se întrebă cu tot mai multă uimire bătrînul.
        — Da, de tăiat piciorul, eu nu sînt de acord! reveni aceeaşi voce de la început.
        — De ce, domnule? i-o întoarse altul. Ce e bătut în cuie? E picior de aur! Să-l taie şi gata! Şi să-l păstreze pentru a doua zi!
        „Înseamnă că nu-i picior de om, domnule, se lămuri Ghiţă Trancă, e de vreun animal ceva, de vreo găină, dacă-l păstrează. Aşa, mai, da!", îşi mai veni în fire.
        — Iar cu găinile lăsaţi-o mai moale! auzi din nou vocea lui Pafnutie. Întîi să le crească şi-apoi să le raporteze...
        — Auzi, Veto, se dumiri Ghiţă Trancă, liniştindu-se. Nu găinile ne dădu nouă dreptate... Zice că să nu ne mai raporteze al lui Dovlete degeaba...
        — Da de unde auzişi, ’mneata, că-i vorba de-al lui Dovlete? O fi alţii... Ce, numai noi avem găini?
        — Taci, femeie, ce-l interesează pe... tovarăşul Pafnutie — renunţă el la adresări mai apropiate privind spre secretară — găinile altora. Află că venim, se interesă şi, nu vezi, le spusă s-o lase mai moale.
        — Da, piciorul ăla să nu-l taie! se mai auzi, de dincolo!
        — Bine, bine! Face-ţi ceva, scoateţi-l pe careva afară şi gata! hotărî a lui Coricovac.
        „Om mare, dom’le! Dacă o vorbă a zis şi ne-a rezolvat şi nouă problema".
        Şi, văzînd că şedinţa nu se termină cu una cu două, şi cum, dacă tot a venit la oraş, mai avea de făcut şi niscaiva cumpărături, iar problema găinii pentru care venise fusese, precis, rezolvată, Ghiţă Trancă se ridică brusc de pe sfertul de scaun pe care şedea.
        — Hai, femeie! Că-i treaba făcută!
        Şi înainte ca secretara să înţeleagă despre ce-i vorba cei doi părăsiră biroul.
        — Da, grele lupte mai dau ăştia de la ziare! mai spuse el, grăbindu-se să iasă la lumină, nu înainte de a privi cu uimire candelabrul care lumina din zeci de becuri ziua-n amiaza mare.
        Cînd ieşi în stradă, şi-aruncă ochii spre clădire, căutînd spre ferestre. Spre nedumerirea lui nu-l află pe cel condamnat să fie pus în fereastră. „L-or fi iertat! Milos ca tac-su al lui Coricovac!"

(Perpetuum comic ’87, pag. 14)

Vezi toată postarea

Portretul unei protuberanţe

Pamflet

        Nu ieşise bine din anotimpul protuberanţelor roşietice ce spuzesc faţa adolescenţilor; ori sîngele în schimbare la vîrste mai mici se păstra la el într-o întîrziere, amintind-o pe cealaltă, de mai de sus de obraz. Avea gesturi largi şi vorba repezită şi se căznea să mă convingă că i-aş fi un fel de „carte de suflet". Îmi cotrobăia printre metafore ca prin nişte rufe împărăteşti. Le trata cu exuberanţa cu care ţi-ai alege o vechitură de la solduri. Vocea ce se vroia de „înger răstignit întru frumos" ascundea, pe dedesubt, un fel de tremur mucegăit, trădîndu-l pe iezuitul şi ipoteticul parvenit... Mi-a privit puţine tablouri de pe pereţi ca pe nişte icoane. Dacă n-aş fi insistat în a-i înfăţişa pe adevăraţii autori, s-ar fi închinat la ele cu mărturii de false cuvinte.
        L-am hotărît imbecil şi mărunt. Mărunt doar, nu slugarnic. Pentru că slugarnic ar presupune o doză de inteligenţă. Pe care el n-a avut-o niciodată.
        A crezut că-mi intră-n suflet cum ai intra într-o casă, fără să baţi la uşă, adică — bădărăneşte. Mizînd pe surpriza la gestul imprevizibil. Ori pe predispoziţia oamenilor normali pentru timiditate.
        ...Toate astea au fost demult, demult. Apoi debilul de caracter, ce a cutezat să-mi murdărească pragul cu pasul, s-a-ncumetat să-mi întineze şi sufletul cu gesturi necugetate. Pînă şi-n ziua de azi îmi mai şterg îndelung, pe preşul de la intrare, tălpile pantofilor, ca să nu se strecoare pînă-n casă vreun smîrc din vorbele lui care schinceau altădată jalnic pe la uşa mea. Iar nu mai ştiu ce trebăluitori cu condeiul asupra vieţilor oamenilor (despre care cred că ar fi chemaţi să dea seama altora) îmi mai leagă şi azi numele de trista figură a intrusului. Şi mă înjură astfel tardiv. Fie prin compătimiri de care nu mă cred a avea vreun fel de nevoie. Fie prin insinuări ce-i arată pe bieţii scribi cît de mici sînt înlăuntrul propriului trup.
        Insul pe care-l agăţ în spînzurătoarea cuvintelor, acum cînd ninge pur peste întinderi, insul care-mi întinează de ani mulţi clipele vieţii, dacă-mi aduc bine aminte, împovăra, pe cînd mi-a călcat pragul, cuvintele-ntr-un fel de versificaţii. La poezie, se ştie, arare se ajunge fără caracter.
        Îl mai aduc odată în dreptul oglinzii cuvîntului pentru că a îndrăznit să-mi arunce indirect, de sărbători, un soi de plocon de scuze. Stupefiat de atîta neobrăzare, nu-mi rămîne decît să întreb cu adevărată uimire:
        — Mai trăieşte? N-a asfinţit?

(Perpetuum comic ’86, pag. 45)

Vezi toată postarea

Duduia de celuloid

Pamflet

        Abia scăpată de la coafor, Duduia a ajuns (nu ştiu prin ce întîmplare) în sala de cinema. Împreună cu o amică, abia scăpată şi ea nu mai ştiu de unde. Numai că Duduia nu-i o oarecare. Mai de voie, mai de nevoie, nedescoperindu-şi la vreme o vocaţie care s-o prindă, Duduia s-a trezit „critic de cinema". Ca s-auzi minune! Şi cum e mai greu să te recalifici cînd viaţa a cotit-o spre versantul ce dă spre pensionare, Duduia adună vorbele la-ntîmplare, cu mai multă dezordine de cum ai strînge gunoiul pe făraş cu mătura, şi se amăgeşte cum că destinul dumneaei ar fi să ajungă pînă la idee. S-auzi, idee! Dar cu băţul scurt nu poţi doborî nici merele de la poalele pomului, necum pe cele din înalturile coroanei. Aşa că ’mneaei în loc să ajungă la gînd se opreşte la cuvînt, scriindu-l şi pe acela bont şi fără har. Împrumutînd gîndului ce se cere a fi de specialitate un fel de iz de vocabular de precupeaţă, confundînd firescul cu banalitatea şi perseverînd a crede că longevitatea nesancţionată i-ar da nu ştiu ce drepturi de autoritate, mai ieri s-a apucat, într-o ogradă, să cotcodăcească spre o surată cum că din miezul unor fapte pe celuloid, ce-mi poartă semnătura, nu s-ar afla semnele, numai de ea ştiute, ale harului. Sărmană Duduie, iartă-mi că-ţi întrerup torsul calp al cuvintelor cu un sfat. Nu te mai aşeza în faţa miraculoasei pînze cu imagini că tot nu înţelegi mai nimic. Dar neputinţa de a înţelege nu poate fi ascunsă prin vorbe fără noimă, adresate vecinei. Şi ea tot un fel de bucătăreasă de cuvinte. Fă mai bine, fără precipitări cinefile, piaţa şi lasă să se vadă mai multă rîvnă în ale menajului (fie şi numai pentru propria-ţi persoană!). Te-ai alege măcar cu un stomac mai sănătos, nesilit să roadă cuvinte bolnave. În loc să te prefaci a şti să citeşti în imagine, mai bine cercetează rotundul cratiţei. Cu atenţie, cu multă atenţie. Doar aşa începe miracolul revelaţiilor. Poate-ţi citeşti acolo vreo fărîmă de vocaţie şi aluneci spre bătrîneţe împăcată cu lumea. Nu de alta dar s-ar putea ca-ntr-o bună zi să te trezeşti rătăcită printre cuvinte. Şi nici „cucu" nu te mai scoate de acolo, în vecii vecilor.
        Parol, Duduie dragă!

(Perpetuum comic ’86, pag. 44)

Vezi toată postarea

O cunoaşteţi pe Palmyra?

        Bondoacă şi rotunjoară la faţă, cu ochii de viespe domesticită, respirînd greu, tovarăşa Bulbuc a scos din poşetă, imitaţie de piele de crocodil, o batistuţă rozalie şi şi-a şters în grabă nişte lacrimi iluzorii din colţul genelor rimelate. A mai oftat o dată şi s-a aşezat atent, tacticos în fotoliul străjuit de cele trei telefoane care-i persecută zilele, obligînd-o să manevreze — „uneori pînă la extenuare, dragă!" — butoanele şi să-şi asezoneze timbrul vocii după importanţa solicitanţilor. Căci ştie tovarăşa Bulbuc să fie gravă, solemnă, să-şi dea importanţă cînd dincolo, la capătul firului, simte vocea nesigură a cuiva, după cum ştie să fie mieroasă, lipicioasă, servilă cînd cel care îl caută pe „Şefu’' dă semne, după voce, de siguranţă, de autoritate.
        Nu s-ar putea zice că îi este devotată şefului. Dimpotrivă. Are destule motive să nu-l supere. Cu vechiul şef, ei, da, era altceva. Delicat şi preocupat de lucruri mari lăsase pe mîna ei, deşi flască, viguroasă totuşi, problemele mici. Aşa că, în momentele cînd era persecutată de o „criză de autoritate", se mai despovăra aruncîndu-se — cu vorbe aluzive, ori violente, după caz — asupra cîte unui subaltern ce se ştia cu musca pe căciulă. Cu Şefu’ nou lucrurile se schimbaseră. Nu avea de unde să-l prindă, cum să-l înţeleagă. Tot timpul în biroul lui se adunau tot felul de ingineri, de maiştri, de tehnicieni cu planşe, machete, „cu tot felul de şuruburi, dragă!". Obişnuia Şefu’ să-şi invite singur subalternii, renunţînd la serviciile tovarăşei Bulbuc, ceea ce o punea în imposibilitatea de a înţelege. Era ca şi cum din rotiţele numeroase ale unui ceas una fusese oprită fără ca acesta să înceteze să meargă. Dar mai ales o ofusca modul distant, rece al noului şef. Semne mari de nedumerire, exclamaţii de revoltă puteau fi citite, dacă erai atent, pe faţa tovarăşei Bulbuc. Nici măcar nu-şi mai disimula nemulţumirile. „Dacă are ceva cu mine, dragă, să-mi spună", se confesa ea pînă şi femeii de serviciu care, înţeleaptă şi stăpînă pe mătura ei, dădea din umeri indiferentă.
        Ce mai, tovarăşa Bulbuc trăia o dramă existenţială.


        ...Acestea toate se întîmplau cu cîteva săptămîni în urmă, cînd, în această stare de spirit, a găsit-o întîmplarea ce va urma şi, după cum veţi vedea, norocul i-a surîs. Căci tovarăşa Bulbuc a întrezărit, dintr-o dată, o rază de speranţă, de lumină.
        Despre ce rază de lumină e vorba? Doar peste cîteva clipe de la cele ce vi le-am înfăţişat pînă acum, surprinzînd-o în teribila stare de nelinişte, ori mai degrabă de nemulţumire, a năvălit în birou un tip cam straniu. Deşi cu experienţa detectării profesiilor celor ce-i intrau în birou (cît de sigură era ea cînd cel ce se prezenta era un şef de la centru ori un contabil din corpul de control, ori un solicitant din altă întreprindere!; avea un simţ, un fler al intuirii, înainte de a şi le declina, a răspunderilor, funcţiilor celor ce-i intrau în birou de uimea pe toată lumea), de data aceasta nu ştia de unde să-l ia şi unde să-l aşeze pe tip. Avea un aer de om neatent la cele ce se întîmplă în preajmă-i. Ceva prea multă nonşalanţă pentru un om aşezat, serios. Nici măcar nu s-a recomandat. A întrebat-o sec: „Şefu’ e aici?" „Nu... este... deocamdată", a răspuns ea, în cascade, dintr-un reflex bine disciplinat. Adică un „nu" categoric, apoi un „este" care putea să fie şi verb ce continua negaţia dar şi verb ce spunea adevărul, şi un „deocamdată" rostit pentru orice eventualitate. Numai că tipul, bizar personaj, s-a grăbit să adauge: „Bine, înţeleg, om ocupat. I-am adus asta!" Şi i-a aruncat pe birou un plic pe care nu scria nimic, absolut nimic, ceea ce a intrigat-o şi mai mult pe experimentata tovarăşă Bulbuc.
        Eh, cîtă psihologie trebuie să cunoşti ca să poţi descrie ce s-a întîmplat în sufletul tovarăşei Bulbuc!? Nu mă voi hazarda la a descrie dilemele pe care a trebuit să le parcurgă sufletul ei zbuciumat. Vă voi spune doar că la sfîrşitul tulburătoarelor lupte, se înţelege lăuntrice, ce le-a purtat, roasă de curiozitate, intrigată de faptul că pe plic nu scria absolut nimic, dar absolut nimic, tovarăşa Bulbuc a purces, cu graţie, la deslipirea lui. Spre dezamăgirea ei, în plic era doar o simplă carte. A fotografiat dintr-o privire titlul cărţii, pe care l-a şi uitat în clipa în care a ajuns la ultima literă a lui, deşi, să o recunoaştem, nu era prea lung. Şi a cutezat, dintr-un reflex profesional desigur, să o deschidă la prima pagină. Ca să nu vorbim cu păcat trebuie să recunoaştem că, din cînd în cînd, rar e drept, tovarăşa Bulbuc mai citea sau mai începea să citească şi cîte o carte pe care — cîte impedimente nu sînt pe lume! — nu izbutea aproape niciodată să o ducă la bun sfîrşit. Ochii i s-au micşorat dintr-o dată, privirile au fulgerat o curiozitate cînd, pe prima pagină, a descoperit cîteva rînduri în care a întrezărit, în fapt, raza de lumină. A citit de cîteva ori acele puţine cuvinte. Le-a memorat, presimţind că, în sfîrşit, fără să o ştie, acel personaj ciudat, acel derbedeu zăpăcit, cum îl etichetase fără ezitare, îi aducea un ajutor posibil pentru momentul cînd îi va fi mai greu. Căci, ce a citit cu plăcere, cu bucurie, cu speranţă tovarăşa Bulbuc?: „Lui Bubi Iovan (adică, şefului!) din partea celui cu care am iubit împreună Palmyra". „Vasăzică aşa, Şefu’, — şi-a zis tovarăşa Bulbuc! Faci pe sfîntu’, pe incoruptibilul şi cînd colo uite cine-mi eşti!"
        Satisfăcută, tovarăşa Bulbuc, a introdus din nou cartea în plic şi l-a lipit de să juri că nici n-a fost atins.
        ...Numai că, neştiind toate aceste lucruri, tovarăşul Bubi a continuat să-şi ostracizeze secretara. Mereu îl nemulţumea cîte ceva. Şi, ca să nu vorbim cu păcat, trebuie să recunoaştem că avea şi motive. Dar, din respect pentru tovarăşa Bulbuc, nu-i vom destăinui aici toate „calităţile" pentru care n-o înghiţea şeful... N-o-nghiţea, n-o-nghiţea, numai că acum, nu-i aşa, situaţia se schimbase. Adică îl avea ea la mînă pe Şefu’. Îi cunoştea un secret! Şi ce secret! Iar dacă n-o să-i lase zilele-n pace atunci nici ea — că doar nu-i o adormită! nu va renunţa la a se folosi de secret.
        Pe scurt, în săptămînile următoare s-au întîmplat mai multe lucruri. Într-o seară... o voce mieroasă, cumsecade, a sunat la telefonul familiei Iovan. Vă imaginaţi...
        — Alo! Doamna Iovan?... O femeie care vă doreşte binele vrea să vă roage să aveţi grijă. Ştiu că dumneavoastră sînteţi o femeie deosebită. Şi soţul dumneavoastră este o mare capacitate, dar să aveţi grijă... N-aş vrea ca una, Palmira, să vă strice viaţa. Aveţi şi dumneavoastră rostul dumneavoastră, televizorul dumneavoastră. Ştiu că aţi muncit...
        Şi aşa mai departe... Şi aşa mai departe...
        Dar nu s-a mulţumit cu atît. Ştiind că odată ce-ai pornit să clarifici un lucru, să te baţi pentru un principiu moral, apoi trebuie să o faci pînă la capăt, tovarăşa Bulbuc a făcut ca în nu prea mult timp o scrisoare să ajungă „sus", la centrală. O scrisoare din care se putea desprinde că tovarăşul Iovan, ce-i drept specialist bun, îşi neglijează îndatoririle morale, adică familia, se poartă rău cu subalternii pentru că i-a încîlcit minţile o neisprăvită, una care îşi pierde vremea în baruri, una, Palmira. Şi că un grup de tovarăşi cinstiţi, care vor să-l apere pe tovarăşul Iovan, cer să se facă ceva pentru a-l întoarce de pe acest drum periculos. Ba, mai mult, scria tovarăşa Bulbuc în respectiva anonimă, individa nici nu este credincioasă tovarăşului Iovan, pentru că ea s-a mai iubit şi cu alţii, chiar cu unul, unul cam zăpăcit, unul cam pierde-vară cu care tovarăşul Iovan a avut şi o discuţie. Pentru că împreună au iubit-o pe Palmira asta.
        ...Aşa că lucrurile au început, dintr-o dată, să ia proporţii, să nască tot felul de tulburări.


        Într-o dimineaţă, — da, dimineţile acelea în care tot timpul tovarăşa Bulbuc stătea cu ochii aţintiţi spre uşă — a intrat, în sfîrşit, în biroul său un cetăţean înalt, cu mustaţă, cu trei pixuri agăţate la buzunarul de sus al hainei, cu o servietă uriaşă, deşi nu tocmai nouă. S-a recomandat ca venind din partea centralei. Pentru o clipă ochii tovarăşei Bulbuc s-au luminat a bucurie. Dar numai pentru o clipă. Căci luminiţa aţipi repede şi o privire placidă se îndreptă către musafir.
        — Doriţi să intraţi la Şefu’? — întrebă ea.
        — Nu!, îi răspunse acesta. Aş vrea mai întîi să stau de vorbă cu cîţiva oameni din întreprindere.
        — Bine, dar trebuie să ştie Şefu’!
        — Nu-i neapărată nevoie să ştie!, adăugă musafirul cu o voce profesional secretoasă.
        „Asta e! — îşi zise în gînd. A ajuns scrisoarea."
        Şi completă cu voce timidă, nesigură:
        — „Păi, dacă vă interesează unele probleme din colectivul nostru eu sînt veche în colectiv, cunosc pe toată lumea. Vă pot fi şi eu de folos sau, cum doriţi", — dădu ea un pas înapoi.
        Omul se dezlegă şi îi mărturisi că ar vrea să cunoască atmosfera din colectiv, atitudinea directorului faţă de subalterni etc., etc.
        — Atmosfera e bună, tovarăşu’ — rosti, sentenţios, tovarăşa Bulbuc. Chiar foarte bună. Colectivul nostru e un colectiv sănătos închegat, moral.
        — Dar directorul? — picură cuvintele musafirul.
        — Şi tovarăşul director — se grăbi tovarăşa Bulbuc — este un element capabil, tînăr, inteligent, muncitor, cu putere de muncă. Se spune că în viaţa de familie ar fi nu tocmai fericit, că... dar te poţi lua după gura lumii? Şi n-ar fi bine să se distrugă un om pentru o întîmplare nefericită.
        — Auzi, tovarăşă, te văd femeie serioasă. Spune-mi, una, Palmira, nu vine pe aici?
        — Eu n-am văzut-o, da’ poate-o veni. Şefu’ stă pînă tîrziu. Eu am casă grea, nu pot să-l păzesc. Da’ mai întrebaţi şi dumneavoastră că vă văd om serios, cu experienţă, apăsă ea pe ultimul cuvînt.
        ...Şi, aşa cum se rostogoleşte bulgărele mic de zăpadă pînă devine ditamai muntele, aşa s-au rostogolit cercetările. E drept, nimic cert nu s-a ales în carneţelul musafirului de la centru. Dar telefonul fără fir al zvonurilor a început să funcţioneze. Îl întreţinea cu artă — şi ce artă! —, desigur, tovarăşa Bulbuc. Aşa că, fără a se şti de unde, în lume s-a aflat cum că Şefu’ e în mari cercetări, că s-a încurcat cu una, Palmira, care-i o... poamă bună. Vreo cîţiva care nu prea aveau motivele lor, au lăsat să se înţeleagă că ei ar şti ceva, că e o poveste mai veche, că de aia a fost mutat Şefu’ aici, la ei, dar se vede că n-a tras toate concluziile şi perseverează.
        Şi aşa a apărut în privirile unor oameni un fel de nouă atitudine, un fel nou de a-l cerceta, pe care, fiind prea ocupat, Şefu’ nu s-a gîndit să încerce să şi-l explice. Chiar şi în privirea soţiei, întîrziind mai mult ca de obicei asupra lui, i s-a părut a întrezări ceva. Dar a pus totul pe seama faptului că-l compătimea pentru prea multele ore de muncă, deşi modul în care îi cerceta gulerele cămăşii, în care i se apropia de haine, căutînd în a afla în ele parfumuri străine, ar fi putut să fie un semnal de alarmă. Numai că soţia nu putea să pună totul pe seama unui telefon şi nu vroia să strice liniştea casei pentru atîta. Ori poate vroia să-şi adune argumente pentru o discuţie serioasă, decisivă. Niciodată nu pot fi înţelese intenţiile soţiilor. Sufletul lor este mai complicat ca labirintul din Knosos.
        Numai cînd i s-a cerut să dea o declaraţie în legătură cu relaţiile extra-conjugale, Şeful s-a revoltat. Tovarăşa Bulbuc a avut parte să asiste la revolta şefului. Nu chiar lîngă, dar în imediata apropiere. L-a auzit strigînd la musafirul cu care v-am făcut cunoştinţă cu cîteva rînduri mai înainte. Striga la musafir fără pic de reţinere: „Sînteţi nişte neisprăviţi! Vă luaţi după tot felul de vorbe! Ieşi afară! Ieşi afară!"
        Şi tovarăşa Bulbuc n-ar putea spune nici pînă în ziua de azi dacă Şeful s-a limitat doar la a-l alunga cu vorbe pe musafir. Dar ce poate spune sigur, după cum declară cui vrea s-o asculte, este că musafirul a ieşit precipitat din birou, trăgîndu-şi după el servieta nu tocmai nouă şi rostind din mers: „Ai auzit, tovarăşa... Ai văzut, tovarăşa... M-a bruscat tovarăşul!"
        Numai că tovarăşa Bulbuc, fără să o trădeze prin ceva, era în culmea fericirii. I-o făcuse Şefului!
        Şef care, liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, a învăluit-o doar peste cîteva minute cu o privire calmă şi — stupoare! — a început să i se confeseze:
        — Auzi, dumneata, tovarăşa Bulbuc, să mă suspecteze pe mine de viaţă dublă?! Ce zici de asta?!
        — E’, nu se poate, cum aşa? — a sărit, viu revoltată, tovarăşa Bulbuc. Tocmai pe dumneavoastră?!
        — Da, pe mine! Şi auzi cu cine? Cu una, Palmira. Dumneata ai auzit de Palmira?!
        Tovarăşa Bulbuc a roşit toată. Şi-a perdeluit ochii cu genele într-un gest de mironosiţă întîrziată şi a mărturisit:
        — Nu, mă scuzaţi, tovarăşu’, eu n-am auzit de Palmira.
        — Poate, totuşi, ai auzit cumva, tovarăşa Bulbuc, şi nu ştiu eu? — a perseverat şeful, cu blîndeţe, în timp ce tovarăşa Bulbuc simţea că-şi pierde siguranţa. Din glas şi din suflet.
        Răspunsul ei continua totuşi să se agaţe de odgoanele consecvenţei: „Nu şi nu, n-a auzit."
        Atunci, după multe asemenea nu-uri, pînă departe în hala întreprinderii, s-a auzit răgetul Şefului:
        — Ba, ai auzit, tovarăşa Bulbuc! De mîine să nu te mai prind aici! Ieşi afară!
        Şi, întorcîndu-se, a rostit nişte vorbe care o vor nelinişti pînă la pensie pe tovarăşa Bulbuc:
        — Palmyra-i un oraş, nefericito!
        Ultimul cuvînt, treacă-meargă, i-l mai putea ierta. Dar nu-şi va putea ierta „lapsusul geografic". Căci tovarăşa Bulbuc, nu-i aşa, se considera o tovarăşă cultă. Cunoştea la perfecţie toate secţiile şi citea frecvent toate almanahurile. Şi de iarnă şi de vară.
        ...Le citea şi acum. Dar cu alţi ochi şi cu alte sentimente. Şi în altă parte. Că Şefu’...

(Perpetuum comic ’84, pag. 22)

Vezi toată postarea

Fabula butoiului

Lucrat demult din trunchiuri de stejar,
Cu tesla netezit o-ntreagă vară,
Fălos, Butoiul lîngă galantar
Îmborţoşat, din cercuri stă să sară.

Ca el nu-i altu-n toată prăvălia!
Semeţ, privirea dopului şi-o suie
De parcă-ţi zice: „Scoate-ţi pălăria,
Cînd ai în faţă o aşa statuie!"

La triste aparenţe abraş birnic
Ceea ce nu e vrînd mereu să pară
Limbut fără pereche, grav şi cinic
Gîlceava-i starea lui elementară.

Grăbiţi, cumpărători şi vînzători
Vînează orei clipa de prisos,
În timp ce rotofeiul - sfidător,
Prea plin de sine - calea arţăgos


Le-o tot încurcă, parcă vrînd anume
De trupul lui cu toţi să ia aminte,
Uitînd că doagele-s ca vai de lume,
Că-i putred de alcool. Şi nu-i cuminte

Să uite că degeaba, cu trufie,
Şi-arată lumii prăbuşita doagă,
Cînd carii îndelung, cum bine ştie,
La mădulare nemilos îl toacă.

Sfidînd obraznic liniştea din jur
Dă-n vorbe grele, faptelor ocolul...
De nu mai poţi bicisnicii să-nduri
Zvîrle-l afară calm, de-a rostogolul.

Nu vor fi drame pentru nici o tîmplă
Cînd va ajunge-n ploaie şi nămol.
Atîta doar: în prăbuşirea-i simplă
Vom auzi cît e de... mic şi gol.

MORALA
-i veche dar o zic:
„Cînd sub doagă n-ai nimic,
Nu fă zgomot! Taci chitic!"

(Perpetuum comic ’82, pag. 59)

Vezi toată postarea