Cînd ţi se aprinde beculeţul

        Istoria asta s-a petrecut acum vreo 30—35 de ani. În instituţia la care lucram pe atunci, se afla unul Mandache, un zgîrciob şi un afurisit fără pereche. În plus „amicul" ne pîra şefilor cu tot felul de nimicuri aşa că ne devenise tuturor nesuferit şi, în compensaţie, ne străduiam care mai de care să-i facem viaţa cît mai tihnită.
        Biroul în care lucram avea pereţii jur-împrejur căptuşiţi cu o impunătoare bibliotecă şi conducerea luase hotărîrea să o mute la un alt etaj, lucru de care noi nu aveam ştiinţă.
        Povestea cu mutatul s-a petrecut într-o după amiază cînd mă aflam singur la birou. Lucrarea executîndu-se în mare grabă, s-au spart cîteva geamuri de la bibliotecă şi i s-au stricat vreo două uşi glisante.

        A doua zi, cînd am ajuns la serviciu, l-am găsit pe Mandache fierbînd. Nu-i convenea faptul că dispăruseră cărţile, mai ales că pusese şi el ochii pe cîteva.
        — Cine a comis vandalismul ăsta?...
        Pe loc mi s-a aprins un beculeţ şi m-am hotărît să-i joc un renghi, drept pedeapsă pentru toate cîte le suferisem pînă atunci din partea lui.
        — Cum nu ştii?... A venit ieri după amiază Vasile (un alt coleg) cu camionul, a încărcat cărţile şi a dispărut.
        Atît i-a trebuit hapsînului. A început să fiarbă tot mai tare şi, pe măsură ce timpul trecea, se monta din ce în ce mai aprig.
        După vreun sfert de ceas îşi făcu apariţia şeful de birou cu încă vreo doi-trei colegi care pe loc îşi dădură seama de situaţie, aşa că intrară în joc. Şeful, în dorinţa de a-i mai „îndulci" frămîntarea lui Mandache, cît şi pentru a afla ce gîndeşte despre prietenul şi colegul său Vasile, ne spuse:
        — Scoateţi cîte o foaie de hîrtie şi scrieţi ce ştiţi fiecare despre acest caz!
        Noi ne-am aplecat asupra hîrtiilor făcîndu-ne că scriem, ţinîndu-ne cu mare greutate să nu pufnim în rîs. Numai Mandache transpira şi scria vărsîndu-şi veninul de zor: „Îl cunosc pe Vasile de mic copil cînd se ţinea numai de găinării. Cu furtul şi escrocheria s-a ocupat şi mai tîrziu dar, pentru că am fost bun prieten cu tatăl său, n-am vrut să-l reclam pînă acum. Dar s-a terminat. Fapta de acum a pus capac la toate. Îl condamn cu tărie şi cer să fie tras pe roată, etc, etc..."

        Tocmai atunci l-am văzut prin geamul ce da spre stradă pe Vasile. Venea vesel spre serviciu. Am ieşit ca fulgerul să pun lucrurile la punct. După ce i-am spus despre ce-i vorba şi i-am „aranjat" ţinuta, l-am rugat pe un prieten de la serviciul personal, povestindu-i şi lui întreaga tărăşenie, să-l aducă, îmbrîncindu-l, peste cîteva clipe în birou.
        M-am întors tocmai la vreme ca să aud pe şef citind declaraţia lui Mandache, timp în care ceilalţi sughiţau de atîta rîs.
        Împins din spate şi-a făcut apariţia Vasile cu însoţitorul său. Mandache a căscat ochii cît cepele şi a început să răcnească. Pe Vasile îl sufoca rîsul şi, ca să nu se observe, a pus capul pe birou, hohotind. Mandache se monta şi mai rău.
        — Hoţule, tîlharule!... degeaba plîngi, puşcăria te mănîncă!...
        Vasile hohotea cu sughiţuri de se cutremura biroul. Noi rîdeam cu lacrimi. Numai Mandache nu observa nimic şi, cu ochii ieşiţi din orbite, striga ca un apucat. În toiul vacarmului se auzi glasul şefului:
        — Spune tu, Vasile, cum s-a întîmplat?...
        La care Vasile, sufocîndu-se total dar neridicînd capul de pe masă, răspunse:
        — Mandache m-a învăţat!
        Numai intervenţia energică a întregului colectiv l-a scăpat cu viaţă de mînia lui Mandache.

(Perpetuum comic ’88, pag. 182)